Doua feluri de fericire

Doua feluri de fericire

Ceea ce pentru corpul fizic este orgasmul este ferici­rea pentru corpul nostru spiritual. E o senzatie scurta si coplesitoare, este acea iluminare pe care-o cauta misticii si poetii. Nu poti fi fericit ani īntregi sau zile-ntregi. Nici macar cīteva ore-n sir. Dostoievski o descrie ca pe 828g619i un pre­ludiu al epilepsiei. Rilke vorbeste despre "cumplitul" ei: ea este frumusetea la limita suportabilului, dincolo de care īncepe durerea. Poate ca Goethe a intuit cel mai bine criteriul fericirii: esti cu adevarat fericit cīnd vrei sa opresti timpul, sa pastrezi acel moment pentru īntreaga eternitate: "Clipa, ramīi! Esti atīt de frumoasa!" īntr-un fel, viata ta a avut sens daca, īn sirul nesfīrsit de momen­te banale, cenusii, triste, rusinoase, ticaloase, mizerabile, plicticoase din care orice viata este compusa, s-a aprins totusi, de cīteva ori sau doar o singura data, scīnteia cu­tremuratoare a fericirii. "O data ca zeii-am trait si mai mult nu-mi doresc", scrie despre ea Holderlin. Aceasta e ade­varata fericire, pe care cei mai multi oameni n-o cauta si n-o rīvnesc, pentru ca ea īi poate distruge. A trai ca zeii, fie doar si pentru o clipa, e un hybris care se plateste.

Bineīnteles, nu aceasta e fericirea din "Declaratia drep­turilor omului". Daca aici se spune ca oamenii urmaresc fericirea ca fiind bunul suprem al vietii, se are īn vedere un cu totul alt sens al cuvīntului, mult mai "sociologic", fata de misticul, esteticul si religiosul primei acceptii. Fe­ricirea pe care oamenii o cauta īndeobste n-are nimic de-a face cu experientele extatice, extreme. Dimpotriva, e vor-

ba de faimoasa "aurea mediocritas" a antichitatii, de cul­tivarea gradinii proprii, de tihna si pacea unei vieti īnte­lepte, potrivite omului, lipsite de zbucium si de excese. īn acest sens filozofii invidiau viata simpla si multumita a pastorilor, īmplinirea celor ce n-au ambitii mari, ci se mul­tumesc cu ceea ce le aduce clipa. Daca fericirea orgasmi-ca despre care am vorbit la-nceput ar putea fi numita transcendenta, avem īn schimb de-a face aici cu o ferici­re terestra, imanenta. īn lumea consumista si globaliza-ta actuala nu mai cunoastem alt sens al fericirii decīt aces­ta din urma: mediocru, utilitar, lipsit de orice aspiratie care depaseste standardele materialiste: o casa confortabila, un loc de munca banos, o vacanta īn Caraibe (sau macar la Sinaia...), o familie asigurata financiar. O dragoste cal­duta (nu te mai ostenesti sa-ti dai seama macar daca-ti iu­besti sau nu cu adevarat partenerul), o munca nu prea crea­tiva, obiecte (recomandate la televizor) cu care-ti umpli orice spatiu liber... Oamenii au uitat cu totul ca li s-a fa­cut un dar coplesitor: cel de a exista īn minunea lumii, de a fi vii, de a fi constienti de sine. Ei nu-si mai pun nicio­data īntrebari ca: de fapt, cine sīnt eu? Ce rost am pe lume? Oare mi s-a dat minunea ca pot vedea si auzi doar ca sa fiu sofer de autobuz sau sa fac reclame? Oare n-am sa mor fara sa fi facut nimic pe lumea asta ?

Condamnarea acestui gen de fericire este totusi īn buna parte nedreapta, dupa parerea mea, ca īntreaga condam­nare a modului de viata occidental, caci īnseamna, de fapt, o reactie "elitista" īn fata unei fericiri "populare". Eu cred ca avem nevoie de ambele feluri de fericire, ca fiecare-n parte este saraca si "extrema" īn lipsa celeilalte. Cred, de altfel, ca sīnt foarte rari atīt poetii puri si extatici, cīt si consumistii complet imbecilizati de bere si televiziune. Sīntem cu totii, de fapt, o combinatie īntre cele doua ca­zuri, si idealul uman ar putea sa fie, īn consecinta, o via­ta īmplinita si decenta material strabatuta din cīnd īn cīnd de fulguratiile nebunesti ale marii si adevaratei fericiri.