ETNOGRAFIA CA ACTIVITATE PERCEPTIVA: PRIVIREA

ETNOGRAFIA CA ACTIVITATE PERCEPTIVA: PRIVIREA

"Un istoric poate fi surd, un jurist orb, un filosof poate fi, la limita, si una si alta, insa antropologul trebuie sa auda ce spun oamenii si sa vada ce fac acestia."

Raymond Firth

Daca specificitatea demersului antropologic in raport cu celelalte discipline care formeaza stiintele sociale nu trebuie confundata cu natura primelor societati studiate de etnologi (societatile din afara spatiului european), ea nu poate fi totusi separata de un mod aparte de cunoastere care a fost elaborat pornindu-se tocmai de la aceste societati: observatia riguroasa, prin impregnare lenta si continua, a grupurilor umane foarte mici cu care intretinem un raport personal.

Numai distanta fata de societatea din care provenim - o distanta care ne face sa devenim, putin cite putin, extrem de apropiati de ceea ce era indepartat - ne permite sa realizam aceasta descoperire: ceea ce consideram "acasa" ca fiind natural, in special limba pe care o vorbim si prin care ni se formeaza gindirea, este, de fapt, cultural. De unde necesitatea, in formarea noastra ca antropologi, a ceea ce nu voi ezita sa numesc depaysement¹, uimire provocata de culturile cele

DESCRIEREA ETNOGRAFICA

mai indepartate si a caror descoperire va antrena o modificare a modului de a ne privi pe noi insine. intr-adevar, marginiti la o singura cultura, nu sintem numai orbi la culturile altora, ci si miopi cind este vorba despre a noastra. Experienta alteritatii (si elaborarea acestei experiente) ne face sa vedem ceea ce nici macar nu ne-am fi putut imagina, intr-atit de greu ii este atentiei sa se fixeze asupra unor fapte care ne sint asa de familiare ca ajungem sa le luam drept "de la sine intelese". in realitate, cu totii sintem tributari unor conventii ale epocii noastre, ale culturii noastre si ale mediului nostru social, care, fara sa ne dam seama, ne indica: (1) ce trebuie sa privim si (2) cum trebuie sa privim¹.

Actul de a vedea, educat prin modele (alias moduri) culturale, este strins legat de acela de a prevedea si de a revedea, iar, in aceste conditii, deseori cunoasterea nu este altceva decit o recunoastere a ceea ce stiam deja. Cel mai adesea, a vedea inseamna - prin faptul ca implica memorare si anticipare - speranta ca vom gasi ceea ce asteptam, iar nu ceea ce ignoram sau ne sperie, astfel incit ni se poate intimpla sa nu credem ceva ce am vazut (cu alte cuvinte sa nu vedem), daca acest ceva nu corespunde asteptarilor noastre. Asa cum scrie Pierre Francastel, "nu vedem decit ceea ce cunoastem sau ceea ce putem cel putin integra intr-un sistem coerent"².

Treptat, distanta de alte societati ne ingaduie sa remarcam in societatile noastre elemente care treceau mai inainte neobservate (diferitele moduri in care ciinii, pisicile, gistele, ratele, curcile traverseaza o strada cind vine o masina, mozaicul gri si mov din bucatarie, arabescurile din fier forjat ale balconului, zgomotul facut de un cub de gheata care loveste un cristal, mirosul de caprifoi ud, frecarea tiglelor deplasate pe acoperis) si sa realizam ca cel mai neinsemnat dintre comportamentele noastre (gesturi, mimica, atitu­dini, reactii afective) nu are efectiv nimic "natural". incepem atunci sa ne miram de noi insine si sa ne spionam. Cunoasterea antropo­logica a culturii noastre trece, inevitabil, prin cunoasterea altor culturi, care ne conduc mai ales la recunoasterea faptului ca sintem o cultura posibila printre atitea altele, iar nu singura cultura posibila.

O astfel de revolutie epistemologica - ce implica o descentrare radicala, o nimicire a ideii ca ar exista un "centru al lumii" si, corelativ, o largire a cunoasterii si o transformare a sinelui - nu este posibila decit daca se porneste de la o revolutie a privirii. intr-adevar, numai experienta descoperirii senzoriale a alteritatii printr-o relatie umana ne permite sa nu mai identificam provincia noastra de uma­nitate cu umanitatea si, legat de aceasta, sa nu il mai plasam pe presupusul "salbatic" doar in afara noastra.

Aceasta experienta, la drept vorbind bizara, care consta in a ne mira de ceea ce ne este cel mai familiar (ceea ce traim zi de zi in societatea in care ne-am nascut) si sa facem mai familiar ceea ce la inceput ne parea ciudat si strain (comportamentele, credintele, obice­iurile societatilor care nu sint ale noastre, dar in care am fi putut sa ne nastem), este experienta specifica a etnografiei sau, cum se mai spune, a terenului (a se vedea pasajul incadrat de mai jos).

Este, fara nici o indoiala, o activitate perceptiva care se bazeaza pe mobilizarea totala a privirii si pe surpriza pe care o provoaca perceptia vizuala, urmarind ca, dintr-o perspectiva deliberat micro-sociologica, sa observe cit mai atent posibil tot ceea ce intilneste, inclusiv - si poate mai ales - comportamentele cele mai neinsemnate in aparenta, "aspectele accesorii ale comportamentului", "micile incidente" (Malinowski, 1993, p. 77), gesturile, expresiile corpului, uzantele alimentare, tacerile, suspinele, surisul, grimasele, zgomotele orasului si ale cimpurilor.

Paragraful precedent ne conduce la a observa (1) o diferenta pe care nu am facut-o pina acum intre a vedea si a privi si (2) caracterul carnal incontestabil al privirii.

Notiunea de teren

Riguros vorbind, notiunea de teren nu se identifica cu notiunea de descriere etnografica si impune citeva precizari. Toti aceia care au contribuit la crearea, iar apoi la maturizarea disciplinei noastre - totusi, foarte tinara inca - au insistat pe buna dreptate asupra faptului ca prezenta etnologului pe teren ("a merge pentru a vedea la fata locului", "a fi fost acolo" si a reveni adesea acolo) reprezinta singura cale de acces la modul de cunoastere pe care il urmarim. Astfel, Claude Levi-Strauss califica terenul drept "revolutie interioara care va face un om nou din candidatul la profesia de antropolog". La rindul sau, Georges Condominas scrie ca terenul constituie "momentul cel mai important al vietii noastre profesionale", "ritualul nostru de trecere" care "ne transforma pe fiecare dintre noi intr-un adevarat antropolog". Trei precizari se impun:

La vremea sa, Andre Breton observase ca, in limbajul etnologilor, semnificantul "teren" dobindeste un aer foarte solemn.

Asa cum faptul de a fi efectuat el insusi o cura analitica nu garanteaza ca cel in cauza ar putea deveni cindva psihanalist, tot asa nici sejururile prelungite petrecute in contact cu o societate pe care incercam sa o intelegem nu vor face ipso facto din noi etnologi, dar reprezinta o conditie necesara pentru aceasta.

Raportul dintre etnolog si terenul sau se exprima de multe ori printr-o relatie amoroasa sau cel putin de tandrete afectiva (sa amintim aici atasamentul lui Griaule pentru dogoni, al lui Leenhardt pentru canachi, al lui Margaret Mead pentru femeile din Oceania, al lui Michel Leiris sau Jean Rouch pentru Africa, al lui Jacques Berque pentru lumea araba sau chiar acela al lui Roger Bastide, care scria "pentru a face sociologie veritabila, trebuie inainte de toate sa iubesti oamenii", pentru Brazilia); totusi, terenul poate fi si un izvor de infruntari si conflicte. Robert Lowie, in legatura cu care Levi-Strauss ne spune ca "nu exista opera mai obiectiva, mai calma si mai senina decit a sa", nu simtea de fapt nici o simpatie pentru indienii Hopi, Colin Turnbull detesta poporul Iks¹, Georges Devereux nu aprecia in mod special cultura Sedang-Moi, iar exemplele ar putea continua.

1. A vedea si a privi

in limbajul cotidian, cuvintul a vedea - care, sa notam, trimite intotdeauna la ceea ce avem in fata - este utilizat pentru a desemna un contact imediat cu lumea, care nu cere nici o pregatire, nici un antrenament, nici o scolarizare. Pentru a vedea fulgerul, sau curcubeul, sau chiar pe micuta Sophie care tocmai a cazut de pe bicicleta si care pare de neconsolat nu este nevoie de studii univer­sitare. A vedea inseamna a recepta imagini².

Perceptia etnografica nu intra in categoria vederii nemijlocite, imediate, a cunoasterii fulgurante prin intuitie, ci in aceea a vederii (si, in consecinta, a cunoasterii) care implica mediere, distanta in spatiu si in timp, reevaluare, instrumentare (stilou, magnetofon, aparat foto, aparat de filmat) si, in toate cazurile, remodelare prin scriere. A vedea imediat/nemijlocit lumea asa cum este ea pentru a produce o descriere exacta a ceea ce se arata privirii nu inseamna a vedea cu adevarat, ci a crede, a crede mai ales in posibilitatea eliminarii temporalitatii. Ar insemna revendicarea unei stabilitati iluzorii a sensului celor vazute si negarea caracterului fatalmente schimbator al vederii si vizibilului.

Aceasta idee, sau mai degraba, asa cum se mai spune, aceasta "vedere a spiritului", care afirma o viziune saturata si satisfacuta, o preafericita clarviziune asupra unei lumi sau a unei microsocietati fara istorie - in toate acceptiunile termenului - si care ar putea fi cunoscuta prin repetarea vizualului si reproducerea limbajului, este contrariul privirii etnografului: o privire, daca nu nelinistita, cel putin intrebatoare, pornita in cautarea semnificatiilor pe care le-ar putea avea variatiile. De aceea, este necesar sa distingem intre cei doi termeni, a vedea si a privi, cel din urma fiind mai potrivit pentru a desemna cercetarea etnografica.

A privi este un termen inventat in Evul Mediu si al carui sens ne-a parvenit ca atare: a privi inseamna a pazi, a fi atent la, a se ingriji de, a manifesta interes fata de, a acorda atentie la, a lua in consi­deratie, a veghea. Privirea intirzie asupra a ceea ce vede. Conform expresiei lui Francois Fedier (1995), ea consta intr-o "intensificare a primului contact vizual". Dar, daca perceptia etnografului este mai curind de ordinul privirii decit al vederii, nu este vorba despre orice fel de privire. Este mobilizata aici capacitatea de a privi adecvat si de a privi totul, de a distinge si a discerne ceea ce vedem, iar acest exercitiu - spre deosebire de vederea a ceea ce percepem "dintr-o aruncare de privire", de ceea ce ne "sare in ochi", ne "frapeaza" -presupune un antrenament.

Sa remarcam insa ca privirea etnografica nu poate fi confundata nici cu privirea perfect controlata, educata, incarcata de referinte occidentalizante, care ar consta in a fixa si a scruta obiectul asemeni unui vultur ce-si urmareste prada si care ar intari intr-un fel accep­tiunea medievala a termenului: a privi = a pune sub supraveghere, ceea ce implica un drept de a privi = drept de a controla. Munca etnografica - care nu este absolut identica cu "ancheta" sociologica (termenii insisi "ancheta", "a ancheta", "a interoga", a obtine "infor­matii" avind o puternica conotatie juridico-politista) - presupune o privire care nu ar trebui sa fie nici dezinvolta, nici crispata. De aici, necesitatea de a acorda importanta cuvenita unei atitudini de deriva (evident provizorie), de disponibilitate si de atentie flotanta care, asa cum spune Affergan (1987, p. 143), "nu consta numai in a fi atent, ci mai ales in a fi neatent, a ramine deschis pentru neasteptat si neprevazut".

"Bastonul flexibil" si "bastonul rigid"

"Niels Bohr a demonstrat cit de mult influenteaza dispozitivul experimental linia de demarcatie dintre obiect si observator, anali-zind o experienta simpla: cercetarea unui obiect cu ajutorul unui baston. Daca bastonul este tinut strins, el devine o prelungire a miinii; locul de demarcatie se gaseste, asadar, la «celalalt» capat al bastonului (cel mai indepartat de observator). Daca este tinut mai slab, din punctul de vedere al perceptiei el nu mai este o parte a observatorului; demarcatia se situeaza, deci, la «aceasta» extre­mitate a bastonului (cea mai apropiata).

Cu toate ca Bohr nu a dus mai departe analiza acestei expe­riente, este important, atit pentru logica, cit si pentru psihologie, sa observam ca lipsa coincidentei acestor doua demarcatii se datoreaza faptului ca experienta cu bastonul tinut strins furnizeaza mai ales informatii kinestezice, in timp ce experienta cu bastonul tinut slab, furnizeaza mai ales informatii tactile.

st in exemplul lui Bohr, bastonul tinut strins face parte mai putin din obiect si mai mult din observator. tinut slab, el face parte mai mult din obiect decit din observator. Aceste doua moduri de a tine bastonul constituie o paradigma a oricarei experiente si observatii in stiinta comportamentului. Orice experienta care nu lasa subiectului nici o alegere constienta, nici un mijloc de a reflecta asupra comportamentului, care nu include - cel putin in principiu - notiunile de alegere constienta si de constiinta corespunde experientei cu bastonul tinut strins. Experientele care permit o alegere constienta si in care observatorul este liber sa conceapa comportamentul subiectului sau ca reflectind sau im-plicind o alegere constienta corespund experientei cu bastonul tinut slab.

Toate experientele din stiintele comportamentului sint fie de tipul «baston rigid», fie de tipul «baston flexibil». Felul in care este tinut bastonul este determinat de teoriile pe care le avem, teorii care, la rindul lor, sint radical influentate de el. Experientele de tipul «baston rigid» furnizeaza, in general, informatii de genul acelora numite de William James «cunoastere despre» (knowledge about), in timp ce experientele de tip «baston flexibil» furni­zeaza informatii de genul «familiaritate cu» (acquaintance with). Guthrie in psihologie si White in etnologie sint cercetatori de tipul «baston rigid»; Freud, Tolman, Linton, Mead, Levi-Strauss si La Barre sint cercetatori de tipul «baston flexibil»."

Georges Devereux, De l'angoisse a la methode dans les sciences du comportement, 1980, pp. 383-385 si 390).

2. Corp si privire

Descrierea etnografica este departe de a se limita exclusiv la o perceptie vizuala. Ea mobilizeaza intreaga inteligenta si sensibilitate a cercetatorului, mai mult chiar, toata senzualitatea sa, facindu-l -prin vedere, auz, miros, pipait si gust - sa zaboveasca asupra diferi­telor senzatii si sa le detalieze minutios. Aceasta inseamna ca studiul etnografic nu impune atentie doar la forme si culori (linia dreapta, cercul, spirala, incrucisat, vargat, pestrit, rosu, albastru, roz delicat, galben decolorat, verde pal, ori toate nuantele de gri si de cenusiu), ci si la moale si aspru, la strident, la ascutit, la grav, la consonant si disonant, la sec si umed, la acru, amar, picant, piperat, sarat, dulce etc. invatarea limbii si a bucatariei constituie principala cale de acces la specificul unei societati pe care o descoperim pentru prima oara si pe care avem intentia sa o studiem.

Daca a privi consta in a reitera ceea ce se afla in fata, inseamna ca vizibilitatea, ca prima forma a cunoasterii, ne "atinge" in acelasi timp in care "atingem" ceea ce "percepem". Nu este doar o vizibi­litate optica, ci si una tactila, olfactiva, auditiva si gustativa, prin care ajungem sa nu mai opunem un "in fata" si un "in spate", un "afara" si un "inauntru", ci sa intelegem natura legaturilor care unesc un "in fata", pe care il incorporam, si un "in interior", pornind de la care se realizeaza activitatea senzoriala, dar si cea intelectuala. De exemplu, Anne Sauvageot ne spune ca in Grecia antica privirea era un act "mai curind tactil decit optic", in acceptiunea riguroasa a termenului (1994, p. 41), un act in care ochiul trebuia sa "palpeze oarecum obiectele de la distanta" (p. 38). Ceea ce aminteste de cercetarile realizate de Margaret Mead si Clifford Geertz la Bali. Iata ce scrie Geertz: "Folosirea vocabularului care se refera la vedere (a vedea, a observa etc.) pentru a desemna perceptia este ceva "natural" la europeni, dar aici, utilizarea lui ar constitui un abuz mai mult decit in situatii obisnuite. Locuitorii din Bali urmaresc fazele luptei de cocosi atit cu ochii, dar in egala masura (si poate chiar mai mult, caci este greu sa vezi din cocosi altceva decit o miscare confuza si incurcata) cu corpul, agitindu-si membrele, capul, trunchiul pentru a mima prin gesturi manevrele cocosilor. S-ar zice ca individul recepteaza in principal o impresie a luptei mai curind chinestezica decit vizuala" (1983, p. 213).

Construim ceea ce privim, dar in acelasi timp ceea ce privim ne constituie, ne afecteaza si sfirseste prin a ne transforma. Acesta este sensul profund al lungului monolog de la inceputul lui Ulysse de Joyce: personajul, Stephen Dedalus, incepe cu "Ineluctabila moda­litate a vizibilului" (Ineluctable modality of visible), termina cu "inchideti ochii si priviti" (Shut your eyes and see), iar pe parcurs afirma ca ceea ce "este gindit, este gindit prin ochii mei" (thought through my eyes)¹.

in Declinul Occidentului, filosoful si sociologul Oswald Spengler vorbeste despre un "ochi carnal", dar Merleau-Ponty este primul care, rupind cu toata traditia intelectualista a "reprezentarii"¹, a aratat in ce masura este privirea o privire a corpului, antrenind corpul in intregul sau si realizindu-se prin si pornind de la corp.

Privirea carnala

"Trebuie sa ne obisnuim sa gindim ca orice vizibil este sculptat in tangibil, ca orice fiintare tactila este promisa intr-un fel vizibi­litatii si ca exista o extensie, o intrepatrundere nu numai intre ceea ce este palpat si cel care palpeaza, ci, de asemenea, intre tangibil si vizibilul care este incrustat in el, dupa cum, invers, el insusi nu este un neant de vizibilitate, nu este lipsit de existenta vizuala. intrucit acelasi corp vede si pipaie, vizibilul si tangibilul apartin aceleiasi lumi. Este o minune prea putin remarcata aceea ca orice miscare a ochilor mei - cu atit mai mult orice deplasare a corpului meu - isi are locul in acelasi univers vizibil pe care, prin ei, eu il detaliez si il explorez, dupa cum, invers, orice perceptie vizuala are loc undeva in spatiul tactil."

Maurice Merleau-Ponty, Le Visible et l'Invisible, 1993, p. 177

3. Experimentare in vitro si experimentare in vivo

Antropologii estimeaza ca pentru a cunoaste fiintele umane cercetarea nu poate fi condusa in maniera botanistului care examineaza feriga sau in aceea a zoologului care observa un crustaceu, ci presupune comunicare cu ele si impartasirea indelungata a existentei lor. Aceasta ultima afirmatie arata ca cercetarea etnografica se deosebeste de privirea aruncata in treacat, de exemplu de un calator, ori chiar de "contactul" ce poate fi realizat prin intermediul "informatorilor" (termen si mai ales practica la care s-ar cuveni sa se renunte).

in aceste conditii, munca etnografului nu consta numai intr-o metoda strict inductiva, in stringerea unei recolte de informatii, ci presupune si impregnarea cu temele obsesive ale unei societati, cu idealurile si nelinistile sale. Etnograful este un cercetator care trebuie sa fie capabil sa traiasca in el insusi tendinta principala a culturii pe care o studiaza. Daca, de exemplu, societatea are preocupari religioase, el trebuie sa se roage impreuna cu gazdele sale. "Cind am ajuns in tara Zande - scrie Evans-Pritchard - vraji­toria nu ma interesa, dar ii interesa pe cei din Zande: trebuia, asadar, sa ma las condus de ei. Cind am ajuns la nueri, nu ma interesa in mod special cresterea animalelor, insa pe cei de acolo da, astfel incit, vrind-nevrind, a trebuit sa ma intereseze si pe mine. Trebuia, eventual, sa devin proprietarul unei turme personale, pentru ca ei sa ma accepte sau cel putin sa ma tolereze" (text citat si tradus in limba franceza de Jeanne Favret-Saada, 1994, p. 31).

O aculturatie in sens invers

Astfel, etnografia este mai intii experienta fizica a unei imersiuni totale, constind intr-o veritabila aculturatie in sens invers, in care -departe de a intelege o societate numai din punctul de vedere al manifestarilor sale "exterioare" (Durkheim) - eu setnografult trebuie sa o interiorizez din punctul de vedere al semnificatiilor pe care indivizii sstudiatit insisi le atribuie comportamentelor lor. Tocmai aceasta cunoastere a societatii asa cum este ea perceputa din interior de catre actorii sociali cu care eu intretin un raport direct (cunoastere care nu exclude deloc punerea in evidenta a ceea ce lor le scapa, ci, dimpotriva, croieste drumul acestei etape ulterioare a cercetarii) este aceea care diferentiaza in mod esential practica etnologica - practica a terenului - de practica istoricului sau a sociologului. Pentru ca, desi urmareste, ca si etnologul, sa prezinte in modul cel mai stiintific cu putinta alteritatea cu care este confruntat, istoricul nu intra nici­odata in contact cu barbatii si cu femeile din societatile pe care le studiaza. El culege si analizeaza marturii. Nu intilneste niciodata martori in viata. in ceea ce priveste sociologia, cel putin in tendintele sale principale (tripla matrice marxista, durkheimiana si weberiana pe baza careia s-a constituit), ea se situeaza destul de departe de demersul etnologului asa cum il intelegem aici. Pentru ca, atunci cind pretinde neutralitatea absoluta, cind crede ca a recoltat fapte "obiective", cind elimina din rezultatele cercetarii sale tot ceea ce l-a ajutat sa ajunga la ele si cind sterge cu grija urmele implicarii sale personale in obiectul studiat, etnologul risca cel mai mult sa se indeparteze de tipul de obiectivitate (in mod necesar aproximativa) si de modul de cunoastere specifice disciplinei sale: intelegerea, mai bine spus constructia, a ceea ce Marcel Mauss a numit "fenomen social total" care presupune integrarea observatorului in cimpul insusi al observatiei.

Daca este posibil si chiar necesar sa il distingem pe cel care observa de acela care este observat, mi se pare exclus (a fortiori, daca pretindem ca facem cercetare stiintifica) sa ii disociem total. Nu sintem niciodata martori obiectivi care observa obiecte, ci subiecti care ii observa pe alti subiecti in cadrul unei experiente in care observatorul este el insusi observat. Daca a fi inseamna a percepe, verbul in cauza mai inseamna - asa cum spune Berkeley - si "a fi perceput". Etnologul s-ar insela pe sine daca ar cauta sa scape din acest cerc in care, din contra, el trebuie sa intre in mod deliberat; Merleau-Ponty exprima bine ideea atunci cind scrie: "eu sint vazator--vizibil svoyant-visiblet". Idealul vizat aici este acela de a trece de la privirile incrucisate la cele impartasite, de a ne detasa ferm de conceptia asimetrica a stiintei bazate pe captarea informatiilor de catre un observator absolut, care s-ar apleca "de sus" asupra realitatii studiate, fara a face insa parte din ea. Nu exista etnografie fara incredere si fara schimb, iar aceasta presupune un itinerar in cursul caruia partenerii prezenti ajung sa se convinga reciproc sa nu lase sa se piarda formele de gindire si de activitate unice.

Malinowski se numara printre cei dintii care ne-au aratat ca incepem sa ne integram si sa intelegem societatea pe care ne propunem sa o studiem "din clipa in care ne gasim singuri" (1993, p. 62) si in care impartasim activitatile economice, bucu­riile - in special jocurile - si suferintele populatiei in cauza.

"Imaginati-va dintr-o data singur pe o plaja tropicala, inconju­rat de tot echipamentul dumneavoastra, avind foarte aproape un sat de indigeni, in timp ce ambarcatiunea care v-a adus se in­dreapta spre larg si, curind, dispare. intrucit va instalati intr-un sector rezervat albilor, avind ca vecin un negutator sau un misionar salbt, nu aveti altceva de facut decit sa va incepeti imediat munca de etnograf. Mai imaginati-va ca sinteti incepator, lipsit de o experienta prealabila, fara nimic care sa va dirijeze, fara nimeni care sa va ajute. Se intimpla ca albul respectiv lipseste, ori este indisponibil, ori prea putin dornic sa isi piarda timpul cu dumnea­voastra. Punct cu punct, aceasta situatie corespunde primei mele initieri pe teren, pe coasta de sud a Noii Guinee. imi amintesc foarte bine de lungile vizite pe care le faceam in sate in primele saptamini; de senzatia de disperare si de coplesire dupa ce mai multe tentative - insistente, dar zadarnice - de a intra in contact real cu indigenii sau de a aduna vreun material se soldasera cu un esec total. Am trecut prin perioade de descurajare cind ma cufundam in lectura unor romane, aproape la fel ca omul care incepe sa bea sub efectul plictiselii si al depresiei datorate cli­matului tropical."

Bronislaw Malinowski, Les Argonautes du Pacifique Occidental¹, 1993, p. 60.

Din cimpul antropologiei contemporane, cele doua exemple cel mai des citate in legatura cu aceasta tema sint acela al lui Clifford Geertz (1983) si acela al experientei mai recente a lui Jeanne Favret-Saada (1984).

De circa zece zile, Geertz se afla intr-un sat din Bali, izolat, in indiferenta generala, in pozitia de "intrus profesionist". Luind parte la o lupta de cocosi interzisa, este prins in timpul unei razii a politiei. Acest incident: (1) il face sa fie admis pe loc - fapt absolut neobisnuit - intr-o societate in care accesul este extrem de greu; (2) ii procura obiectul pentru ceea ce va deveni studiul sau: "Doar in aparenta cocosii se bat aici. in realitate, oamenii sint cei care se bat".

Jeanne Favret-Saada ne spune ca nu a inceput sa observe cu adevarat vrajitoria decit in momentul in care s-a lasat "prinsa in vraja".

Alte doua exemple mi se par si mai relevante pentru gradul de participare al antropologului la realitatea sociala pe care incearca sa o inteleaga.

Primul dintre acestea se refera la cea dintii misiune efectuata de Griaule in Etiopia in 1928-1929. Etiopia (numita pe atunci Abisinia) este in plina agitatie. Etnologul este ferm implicat in infruntarea care se pregateste cu Italia. El merge pina acolo incit isi alege tabara: cea a printului Abisiniei, rasul² Hailou.

Un al doilea exemplu merge si mai departe in sensul impli­carii. El se refera la aventurile lui Evans-Pritchard la inceputul celui de-al doilea razboi mondial, cind a facut parte din corpul militar auxiliar din Sudan si a condus o operatiune impotriva regiunii Okobo. Coloana sa, precedata de drapelul Uniunii Jack, ataca cartierul general italian de la Agenga, aparat de mai multe sute de soldati. in fruntea unui batalion de 15 soldati anuak, el ii ia cu asalt si distruge mai multe sate. Revine obosit, mai slab cu 20 kg, ranit si bolnav din aceasta expeditie care i-a permis - iar acest termen spune mult prea putin - accesul la cultura Anuak.

Nu observam niciodata comportamentele unui grup asa cum ar avea ele loc daca noi nu ne-am afla acolo sau daca subiectii observatiei (observatorii) ar fi altii, iar nu noi. in plus, daca etnograful perturba o situatie data, ori daca - prin prezenta sa - creeaza una noua, el este, la rindul sau, perturbat de aceasta situatie in cel mai inalt grad. Ceea ce traieste cercetatorul in relatia cu interlocutorii sai (ceea ce respinge sau ceea ce adora, ceea ce detesta sau ceea ce indrageste) face parte integranta din cercetarea sa. Rezulta ca antropologia este o stiinta a observatorilor capabili sa se observe pe ei insisi si sa constientizeze cit mai mult cu putinta situatia de interactiune (intot­deauna particulara). Acestea sint exigentele minimale impuse aceluia care desfasoara o astfel de activitate.

Or, in mod paradoxal, plasarea observatorului in cimpul obser­vatiei nu s-a infaptuit nici pe calea stiintelor umane, nici pe aceea a filosofiei, ci sub imboldul fizicii moderne care integreaza reflectia asupra subiectului activitatii perceptive printre conditiile de posibi­litate ale activitatii stiintifice. Heisenberg a aratat ca un electron nu poate fi observat fara ca, prin aceasta, sa se creeze o situatie care sa il modifice. Pornind de aici, el va formula in 1972 renumitul sau "principiu al incertitudinii" care l-a condus la a-l concepe pe fizician drept componenta a experientei observatiei fizice. inca din secolul al XVII-lea, Velasquez - in Las Meninas¹ - il reintegrase pe pictor in insusi spatiul picturii. La inceputul secolului XX - practic in aceeasi epoca cu Heisenberg -, Freud, in ruptura totala cu psihiatria clasica, intelegea de ce este necesar ca terapeutul (si o data cu el toate afectele sale) sa se integreze in cadrul terapiei. Dar, din cite stim, primul care a aratat ce anume poate invata etnologul din acest principiu comun fizicii cuantice si psihanalizei a fost Georges Devereux (1938). Perturbarea impusa de etnolog prin prezenta sa in mediul pe care il observa - si care il perturba si pe el insusi -, departe de a fi consi­derata drept un obstacol epistemologic care ar trebui neutralizat, constituie o sursa deosebit de fecunda a cunoasterii. A ne include nu numai social, ci si subiectiv face parte din insusi obiectul stiintific pe care incercam sa il construim, precum si din modul de cunoastere caracteristic meseriei de etnolog. Analiza nu numai a reactiilor celor­lalti la prezenta noastra, dar si a reactiilor noastre la reactiile celorlalti reprezinta instrumentul specific, capabil sa ii aduca disciplinei noastre avantaje considerabile, cu conditia sa stim sa il valorificam.

Un observator angajat

"Cel care spune vraji nu o face niciodata pentru a informa. Sau, daca informeaza, o face pentru ca acela care trebuie sa ucida (care desface vraja) sa stie incotro sa isi indrepte loviturile. Este literalmente de neimaginat ca vrajitorul sa il informeze pe etno­graf, adica pe unul care da asigurari ca nu vrea sa faca uz in nici un fel de aceste informatii, care cere cu naivitate sa stie pentru a sti. Caci exista doar un singur cuvint (si numai unul) care leaga si dezleaga soarta si oricine se afla in pozitia de a-l spune devine de temut st. Ceea ce inseamna ca nu exista pozitie neutra a cuvin-tului: in vrajitorie, cuvintul inseamna razboi. Oricine vorbeste este un razboinic, etnograful ca oricine altcineva. Nu este loc pentru un observator neangajat st. inainte de a fi pronuntat un singur cuvint, etnograful este inscris intr-un raport de forte ca oricare altul care ar cere sa vorbeasca. Daca vorbeste, interlocutorul lui cauta inainte de toate sa ii identifice strategia, sa ii masoare forta, sa ghiceasca daca ii este prieten sau dusman, daca trebuie sa il cumpere sau sa il distruga. Cind vrajitorul ii vorbeste unui etnograf, i se adreseaza la fel ca oricarui locutor, respectiv ca unui subiect despre care se presupune ca poate (un vrajitor, o persoana care desface vraji) sau ca nu poate (o victima, o persoana legata cu vraji).

Observam ca nu este vorba chiar despre o situatie clasica de schimb de informatii, in care etnograful ar putea spera sa faca sa i se comunice o cunoastere inocenta despre credintele si practicile de vrajitorie. Caci acela care ajunge sa le cunoasca dobindeste putere si suporta efectele acestei puteri: cu cit stie mai mult, cu atit este mai amenintator si cu atit este mai amenintat din punct de vedere magic. Cita vreme am ocupat locul obisnuit al etnografului, al unuia care pretindea ca doreste sa stie pentru a sti, interlocutorii mei au fost mai putin interesati sa imi comunice din stiinta lor decit sa o masoare pe a mea, sa ghiceasca intrebuintarea in mod necesar magica pe care aveam intentia sa o dau stiintei mele, sa isi dezvolte «forta» in detrimentul fortei mele.

in consecinta, a trebuit sa trag invataminte dintr-o situatie atit de total sortita esecului si sa recunosc ca ar fi absurd sa continui a revendica o neutralitate care nu era admisibila si nici macar credibila pentru nimeni. Cind cuvintul inseamna razboi total, esti obligat sa te decizi a practica un alt fel de etnografie."