Dupa ce timp de aproape doua decenii structuralismul functionalist a dominat autoritar structurile conceptuale si institutionale ale sociologiei americane (prin pledoaria sa pentru "ordinea sociala" polarizând chiar si interesul unor importante segmente ale detinatorilor puterii în societatea americana a anilor '60), din rândul comunitatii stiintifice de profil s-au ridicat voci care l-au criticat virulent reprosându-i ca a transformat sociologia într-un "auxiliar al establismentului". "Paradoxul sociologiei. consta în faptul ca, desi se afla, prin obiectivele ei si prin valorile politice si stiintifice ale principalelor ei experiente în fluxul principal al modernismului, conceptiile ei implicite si perspectivele ei o plaseaza mult mai aproape, vorbind în general de conservatorismul filosofic" .

Semnalizând riscul de a fi devenit "expresia teoretica a unei anumite structuri de clasa", nenumarati analisti aplecati "asupra ecoului problemelor sociale în laboratoarele unde se pregateste teoria sociala", au creat premisele favorabile pentru afirmarea sociologiei radicale151 si a etnometodologiei.

Termenul de etnometodologie a fost propus de Harold Garfinkel în urmatorul context: "lucram la Universitatea Yale cu sintezele de date privind diversitatea ariilor culturale. S-a întâmplat sa ma uit pe o lista fara intentia de a gasi un astfel de termen. Priveam la diferitele etichete, daca-mi permit sa spun asa, si am ajuns la o sectiune: etnobotanica, etnofiziologie, etnofizica.

Nascut în 1922 în Canada, Erving Goffman descopera sociologia la Universitatea din Toronto sub auspiciile a doi antropologi, australianului Charles William Norton Hart (format de A.R. Radcliffe-Brown) si americanul Ray Biirdwhistell (format de W.L. Warner). Îl întâlnim în 1945 la Universitatea din Chicago, unde urmeaza cursurile lui H. Blumer, E.C. Hughes, R. Redcliffe si W.L. Warner. La cererea acestuia din urma, Goffman începe sa studieze comunicarea dintre locuitorii insulelor Shetland, în nordul Corsicii.

Acest studiu al unei comunitati ("comminity study") constituie teza sa de doctorat pe care o sustine în 1953. Goffman se consacra mai departe cercetarilor de teren în spitalele de psihiatrie din Washington; aceste cercetari constituie esenta lucrarii "Asiles études sur la conditien sociale des malades menraux" (1961). Goffman va preda la Berkeley în California (1958-1965) apoi la Universitatea Pennsylvenia din Philadelphia. Devine presedintele Asociatiei Sociologice Americane în 1982. În afara celor doua titluri deja citate, dintre lucrarile sale cele mai cunoscute amintim: Stigmate, Les usages sociaux des handicaps (1963), Les rites d'interaction (167), Les relations en public (1971), Les Cadres de l'expérience (1974).

Goffman sistematizeaza problematica interactionalista, aplicând-o în studiul relatiilor de zi cu zi. În "La mise en scéne de la vie quotidiene", el studiaza aceasta infinitate de comportamente elementare, atât de atente la exigentele raportarii la celalalt, care constituie ordinea sociala.

Putem sublinia eficacitatea interactiunii. de fapt nu e vorba de un ansamblu de practici sociale, atât de firesti încât nimeni nu le remarca, ci acelea care scot în evidenta extraordinara "tehnicitate" a actorilor, punct de vedere care va fi de altfel sistematizat de catre etnometodologi care l-au ridicat la rangul de program de cercetare teoretica. Sa ne gândim la aglomeratia de pe strazi, la o ora de vârf în una din metropolele noastre. Cei care locuiesc la tara se mira în general când vad viteza de care sunt capabili semenii lor de la oras. si într-adevar, au si de ce, când vedem cu câta maestrie fiecare reuseste sa-si aleaga traseul în functie de celalalt, fie ca acestia vin din spate, din fata sau dintr-o parte - fara sa reflecteze la aceasta, continuându-si discursul interior, adesea chiar citind un ziar. O ordine sociala - aici în forma sa cea mai efemera - se naste din aceasta infinitate de actiuni individuale care se regleaza reciproc.

Asiles: individul si institutia

În Asiles (Aziluri), Erving Goffman prezinta o interpretare a modului conflictual de existenta în aziluri si analizeaza pe larg schema subiacenta si comuna tuturor institutiilor totalitare sau totale precum azilurile, închisorile, caramizile etc... ceea ce permite o mai buna întelegere a practicilor, conflictelor de identitate si sociale care se manifesta în cadrul lor.

Total institution (institutia totalitara sau totala):

«Domiciliul sau locul de munca unde un numar mare de indivizi, aflati în aceeasi situatie, rupti de lumea de afara pe o perioada de timp relativ lunga, duc o viata izolata dupa niste reguli explicite si bine stabilite».

E. Goffman, Asiles, Ed. de Minuit, 1968, p. 41

Poate parea paradoxal ca un interactionalist sa arate interes pentru o institutie. de fapt, acest studiu îi permite lui Goffman sa critice punctul de vedere functionalist care solicita o hiper-socializare a indivizilor. Într-o institutie atât de constrângatoare precum un spital psihiatric, alienatii ("izolatii") reusesc întotdeauna sa se adapteze, mai mult decât atât, sa se afiseze în asa maniera încât sa poata pastra o anumita distanta fata de rolul pe care ar trebui sa-l joace. Individul nu este o fiinta programata, încorporat institutiei care încearca sa-i controleze existenta; el este susceptibil de adaptari secundare.

Adaptarea secundara:

«Orice dispozitie care sa-i permita individului sa foloseasca mijloace de aparare sau sa-si atinga scopurile ilicite (sau ambele în acelasi timp) pentru ca astfel sa ocoleasca pretentiile organizatiei referitor la ceea ce ar trebui sa faca sau sa primeasca si începând cu ceea ce ar trebui sa fie. Adaptarile secundare reprezinta pentru individ o modalitate de a se îndeparta de rolul si de personajul distribuite de aceasta institutie.»

Idem, p. 245

Întâlnim un concept similar celui de adaptare secundara în teoria klui Anselm Strauss care aminteste de "o ordine negociata", adica o functionare care nu se bazeaza numai pe integrarea functionala. Aziluri îi permite în cele din urma lui Goffman sa sustina o conceptie despre individ în cadrul societatii care ar putea servi drept referinta pentru întregul curent interactionist:

«Imaginea cea mai simpla a individului si a eului pe care sociologia o poate consacra este aceea ca el (individul) este pentru el însusi ceea ce face din el pozitia pe care o ocupa în cadrul organizatiei. Mergând mai departe, sociologia recunoaste ca apar adesea complicatii care ajung sa modifice aceasta schema: se poate ca eul sa nu fie înca format (modelat) sau sa poarte pecetea unor influente contradictorii. Poate ca ar fi mai bine sa punem pe primul loc aceste precautii (rezerve), ceea ce ar complica si mai mult aceasta constructie si ar defini individul într-o perspectiva sociologica, ca o fiinta capabila de distantare, adica capabila sa adopte o pozitie intermediara între identificarea cu institutia sau pozitia fata de ea, si gata la cea mai mica presiune sa reactioneze, modificându-si atitudinea într-un sens sau altul pentru a-si regasi echilibrul.»

E. Goffman, Aziluri, Ed. de minuit, p. 373

Erving Goffman arata ca sistemul din aziluri adauga alienarii mintale o veritabila alienare sociala prin izolarea lor în rolul de alienati, ceea ce nu-i împiedica sa opuna rezistenta printr-o serie de manevre ce tin de rolul care li se atribuie. Indivizii pot reactiona prin accentuarea în mod fatis a caracteristicilor rolului jucat (homosexualul se comporta ca un nebun, adica dupa cum e stereotipul) sau din contra, mai frecvent prin disimularea adevaratei lor identitati.

«În spitalele de psihiatrie, bolnavii se prefac ca prezinta simptome ciudate ca sa nu le dezamageasca pe infirmierele stagiare printr-un comportament normal» scrie E Goffman înainte de a-l cita pe socio-psihiatrul H.S. Sullivan:

«Un studiu asupra "readaptarilor sociale" efectuate acum câtiva ani într-unul din marile noastre spitale de psihiatrie mi-a demonstrat ca bolnavilor nu li se mai administra tratamentul pentru ca învatasra sa nu mai manifeste simptome asemanatoare cu ale celor din jur. Altfel spus, ei au realizat foarte bine ce se petrece în jurul lor pentru a întelege prejudecatile mediului cu privire la fantasmele lor.»

E. Goffman, La mise en scenč de la vie quotidienne, I - La présentation

de soi, Ed. Minuit, 1973, p. 28

Stigmatizarea

În Stigmate, les usages sociaux des handicaps (1963), Goffman se ocupa de cei stigmatizati si de aceste diferente (diformitati trupesti, deficite de caracter sau stigmate tribale precum rasa, nationalitatea religia...) care fac ca anumiti indivizi sa fie discreditati. El demonstreaza ca un Stigmat e o diferenta apreciata drept anormala si ca e vorba deci mai mult de o caracterizare facuta de cei normali decât de un atribut distinct în mod obiectiv. Astfel, nu trebuie confundata identitatea sociala reala a unui individ si identitatea sa sociala virtuala (adica imaginea pe care ceilalti si-au format-o despre el).

«În toate cazurile e stigmat (...) regasim aceleasi trasaturi sociologice: un individ care ar fi putut fi cu usurinta inclus sau admis în cercul raporturilor sociale de toate zilele, poseda o trasatura caracteristica care trage atentia acelora dintre noi care-l întâlnesc si ne face sa-i întoarcem spatele, distrugând astfel drepturile pe care el le are vizavi de noi prin celelalte atribute ale sale. El poseda un stigmat, o deosebire suparatoare la care nu ne asteptam. Cât despre noi, cei care nu înselam aceste asteptari specifice, eu ne-as numi normali. Rezulta prin definitie ca noi consideram ca o persoana care poarta un stigmat nu este întru totul umana. Plecând de la acest postulat, noi facem tot felul de discriminari prin care reducem cu eficacitate, chiar daca câteodata inconstient, sansele acestei persoane.»

E. Goffman, Stigmate, les usages sociaux des handicaps,

1963, Ed. Minuit, 1975, p. 15

Sociologia interactionista si dramaturgia socialului

În teza sa de doctorat, Goffman concepe relatiile dintre indivizi ca pe actele unui spectacol de teatru. În relatiile cu ceilalti, individul se prezinta si se imagineaza ca actor în fata publicului; el se exprima pe sine însusi pentru a obtine o impresie (din partea celorlalti). Din acel moment mai ramân de interpretat diversele tipuri de reprezentatii utilizate, de observat tehnicile folosite (expresii exoplicite sau indirecte, cu intentie sau fara intentie, planuite sau spontane...) si pentru a desprinde temeiul acestei puneri în scena a vietii cotidiene.

«Putem deci presupune ca orice persoana care se afla în mijlocul altor persoane are nenumarate motive de a încerca sa controleze impresia pe care si-o fac ele despre situatia în cauza. Ne intereseaza aici unele dintre tehnicile folosite în mod curent pentru a produce aceste impresii si unele dintre împrejurarile cel mai adesea asociate cu folosirea acestor tehnici. (...) Ne vom ocupa numai de problemele "teatrale" pe care si le pun participantii atunci când îsi prezinta activitatea partenerilor lor. Chestiunile legate de punerea în scena si de tacticile teatrale sunt adesea banale si generale, ele apar pe tot parcursul vietii sociale si furnizeaza o schema precisa pentru o analiza sociologica.

La sfârsit se cuvine sa prezentam câteva definitii. Prin "interactiune" (adica interactiunea fata în fata) se întelege aproximativ influenta reciproca pe care partenerii o exercita asupra actiunilor lor, respectiv atunci când se afla unii în prezenta fizica imediata a celorlalti; printr-o singura interactiune se întelege întreaga interactiune care are loc cu o anumita ocazie, când memebrii unui ansamblu dat se gasesc timp îndelungat unii în prezenta altora; si termenul de "întâlnire" s-ar potrivi în acest context. Prin "reprezentatie" se întelege întreaga activitate desfasurata de o persoana pentru a influenta într-un anumit fel pe unul sau pe alti participanti. Daca consideram un anumit actor si reprezentatia sa ca referinta fundamentala, îi putem cataloga drept public, observatori sau parteneri pe cei care realizeaza celelalte reprezentatii. Numim rol (part) sau "rutina" modelul prestabilit de actiune efectuat în timpul unei reprezentatii si care poate fi prezentat si folosit si în alte ocazii.»

E. Goffman, La mise en scčne de la vie quotidiene, I.

La présentation de soi, 1953, Ed. Minuit, 1973, p. 23

Goffman distringe în fiecare individ un actor si un personaj: actorul este cel care intra în scena zilnic pentru a deveni personaj, adica imaginea pe care el vrea ca ceilalti sa si-o faca despre el. Într-o anumita privinta, actorul este expresia, personajul, impresia. Goffman reflecteaza apoi în ceea ce priveste diferitele tehnici de reprezentatie:

Fatada

Goffman foloseste acest concept cu sensul de "aparatura simbolica" la care actorul face apel în timpul reprezentatiei. Fatada include componentele materiale precum decorul (locul, mobilierul...) si componentele personale precum vârsta, sexul, rasa... dar si îmbracamintea, modul de a vorbi, mimica, gesturile...

Realizarea dramatica:

Idealizare

Acest "siretlic" al actorului consta în crearea unei imagini despre sine pe care el o considera valoroasa. Goffman citeaza cazul menajerei burgheze care lasa dinadins în sufragerie ziarul "The Saturday Evening Post", dar ascunde în dormitor un exemplar din "True Romance". Preluând acest punct de vedere împartasit si de Durkheim si Radcliffe-Brown, el nu ezita sa afirme: "lumea într-adevar este o ceremonie".

Coerenta expresiei:

Actorul cauta sa evite toate stângaciile (de exemplu cascatul, lapsus-ul, bâlbâiala, nervozitatea etc...) care ar putea crea impresia de incompetenta sau de lipsa de respect.

Reprezentatie frauduloasa

Adesea, în scopul idealizarii, actorul poate folosi subterfugii precum disimularea, minciuna (manifesta sau prin omisiune), insinuarea, ambiguitatea planuita etc...

Mistificarea

Acest mecanism este o forma de distantare, de protejare a actorului vizavi de public; actorul îsi rezerva un spatiu inviolabil, o zona pe care toti o respecta.

La final, reprezentatia este un amestec subtil de realitate si de simulare. Nu ramâne decât ca actorul sa vrea ca personajul sau sa fie credibil si viu. Goffman subliniaza de altfel caracterul semi-constient al acestei regizari: actorul crede progresiv în personajul sau, astfel încât i se întâmpla sa fie el însusi pacalit.

Certitudinea actorului

«Când un actor îsi joaca rolul, el cere implicit partenerilor sai sa ia în serios impresia pe care o au. El le cere sa creada ca personajul pe care-l privesc poseda toate atributele pe care el în aparenta le poseda; (...) se admite în general ca actorul da reprezentatia si îsi organizeaza spectacolul "în onoarea" celorlalte persoane. Dar poate fi util sa privim si din alta perspectiva si sa cercetam în ce masura actorul însusi crede în impresia pe care încearca sa le-o creeze celor din jur.

Actorul poate fi complet angajat în propriul joc; el poate fi sincer convins ca ideea de realitate pe care o creeaza este realitatea însasi. daca publicul împartaseste aceasta convingere - si cel mai adesea asa se întâmpla - atunci, cel putin pe moment, numai sociologul, mizantropul se pot îndoi de "realitatea" prezentata de actor. Dar e posibil ca actorul sa nu fie pacalit de propriul joc (...). Când actorul nu crede în propriul sau joc, atunci vom vorbi de cinism în contradictie cu "sinceritatea" actorilor care cred în impresia produsa de propria reprezentatie.»

E. Goffman, La mise en scenč de la vie quotidienne, I, La

preséntation de soi, 1953, Ed. Minuit, 1973, p. 25

Goffman situeaza în centrul întelegerii socialului o teorie a interactiunii "fata în fata", dintre indivizi. Totusi el nu pretinde ca interactiunea reprezinta singura componenta a organizarii sociale; el recunoaste de asemenea în mod explicit existenta entitatilor macroscopice precum structurile sociale, organizatiile etc... Însa el încearca sa arate ca interactiunea este un instrument analitic esential în întelegerea functionarii societatii. Astfel opera sa în totalitatea ei poate fi înteleasa ca o perfectionare progresiva a acestui instrument de analiza teoretica. Scopul final este acela de a întelege principiile de organizare, "cadrele" care alcatuiesc experientele si interactiunile de zi cu zi. Din acest punct de vedere, les cadres de l'expérience (1974) este opera în care interactinismul lui Goffman se uneste cu lectura dramaturgica a socialului.

«Îmi propun pe de o parte sa izolez niste cadre fundamentale care, în societatea noastra, ne permit sa întelegem evenimenele si pe de alta parte sa analizez punctele vulnerabile ale cadrelor noastre de referinta. Ideea de la care am plecat este urmatoarea: un lucru care în anumite împrejurari poate fi prezentat drept realitate, de fapt poate fi numai o gluma, un vis un accident, o neîntelegere, o iluzie, o piesa de teatru.»

E. Goffman, Les cadres de l'expérience,

1974, Ed. Minuit, 1991, p. 18

1.4. Critici aduse interactionsimului

Limitele metodei de cercetare monografica

O prima critica consta în evidentierea limitelor cercetarii în situ si a metodei monografice care exclud orice forma de validare statistica si fac sa fie dificila sau prea usoara - ceea ce e totuna, caci este de ajuns sa se furnizeze exemple contrare - combaterea (cu motive temeinice) a proprozitiilor generale.

Hipertrofia "sensului trait"

Un alt repros e cel enuntat de catre Michel Crozier si Ehrard Friedberg: privilegiind "sensul trait" de actori, interactionistii neglijeaza adesea formele de putere sau de dominatie si se arata incapabili de a analiza formele de integrare.

«În cazul nici unuia dintre modelele de analiza si de interpretare a comportamentului nu este pusa problema în exclusivitate sociologica a integrarii si, daca contributia asupra "experientei" (le vécu) este remarcabila, nu se ajunge la nivelul sociologic decât cu pretul unei extrapolari abuzive.»

M. Crozier si E. Friedberg, Actorul si sistemul (1977),

Seuil, 1992, p. 232

Paradoxul unei derive subiectiviste care-i achita pe actori de orice responsabilitate, considerând ca vina apartine numai societatii

Principala critica adusa interactionismului simbolic se refera la deriva sa subiectiva. Teoria interactionisa a deviantei poate fi caracterizata ca o hiper-socializare a responsabilitatii, ceea ce vine în contradictie cu subiectivismul afisat al paradigmei. Aceasta teorie prezinta devianta într-o lumina favorabila, iar societatea cu ai sai "antrenori de morala" este criticata pentru tendintele sale represive. Maurice Cusson ne îndeamna la mai multa prudenta.

«Pentru a-si scrie cartea Asylums, Goffman (1961) frecventeaza timp de un an un spital de psihiatrie; el fraternizeaza cu pacientii, încearca sa descopere felul în care acestia percep institutia. Cartea este scrisa plecând de la cadrul de referinta al bolnavilor. H. Becker a fost la tinerete "musicien de danse" si din când în când fuma marijuana împreuna cu colegii sai. Outsiders (1963) avea sa ne prezinte acest cadru. Un numar important de lucrari de sociologie a deviantei au ca punct de plecare întrevederile cu delicventi, homosexuali, prostituate etc... si prezinta conceptia lor despre lume. În aceste conditii, nu e surpinzator ca subiectii astfel studiati sunt prezentati fie într-o lumina favorabila, fie pe un ton neutru. În acest scop, însusi termenul de deviant este util. Mai sunt si alti termeni care servesc la minimalizarea problemelor pe care le ridica devianta: infractor, situatie problema, act nedorit, cultura drogului... Însa atitudinea neutra care-i sta atât de bine omului de stiinta, îi este rezervata deviantului. Când trebuie descrisa atitudinea de respingere a societatii judecatile de valoare sunt urmatoarele: e vorba de o atitudine gratuita, partiala, subiectiva, discriminatorie, represiva, intoleranta. Archer (185, p. 751) evoca atitudinea victoriana fata de devianta sexuala în termeni nu tocmai neutri: ea e "fiercely monogamist, narrowly procreative". Comparatia unei atitudini oarecare cu o vânatoare de vrajitoare este o tehnica retorica des folosita în literatura de specialitate. Asa cum subliniaza Gassin (1985, p. 52), în criminologie aceasta atitudine duce la banalizarea crimei si la dramatizarea reactiei sociale Interesul pentru sociologia penala ar fi limitat daca aceasta s-ar rezuma numai la prezentarea opiniilor deviantilor si nu a judecatilor care creaza devianta.»

M. Susson, devianta, în R. Boudon (dir.),

Tratat de sociologie, PUF, 1992, p. 396

Unii autori resping abordarea constructionista si analizeaza faptele a caror nocivitate este indiscutabila - delicventa în general si crima în special - urmând mai departe sa studieze deviantele obisnuite, ale caror daune nu sunt reperabile decât daca depasesc limitele conformismului. Acest tip de deviante care nu constituie un pericol pentru societate au intrat în sfera preocuparilor lui Becker sau Goffman. Studiul deviantei, chiar daca merge pe calea interactionista pentru a descrie itinerariul deviant - ne conduce în mod inevitabil la Durkheim caci, daca un lucru e sigur, acela e ca în interiorul unei comunitati, în rândul grupurilor celor mai putin integrate se înregistreaza nivelul cel mai ridicat al deviantei si delicventei. Intensitatea asa-numitului "lien social" (legatura sociala), masurata cu ajutorul unor indicatori: rata somajului, numarul familiilor destramate, nivelul venitului... ramâne fundamentul oricaror forme de devianta si mai ales a actelor delictuoase sau periculoase. Tendinta de a aglutina comportamentele deviante si actiunile delicvente confirma în mod spectaculos paradigma durkheimista.

Acest paradox nu-i va mira de fapt decât pe cei care opun într-o maniera simplista demersul holist si individualist si nu pe autorii interactionisti însisi, asa cum o arata nenumaratele citate din Durkheim la care recurge Goffman în lucrarile sale.

Concluzie

Analizele interactioniste depasesc astazi cadrul scolii de la Chicago. Interactionismul îsi gaseste adepti în domenii specializate precum sociologie, educatie, a deviantei sau excluderii. Mai mult decât atât, numerosi autori care nu se erijeaza în interactionisti îsi însusesc problematica care insista pe capacitatile de interpretare si de negociere ale actorilor sociali.

«Putem oare întreprinde un bilant si estima rolul interactionismului simbolic în istoria sociologiei?

Putem cel putin constata ca interactionistii au contribuit la recunoasterea si întelegerea unor dimensiuni esentiale ale vietii sociale precum reflexivitatea sau capacitatea de interpretare si de negociere ale actorilor sociali. Acesta este un indiciu remarcabil al lor: sociologii care lucreaza la elaborarea unei "great theory", adica a unei teorii sociale generale, încearca toti sa integreze în cadrul lor conceptual experienta interactionista. Sa ne gândim numai la reluarea lui Mead în lucrarile lui Ha­burmas, Goffman sau Giddens, acesta fiind doar un exemplu în acest sens. (...)

În ipostaza de curent autonom, interactionismul tinde sa aiba o influenta din ce în ce mai slaba dar, ca parte integranta a culturii generale a sociologiei, ocupa un loc important si esential.»

J.M. de Quiroz si M. Ziolkovski, Interactionalismul simbolic,

Presses Universitaires de Resnes, 1994, pp. 129-130

În ciuda criticilor aduse, putem remarca ca metodele interactionaliste se bucura de un larg asentiment din partea tuturor orientarilor /orizonturilor teoretice. Numerosi cercetatori francezi utilizeaza un astfel de demers, în special Serge Paugam în studiul fenomenelor excluderii si saraciei (La disqualification sociale, 1991, La France et ses pauvres, 1993, L'exclusion des savoires, 1996). Se pare ca faptul ca etnometodologia a radicalizat majoritatea postulatelor sale a imunizat întrucâtva interactionalismul simbolic.

Bibliografie

Jean-Pierre Lelas, Bruno Milly, Histoire des penmsées sociologiques, Editions Dalloz, 31-35, rue Freidevaux - 75685, Paris, Cedex 14

AARON CICOUREL (1928)

Sociologia cognitiva (1972)

A. Cicourel s-a nascut în Atlanta, SUA, în 1928. Obtine titlul de licentiat n Litere (}tiinte umaniste) - în 1951, gradul de master în sociologie în 1955 la Los Angeles, doctoratul în Sociologie (1957).

Din 1960 e succesiv asistent si conferentiar la Universitatea din California, apoi devine profesor de Sociologie (1960-1970).

l Cicourel a jucat un rol important în dezvoltarea si difuzarea etnometodologiei, dar simultan a dezvoltat o g$ndire originala privitor la mai multe domenii importante a stiintelor sociale, cum ar fi: educatie, metode de cercetare, delicventa juvenila, limbaj, care, dupa Cicourel apartine sociologiei.

Publica în 1963 cu J. Kitsuse o opera consacrata studiului luarii deciziilor în domeniul educatiei. Dupa autor, scoala constituie un mecanism de diferentiere sociala: performanta scolare a elevilor nu e datorata doar nivelului lor intelectual sau a performantelor lor scolare anterioare, nici macar capacitatii financiare a parintilor. Daca se doreste întelegerea fenomenului de esec si reusita trebuie tinut cont de procesele organizatorice care fac parte din rutina scolara si care în aceasta lucrare nu sunt abordate deloc.

La finele anchetelor, Cicourel si Kitsuse au ajuns la concluzia ca distinctia introdusa de Turner trebuie repusa în discutie. Ei arata într-adevar ca învatatorii si consilierii de orientare, în actiunile lor cotidiene, exercita un control efectiv asupra accesului elevilor la diverse curicule. Efortul candidatilor nu e garantia mentinerii lor în competitie, care nu este neaparat evaluat dupa criterii academice.

Într-un mare numar de cazuri anumiti elevi, cu aptitudini bune sunt penalizati, chiar exclusi de la competitia scolara si chiar sociala.

Cicourel este cunoscut si pentru elaborarea unei critici sistematice asupra metodelor folosite în Sociologie, în particular cele care pretind masurarea cantitativa a fenomenelor sociale. Dupa Cicourel trebuie sa ne întrebam despre utilitatea curenta în cercetarea stiintelor sociale a sistemelor matematice si a celor de masura. Nu ca faptele socio-culturale, dupa el, nu ar putea fi masurate de functiile matematice existente, ci deoarece faptele fundamentale ale actiunilor sociale ar trebui clarificate înaintea impunerii de postulate de masura care nu le corespund.

Pe de alta parte, masura unui proces social nu scapa problemei semnificatiei date vietii cotidiene, pentru ca toata ancheta se refera "obligatoriu la" lumea bunului simt a vietii cotidiene. Se presupune într-adevar existenta unei retele de semnificatie partajata socialmente, adica o teorie a culturii. Masura faptelor sociale, chiar daca prespune problemele ei rezolvate e tot timpul contradictorie cu o teorie a actiunii sociale. Daca dispozitivele de masura nu sunt valide, acest lucru are loc pentru ca ele reprezinta impunerea procedurilor numerice care sunt exterioare la fel de mult lumii sociale observabile descrise de sociologi cât si conceptualizarilor bazate pe aceste descrieri. Împinsa la extrema, aceasta reflectie ar putea sugera ca, din moment ce conceptele pe care se bazeaza teoriile sociologice nu au proprietati numerice, nu se poate sti care proprietati numerice sa se caute în realitate.

Dar Cicourel nu merge în aceasta directie, nu spera la descoperirea metodelor riguroase de masura în stiintele sociale.

l În 1968 Cicourel publica o opera importanta despre functionarea justitiei pentru mineri. Cercetarea sa care a durat 4 ani în 2 orase din California, arata ca delicventa juvenila facer obiectul unei constructii sociale,. Mai precis, Cicourel explica modul în care politia, judecatorii pentru copii, tribunalele, dar si însisi cercetatorii, transfera actiunile tinerilor în acte, texte si rapoarte scrise, care sunt apoi utilizate ca o dovada pentru a caracteriza anumite acte sau activitati ca delicvente, criminale, ilegale, periculoase, suspecte. Cicourel cerceteaza an-chetele politistilor, magistratilor din moment ce aceste anchete au aspectele lor contingente care desemneaza si permit recunoasterea categoriilor de devianta si conformism.

l În sfârsit, în lucrarile sale despre limbaj, Cicourel a degajat un anumit numar de proprietati pe care le numeste proceduri imperative. Se propune studierea la lumina lucrarilor etnometodologice ale lui Garfinkel, interdictiile si obligatiile care jaloneaza viata cotidiana, pe care el le numeste "reguli de suprafata". Se analizeaza felul în care indivizii, în gândirea lor practica cotidiana chiar în cea stiintifica "folosesc proceduri interpretative" pentru a recunoaste pertinenta regulilor de suprafata si a le converti în comportamentul practic impus.

Nu exista reguli care spun copilului la fel de bine ca si adultului cum trebuie gasita aceasta articulatie. Din moment ce indivizii acumuleaza componente necesare pentru a da un sens subiectului lor, procedurile interpretative trebuie sa aduca proprietati invariante de gândire practica. Procedeele de interpretare ale indivizilor permit darea unui sens "regulilor de suprafata", care sunt în primul rând o "structura deschisa" având un "orizont" de semnificatii posibile.

Astfel, conform lingvisticii consskyene, structura sociala va fi generatoare.

l În aceste zile, Sociologia Cognitiva e singura opera a lui A Cicourel tradusa în franceza. se ocupa de: modul în care se construiesc cunostintele noastre despre structura sociala, capacitatea noastra de a utiliza procedee interpretative, indispensabile vietii cotidiene în timpul dobândirii limbajului.

Însusirea structurii sociale: spre o sociologie care dezvolta limbajul si semnificatiile

Cum încearca membrii unei societati sau culturi sa înteleaga, sa atribuie o semnificatie mediului lor în functie de timp, e o întrebare fundamentala pentru întelegerea conditiilor de ordin social. Textele traditionale de initiere în sociologie considera socializarea standard a copilului indispensabila controlului social si aparitiei societatii umane sau ordinii sociale. Dar aceste texte nu pun problema felului în care copilul interiorizeaza atitudinile celorlalti si asimileaza normele. Ideea socializarii "adecvate" subestimeaza importanta interactiunii sociale si a limbajului. A face referinta la aparitia unui "eu social" a normelor si regulilor pentru a hotarî conduitele apropiate sau neapropiate, dupa vagile criterii nespecificate de recompensa si pedeapsa, nu raspunde la întrebarea de a sti care este dezvoltarea normala a regulilor. Interpretarea traditionala si "normala" (pentru a relua notiunea de stiinta normala a lui Kuhn), în sociologie nu se arata cum limbajul si semnificatia apar la copil conform palierelor evolutiei care-i permit acumularea progresiva, a unui gen de structura sociala, sau o organizare sociala necesara, la recunoasterea si aplicarea "regulilor jocului".

Sociologii nu vad numai importanta dezvoltarii limbajului si a semnificatiei. Pentru a se orienta vis-a-vis de functiile si datele organizarii sociale cotidiene. Lucrari recente în lingvistica despre socializaea prin limbaj si a cercetarilor asupra proprietatilor gândirii practice cotidiene sugereaza schimbari radicale în conceptiile sociologice traditionale de "norme" de "socializare" si de "dobândirea regulilor" de catre copil. În acest sens vom folosi aceste descoperiri pentru a schita o conceptie de însusire progresiva a normelor la copil. O asemenea perspectiva este o necesitate prealabila evaluarii mai precise a organizarii sociale si aceasta în opozitie cu evaluarea traditionala.

Însusirea limbajului si semnificatiei

Problema semnificatiei pentru antropologul-sociolog poate fi pusa în felul urmator: cum îsi însusesc membrii unei societati un sens al structurii sociale care le permite sa negocieze activitatile cotidiene?

Studiul însusirii progresive, de catre copil, a procedeelor interpretative si a regulilor de suprafata trebuie sa tina cont de o teorie a însusirii limbajului în raport cu o teorie lingvistica. Lucrarile recente a lui McNeill. Lyons Wales pun accentul pe necesitatea de a coordona formularea lingvistica cu studii asupra însusirii limbii, dar cerând a fi completate de catre antropologii-sociologi. Aportul semantic la filologie si sintaxa este mai mult decât o functie a unui domeniu lexical existând sub forma de dictionar si propunând metode pentru a hotarî semnificatia de dat cuvintelor. Vorbind de "competenta" si de "performanta" unor interlocutori în limba lor materna cere încercarea de a întelege cum se poate detecta aceasta competenta pornind de la studiu empiric a performantei lor, si de asemenea de a arata cum ambele depind de însusirea progresiva a procedeelor interpretative pentru a întelege si a regasi un vocabular sau o terminologie apropiata în cursul întâlnirilor traite. Astfel vocabularul unui copil este filtrat de catre aceste interpretoare si faptul ca el îsi aminteste în momentul în care hotaraste aplicarea lui la intecatiune depinde la fel de mult de aceeasi structura.

Din moment ce afirmam ca, copilul este expus limbajului adultilor pe care el îl imita, trebuie înteles bine rolul procedeelor interpretative în atribuirea de semnificatie si în acumularea de informatie prin autostimulare si/sau perceptia si interpretarea unui mediu de obiecte în timp.

Ideea ca copilul îsi însuseste o competenta gramaticala bogata si complexa în 32 de luni (de la 18 luni la 4 ani) sugereaza o afirmatie paralel în ceea ce priveste dezvoltarea procedeelor interpretative înainte si în timpul acestei perioade de în­va­tare a limbajului. Pentru antropologul sociolog, aportul semantic la com­po­nen­te­-le fonologice si sintactice în cursul însusirii gramaticii trebuie sa depaseasca:

Ceea ce pare important în optica unui progres în însusirea procedeelor interpretative si a regulilor de suprafata este faptul ca adultii transmit continuu copiilor termeni sau categorii lexicale a caror semnificatie este partial descifrata în raport cu propriile lor dictionare orale sau scrise. Într-adevar indicatiile date copiilor, cu privire la sensul cuvintelor nu sunt echivalente utilizarii de catre adulti a dictionarelor scrise. Dictionarele orale ale tânarului copil au fost numite "holoplastice", deoarece cuvintele de un anumit registru se presupune ca înlocuiesc fraze. Ei pun în evidenta necesitatea notiunii de procedeu interpretativ pentru a întelege capacitatea copilului de a hotarî aplicabilitatea unui cuvânt.

A vorbi unui copil pretinde a cere repunerea în întrebarea notiunilor adultilor "ceea ce toata lumea stie". În consecinta, pentru a arata cum, competenta este atribuita copilului se poate examina propozitiile lui Chomsky, considerând procesul de socializare drept un context experimental în care practica limbajului angajeaza schimburi utile. Atunci când vorbeste unui copil adultul presupune deci o competenta sintactica fonologica si semantica. Brown si Bellugi sugereaza de asemenea ca o viziune a lumii (sau viziunea lumii legata de cultura) este transmisa copilului prin aceste schimburi.

Ei nu precizeaza modul în care conceptia de structura sociala se desfasoara la copil. Noi presupunem aici ca o viziune a lumii este un mod informational în urma caruia un observator vorbeste marilor tipuri de orientari de componente legate de cultura si nu o definitie de proprietati universale, de procedee interpretative care permit descoperirea unui sens general al structurii sociale.

Se pare, pe buna dreptate de aratat ca, consecintele particulare angajate prin procedeele interpretative sunt legate de cultura si permit recunoasterea formelor normale ale obiectelor si evenimentelor, prezenta unui pericol, un sens al dreptatii, sau al nedreptatii în contextele sociale.

Procedeele interpretative permit sa consideram mediul nostru înconjurator dintr-o perspectiva practica. Viziunea lumii ar fi deci o schema de orientare abstracta, dar esentiala.

Totusi viziunea lumii (sau descrierea viziunii lumii) a unei culturi particulare nu este o schema de orientare invariabila si tot la fel cuim clasa gramaticilor accesibile nu poate fi asimilata caracteristicilor universale ale pricedeelor interpretative necesare întelegerii modului în care oerdinea sociala este posibila si mentinuta în timp.

Producerea structurilor sociale, mentinerea si schimbul lor în timp pot deci fi observate în achizitionarea progresiva de catre copil a procedeelor interpretative si a regulilor de suprafata.

Ideea ca, copilul mic vorbeste curent un limbaj ezoteric si nu utilizeaza un limbaj adult inadecvat sau incomplet - si care poate fi analizat cu categorii ale gramaticii adulte - este util pentru a descrie achizitionarea procedeelor interpretative.

Conceptia lumii sociale a unui copil n-ar fi trebuit fi studiata impunându-se conceptiile adulte ale structurilor sociale normale, ea însasi, înca departe de a fi clara.

Desi primele procedee interpretative nu permit copilului sa înteleaga umorul, jocurile de cuvinte, contradictiile etc. adultilor aceste le permit crearea structurilor sociale infantile esoterice, de exemplu: lui îi este posibil sa-i fie frica de animalele împaiate expuse la muzeu, de a fi înlaturat nelinistile noptii si de a crede în existenta lui Battman si a lui Robin de Bois.

Sociologul nu poate sa se multumeasca unei descrieri a performantei copilului în contextele sociale, el trebuie sa explice comportamentele cu un model al manierei în care procedeele interpretative si competenta în regulile de suprafata încadreaza anumite comportamente la copil.

Ideea ca, copilul are la dispozitie o gramatica simplificata, producând un limbaj telegrafic lasa sa se presupuna ca sensul structurii sociale a copilului (procedeele sale interpretative si competenta sa în regulile de suprafata) suscita conceptia de organizare sociala în lumea copilariei. Este dificil de asemenea de a convinge un copil de 3 sau 4 ani ca monstrii si raufacatorii nu sunt facuti pentru a-i face lui rau si de a-l convinge ca este periculos sa traverseze strada.

(Achizitionarea limbajului si a semnificatiei)

Proprietatile procedeelor interpretative

Întrebuintarea termenului "reguli" (sau norme, legale sau extralegale) în viata cotidiana semnifica în general un ansablu de reguli de "prescriere" si de "proscriere". Am învatat aceste norme, "reguli de suprafata". În acest studiu noi discutam despre normele din viata cotidiana si în regulile metodelor stiintifice în timp ce regulile de suprafata legale si extralegale guverneaza comportamentul cotidian.

Etnometodologia = studiul procedeelor interpretative si regulilor de suprafata în practicile sociale cotidiene si în activitatile stiintifice.

Cercetarea stiintifica atesta la data conceptiilor ideale sau strategice implicate urmate de cercetatori (individual sau sustinuti de diferite scoli). Paradigmele "stiintei în general" apar în diferitele discipline pentru a defini metodele de cercetare aplicabile în timp si pentru a reuni proprozitiile posibile.

M. Polony l-a demonstrat, reusita cercetarii omului de stiinta depinde de o cunoastere tacita sau nedefinita care nu poate fi articulata în regulile de suprafata. În acelasi timp, procedeele interpretative în viata cotidiana si în cercetarea stiintifica nu sunt "reguli" în sensul de programe sau de practici generale. Dimpotriva, procedeele interpretative sunt parti integrante ale tuturor anchetelor si manifesta totodata proprietati demonstrate empiric. Ei dau membrilor unei societati sfaturi sub numeroasele comportamente posibile si le sugereaza astfel un sens de structura sociala (sau în cadrul activitatii stiintifice o orientare intuitiva spre un domeniu de cercetare posibil).

Noi plecam de la principiul ca regulile interpretative si de suprafata guverneaza stiinta, în general astfel ca ele sunt un comportament social cotidian. Membrii societatii sunt obligati sa produca si sa utilizeze descrieri acceptabile ale mediului lor; (descoperirile stiintifice ale descrierilor inteligibile), stiintele descopera descrierile inteligibile si juste ale aspectelor realitatii sociale.

În practica metodele stiintifice ghideaza conceptia pe care o are cercetatorul regulilor de suprafata în "stiinta în general".

Nu se poate cere unui copil sa înteleaga si sa utilizeze reguli de suprafata cu atât mai putin cu cât el nu dobândeste un sens de structura sociala.

Achizitionarea regulilor limbajului este similara cu achizitionarea normelor, ambele implica procedee interpretative. Copilul trebuie sa învete a asocia o regula (norma) unui eveniment sau un caz particular care poate sa se abata de la regula generala.

Membrii unei societati trebuie sa învete sa atribuie o semnificatie mediului lor pentru a putea stabili raporturile dintre regulile de suprafata si cazurile particulare.

Procedeele interpretative sunt deci, proprietati invariabile si sunt necesare pentru a atribui o semnificatie regulilor pe care sociologii le numesc "norme".

Regulile de suprafata necesita deci, o identificare si o cunoastere a elementelor particulare care poarta semnificative si utile reguli, date pentru a întelege comportamentele concrete.

În consecinta toate regulile de suprafata au o structura deschisa în raport cu un ansamblu de semnificatii limitat pâna în momentul în care ele sunt asociate cazurilor particulare prin procedee interpretative.

A asocia procedeele interpretative si regulile de suprafata necesita un model general similar muncilor lui Chowsky pe gramatica generativa sau transformationala. Procedeele interpretative prepara si mentin rationament si actiune într-un mediu de obiecte în functie de o viziune a lumii legata de cultura si de regulile de suprafata scrise si "cunoscute de toata lumea". La fel cum gramatica generativa nu este un model pentru un interlocutor sau un auditor, dar e un punct de plecare pentru a arata cum veritabila utilizare este posibila, ideea unei structuri sociale generative sau praxiologice nu este un model pentru membrii destul de socializati ai unei societati dar o tentativa pentru a arata:

1) Câta achizitionare de proceduri interpretative este necesara întelegerii actiunii cotidiene de catre membrii societatii

2) În ce fel membrii societatii si cercetatorii lor atribuie descrierile structurale tuturor formelor de organizare.

Cunostinta noastra despre natura procedeelor interpretative este limitata. Noi tindem sa dam aici o lista completa a proprietatilor lor, dar pentru a facilita discutia ulterioara noi ne oprim pur si simplu sa descriem unele dintre ele.

1. Reciprocitatea perspectivelor

Schutz descrie aceasta proprietate ca:

a) idealizarea de catre membrii a punctelor de vedere care permit interlocutorului sa presupuna ca fiecare ar fi avut aceeasi experienta a scenei, daca ei ar fi schimbat locurile.

b) pâna la o mai ampla informatie (sau proba contrara) interlocutorul si auditorul presupun ca fiecare pot sa nu tina socoteala, dar imediat diferentele în modurile lor personale de a da o semnificatie activitatii lor cotidiene. Fiecare poate interpreta într-un context particular. Corolarul la aceasta proprietate este ca membrii presupun ca altii presupun despre ei ca descrierile lor vor corespunde caracterelor inteligibile si identificabile ale unei lumi pe care o cunosc toti si pe care o accepta.

Interlocutorul presupune ca auditorul asculta ceea ce el vorbeste într-un mod iteligibil si identificabil, el îsi imagineaza de asemenea ca descrierile sale sunt acceptabile si vor fi primite de auditor.

Auditorul presupune ca interlocutorul a banuit aceasta proprietate despre el si este gata sa adopte comportamentul tacit (dar sanctionat) de a avea aerul ca "a înteles" despre ce se vorbeste.

2. Ipopteza lui "etc."

A spune ca interlocutorii si auditorii confirma întelegerea lor reciproca, simultana implica dezavantajul unei reciprocitati de perspectiva. Garfinkel arata ca a se întelege implica pentru interlocutor si auditor a-si asuma existanta interpretarilor comune.

Toleranta în ceea ce privesye un discurs considerat ca nefiind evident sau neavând nici un sens depinde de alte proprietati.

Ipoteza lui "etc." detine functia importanta de a permite lucrurilor sa fie întelese în ciuda ambiguitatii si impreciziei lor, precum tratarea cazurilor particulare ca suficient de pertinente sau semnificative pentru a putea identifica elementele descrieri.

Ceea ce este important si în ceea ce consta ipoteza lui "etc." este dependenta elementelor particulare ale limbajului (termeni lexicali, fraze, expresii idiomatice etc.) si tratarea paralingvistica a schimburilor pentru a "ordona cursul si semnificatia conversatiei."

3. Formele normale

Prin a mentiona reciprocitate a perspectivelor si ipoteza lui "etc." se subîntelege existenta anumitor forme normale de discurs si de aparente pe care membrii unei societati se sprijina pentru a da o semnificatie mediului lor.

Astfel, în timp ce reciprocitatea perspectivelor este pusa la îndoiala, interlocutorul/auditorul va face eforturi pentru a normaliza decalajele presupuse (...).

4. Scrisul retrospectiv al momentului

În conversatiile de rutina interlocutorii si auditorii asculta propozitii ulterioare care le permit sa decida ce semnifica ele. Interlocutorii si auditorii presupun ca ceea ce îsi spune unul celuilalt va putea la un moment dat sa detecteze un anumit numar de "forme normale:" în intonatia vocii, aparenta fizica, expresiile fetei, cauza si efectele, începutul si sfârsitul povestilor, jocurile etc.

Raspunsurile pe care le dau adultii la "de ce?"-ul copilului despre viata cotidiana ne îndruma pe ideea pe care acesti adulti o au asupra structurilor sociale simplificate.

Cum a sugerat McNeill la debutul studiului sau asupra limbii, capacitatea copilului de a întelege subtilitatile organizarii sociale va necesita transformari adulte de semnificatii.

Copilul este obligat sa recentralizeze veritatea aparentelor, de exemplu: când i se spune ca ceva este peste si ca acela seamana cu o bomboana. Noi doar speculam problemele desfasurarii achizitiei de procedee interpretative si de reguli de suprafata.

Noi nu avem nici o informatie empirica solida, nici chiar formulare teoretice imaginative, trebuie deci discutate procedeele interpretative din punct de vedere al adultului.

5. Reflexivitatea discursului "talk"

Discursul este reflexiv pentru oameni pentru ca el este considerat esential conditiilor normale de comportament.

Cadenta schimburilor verbale si frecventa tacerilor si a "euk, euk"; "eu vad", "ah", etc. ghideaza interlocutorul si auditorul la o serie de schimburi.

Pentru a decide continutul discursului observatorul trebuie sa utilizeze aceste caractere reflexive pentru a identifica o scena sau mai multe ca fiind normale.

Discursul da oamenilor indicatii apropos de evenimente. Garfinkel remarca ca discursul este o caracteristica constitutiva a tuturor situatiilor, pentru ca oamenii conteza pe prezenta sa pentru a indica daca "totul merge bine".

Oamenii utilizeaza în egala masura discursul ca un element prestabilit de un ansamblu de activitati pentru a descrie organizatia acestui ansamblu.

6. Vocabularul descriptiv integrându-se expresiile repertoriale

Propunând dintre alte caractere reflexive proprietatea procedeelor interpretative, noi am utilizat rezultatul lui Garfinkel: oamenii nu repun în chestiune existenta si utilizarea unui vocabular decriptiv pentru a relata legaturile informationale si de activitate astfel ca acest vocabular constituie o parte de experienta descrisa.

Vocabularul ordona experienta. Dar experientele în curs sau în studiu de a se modifica dobândesc elemente de vocabular putând fi regasite în ele informatii indicate de elemente selectate ale vocabularului original.

Garfinkel ia cataloagele bibliotecilor drept exemplu a unui caracter reflexiv. Titlurile utilizate pentru a indexa cu usurinta cercetarea si apartin vocabularului de experienta pe care îl descriu.

Un catalog este deci terminologia experientelor pe care el le descrie. Eforturile creatoare ale copilului pentru a construi o realitate sociala, sau o structura sociala si o gramatica provin dintr-o conceptie simpla a ordinii care apare o data cu diferitele etape ale achizitionarii de proprietati, de procedee interpretative si de reguli de gramatica a structurii profunde.

Achizitionarea de procedee interpretative este o conditie necesara socializarii oamenilor si animalelor. Conditiile suficiente în utilizarea limbajului si regulilor interpretative într-un context concret presupun:

a) achizitionarea de reguli copilaresti

b) procedee interpretative contând în indicatiile ghidate de comportament într-un context social. Astfel oamenii îsi dau continuu indicatii în ceea ce priveste intentiile lor, natura lor sociala, biografia etc.

Procedeele interpretative furnizeaza perpetuu indicatii participantilor la o interactiune sociala astfel ca se poate spune ca ele programeaza mutual actiunile în cursul unei sume. Tot ceea ce în fiecare membru al societatii este transmis ca parte integranta a socializarii sale normale este stimulat prin scena sociala, dar nu exista o programare automatica.

Pentru participanti, procedeele interpretative devin indicatii care permit interpretarea aparentei comportamentelor, miscarile fizice, obiecte, gesturi.

Achizitionarea progresiva de procedee interpretative si de reguli de uz este manifestata în raporturile copii - adulti si în raporturile copiilor între ei. Copiii repeta continuu achizitiile lor structurilor sociale în acelasi mod în care adultii repeta o piesa sau traduc o piesa.

A vorbi de caracterele reflexive ale discursurilor revine la a spune ca proprietatile procedeelor interpretative sunt reflexive pentru ca necesita membrilor societatii pentru a se orienta:

Radical Sociology" si editata de J. David Colfax, Jack L. Roach (ed.) , New York - Londra, Basic Books, 1971