Efectele divortului cu privire a bunurile comune

Efectele divortului cu privire a bunurile comune

1. Generalitati

In ce priveste relatiile patrimoniale dintre fostii soti, ca urmare a desfacerii casatoriei, inceteaza obligatia reciproca de sprijin material si obligatia legala de intretinere intre soti (luand nastere, in anumite conditii o noua obligatie legala de intretinere intre fostii soti). Obligatia de a suporta cheltuielile casatoriei va inceta si odata cu pierderea calitatii de sot se sterge si vocatia succesorala reciproca.[1]

In dreptul roman, daca unul din soti inceteaza din viata dupa ce s-a pronuntat divortul, dar inainte ce hotararea sa fi ramas definitiva, efectele ei nu se mai pot produce, casatoria nedesfacandu-se prin divort, ci incetand prin decesul unuia din soti. In dreptul francez si al altor state se considera ca formularea anterior decesului unuia din soti a unei actiuni de divort, aflata in curs de judecata in fata instantelor judecatoresti, are drept consecinta stingerea dreptului succesoral al sotului supravietuitor, daca in clauza de divort motivele au fost intemeiate[2].

Cel mai important efect in planul relatiilor priveste insa comunitatea matrimoniala a bunurilor. La desfacerea casatoriei bunurile comune dobandite de fostii soti se pot imparti potrivit art. 36 alin. (1) din Codul familiei, fie prin invoiala partilor, fie prin hotarare judecatoreasca.

Divortul nu presupune insa in mod necesar partajul bunurilor comune, fostii soti putand stapani impreuna, in continuare, bunuri; pe de alta parte, chiar daca fostii soti opteaza pentru impartirea bunurilor comune, partajul se infaptuieste, de regula, dupa o anumita perioada de timp de la desfacerea casatoriei. Pana la desfacerea casatoriei sotii au un drept de proprietate comuna in devalmasie, iar dupa impartirea bunurilor comune fiecare din fostii soti dobandeste un drept exclusiv asupra bunurilor ce i-au fost atribuite.

Se pune problema care este natura juridica a drepturilor fostilor soti asupra bunurilor dobandite in timpul casatoriei in intervalul cuprins intre desfacerea casatoriei si impartirea acestor bunuri. Astfel, unii autori[3] sunt de parere ca odata cu desfacerea casatoriei, proprietatea comuna in devalmasie se transforma in indiviziune de drept comun pe cote parti care va lua sfarsit numai prin imparteala.

Intr-o alta opinie se considera ca proprietatea comuna in devalmasie “supravietuieste” desfacerii casatoriei si poate lua sfarsit numai prin partaj, caci pana la infaptuirea partajului nici unul din soti nu are o cota parte determinata din bunurile comune, iar pentru a se putea vorbi de indiviziune este necesar ca fiecare titular sa cunoasca intinderea dreptului sau de proprietate asupra bunurilor comune[4].

In sfarsit, o a treia parere este ca pe timpul cuprins intre desfacerea casatoriei si impartirea bunurilor comune dobandite de soti, comunitatea de bunuri imbina elemente ale devalmasiei si ale indiviziunii de drept comun, prezentandu-se ca o “proprietate comuna de tranzitie intre proprietatea comuna in devalmasie si proprietatea comuna pe cote parti si care poate fi numita comunitate patrimoniala de bunuri”[5]. Intr-adevar, dreptul de proprietate comuna in devalmasie se mentine si ulterior divortului, fiindca pana la infaptuirea partajului sau determinarea cotelor parti cuvenite fiecaruia din coproprietari pe calea unei actiuni in constatare, dreptul fiecaruia din fostii soti este numai determinabil, ori, pentru a se putea vorbi de indiviziune este necesar ca intinderea dreptului fiecaruia din titulari sa fie exprimat sub forma unei cote ideale din dreptul de proprietate asupra bunurilor comune.

In ce priveste aceasta opinie trebuie facute urmatoarele precizari: desi proprietatea comuna in devalmasie se mentine, prezumtia mandatului tacit reciproc inceteaza odata cu desfacerea casatoriei. In al doilea rand, obligatiile asumate de unul din fostii soti dupa desfacerea casatoriei si pana la infaptuirea partajului nu mai pot fi considerate comune, deci executarea lor nu e garantata cu bunurile comune.

2. Impartirea bunurilor comune prin invoiala sotilor

2.1. Momentul in care poate interveni invoiala sotilor

Art. 36 alin. (1) din Codul familiei precizeaza ca “la desfacerea casatoriei, bunurile comune se impart intre soti, potrivit invoielii acestora”, dar nu lamureste problema momentului in care o astfel de conventie poate interveni. Formula “la desfacerea casatoriei” a fost interpretata diferit de literatura juridica si practica judiciara:

a) intr-o prima interpretare[6] s-a spus ca invoiala se poate face chiar mai inainte de introducerea actiunii de divort, dar in vederea divortului, caci instantele vor stabili daca sunt indeplinite conditiile pentru pronuntarea divortului. S-a decis ca acest partaj este nul absolut pentru ca instanta trebuie sa stabileasca masa bunurilor comune si contributia fiecarui sot spre a se fixa cota ce revine fiecaruia;

b) intr-o a doua interpretare[7] s-a sustinut ca invoiala privind impartirea bunurilor comune poate sa intervina in perioada imediat urmatoare ramanerii definitive a hotararii de divort pe motiv ca art. 42 din Codul familiei arata obligatiile instantei atunci cand pronunta divortul, dar nu mentioneaza si obligatia de a hotari in ce priveste impartirea bunurilor comune ale sotilor;

c) intr-o alta opinie[8] acceptata si de instanta noastra suprema, partajul conventional poate interveni numai dupa introducerea actiunii de divort, dar isi va produce efecte numai dupa desfacerea casatoriei.

S-a observat ca sintagma “la desfacerea casatoriei” stabileste momentul in care o atare conventie isi produce efectele, si nu acela in care ea se poate realiza[9].

In concluzie, conventia sotilor poate interveni:

- concomitent cu intervenirea hotararii de divort;

- in cursul judecatii, fie ca invoiala se face in fata instantei, fie printr-un act intocmit in fata notariatului de stat, cu precizarea ca invoiala sotilor isi va produce efecte doar dupa desfacerea casatoriei. Instanta de judecata trebuie, potrivit principiului rolului ei efectiv, sa verifice invoiala prezenta pentru ca aceasta sa nu ascunda scopuri ilicite: fraudarea drepturilor, usurarea divortului, micsorarea volumului bunurilor supuse executarii silite, ca urmare a condamnarii unui sot pentru delapidare, etc. Daca au fost fraudati creditorii, tranzactia judiciara a fostilor soti cu privire la imparteala bunurilor comune poate fi atacata cu actiune pauliana. Creditorii nu sunt fraudati daca fostul sot debitor, prin incheierea tranzactiei judiciare, nici nu si-a creat, nici nu si-a marit o stare de insolvabilitate;

- ulterior ramanerii irevocabile a hotararii de divort si chiar dupa inregistrarea ei pe marginea actului de casatorie, pentru ca in acest caz nu mai exista vreo suspiciune in privinta solutionarii actiunii de divort.

2.2. Obiectul invoielii sotilor

Intelegerea sotilor poate avea ca obiect:

- stabilirea intinderii drepturilor fiecaruia dintre soti asupra bunurilor comune. In aceasta situatie impartirea in fapt a bunurilor se va face potrivit cotelor stabilite prin invoiala, iar in caz de neintelegere, prin instanta judecatoreasca potrivit acelorasi cote;

- determinarea in natura a lucrurilor pe care urmeaza sa le primeasca fiecare.

Partile pot realiza pe cale conventionala partajarea tuturor bunurilor comune sau numai a unei parti din ele, in aceasta din urma ipostaza bunurile neimpartite fiind stapanite mai departe impreuna, partajarea lor ulterioara infaptuindu-se fie prin invoiala fostilor soti, fie prin hotarare judecatoreasca.

2.3. Forma invoielii sotilor

In lipsa unor dispozitii speciale aplicabile in aceasta materie, conventia sotilor este guvernata de regulile de drept comun referitoare la actele juridice. Astfel, partajul voluntar va fi in principiu valabil incheiat chiar daca nu s-a incheiat un inscris constatator al conventiei.

Sunt insa si cazuri cand impartirea bunurilor comune este supusa formei autentice de ad validitatem. Daca in masa bunurilor comune sunt cuprinse terenuri, partajul acestora este subordonat cerintei formei autentice (art. 46 din Legea nr. 18/1991).

3. Impartirea bunurilor comune prin hotarare judecatoreasca

3.1. Cand se poate cere aceasta impartire

Atunci cand impartirea bunurilor comune dobandite in timpul casatoriei nu se poate realiza pe cale conventionala, la cererea oricaruia dintre soti, va decide, in aceasta privinta, instanta de judecata, conform art. 36 alin. (1) din Codul familiei. O asemenea cerere poate fi introdusa fie dupa desfacerea casatoriei prin divort, pe calea unei actiuni principale, fie odata cu cererea de divort sau in cursul procesului de divort pe cale accesorie, potrivit art. 17 din Codul de procedura civila[10].

3.2. Intinderea drepturilor fiecaruia din soti

Spre deosebire de actiunea de partaj intemeiata pe dreptul de proprietate comuna pe cote parti, cand intinderea drepturilor fiecaruia dintre copartasi este cunoscuta si exprimata sub forma unor cote ideale din masa bunurilor indivize, in cazul sotilor, partajul implica si stabilirea intinderii dreptului fiecaruia dintre ei asupra bunurilor care sunt obiect al dreptului de proprietate comuna in devalmasie. Impartirea bunurilor comune se face in felul urmator:

- daca exista o invoiala a sotilor cu privire la determinarea cotei fiecaruia dintre soti din bunurile comune atunci instanta va dispune impartirea potrivit cotelor astfel stabilite;

- in caz contrar, stabilirea cotei-parti ce revine fiecarui sot se face prin hotarare judecatoreasca.

Criteriul stabilirii de catre instanta de judecata a cotei fiecarui sot cu privire la bunurile comune se determina in functie de temeiul juridic al comunitatii de bunuri. Daca numai existenta relatiilor de casatorie ar constitui temeiul juridic, atunci, avand in vedere principiul egalitatii dintre barbat si femeie, bunurile comune ale sotilor ar trebui sa fie impartite intre ei in mod egal. Daca insa temeiul juridic al comunitatii de bunuri il formeaza nu numai existenta casatoriei, ci si participarea fiecaruia dintre soti prin munca sa ori prin mijloacele sale la dobandirea si conservarea bunurilor comune, atunci impartirea bunurilor nu se poate face in toate cazurile in parti egale.

Literatura juridica si practica judiciara au stabilit ca fiecaruia dintre soti i se cuvine o cota parte in raport cu contributia sa la dobandirea si conservarea bunurilor comune, pentru a nu se ajunge la situatii inechitabile. Astfel, s-a decis ca in cazul unor soti cumparatori cu clauza de intretinere, cand numai unul din ei a prestat vanzatorului intretinerea conform obligatiilor asumate de soti impreuna, celalalt sot va putea cere impartirea bunului cumparat, in cadrul impartirii bunurilor comune, urmand ca intinderea drepturilor lor asupra bunului sa se stabileasca in raport cu contributia fiecaruia[11].

Sotul care a contribuit mai mult la dobandirea bunurilor comune nu mai poate fi tratat la fel cu celalalt, ceea ce ar duce la slabirea simtului de raspundere fata de sarcinile casatoriei. Aceasta inseamna ca este posibila stabilirea de cote inegale, inegalitatea mergand pana la negarea oricarui drept al unuia din soti atunci cand el nu a avut nici un aport la dobandirea bunurilor si la sustinerea casatoriei[12].

In lipsa dovezilor din care sa rezulte aportul diferentiat al sotilor la dobandirea bunurilor comune, se presupune ca ambii soti au avut contributie egala, impartirea bunurilor facandu-se in parti egale.[13]

Este de retinut ca aceste cote de contributie se determina nu numai in functie de aportul de ordin material la achizitionarea bunurilor comune ci si de munca prestata in gospodarie, precum si cea depusa pentru cresterea copiilor.

La evaluarea bunurilor se tine seama de starea bunurilor din momentul despartirii in fapt a sotilor. Daca bunurile au ramas in folosinta exclusiva a unuia din soti, uzura lor va fi suportata de acesta.

Stabilirea cotelor de contributie a sotilor se face in raport cu totalitatea bunurilor comune si nu diferentiat pe categorii de bunuri sau pe bunuri individual determinate[14], chiar daca acestea ar avea o valoare deosebita in comparatie cu restul masei de bunuri. Intr-adevar, unicitatea sub care se prezinta universalitatea juridica a bunurilor comune, privita ca o masa de drepturi si obligatii, face ca in mod corelativ, la incetarea comunitatii, imparteala sa se realizeze, de asemenea, prin unicitate de cote stabilite pentru fiecare din soti. Aceasta solutie se intemeiaza pe urmatoarele argumente:

- existenta dificultatilor in stabilirea contributiei fiecarui sot la dobandirea fiecarui bun in parte, mai ales cand este vorba de o perioada indelungata;

- bunul dobandit in timpul casatoriei prin contributia exclusiva a unui sot este comun, daca nu se incadreaza in categoriile de bunuri exceptate de la comunitate, ceea ce ar insemna, in solutia contrara, ca asemenea bunuri sa fie atribuite prin impartire numai sotului ce le-a dobandit;

- dat fiind ca munca femeii in gospodarie si pentru cresterea copiilor nu este direct producatoare de venituri, ar insemna ca aceasta sa nu fie luata in considerare ca o contributie la dobandirea bunurilor comune.

Separatia in fapt a sotilor nu inlatura prezumtia de comunitate a bunurilor dobandite in timpul casatoriei instituita prin art. 30 din Codul familiei. Se va tine insa seama de perioadele de timp in care viata in comun a fost intrerupta numai in masura in care aceasta stare de fapt este de natura sa contribuie la determinarea cotei de participare a fiecarui sot la dobandirea bunurilor comune. Astfel s-a decis ca platile facute de catre unul din soti dupa ramanerea definitiva a hotararii de divort urmeaza a se avea in vedere numai daca apartamentul se atribuie celui ce nu a facut plata, situatie in care cuantumul sumelor platite trebuie sa fie avut in vedere la efectuarea impartelii ca aport propriu[15].

3.3. Proba contributiei sotului

Stabilirea contributiei fiecarui sot la dobandirea bunurilor comune se poate face prin orice mijloc de proba (inclusiv proba cu martori si prezumtii), deoarece este vorba de dovedirea unei situatii de fapt[16].

Contributia femeii neincadrata in munca, prin activitatea depusa in gospodarie si pentru cresterea copiilor, la dobandirea bunurilor comune este esentiala in desfasurarea vietii ambilor soti si, in raport de particularitatile spetei, se prezuma, pana la proba contrara, ca fiind egala cu a barbatului[17].

Contributia mai mare a unuia din soti la executarea cheltuielilor gospodaresti, la intretinere si la ingrijirea minorului, poate influenta, in cazul impartirii bunurilor, stabilirea cotei asupra patrimoniului comun, daca nu intervin alte imprejurari care sa echilibreze aportul sotilor[18].

3.4. Legea privind procedura impartirii bunurilor comune

In timpul casatoriei dar si la desfacerea ei impartirea bunurilor comune se face dupa Legea nr. 603 din 10 noiembrie 1943 pentru simplificarea procedurii impartelilor judecatoresti care constituie sediul principal al materiei. Mai sunt insa incidente si dispozitiile Codului familiei (art. 33 si 36) si ale Codului civil (art. 728-799).

Dupa ce se stabileste masa bunurilor comune care urmeaza sa se imparta, se vor determina cotele parti ce le revin sotilor in bunurile comune, in raport de care se face partajul. Impartirea bunurilor comune, partajul in general, se poate realiza in una din urmatoarele modalitati: in natura, atribuirea intregului bun unui copartas si vanzarea bunurilor.

La impartirea in natura se procedeaza astfel:

a) se formeaza loturile potrivit cotelor-parti ce revin sotilor, cu citirea acestora (art.5 din Legea nr. 603/1943 si art. 208 din Codul de procedura civila). Judecatorul poate numi un expert daca partile nu sunt de acord sau daca expertiza este necesara pentru operatia formarii loturilor.

b) loturile vor fi alcatuite astfel incat sa cuprinda, pe cat posibil, aceeasi cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creante de aceeasi natura si valoare (art.741 din Codul civil);

c) pentru terenurile agricole se vor respecta dispozitiile Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, iar pentru constructii se vor respecta dispozitiile Legii nr. 50/1991;

d) daca loturile nu sunt egale din punct de vedere valoric, inegalitatea se compenseaza prin sume de bani numite sulte (art. 742 din Codul civil si art. 7 din Legea nr. 603/1943);

e) loturile formate se impart prin tragere la sorti sau prin atribuire. Codul civil, in art. 743 alin. (2), stabileste ca regula tragerea la sorti, iar Legea nr. 603/1943 se refera la ambele mijloace fara vreo preferinta, insa in practica se recurge, de regula, la atribuire, intrucat in acest fel se poate tine cont de interesele partilor.

La impartirea in natura a bunurilor comune se vor avea in vedere interesele sotilor si cele ale copiilor, fiecarui sot atribuindu-i-se acele bunuri de care are mai mare trebuinta.

In cazul in care, in cadrul procedurii de impartire a bunurilor, instanta constata ca un bun nu poate fi impartit comod in natura, ea nu va dispune intotdeauna scoaterea lui in vanzare, ci va trebuie sa examineze daca nu exista motive temeinice care sa impuna lichidarea indiviziunii sau devalmasiei prin atribuirea bunului unuia dintre copartasi, urmand ca ceilalti copartasi sa primeasca echivalentul corespunzator cotelor la care au dreptul, in alte bunuri sau bani.

Pentru determinarea sotului cel mai indreptatit sa primeasca un anumit bun in natura se va tine seama de interesele fiecarui sot, precum si de toate imprejurarile de fapt ale cauzei, relevante sub acest aspect si in primul rand de eventuala disproportie a cotelor ce revin fiecaruia, de natura bunului, de posibilitatile de valorificare a bunului din punct de vedere economic.

Vanzarea bunurilor comune prin buna invoiala sau, in caz de neintelegere, prin licitatie publica si impartirea pretului reprezinta o modalitate in extremis care se dispune prin incheiere motivata, supusa separat recursului[19].

Cu ocazia impartirii bunurilor comune, un apartament va putea fi atribuit unuia sau altuia din soti, tinandu-se seama de dispozitiile art. 22 din Legea nr. 5/1973 care, desi se refera in mod expres numai la beneficiul contractului de inchiriere privitor la locuinta, au caracterul unor norme de principiu de aplicabilitate generala, ce vor putea fi luate in considerare si cu ocazia solutionarii actiunii in partajarea bunurilor comune. Potrivit acestui text, in caz de divort, daca sotii nu au convenit altfel, beneficiul contractului de inchiriere privitor la locuinta ce a constituit domiciliul comun al sotilor se va atribui sotului caruia i s-au incredintat spre crestere si educare copiii minori, daca nu sunt copii minori, sotului in favoarea caruia s-a pronuntat divortul, iar in toate celelalte situatii va decide instanta. Se considera insa inaplicabill criteriul culpei in desfacerea casatoriei, intrucat aceasta ar echivala cu o sanctiune patrimoniala indreptata impotriva sotului vinovat de desfacerea relatiilor de familie, sanctiune care, in lipsa unei dispozitii exprese a legii, este inadmisibila.

Criteriile prevazute de acest text trebuie analizate impreuna cu alte criterii: marimea cotei de proprietate, existenta si a altor bunuri ce trebuie impartite (pe cat posibil se tine seama de art. 741 din Codul civil), posibilitatea de a plati eventuale sulte si alte criterii ce ar rezulta din imprejurarile specifice cauzei. Interesele copiilor minori nu vor fi periclitate, deoarece parintele proprietar este obligat sa le asigure locuinta necesara ca o componenta a obligatiei de intretinere[20]. Daca imobilul nu se poate imparti comod in natura, se atribuie copartasului cel mai indreptatit, tinandu-se seama de cotele partilor, timpul de folosire a imobilului de copartasi, posibilitatile fiecaruia de a obtine locuinta necesara, detinerea altei locuinte[21]. Nu trebuie sa se imbucatateasca imobilul peste masura astfel incat noile unitati locative sa nu aiba asigurate, fiecare, dependintele strict necesare. Imprejurarea ca unul din copartajanti nu locuieste in localitatea in care este situat imobilul supus impartelii nu poate constitui o piedica de a i se atribui in natura bunul respectiv sau o parte din el[22].

3.5. Masa bunurilor comune supusa impartelii. Sume incluse

Obiectul actiunii de partaj il constituie, de regula, bunurile ce alcatuiesc proprietatea comuna a sotilor la data impartelii. Sunt insa anumite sume de bani care nu se includ in masa bunurilor comune supusa impartirii, dar de care se tine seama pentru a determina cota-parte ce revine fiecaruia dintre soti in bunurile supuse impartirii. Acestea sunt sumele din veniturile provenite din munca, platite cu titlu de pensie de intretinere sau pentru o alta datorie personala ori cheltuite de catre un sot in afara sarcinilor casatoriei, adica risipite. In literatura de specialitate s-au invocat urmatoarele argumente:

a) Determinarea masei de bunuri partajabile si stabilirea cotelor-parti ce revin sotilor sunt aspecte diferite, dar au o anumita legatura. Astfel, in ce priveste veniturile din munca pe care le avem in vedere, acestea nu se includ in masa de bunuri, dar de ele se tine seama in determinarea contributiei sotului, respectiv la dobandirea si conservarea bunurilor comune. Faptul ca veniturile din munca nu au fost folosite pentru nevoile casatoriei, ci s-au capitalizat intr-o forma oarecare (de exemplu, prin intrebuintarea lor, in intregime, la stingerea unei datorii personale), a determinat indirect sporirea valorii patrimoniale a masei bunurilor proprii apartinand sotului debitor. Ar rezulta, in aceasta opinie, ca veniturile din munca respectiva nu se includ in masa bunurilor comune, existand dreptul de indemnizare pentru restabilirea echilibrului intre bunurile comune si cele proprii ale acelui sot. Aceasta indemnizare ar constitui bun comun, impartindu-se intre soti, ca si celelalte bunuri comune, potrivit cotelor-parti ale sotilor[23].

b) Includerea in masa bunurilor comune de impartit, a sumelor achitate cu titlul de pensie de intretinere ori pentru alta datorie personala a sotului platitor, nu se poate justifica pe ideea lipsei de buna-credinta in raporturile juridice, pe ideea limitelor exercitarii mandatului prezumat ori pe ideea de abuz de drept. Nu se poate spune ca aceste sume se afla “juridic” in patrimoniul comunitar[24], deoarece acest lucru nu corespunde realitatii, numai pe motivul ca daca nu s-ar fi platit, sumele respective ar fi facut parte din bunurile comune. In consecinta, includerea sumelor platite pentru o datorie personala in masa bunurilor comune inseamna impartirea unor bunuri care nu exista la data impartirii, dar care ar fi existat daca nu ar fi fost risipite.

c) Principiul care rezulta din practica judiciara amintita este acela ca partea fiecarui sot in bunurile comune se determina potrivit contributiei sale, efective, reale, la dobandirea si conservarea bunurilor comune. Daca un sot a cheltuit o parte din veniturile sale (de exemplu, a platit o pensie de intretinere) inseamna ca in mod corespunzator nu a putut contribui la dobandirea si conservarea bunurilor comune, astfel incat este firesc ca sa se tina seama de aceasta imprejurare la determinarea cotelor-parti ale sotilor in bunurile comune.

d) Exista unele situatii speciale de care trebuie sa se tina seama pentru determinarea contributiei sotilor la dobandirea si conservarea bunurilor comune. Astfel, in cazul separatiei in fapt[25], prezumtia de comunitate a bunurilor dobandite in timpul casatoriei nu este inlaturata, dar imprejurarea ca unele bunuri au fost achizitionate in aceasta perioada de timp poate influenta intinderea cotelor de contributie. De aceea, in cazul bunurilor cumparate in rate, valoarea ratelor platite dupa separatia de fapt de catre unul din soti nu constituie bun propriu, ci mareste contributia la dobandirea totalitatii bunurilor comune. Rezulta ca sotul care nu a dobandit bunuri in perioada separatiei in fapt va avea o contributie mai mica la dobandirea si conservarea bunurilor comune, fara a interesa daca el si-a cheltuit veniturile din munca in aceasta perioada, ori si-a platit unele datorii personale. Ceea ce este valabil pentru separatia in fapt a sotilor trebuie sa se aplice si in situatia cand sotii sunt impreuna.

e) Munca pe care un sot o presteaza in cadrul gospodariei constituie o contributie la dobandirea bunurilor comune daca este prestata pentru realizarea sarcinilor casatoriei. Daca un sot ingrijeste un creditor al pensiei de intretinere, in cadrul gospodariei sale nu se poate spune ca daca nu ar fi prestat aceasta munca pentru creditor, ar fi prestat-o in interesul comunitatii de bunuri care ar fi sporit, ori ar fi fost evitata diminuarea ei. Deci contravaloarea acestei munci nu se include in masa bunurilor comune, tot asa cum sumele platite de un sot din veniturile sale obtinute prin munca pentru achitarea unei datorii personale nu se includ in masa bunurilor comune. Aceste imprejurari vor fi avute in vedere pentru determinarea cotei-parti ce revine fiecarui sot in bunurile comune supuse impartelii.

In cazul unor soti cumparatori, cu clauza de intretinere, cand numai unul dintre ei a prestat vanzatorului intretinerea, celalalt sot va putea cere impartirea bunului cumparat, in cadrul impartirii bunurilor comune, urmand ca intinderea drepturilor lor asupra bunului sa se stabileasca in raport cu contributia fiecaruia[26]. Deasemenea, s-a decis ca bunurile dobandite de unul din soti prin testament sunt si raman bunuri proprii ale acestuia, chiar daca mobilul testatorului - exprimat prin testament - a fost ingrijirea sa pana la sfarsitul vietii si suportarea cheltuielilor de inmormantare de catre sotul legatar; imprejurarea ca celalalt sot a contribuit la intretinerea testatorului, precum si la cheltuielile de inmormantare, cat si faptul ca sotul legatar a incetat activitatea sa retribuita pentru a se dedica ingrijirii autorului testamentului, pot genera in favoarea celuilalt sot numai dreptul de a se prevala de ele cu ocazia determinarii cotelor de contributie ale ambilor soti la dobandirea bunurilor comune; in speta, testamentul - desi are mobilul aratat - nu se asimileaza cu un contract de instrainare cu clauza de intretinere[27].

f) Conceptia dualista cu privire la natura juridica a veniturilor din munca justifica, sub un anumit aspect, solutia propusa. Astfel, sa presupunem ca un sot este urmarit pe calea popririi pentru o pensie de intretinere, ori o alta datorie personala. Prin poprire, creanta popritului se gaseste lovita de indisponibilitate in mainile tertului poprit, ca apoi sa fie transmisa, de pe capul popritului, pe capul creditorului popritor. Poprirea este deci o procedura de urmarire in cadrul careia, in cazul nostru, dreptul de creanta privind veniturile din munca neincasate este urmarit de creditorul personal al sotului debitor, adica de creditorul pensiei de intretinere. Isi gaseste, deci, aplicare dispozitia legala din art. 33 din Codul familiei, potrivit careia creditorii personali ai sotilor pot urmari numai bunurile proprii ale sotului debitor. Intrucat prin poprire dreptul de creanta se transmite de la sotul care este debitor poprit la creditorul pensiei de intretinere, inseamna ca, in asemenea situatie, veniturile din munca nu se mai prezinta succesiv, sub forma dreptului de creanta si apoi cea a dreptului de proprietate[28]. Din acest punct de vedere, nu se mai poate vorbi de micsorarea comunitatii de bunuri, corespunzator sumei poprite, si deci nu exista justificare ca suma poprita sa se includa in masa comuna partajabila. Situatia nu difera daca sotul debitor al pensiei de intretinere intelege sa o presteze de bunavoie, incasand personal veniturile din munca si platind apoi pensia de intretinere.

Rezulta ca, daca un sot contribuie numai cu o parte din veniturile sale din munca la dobandirea bunurilor comune, cota lui la aceste bunuri se determina potrivit acestei contributii, fara a se considera ca cealalta parte a veniturilor din munca cheltuita in scopuri personale se include in masa bunurilor comune[29]. In opinia contrara, aceste bunuri sunt cuprinse valoric in masa de impartit, iar valoarea lor se va imputa asupra partii cuvenite sotului caruia i se va stabili o cota mai mica de contributie[30]. Autorii arata urmatoarele argumente in sprijinul solutiei:

- asigurarea egalitatii complete in drepturi a sotilor;

- cheltuielile din veniturile comune trebuie sa se faca numai pentru satisfacerea sarcinilor casatoriei;

- depasirea acestei limite constituie o abatere de la scopul social si economic al prezentei de mandat tacit, reciproc, deci un abuz de drept;

- bunurile risipite ori cheltuielile exista juridic in patrimoniul comunitar, caci ar fi existat realmente in masa partajabila daca nu ar fi fost irosite;

- solutia permite tratarea mai eficienta a dreptului de proprietate personala asupra veniturilor realizate din munca.

Mai precizam ca nu se includ in masa de impartit obiectele daruite copilului si bunurile instrainate pentru obtinerea de bani necesari pregatirii profesionale a copilului[31].

In masa bunurilor supusa impartirii se includ bunurile neinstrainate pana la data incetarii sau desfacerii casatoriei[32], valoarea bunurilor care nu mai exista deoarece au fost distruse ori instrainate cu incalcarea dispozitiilor legale de catre unul dintre soti (care inseamna altceva decat bunuri risipite), precum si valoarea bunurilor lipsa ca rezultat al infractiunii de furt ori de abuz de incredere savarsita de catre unul din soti in prejudiciul celuilalt.

In concluzie, solutia propusa de majoritatea autorilor se intemeiaza pe interpretarea concordanta a textelor, corespunde principiilor care reglementeaza relatiile de familie si se armonizeaza cu practica judiciara mentionata privind diferitele aspecte ale comunitatii de bunuri.

3.6. Aspecte procesuale

Impartirea bunurilor comune dobandite in timpul casatoriei se poate cere fie in cadrul procesului de divort, deci pe cale accesorie, fie ulterior divortului, pe cale principala. Daca s-a optat pentru prima varianta, competenta teritoriala revine instantei de divort, adica, in principiu, judecatoriei de la ultimul domiciliu stabil al sotilor. In al doilea caz, competenta se determina conform dreptului comun si apartine, dupa caz, instantei de la domiciliul paratului (art. 5 din Codul de procedura civila) daca masa de impartit cuprinde numai bunuri mobile, sau instantei de la locul situarii imobilului (art. 13 din Codul de procedura civila) cand printre bunurile supuse partajului se afla si imobile. Dreptul de a cere impartirea bunurilor comune este imprescriptibil extinctiv (art. 728 din Codul civil).

Ca mentiuni specifice, cererea de partaj va cuprinde enumerarea bunurilor a caror imparteala se solicita, cota de participare a fiecaruia din soti la dobandirea acestora, datoriile si creantele reciproce ale sotilor precum si cele in raport cu terte persoane (art. 2 din Legea nr. 603/1943 si art. 112 din Codul de procedura civila).

Daca pana la impartirea bunurilor comune exista primejdia ca unul dintre soti sa instraineze o parte din bunuri in detrimentul celuilalt sau sa le deterioreze, ori un sot nu poate folosi bunurile comune, instanta judecatoreasca poate numi un sechestru judiciar, care poate fi chiar unul dintre soti.

Decesul unuia din soti in cursul procesului de impartire a bunurilor comune promovat dupa desfacerea casatoriei, are drept consecinta introducerea in cauza a mostenitorilor acestuia, iar judecata va continua in contradictoriu cu acestia.

De regula, procesul de partaj parcurge doua etape: admiterea in principiu a actiunii si partajul propriu-zis - art. 4 alin. (2) din Legea nr. 603/1943. Prin incheierea de admitere, in principiu, se constata calitatea de copartasi a partilor, cotele ce li se cuvin, bunurile supuse impartirii, datoriile si creantele si, daca exista elemente suficiente, se determina modalitatea de impartire. In cea de-a doua faza a procesului are loc impartirea propriu-zisa a bunurilor prin formarea si atribuirea loturilor, eventuala inegalitate valorica intre loturile atribuite in natura urmand sa se compenseze prin plata sultelor corespunzatoare. Evaluarea bunurilor comune se va face luandu-le in considerare valoarea de circulatie a acestora din momentul judecatii, iar nu pretul de achizitionare sau valoarea din momentul dobandirii. In caz de neintelegeri intre parti, valoarea bunurilor se va stabili de catre instanta de judecata pe baza probelor administrate, in acest scop putandu-se efectua si expertize tehnice de evaluare.

Hotararea de partaj are caracter declarativ (art. 786 din Codul civil). Aceasta inseamna ca odata cu ramanerea irevocabila a hotararii, fiecare copartajant este considerat ca a devenit proprietar exclusiv asupra bunurilor ce i-au fost atribuite chiar din momentul dobandirii acestora si ca niciodata n-a fost proprietar asupra celorlalte bunuri[33].

Din momentul ramanerii definitive, hotararea de partaj constituie titlu executoriu si este susceptibila de executare silita, fara a deosebi dupa cum partile au cerut sau nu predarea efectiva a bunurilor si chiar daca instanta nu a dispus predarea acestora; prin urmare, copartasul caruia i s-a atribuit bunul nu este nevoit sa introduca o cerere de revendicare impotriva copartasului care detine bunul si refuza predarea lui, deoarece drepturile partilor au fost stabilite prin hotarare de partaj care le este opozabila[34]. Daca in timpul executarii silite a hotararii de partaj unul din fostii soti instraineaza unele bunuri aflate in posesia sa dar atribuite celuilalt, predarea in natura nemaifiind posibila, la stabilirea despagubirilor datorate proprietarului se va tine seama de valoarea actuala a bunului si nu de valoarea stabilita prin hotarare de partaj, intrucat fapta sotului constituie un delict civil, care, potrivit art. 998 din Codul civil genereaza obligatia integrala a prejudiciului suferit.

Hotararea de partaj nu este susceptibila de executare daca copartajantii au declarat in mod expres ca nu solicita predarea bunurilor. Punerea in executare a hotararii de partaj, cu privire la predarea bunurilor atribuite poate fi ceruta in termenul general de prescriptie de trei ani de la data ramanerii definitive.

3.7. Data incetarii comunitatii de bunuri

In cazul in care impartirea bunurilor comune se face ulterior datei desfacerii casatoriei, se pune problema de a stii care este data incetarii comunitatii de bunuri. In literatura de specialitate s-au exprimat mai multe pareri:

a) Comunitatea de bunuri nu ia sfarsit pe data desfacerii casatoriei, ci pe data cand se face impartirea bunurilor;

b) Pe data desfacerii casatoriei, proprietatea comuna in devalmasie a sotilor se transforma in indiviziune de drept comun, deoarece, pe de o parte, comunitatea de bunuri a sotilor, fiind un efect al casatoriei, nu poate supravietui acesteia, iar pe de alta parte, criteriul pentru determinarea cotei parti a fiecarui sot nu se mai schimba, fiind acela din momentul desfacerii casatoriei[35];

c) Codevalmasia sotilor ramane in fiinta pana la momentul impartirii bunurilor ce o compun. Dreptul de administrare, folosinta si dispozitie asupra bunurilor intre data desfacerii casatoriei si data impartirii se exercita prin consimtamantul ambilor soti, cu exceptia actelor de conservare care profita si unuia, si altuia, conform dreptului comun[36].

Se considera insa, in general ca regimul matrimonial al comunitatii de bunuri inceteaza odata cu desfacerea casatoriei si, ca atare, regulile ce-l carmuiesc nu-si mai gasesc aplicarea:

- bunurile dobandite dupa desfacerea casatoriei de oricare dintre fostii soti, chiar de amandoi, nu mai sunt bunuri comune;

- prezumtia legala de mandat tacit reciproc nu mai poate functiona dupa desfacerea casatoriei, deoarece nu mai exista relatiile specifice dintre soti care sa o justifice;

- obligatiile asumate de fostii soti nu mai pot fi considerate comune, in sensul dispozitiilor Codului familiei.

Proprietatea comuna continua a-si pastra caracterul devalmas si dupa desfacerea casatoriei prin divort pana la data impartirii. Dreptul fostilor soti privind bunurile comune este determinabil si inainte de desfacerea casatoriei si in perioada dintre desfacerea casatoriei si impartirea bunurilor.

Opinia dupa care proprietatea comuna in devalmasie se mentine si dupa desfacerea casatoriei prin divort, in situatia pe care o avem in vedere, este insusita si de Tribunalul Suprem. Astfel, decizia de indrumare nr. 1/25 ianuarie 1964, arata ca desfacerea casatoriei nu impune impartirea bunurilor. Fostii soti pot, daca vor, sa continue a fi impreuna proprietari asupra bunurilor comune. Ei pot, daca nu doresc impartirea, sa ceara transformarea starii de devalmasie in coproprietate.

4. Efectele divortului cu privire la locuinta comuna a sotilor

4.1. Generalitati

Legea nr. 114/1996 a abrogat legislatia locativa anterior in vigoare, respectiv: Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ si reglementarea raporturilor dintre proprietar si chirias (cu exceptia unor dispozitii mentinute temporar referitoare la stabilirea si plata chiriei pentru fondul locativ de stat); H.C.M. nr. 868/1973 si orice alte dispozitii contrare Legii nr. 114/1996.

Se mentin in vigoare dispozitiile legale din legi speciale care prevad pentru partea contractanta (chiriasul sau locatarul) drepturi mai favorabile decat cele prevazute de Legea nr. 114/1996 (art. 71). Legislatia locativa nu se aplica in cazul inchirierii unor case de vacanta, definite de lege ca locuinte ocupate temporar, ca resedinte secundare, destinate odihnei si recreerii.

Legislatia locativa nu se aplica nici suprafetelor locative cu alta destinatie decat aceea de locuinta pentru care exista o reglementare speciala. Au ramas, insa, in vigoare contractele de inchiriere privind suprafetele locative cu alta destinatie decat aceea de locuinta daca sunt folosite de catre asezaminte social-culturale si de invatamant, de partide politice, sindicate si alte organizatii neguvernamentale, toate aflate in curs de executare, precum si contractele de incheiere avand ca obiect garaje proprietate de stat, toate acestea fiind prelungite de drept pe o perioada de cinci ani.

Legislatia locativa se completeaza cu dispozitiile Codului civil privind contractul de locatiune (art. 72).

4.2. Reglementarea anterioara Legii nr. 114/1996, modificata si completata prin Ordonanta de Urgenta nr. 40 din 14 iulie 1997

Daca se pune problema efectelor divortului sotilor asupra locuintei comune, deosebim mai multe situatii:

Situatia sotilor chiriasi. Fara a deosebi pe numele carui sot a fost incheiat contractul de inchiriere si daca incheierea s-a facut anterior sau ulterior casatoriei, se procedeaza in felul urmator:

a) Locuinta comuna se imparte intre soti, daca acest lucru este posibil[37]. Impartirea locuintei nu se poate face luandu-se in considerare o eventuala restructurare a apartamentului[38]. Impartirea trebuie sa asigure norma sotului care are dreptul la atribuirea locuintei si a copiilor ce i s-au incredintat[39]. Daca unul din soti are o comportare reprobabila, chiar daca locuinta este partajabila, nu este indicata aceasta masura. Deasemenea, nu trebuie sa se refuze dreptul altor persoane la locuinta;

b) Daca locuinta nu se poate imparti, se va proceda astfel, conform Legii nr. 5/1973:

- locuinta se atribuie dupa intelegerea sotilor. Renuntarea parintelui la locuinta e inoperanta, iar instanta nu poate lua act de ea atat timp cat nu s-a stabilit ca minorul are asigurata o suprafata corespunzatoare;[40]

- in lipsa de invoiala a sotilor, locuinta se atribuie sotului caruia i s-au incredintat copiii spre crestere si educare. Din practica aplicarii acestui criteriu, rezulta ca trebuie avute in vedere urmatoarele:

- cand copiii sunt incredintati unei terte persoane sau unei institutii de ocrotire, criteriul nu se mai aplica;

- daca sotii au mai multi copii, iar fiecaruia dintre ei i se incredinteaza copii, instanta va trebui sa aplice celelalte dispozitii, chiar daca unui parinte i s-au incredintat mai multi copii decat celuilalt;

- copiii dintr-o casatorie anterioara au aceleasi drepturi ca si copiii rezultati din casatoria care se desface;

- copiii din afara casatoriei au aceleasi drepturi ca si copiii din casatorie. Dispozitiile legale privind atribuirea locuintei in caz de divort sunt aplicabile sotului care are copii rezultati dintr-o convietuire anterioara cu o alta persoana daca acestia au locuit impreuna cu sotii din procesul de divort. De aceste dispozitii nu beneficiaza insa copiiI nascuti din relatiile extraconjugale ale unuia dintre soti si care nu au locuit impreuna cu sotii. Astfel, in speta, s-a decis ca locuinta se atribuie sotului caruia i s-a incredintat copilul din casatorie, divortul pronuntandu-se din culpa ambilor soti, chiar daca sotul caruia i s-a incredintat copilul parasise domiciliul conjugal, locuinta fiind folosita in continuare in exclusivitate de catre celalalt sot si cu o alta femeie, legatura din care a rezultat un copil[41].

c) In lipsa de invoiala a sotilor, si cand nu exista copii, locuinta se atribuie sotului care a obtinut divortul. Evacuarea sotului in caz de divort, cand locuinta se atribuie celuilalt, se face fara atribuire de locuinta.

d) In toate celelalte situatii, va decide instanta[42]. Daca divortul se pronunta din vina ambilor soti si din casatorie nu au rezultat copii, in lipsa unei intelegeri intre parti, cu privire la beneficiul contractului de inchiriere, instanta va atribui locuinta sotului care are mai multa nevoie de locuinta sau este indreptatit la aceasta in functie de profesie, departare de locul de munca, varsta, sanatate, greutati familiale sau alte imprejurari particulare, iar nu sa o atribuie unuia din soti pe motivul ca celalalt are o vina mai mare in desfacerea casatoriei. Daca totusi, tinand seama de anumite criterii, vocatia sotilor la folosirea locuintei s-ar vadi sensibil egala, apare mai indreptatita atribuirea locuintei sotului mai putin vinovat de desfacerea casatoriei[43].

Instanta suprema, in decizia de indrumare nr. 5/1975, arata ca locuinta se imparte sau se atribuie in aceleasi conditii si in cazul in care sotii au calitate de subchiriasi ori tolerati, locuinta apartinand altei persoane. In cazul toleratilor, insa, cel care tolereaza poate inlatura, in ultima instanta, aplicarea criteriilor amintite.

Unele situatii speciale cand sotii sunt chiriasi. In cazul in care locuintele se afla in cladiri construite din fondurile unitatilor, destinate a servi ca locuinte pentru persoanele incadrate in munca in aceste unitati (art. 51 Legea nr. 5/1973, abrogata), precum si in cazul locuintelor construite din fondurile de investitii, raportul de locatie este accesoriu al contractului de munca. In aceste situatii, se va proceda la un partaj provizoriu, dispunandu-se evacuarea conditionata a sotului in favoarea caruia opereaza criteriile legale de atribuire, dar fara a se dispune evacuarea sotului titular al contractului. Daca locuinta nu poate fi impartita, instanta este indreptatita sa dispuna evacuarea neconditionata a titularului contractului de inchiriere si evacuarea conditionata a sotului in favoarea caruia opereaza criteriile de preferinta prevazute de lege pentru atribuirea locuintei. Totusi, sotul titular al contractului de inchiriere nu va putea fi evacuat in cazul locuintelor de serviciu[44], in care prezenta sa permanenta in preajma locului de munca se impune fata de specificul muncii[45].

Situatia sotului proprietar sau titular al altui drept real. Sotul proprietar nu poate fi evacuat, chiar daca el este vinovat de divort sau daca au fost incredintati copiii minori celuilalt sot. In acest sens, s-a decis ca apartamentul proprietate personala al unuia dintre fostii soti nu poate fi atribuit nici in intregime si nici partial sotului neproprietar[46]. De asemenea, s-a decis ca instanta, apreciind imprejurarile cauzei, poate sa oblige, pe sotul proprietar, la cerere, in situatiile prevazute de art. 41 si 42 din Codul familiei, sa asigure celuilalt sot, precum si copiilor care i-au fost incredintati, o suprafata locativa corespun-zatoare, fie in apartamentul proprietatea sa, fie in alta locuinta[47], S-a mai decis ca, la cererea sotului neproprietar al locuintei ce a constituit domiciliul comun, instanta, apreciind imprejurarile cauzei, va putea obliga sotul proprietar al locuintei sa asigure celuilalt sot si copiilor minori incredintati acestuia o suprafata locativa, fie in apartament sau, fie in alta cladire. In caz de nevoie, se va putea dispune, in mod provizoriu, evacuarea din apartament a sotului proprietar, pana cand el le va asigura o alta locuinta[48].

Situatia sotilor coproprietari ori proprietari in devalmasie. Daca locuinta apartine sotilor in coproprietate ori in devalmasie, iar in cadrul actiunii de divort nu s-a cerut impartirea bunurilor comune, instanta, la cerere, poate dispune, pe calea unor masuri provizorii, impartirea sau atribuirea locuintei dupa aceleasi criterii, urmand ca rezolvarea definitiva a raporturilor patrimoniale dintre soti sa aiba loc ulterior, in cadrul actiunii separate de partaj[49].

Daca in cazul actiunii de divort sau al actiunii separate s-a cerut impartirea bunurilor comune, instanta va proceda potrivit prevederilor legale aplicabile in materie de partaj, dar, la alegerea modalitatii de lichidare a starii de devalmasie, va putea sa atribuie locuinta sotului in favoarea caruia militeaza criteriile legale de preferinta[50] (din materia divortului pentru beneficiul contractului de inchiriere).

4.3. Reglementarea data prin Legea nr. 114/1996, modificata si completata prin Ordonanta de urgenta nr. 40/14 iulie 1997

Potrivit acestei reglementari, dreptul locativ se dobandeste de titularul contractului de locatiune si de alte persoane prevazute in contract care urmeaza sa locuiasca impreuna cu titularul. Sotul ori sotia, descendentii si ascendentii, dobandesc drepturi locative prin simpla locuire cu titularul contractului (de exemplu, sotul se muta in locuinta celuilalt sot, copiii care se nasc in locuinta, adoptatul care se muta la adoptator). Celelalte persoane dobandesc drepturi locative numai daca sunt inscrise in contract si locuiesc cu titularul contractului de locatiune.

Daca titularul paraseste domiciliul sau decedeaza, sotul, descendentii si ascendentii care au locuit impreuna cu titularul pot continua raportul de locatiune, iar alte persoane pot continua raportul de locatiune numai daca au locuit impreuna cu titularul cel putin un an.

Contractul de inchiriere inceteaza prin:

- expirarea termenului stipulat in contract;

- denuntarea unilaterala a contractului de inchiriere de catre chirias;

- rezilierea contractului in cazul neexecutarii obligatiilor sau savarsirii de catre chirias a unor fapte culpabile;

- decesul sau parasirea locuintei de catre chirias.

In cazul divortului sotilor, daca sotii nu au convenit altfel, beneficiul contractului de inchiriere privitor la locuinta se atribuie sotului caruia i s-au dat in ingrijire copiii, iar in cazul cand nu sunt copii, sotului care a obtinut divortul (art. 27 din Codul familiei). Daca nu se poate folosi nici unul din aceste criterii, de exemplu nu exista intelegerea sotilor, nu sunt copii si divortul s-a pronuntat impotriva ambilor soti, instanta de judecata va decide carui sot i se va atribui beneficiul contractului de inchiriere privitor la locuinta.

Pentru inchirierea locuintelor cu destinatie speciala se aplica, pentru fiecare caz in parte, regulile speciale prevazute de lege, iar in lipsa acestora, regimul juridic general al contractului de inchiriere al locuintei, completat cu normele dreptului comun. Locuintele cu destinatie speciala sunt urmatoarele: locuinta sociala, locuinta de serviciu, locuinta de interventie, locuinta de necesitate si locuinta de protocol.

Locuinta sociala. Este locuinta sociala aceea care se atribuie cu chirie subventionata unor persoane sau familii, care au o situatie economica ce nu le permite dobandirea in proprietate sau inchirierea unei locuinte in conditiile pietei (art. 2 lit. C din Codul familie). Locuintele sociale apartin domeniului public al unitatilor administrativ-teritoriale. In cazul divortului, instanta de judecata va decide pentru fiecare caz, dar cu respectarea criteriilor mentionate.

Locuinta de serviciu. Este locuinta de serviciu aceea destinata functionarilor publici, angajatilor unor institutii, care se acorda in conditiile contractului de munca. Sunt locuinte de serviciu: casele parohiale, cantoanele izolate de-a lungul liniilor de cale ferata si drumurilor, cele situate in statiile meteorologice. Contractul de inchiriere a locuintei de serviciu este accesoriu la contractul de munca. Drept urmare, la incetarea contractului de munca inceteaza si efectele contractului de inchiriere. Membrii familiei titularului contractului de inchiriere nu au drepturi locative proprii si nu pot invoca beneficiul contractului de inchiriere pentru a continua raportul de locatiune daca titularul contractului paraseste definitiv locuinta sau decedeaza. De aici, rezulta solutia pentru cazul divortului sotilor, in privinta locuintei de serviciu.

Locuinta de interventie. Este locuinta destinata cazarii personalului unitatii economice sau bugetare, care prin contractul de munca, indeplineste activitati sau functii ce necesita prezenta permanenta sau in caz de urgenta in cadrul unitatilor.

Contractul de inchiriere privind locuinta de interventie este accesoriu al contractului de munca. In cazul divortului, locuinta nu se poate atribui decat celui care indeplineste functia respectiva.

Locuinta de necesitate. Este aceea destinata cazarii temporare a persoanelor si familiilor ale caror locuinte au devenit inutilizabile in urma unor catastrofe naturale sau accidente, ale caror locuinte sunt supuse demolarii in vederea realizarii de lucrari de utilitate publica, precum si lucrarilor ce nu se pot efectua in cladiri ocupate de locatari.

Contractul de locatiune privind locuinta de necesitate confera drepturi locative pana la inlaturarea efectelor care au facut inutilizabila locuinta ocupata anterior, iar in cazul locuintei demolate chiriasul are dreptul locativ pana la atribuirea altei locuinte.

Locuinta de protocol. Este acea locuinta destinata utilizarii de catre persoanele care sunt alese sau numite in unele functii ori demnitati publice, exclusiv pe durata exercitarii acestora. Acestea sunt proprietate publica a statului.