F. TÖNNIES. COMUNITATE sI SOCIETATE. VOINŢA ORGANICĂ sI VOINŢA REFLECTATĂ. PSIHOLOGIA COMUNITĂŢII sI PSIHOLOGIA SOCIETĂŢII
A. TIPOLOGIE sI VOINŢĂ. VOINŢA ORGANICĂ
1. Tipologie si polaritate. Stilul de gândire al secolului al XIX-lea. 2. Formele psihologice ale vointei organice.
1. Secolul al XIX-lea este secolul evolutionismului, s-a spus. Acelasi secol care în gândire a impus stilul evolutionist a fost, în raport cu structurile vietii, un secol al revolutiilor. Secolul revolutiilor a fost unul în care lumea intelectuala a Europei a gândit evolutionist. Cercetarile mai noi arata însa ca, în acelasi secol, s-a impus un stil de gândire tipologica si înca o gândire prin tipuri polare, prin polaritati. Acesta a fost stilul gândirii romantice încât putem spune ca secolul acesta nu este doar unul al "redescoperirii medievalismului" ci si unul al resuscitarii paradigmei romantice. Ideea de comunitate si utilizarea ei tipologica sunt asad 313c24d ar trasaturi deopotriva ale spiritului medieval si ale stilului de gândire romantica.
Putem spune ca sociologia, ca stiinta, datoreaza acestora - medievalismului si romantismului - tot atât de mult ca si revolutiilor franceza si engleza.
Sociologia s-a nascut asadar ca o stiinta de paradigma romantic-medievala.
Întrucât tipologia este o caracteristica a stilului de gândire sociologica, se cuvine sa insistam asupra momentelor care au impus acest stil. Punctul culminant al utilizarii tipologiei este lucrarea lui Tönnies Comunitate si Societate (Gemeinschaft und Geselschaft), publicata în 1887.
Aceasta carte a aparut înaintea aparitiei marilor lucrari ale lui Weber, Durkheim si Simmel si este bazata pe un studiu amplu în diverse arii ale filosofiei, istoriei, economiei, psihologiei, etnologiei si dreptului.
Trasatura distinctiva a gândirii lui Tönnies consta în îmbinarea tipologiei cu polaritatea.
Am atras atentia într-o prelegere anterioara asupra valorilor polare. Chestiunea a fost lamurita, cum probabil stiti, de catre L. Blaga. Este necesar sa revin pe scurt aici asupra chestiunii.
Am precizat atunci, invocându-l pe Blaga, ca valorile polare sunt valori în si prin care se exprima "dozaje variabile de termeni latitudinari opusi". Valoarea polara presupune deci doi termeni latitudinari, opusi unul altuia, care se pot combina în dozaje (gradatii) variabile.
În cazul lui Tönnies cei doi termeni care descriu doua forme de socialitate sunt: "comunitate" si "societate". Acestia sunt polii unui continuum de variatie caruia Tönnies îi atribuie un sens si o directie istorica, adica o miscare a societatii umane de la comunitate spre societate.
Aceasta tipologie bipolara a devenit baza tuturor încercarilor de explicare a "tranzitiei istorice a societatii secolului al XIX-lea de la caracterul sau precumpanitor comunal si medieval la forma sa moderna industrializata si politicizata" (Nisbet, p.71).
Acesta a fost cazul istoriei europene si acest caz a fost ridicat la rang de "cadru de analiza aplicabila la tranzitii analoage în alte epoci si alte arii ale planetei" (ibid.). Un asemenea stil de gândire este însa unul general în secolul al XIX-lea, cum bine arata Nisbet, ilustrându-si afirmatia prin exemple celebre, de la Burke, Hegel, Bonald, Caleridge, Carlyle si pâna la Tönnies, Durkheim, M. Weber, etc.
În Reflections on the Revolution în France, Burke distinge între "societatea legitima" compusa din rudenie, clasa, religie, loc si cimentata de traditie, pe de o parte, si tipul de societate pe cale de a se naste în Anglia si în restul Europei, gratie "nivelarii democratice, comercialismului necontrolat si rationalismului fara radacini" (Nisbet, p.71).
Polaritatea hegeliana între "societatea familiala" si "societatea civila" cea utilizata de Bonald (The Agricultural and Industrial Family) pentru a reda contrastul între societatea urbana si rurala, polaritatea propusa de scoala lui Le Play între familia particularista occidentala si cea patriarhala orientala, a lui Otto von Gierke, între "structura sociala medievala", (bazata pe status mostenit, pe unitatea organica a grupurilor comunitare si corporatiste, pe apartenenta si descentralizare etc.) si "statul national modern" (întemeiat pe centralizarea puterii, pe individualism etc) sunt tot atâtea exemple referitoare la generalitatea acestui stil de gândire si analiza.
Înainte de a examina conceptia lui Tönnies despre comunitatea tipologica, Nisbet insista asupra lucrarii lui Maine, Ancient Law (publicata în 1861) si Fustel de Coulanges (La Cité Antique).
Tipologia lui Maine se reazema pe polaritatea "status" / "contract".
"Contrastul între societati sau epoci rezemate în principal pe status mostenit si traditie si cele bazate pe contract si status dobândit clarifica nu doar ceea Maine a adoptat drept principiu al dezvoltarii (toate societatile, scrie el, tind sa treaca de la status la contract), dar lamureste procedeul clasificarii tipurilor" (Nisbet, p.72).
Aceasta "teorie" - cadru a fost aplicata de Maine la diverse tipuri de societati actuale si istorice (de exemplu, la istoria trecerii, în vechea Roma, de la societatea de "status" a Republicii, la cea de "contract" a ultimului Imperiu).
2. Tipologia lui Tönnies nu este doar una sociologica tintind, dimpotriva, constructia unei imagini generale asupra energiilor, fiziologice si mentale, asupra formelor umane si asupra formelor de sociabilitate si de cultura. Într-un cuvânt, Tönnies remarca faptul ca separarea "comunitatii" de "societate", prezenta în germene în cadrul structurilor antropologice, provoaca o transformare a naturii vointei, care din organica se preschimba treptat în vointa reflectata.
Vointa organica este aceea pe care se reazema toate manifestarile comunitare. "Vointa organica este echivalentul psihologic al corpului uman sau principiul unitatii vietii... Aceasta realitate include si gândirea" (p.82).
"Vointa reflectata, dimpotriva, este un produs al gândirii însasi, careia nu-i revine o realitate proprie decât în raport cu cauza sa - subiectul gânditor" (ibid).
Suportul vointei organice este însasi natura umana. Suportul vointei reflectate este numai acel mod de a fi uman propriu omului ca "subiect gânditor". Prima deci este "naturala", a doua îsi compune un "mediu artificial" de existenta.
Cele doua vointe au comun faptul ca sunt considerate "cauze ale activitatii"; continutul lor este libertatea.
Vointa organica trebuie explicata prin trecut, pe care se reazema, ea însasi explicând devenirea. Vointa reflectata însa nu poate fi înteleasa decât în si prin viitor la care se raporteaza ca la propria ei realitate, purtata spre îndeplinire.
"În raport cu vointa organica, viitorul este un germene, pentru vointa reflectata este o imagine."(p.82).
Cele doua vointe deci au forme diferite de a profetiza: una foloseste trecutul pentru a-si face predictiile (pilde, parabole, etc.), cealalta, viitorul (profetii mesianice, utopii etc.).
Vointa organica este generativa, si imanenta miscarii si deci activitatii. Vointa reflectata preceda activitatea în raport cu care se exercita din exterior, ea însasi având doar o existenta conceptuala. Vointa organica antreneaza o dezvoltare generativa a ceea ce se afla, integral, în germene, cea reflectata impune din exterior lucrul de atins, sustinându-i realizarea.
Formele psihologice ale vointei organice - placerea, obiceiul si memoria - penetreaza integral viata si activitatea, eforturile si gândirea omului. Ele sunt asadar câmpuri ale naturii umane. Speciile de placeri reprezinta prima natura umana; aceasta depinde hotarâtor de "conditiile interioare" numite "dispozitii" si mai putin de cele exterioare.
În dezvoltarea obisnuintelor cele doua seturi de conditii - externe si interioare - sunt egale ca importanta; obisnuinta ca atare este a doua natura a omului.
În fine, dezvoltarea memoriei atârna hotarâtor de circumstante, adica de consecintele unei experiente particulare, o experienta care permite conservarea ideilor bune, de exemplu. Aceasta este deci a treia natura a omului.
Putem considera "placerea ca fiind tot una cu caracterele primitive ale naturii individuale, capabile sa se dezvolte prin simpla crestere a organismului - în circumstante favorabile, obisnuinta (dezvoltata prin exercitii) este natura secunda, iar memoria (dezvoltata prin imitatie si învatare) este a treia natura" (p.96).
Putem vorbi deci despre naturi umane nu pur si simplu despre o natura umana. Experienta are valoarea unei site care cerne sortii unei configuratii antropologice sau a alteia, astfel încât cutare ins ramâne preponderent un om hedonist, altul devine un tip ritualist si deci estet, altul, un tip perfectionist, într-un sens sau altul.
La rândul lor, acestea se manifesta în forme psihologice specifice. Formele psihologice ale vointei organice sunt, cum am mentionat, placerea, obisnuinta, memoria, iar ale vointei reflectate: reflectia, calculul, conceptul, decizia etc.
Tönnies vorbeste asadar despre doua forme de expansiune psihologica a omului, legate de cele doua tipuri de vointe. Pe de alta parte, cele doua tipuri întretin doua directii polarizate de expansiune sociala si istorica a omului si dezvolta doua forme de sociabilitate umana, pe care Tönnies le denumeste: comunitate si societate.
B. VOINŢA REFLECTATĂ
Asa cum vointa organica îsi are formele si cadrele ei psihologice de manifestare (placerea, obisnuinta, memoria), tot astfel, vointa reflectata îsi are propriile ei forme si cadre de manifestare. Acestea sunt: reflectia, decizia, conceptul.
Forma cea mai generala de manifestare a vointei reflectate este reprezentata de "sistemele de gândire".
La rândul lor, acestea sunt de doua tipuri: calcul (sau speculatie, adica actiuni speculative) si sisteme de cunoastere. Calculul va genera tipul speculator sau calculator, omul calculului, al speculatiei. Cautarea fericirii, ca tinta suprema a omului, va modela tipare psihologice adecvate unui asemenea scop. Asemenea tipare sunt: egoismul, vanitatea si dominatia.
Toate aceste forme de manifestare ale vointei reflectate se obiectiveaza în categorii sau forme abstracte (forme care stau în afara relatiei vii, organice). Aceste forme abstracte ale vointei reflectate sunt: conventia, contractul, creanta si banii. Continutul vointei reflectate, în speta al relatiei societare, nu este, deci, nici relatia de rudenie, nici cea spirituala ori de vecinatate, ci o relatie reflectata (calcul, profit, speculatie, cunoastere, dominatie etc.).
Exista deci forme comunitare si forme societale de manifestare si expansiune umana în timp si în spatiu. Cartea a II-a a sistemului de sociologie a lui Tönnies este consacrata celor doua forme ale vointei umane, adica expansiunii psihologice a omului comunitar si a celui societal. Partea tulburatoare a psihosociologiei lui Tönnies este caracterul ei dihotomic. A gândi dihotomic cele doua tipuri ca fiind polare, opuse si exterioare unul altuia este un stil de gândire care s-a generalizat în Europa si-i desparte astazi pe cei care gândesc si se manifesta în stil comunitar de cei care gândesc si actioneaza în stil societal. Cele doua tipuri întemeiaza sociologii si psihologii ireductibile, polare. Extrapolarea unui tip la explicarea celuilalt constituie baza unui fenomen special pe care-l putem denumi etnocentrism lateral.
Astfel "tot ce apartine direct si în mod propriu vointei organice poate fi prezentat ca integral bun si amical, prin aceea ca exprima coeziunea si unitatea omului... Dimpotriva, gândirea «egoista», prin care principiul individuatiei atinge gradul sau cel mai înalt, apare ca integral ostila si rea. Urmând aceasta consideratie care nu e justa, dar profund fondata, sentimentul sau inima, caracterul si constiinta, sunt asociate bunei calitati... ca si cum aceasta le-ar fi atributul necesar. La polul opus, tipul calculului si omul cunoasterii (l'homme savant) sunt reprezentati ca rai pentru ca sunt «fara inima» si «fara constiinta», iar egoismul este atunci sinonim caracterului dusmanos si ostil. De fapt, cu cât egoistul este mai accentuat, cu atât este mai indiferent la binele si raul altora; salvarea acelora este tot atât de putin importanta pentru el ca si nenorocirea lor... În realitate, o rautate pura si generala este tot atât de rara, aproape tot atât de imposibila, ca si o bunatate a inimii pura si generala" (p.112).
Tönnies ne previne sa nu facem confuzie între sociologia si psihologia tipurilor pe de o parte, si morala tipurilor sau judecata de valoare tipologica pe de alta (evaluare morala).
Tipurile sociologice si sociologiile adiacente fiecaruia nu sunt nici bune, nici rele.
"Prin natura orice om este amabil si bun fata de amicii sai si de cei pe care el îi considera astfel (în masura în care ei sunt buni fata de el); dar are o dispozitie rea si ostila fata de dusmanii sai (care-l maltrateaza, ataca sau ameninta)." (p.112).
Daca, deci, omul comunitar este bun, prin natura, si rau, prin reactie, omul abstract /s.n., sau artificial / al societatii / n-are amici, nici dusmani, el însusi nu este nici una nici alta, întrucât nu cunoaste decât aliati sau adversari în raport cu scopurile urmarite; si unii si altii sunt pentru el doar forte si puteri, iar sentimentele de ura si mânie sunt tot atât de improprii fata de unii ca si sentimentele de iubire sau mila fata de ceilalti. Când atari sentimente exista ori se nasc în el, gândirea sa le resimte ca straine, destructurante, nerezonabile, ca trebuind sa fie refulate, extirpate mai curând decât continute si întretinute, întrucât ele implica o afirmare si o negare care nu mai este conditionata nici limitata de interesele si planurile veritabile si antreneaza acte negândite (ireflexive)" (p.113).
Iata dar ca, în viziunea lui Tönnies, "omul abstract sau artificial", omul vointei reflectate, trebuie sa reprime în el omul comunitar, adica sa reprime tot ceea ce este act negândit, nereflectat si deci nederivat din judecata obiectiva, respectiv, din "placerea abstracta". Teoria lui Tönnies despre "placerea abstracta" arata cât de rupt este omul artificial de ordinea naturala:
"Ratiunea, spune Tönnies citându-l pe Hobbes, nu sta în faptul ca cineva spera sa obtina o placere mai intensa decât cea care a fost deja atinsa..., ci în aceea ca el nu poate sa-si asigure posesiunea si mijloacele bunastarii de care dispune fara a acumula înca mai mult" (Leviathan, apud p.109).
Aceasta dorinta este de aceeasi natura cu cautarea banilor si obtinerea lor; ea reprezinta "binele general, placerea abstracta", adica aceea care nu are legatura cu clasele naturale de placeri, proprii omului comunitar.
|
