ILUZIA MARX

Eseu

despre mentalități

-o perspectivă sociologică-

Părinților mei

Unchiului meu Urdea Gheorghe Slătinaru fără de care n-aș fi fost

Soției mele Alina

Prietenului Gabriel Stan pentru că lui i-a venit ideea și nu mie

Cuprins :

Argument pentru Iluzia Marx

Procesul cunoașterii este prin însăși natura lui un proces informațional. Dar cunoașterea este fracturată atât de limitele noastre cât și de modul în care avem acces la informație care de multe ori este prelucrată pentru a nu contrazice ideologia dominantă într-o societate sau alta. În orice proces de cunoaștere avem de-a face atât cu un "subiect cunoscător"cât și cu un "obiect de cunoscut " care se "des-văluie" subiectul, sub această modalitate realizându-se actul de cunoaștere.

Cred că eram în clasa a IX -a (se întâmpla prin anii 80) când profesorul de fizică ne-a spus, printre altele, că a existat realmente "un individ" - așa l-a numit el - Iisus Christos, al cărui destin a schimbat și a influențat în mod fundamental soarta omenirii, anul nașterii sale delimitând o eră veche, cea fără de Christos, de noua eră, d.H. Deja învățasem la istorie că anul 1e.n.era considerat prin convenție al 31-lea an al domniei lui Octavian August(nu prea înțelegeam noi de ce acel an al domniei unui împărat roman era atât de important încât să deschidă o nouă eră în istoria omenirii, și cum nimeni nu reușea să ne spună acceptam faptul ca atare). Fără doar și poate creștinismul a influențat în mod fundamental istoria omenirii; influența sa n-a fost totală și izbăvitoare pentru noi deoarece în contact cu natura umană imperfectă și-a pierdut din valențele inițiale și a rămas în cele din urmă o utopie călăuzitoare mai ales pe plan moral.

Vecinul meu, îmi povestea prin 1975(în perioada de prosperitate a socialismului în România), cu duioșie aș putea spune, cât de minunat va fi când o să ajungem la comunism și n-o să mai existe bani, și o să mergem la alimentara și o să luăm de acolo cât avem nevoie; îl priveam mirat deoarece chiar cu logica mea de copil sesizam o inadvertență: cum o să se stabilească cât de îndreptățite sunt nevoile mele în raport cu ale altuia, și în raport cu dorințele mele reale. După acest prim contact cu o realitate pe care n-o înțelegeam au urmat altele, fiind unul din cobaii pe care s-a experimentat socialismul real. Cu trecerea timpului am înțeles care au fost iluziile care ne-au fost vândute sub formă de adevăruri indubitabile și am încercat să descopăr în primul rând premisa care a făcut posibile toate acestea și consecințele false cele mai importante ce ne-au influențat aproape insesizabil, dar cu atât mai eficient, din păcate, chiar modul de gândire și mentalitățile.

Am considerat că este nevoie de o schimbare de perspectivă pentru a înțelege mai bine consecințele induse asupra structurii noastre interioare, pervertire subtilă și greu detectabilă prelucrată în mod inconștient și care se reflectă la nivelul atitudinilor, opiniilor și comportamentelor . Acesta este motivul pentru care am fost extrem de interesat de felul în care societatea românească este privită și analizată de către sociologi "de dincolo" . Perspectiva inițială prezintă societatea românească ca fiind atomizată în care nu funcționează prea bine principiile de ordine și disciplină iar sentimentul de apartenență la comunitate este slab . O analiză la nivel micro, în care se investighează obiceiurile, atitudinile, comportamentul oamenilor în viața de zi cu zi conduce la o cu totul altă perspectivă. Nu numai că societatea românească este departe de a fi atomizată dar ea pare a fi bine organizată deoarece membri săi cunosc regulile nescrise și li se conformează. Într-adevăr la suprafață societatea nu e structurată dar în interior există cadre instituționale rigide și contextual ritualizate, iar la un nivel mai profund și latent rețele de relații bine definite. Există două explicații: una care se referă la supraviețuirea și transmiterea unor modele instituționale ale statului comunist care țin în primul rând de centralizare și pseudocultură organizațională iar în al doilea rând de conținuturile latente dezvoltate ca strategii de adaptare în perioda comunistă, strategii bazate pe mistificare, duplicitate și festivism. Dacă suntem de acord și cu teza unui specific național cu totul special înseamnă că aceste modele s-au dezvoltat pe un teren propice. Cu atât mai dificilă va fi ieșirea din criză. Una e să repari ceva ce s-a produs în mod accidental, alta e să găsești resurse pentru a depăși o criză structurală.

Deci nu la nivel macrosocial trebuie umblat ci la nivel microsocial acolo unde se constituie relațiile și agregările. Degeaba încerci să implementezi modele de succes dacă nu ți seama de particularitățile mediului, de condiția socială complet disfuncțională. Un individ sănătos introdus într-un organism social bolnav sfârșește prin a se îmbolnăvi și el sub presiunea grupului.

De aceea mi-am propus trecerea în revistă a unor aspecte care țin de cotidian, a unor situații cu care ne întâlnim mereu, pentru a vedea dacă identificând cauzele mai puțin evidente, ascunse, latente ale răului din noi putem face măcar primul pas:exorcizarea lui.

Iluzia determinismului strict și a istoricismului

Marxismul este răspunzător pentru influența devastatoare a metodei istoriciste de gândire reflectată în sfera discursului de celebra teză conform căreia economicul determină socialul în contextul evoluției societății de la primele forme de organizare spre capitalism iar mai apoi spre comunism.

Marx a fost un profet al cursului istoriei, ale cărui profeții nu s-au adeverit dar au marcat într-o măsură nemaiîntâlnită destinul și sensul omenirii.

Iluzia pe care a generat-o, a avut ca punct de plecare încredințarea lui Marx că el avea misiunea de a așeza pe niște baze științifice socialismul, care pe vremea lui era utopic.

In opinia sa socialismul trebuia să fie bazat pe o metodă științifică de analiză a cauzelor și efectelor care i-ar fi permis în concordanță cu legile cauzalității emiterea de predicții științifice; o filosofie sau o știință nu trebuie doar să interpreteze lumea în care trăim ci trebuie să aibă și rezultate practice în sensul obținerii de inferențe valide cu aplicabilitate imediată pentru schimbarea acesteia(a lumii).

Argumentul plauzibil că știința poate să prezică viitorul (supraestimarea rolului științei era un fapt comun în epocă) numai dacă acesta este predeterminat și prefigurat în trecut l-a făcut pe Marx să adere la convingerea eronată că o metodă riguros științifică trebuie să se bazeze pe un determinism strict, rigid; gânditorul german vorbește în textele sale despre "legile inexorabile" ale naturii și despre legile dezvoltării istorice, uitând că o lege de acest fel nu poate fi testată sau descoperită deoarece suntem antrenați în observarea unui proces unic, irepetabil și care nu are nici un martor în afara lui însuși.Dealtfel, și ca o consecință a considerațiilor anterioare, nici un determinism chiar exprimat ca principiu al uniformității naturii sau ca lege cauzală universală nu are cum să fie considerat ca o presupoziție necesară a metodei științifice.

Putem accepta ideea că există științe capabile să facă predicții dar fără îndoială că determinismul nu se poate constitui în precondiție necesară a acesteia;în nici un caz nu se poate spune că metoda științifică favorizează adoptarea determinismului strict întrucât știința poate fi riguroasă și fără a porni de la această presupoziție.

De fapt nu doar teoria abstractă a determinismului l-a condus pe Marx pe un drum greșit ci influența practică a acesteia, prin consecințele generate în planul acțiunii și cunoașterii;ideea abstractă a "cauzelor" ce "determină" evoluțiile sociale poate fi inofensivă atât timp cât nu duce la istoricism.Oricum, nu avem nici un motiv să credem că dintre toate științele tocmai știința socială va fi aceea care va înfăptui visul omenirii, care are rădăcini încă în iluminism, de a dezvălui cum va fi viitorul bazăndu-ne doar pe faptul că în cele din urmă orice efect este determinat de o cauză cu necesitate.

Contestarea acestui mod de a privi realitatea nu este suficientă în sine, ci trebuie oferită o alternativă care să permită depășirea acestui mod de gândire mecanicist, de tip univoc, cauză-efect..Aceasta (alternativa, adică) este oferită prin dezvoltarea științei, a fizicii și biologiei în special, și are ca efect în subsidiar chiar oferirea de circumstanțe istoricismului lui Marx care apare astfel ca rezultat "normal" al dezvoltărilor științifice proprii epocii sale.

Belgianul Ilya Prigogine , laureat al premiului Nobel, este cel care a oferit o sinteză uluitoare despre relațiile care se constituie între ordine și haos, șansă și necesitate și despre felul în care acestea se raportează la conceptul de cauzalitate.Acesta a fost intrigat de contradicția aparentă dintre credința fizicienilor în entropie - după care universul se contractă și toate formele organizate trebuie să decadă - și constatarea biologilor că viața însăși duce la o organizare din ce în ce mai complexă. Pornind de la această contradicție generată de faptul că entropia influențează într-o direcție, iar evoluția în altă direcție, Prigogine a arătat că în fiecare sistem complex pulsează o fluctuație care nu are ca rezultat distrugerea sistemului ci din contră creează o nouă structură, de ordin superior, cu un nivel mai ridicat de complexitate numită "structură disipativă".Acesta este temeiul potrivit căruia evoluția, devenirea, poate fi văzută ca un proces care conduce la organisme biologice și sociale tot mai complexe și mai diversificate, ca o consecință directă a apariției unor structuri disipative de ordin mai înalt. În acest context se consideră drept condiție necesară dar nu și suficientă a devenirii șansa care domină schimbarea. Dar Prigogine combină șansa cu necesitatea în spirit hegelian, considerând că dacă până la un anumit moment, când structura efectuează saltul la un nou stadiu de complexitate, nu poate fi prevăzut ce formă va lua această transformare, după ce ea începe să se definească și ordoneze, determinismul devine din nou dominant.

Această alternativă la determinismul strict în descrierea realității - explicația de tip cauzal împletită cu cea de tip indeterminist, probabilist - își are sorgintea tot în procesul de cunoaștere care este prin însăși natura lui un proces informațional;creșterea cunoașterii este determinată în mod direct de creșterea informației . Putem considera cunoașterea ca fiind procesul specific uman de eliminare a nedeterminării . Orice produs de cunoaștere aduce cu sine o anume reducere a stărilor de incertitudine, deci se poate spune că relația informație - nedeterminare ne arată modalitatea prin care cunoașterea poate genera enunțuri care să aducă cu ele un progres în sensul certitudinii.

Determinismul strict nu poate descrie realitatea în mod satisfăcător, deoarece dezvoltările sale teoretice se raportează la un set de parametri inițiali, care nu mai sunt valabili în noua realitate generată, ale cărei coordonate sunt date de cu totul alți parametri.

Aceasta este de fapt marea iluzie pe care a cultivat-o și promovat-o ideologia marxistă: societatea poate fi descrisă și evoluția ei poate fi prognozată doar prin cunoașterea și înțelegerea trecutului.

Dar societatea ca sistem complex se dezvoltă, după ecuații foarte complexe, în orice caz nu liniare, care se scriu și se rescriu în timp în funcție de felul în care se raportează informația, de fapt entropia informațională la entropia fizică .

În orice sistem închis, cantitatea totală de energie este constantă - prima lege a termodinamicii - dar cantitatea de entropie nu se diminuează niciodată - a doua lege a termodinamicii - ceea ce ne arată că al doilea principiu formulează de fapt legea degradării ireversibile a energiei; Clausius va denumi entropie ceea ce permite să se măsoare gradul de disoluție, dezorganizare dintr-un sistem independent, în care există tendința ca formele superioare de energie să evolueze în mod fatal spre forme inferioare de energie.(energia atomică sau electrică se transformă în energie termică) .

Problema reală care apare în existența noastră, pe care Marx a scăpat-o din vedere, este de a depăși ca ființe umane această stare, instinctul morții fiind de fapt aspectul psihosomatic al entropiei căruia i se poate opune informația în calitate de factor antientropic. Deoarece informația mărește previzibilitatea se poate considera că entropia informațională măsoară lipsa de informație dintr-un sistem, deci informația este în mod esențial o entropie negativă , pe care o numim negentropie. Achiziția de informație se face numai cu prețul unei cheltuieli de negentropie, ceea ce înseamnă creșterea entropiei fizice totale a sistemului real. Principiul lui Carnot de creștere a entropiei este parțial afectat de funcția antientropică a informației.Este evident că gândirea creează entropie negativă deoarece vehiculează informație și în consecință procesul de cunoaștere este procesul alimentării omului cu negentropie potențială.

Constatarea cea mai importantă care se impune în urma acestei argumentații este că omul se opune pe anumite fragmente ale timpului și spațiului entropiei fizice crescânde iar această luptă are loc într-o realitate indeterminată guvernată de principiul incertitudinii și de legile probabiliste ceea ce duce la imposibilitatea de a prevedea rezultatul final sau căile pe care s-ar putea ajunge la acesta oricât de mult am cunoaște din condițiile pertinente care au precedat unul sau altul din șirul de evenimente analizat.

Dar simpla cunoaștere nu este suficientă deoarece adevărul, sporul de cunoaștere nu schimbă nimic în ceea ce privește tendința naturală spre disoluție a sistemului sub influența entropiei fizice. Negentropia potențială de ordin cognitiv se transformă în negentropie eficientă prin elaborarea produselor de găndire .Unitatea și opoziția dintre entropia negativă informațională și entropia energetică poate fi transpusă în cazul ființelor umane ca relație între negentropia cognitivă și negentropia practică a căror dialectică în spirit hegelian domină existența;aceasta se desfășoară sub incidența instinctului morții iar singura modalitate de a lupta împotriva lui este prin intermediul cunoașterii,care să fie limitată doar de limitele sale fizice nu și de false atribuiri și de paradigme eronate.

Realitatea nu se schimbă, este aceeași și rămâne aceeași în logica devenirii ei;ceea ce se schimbă este grila prin care noi citim și percepem realitatea. Marx a oferit o grilă de lectură incompletă, adevărurile parțiale strecurate cu voie sau fără de voie în analizele sale, au permis de-a lungul timpului promotorilor totalitarismelor de stânga justificări convenabile ale acțiunilor lor tocmai datorită fragmentelor care s-au dovedit valide scoase din context.

Iluzia istoricismului a putut funcționa și influența evoluția societății omenești deoarece a fost întreținută de o altă iluzie, cea a validității unui anumit tip de discurs (validitate aparentă) spus, inclus într-o paradigmă depășită.

Iluzia găsirii sensului istoriei

Cine sunt eu? Este probabil interogația cea mai sâcâitoare si incomodă pe care ne-o putem adresa. Evităm însă cu obstinație s-o facem deoarece ne este teamă de implicațiile pe care le poate genera găsirea unui răspuns personal sau adeziunea la un mod de gândire. Răspunsul odată găsit ne introduce în "lume". Iar "Lumea" nu poate fi ocolită, ci trebuie străbătută.

Nu există un demers standardizat care să conducă la aflarea răspunsului; acesta, la un moment dat, ni se revelează. Revelația apare atunci când mirării noastre reușim să-i răspundem prin "des-văluire". Ceea ce ne era ascuns, ne este acum la îndemână, vălul fiind dat la o parte. La origine, revelarea ființei se realiza în prezentul lipsit de conștiința de sine. Căderea în păcat ne-­a împins pe calea care prin cunoaștere și trăire urmează să conducă la clarificarea a ceea ce nu se revelează în mod conștient. În acest fel, pe plan spiritual reușim să câștigăm o experiență nouă ,un simbol cu ajutorul căruia incercam să înțelegem lumea (nu s-o pricepem).

Lumea este aceeași. Noi avem reprezentări diferite despre ea. Același lucru se întâmplă cu istoria universală, în cadrul căreia ne manifestăm, tranzităm spre împlinirea ființei noastre, pentru că în jurul ei se găsește spațiul nelimitat al ființării în genere.

Nu putem să ocolim istoria, ci trebuie să o parcurgem. Imperfecțiunea ontologică a lumii indusă de temporalitatea coroborată cu finitudinea, imperfecțiunea și neperfectibilitatea noastră, ca oameni, ne obligă să dobândim conștiința eternității pe această unică cale. Imperfecțiunea omului și istoricitatea sa sunt de fapt unul și același lucru. Limitele noastre exclud anumite posibilități, dar nu exclud schimbarea ca efect al permanentei nedesăvâșiri a istoriei. Nedesăvârșirea istoriei nu exclude sensul istoriei . De aceea percepem istoria accesibilă empiric în sensul ei, fie că acesta aparține într-adevăr istoriei fie că noi, oamenii, i-l conferim, în ideea unității. Putem spune că omenirea are o unică istorie și un singur scop. Nici una din ele nu este consecința și nici nu poate deveni obiectul unui proces de cunoaștere deoarece cuprinderea 18418h72s noastră este parțială dintotdeauna.

Oricum ar fi, pentru a ne înțelege pe noi înșine, trebuie să privim istoria ca un întreg, pornind de la amintirea despre care avem cunoștință, până la cea pe care o trăim. Ea reprezintă punctul stabil la care ne raportăm pentru a nu pieri în neant și pentru a participa la ființarea umană; în obiectivitatea ei cea mai sigură, cunoștința istorică nu constituie doar o înșiruire indiferentă de fapte, ci un moment al vieții noastre. Modul în care gândim istoria nu este indiferent căci imaginea pe care ne-o formăm devine un factor al voinței noastre, scopul fiind înțelegerea de sine.

Comparând lungile epoci ale preistoriei cu scurta durată a istoriei (deci a umanității) nu putem elimina ipoteza istoriei ca fenomen pasager . Prin ea insăși, istoria nu poate să ajungă la o încheiere; se poate termina (ca temporalitate) doar ca urmare a unui eșec de natura internă ( război nuclear devastator) sau a unei catastrofe de ordin cosmic. Progres infinit sau catastrofă, repetiție sau înnoire sunt alternativele devenirii noastre care nu pot fi testate în mod satisfăcător pentru că nu avem o altă lume cu care să ne comparăm.Pentru a avea un viitor, importantă este exigența față de prezent. Întotdeauna au existat descoperiri deosebit de importante care ne-au schimbat total optica. Aceasta deoarece oamenii și-au dat seama, dintr-o dată, că există o anumită conexiune, care a devenit mai apoi evidentă pentru toți.

Lungul si sinuosul drum al istoriei începe cu utopia. Potrivit lui Frye , utopia și contractul social sunt cele două concepții sociale care nu pot fi exprimate decât în termenii mitului. Utopia este o viziune imaginativă asupra lumii chiar atunci când se ocupă de origini. Teoria contractului social explică originile societații si reglementează ordinea socială. Este posibil ca ambele concepții să fi luat naștere ca analize ale prezentului, ale acelui prezent, fiind parțial produse ambigue ale imaginarului. În acest caz, contractul social ar putea fi un caz particular al utopiei. Totuși, contractul social a reușit să se integreze în sociologie, făcând ca ficțiunea să treacă drept adevăr, pe când utopia a rămas un mit speculativ proiectat să fie sau să conțină o viziune a ideilor sociale, nu teorie care să lege fapte sociale.

Încercarea de realizare practică a utopiei a eșuat, conducând la nihilism. Negarea utopică conține un dublu paradox: pe de o parte utopia neagă în numele viitorului, pe de altă parte, punerea ei în practică este mereu în contratimp, în lupta cu trecutul. Utopiștii Renașterii nu pregetau a continua să fabrice sisteme comuniste în chiar momentul în care începea era capitalismului. Utopiștii proiectau o monarhie universală tocmai când anarhismul se afirma. Se atașau unui ideal ascetic atunci cand înfloreau culturi strălucitoare și luxoase. Este clar că utopia nu inventează, nu lansează noutăți ci doar face ca ideile să devină accesibile maselor dar după cum am vazut, în contratimp. Sfârșitul utopiei implică subtil sfârșitul istoriei, aceasta terminându-se în prezentul tuturor posibilităților cu ceea ce a început, adică tot cu utopia . Se pare deci că nu există linie de separare între utopie și istorie, chiar dacă Marcuse afirmă că "dorințele și idealurile societății și indivizilor s-au schimbat având caracter istoric, nu numai utopic."

Din punct de vedere al paradigmelor prin care cercetăm istoria, chiar dacă înseși formele discursului vor fi supuse schimbării, un lucru rămâne clar: trebuie să te lași în voia haosului, păstrandu-ți totuși credința în ordine și sens. Perceperea în mod diferit a timpului de către diversele comunități indică durate particulare ale istoriei. Sunt comunități care întrețin un raport pozitiv cu timpul, cred că este posibilă stăpânirea lui și intrarea într-o ordine mai vastă a lucrurilor. Fiind convinse de toate acestea vor încerca să le treacă din idee în fapt, în realitate permanentă. Alt gen de comunități este reprezentat de iberici. Despre ei s-a spus că trăiesc un sentiment cu totul diferit, cel al căderii continue sau al ratării unei mari istorii. "Istoria a devenit pentru ei un fapt ulterior al memoriei sau unul care urmează a fi îndurat" . Un loc aparte îl ocupă popoarele slave. Pentru acestea credința în misiunea lor neobișnuită peste veac lucrează cu forța unui instinct. Este ceva demonic în puterea acestei credințe nestrămutate în convingerea că "a treia Roma" ,"Ultimul imperiu" nu sunt deloc utopii. Sentimentul destinului tinde să. acapareze pe cel al întamplării escatologice.

La noi, la români, obsesia nu o mai constituie progresia sau regresia fatală a timpului, raportul cu acesta părând a fi unul negativ, de așteptare îndelungată și indecisă. La popoarele mici este pusă în chestiune istoria însăși, căci văzându-se fără sprijin în viitor sau în trecut ele se întorc mereu la prezentul, de care sunt nemulțumite de altfel, îngropând orice sens posibil al timpului. Blaga vorbea de un "boicot al istoriei", Cioran de "o situare în afara istoriei" ceea ce determina fie concepția că istoria a fost nedreaptă cu noi, fie că noi nu putem fi altceva. Nichifor Crainic chiar spunea că :"destinul unui popor ține în chip nemijlocit și total de viața spirituală a unui popor, de raportul constant al unui pământ cu cerul său".

În cultura occidentală apare discursul pozitiv cu privire la mersul istoriei. Se naște istoria generală în încercarea de a substitui timpului universal un timp local. Lumea devine un joc al soartei, crescând partea de imprevizibil și de întâmplare a destinului.

Caracterul general al istoriei, universalitatea acesteia a fost îndeaproape asociată cu filozoful german Hegel. Caracterul istoricist al evoluției, susținut de Marx, vedea în societatea comunistă ultimul tip de societate, el fiind un profet al cursului istoriei. Marx vedea misiunea sa în așezarea socialismului care inițial era utopic pe niște baze științifice. Argumentul plauzibil că știința poate să prezică viitorul numai dacă acesta este predeterminat, prefigurat în trecut l-a făcut pe Marx să adere la convingerea eronată că o metodă riguros științifică trebuie să se bazeze pe un determinism strict. Dealtfel crede Popper :

"Marxiștii, atunci când își văd atacate teoriile, se repliază adesea pe poziția că marxismul este nu atât o doctrină, cât mai ales o metodă. După părerea lor, chiar dacă o anumită parte a doctrinelor lui Marx, sau ale unora din discipolii săi, ar fi abandonată, metoda sa ar rămâne totuși inatacabilă. Personal cred că e cu totul îndreptățit să se insiste că marxismul e, în principal, o metodă. Este însă greșit să se creadă că, în calitate de metodă, el e invulnerabil. Ceea ce trebuie spus este, pur și simplu, că oricine dorește să judece marxismul trebuie să-l examineze și să-l critice în calitate de metodă, adică să-l măsoare cu standarde metodologice.El trebuie să se întrebe dacă marxismul este o metodă rodnică sau una precară, cu alte cuvinte dacă este sau nu capabil să promoveze obiectivele științei. Standardele prin care trebuie să judecăm metoda marxistă sunt, așadar, de natură practică. Descriind marxismul ca pe cel mai pur istoricism, am dat de înțeles că apreciez metoda marxistă drept o metodă într-adevăr foarte precară."

Am demonstrat care sunt limitele istoricismului și ale determinismului strict ca metodă în prima parte a acestui eseu, unde am prezentat și cadrul general care face inacceptabilă funcționarea paradigmei sale datorită limitelor pe care le are. Planului realității sociale descoperit acolo, legilor sale de funcționare, îi sunt proprii alte paradigme care-l pot descrie mult mai satisfăcător.

Francis Fukuyama spre deosebire de Marx, care vedea sfârșitul istoriei ca urmare a dezvoltării tehnologice, considera că sfârșitul istoriei este determinat de izbânda democrației de tip liberal. Acesta este considerat punctul final al evoluției ideologice a omenirii, forma finală de guvernare umană constituind astfel sfârșitul istoriei. Istoria în sens tradițional ca desfășurare, derulare a evenimentelor continuă.. Nu încetarea evenimentelor marchează sfârșitul istoriei ci istoria ințeleasă ca un singur proces coerent, evolutiv este pusă în discuție. Idealul democrației liberale, care nu are contradicții interne se consideră că nu mai poate fi perfecționat. Nu mai poate exista nici un progres al principiilor și instituțiilor fundamentale, pentru că toate problemele într-adevăr importante au fost rezolvate. Două sunt motivele principale care influențează această paradigmă: lupta pentru recunoaștere considerată a fi motorul istoriei și logica științei moderne.

Trecerea de la o paradigmă la alta implică o schimbare a concepției despre lume. Dacă prin aceasta înțelegem o schimbare a credințelor și a atitudinilor noastre fundamentale înseamnă că schimbându-ne suporturile teoretice modificăm și alte credințe profunde.Optând pentru mecanica cuantică vom fi conduși la a gândi că determinismul în forma sa clasică nu se mai susține. Dar atunci pot oare libertatea și egalitatea politică și economică, să producă o societate stabilă în care omul ar fi satisfăcut sau, deoarece am modificat parametrii, am modificat realitatea și totul începe să funcționeze după alte legi.

Există în schimb o paradigmă care se opune atât celei deterministe cât și celei ideologice a sfârșitului istoriei și care contestă faptul că democrația liberală, adică statul universal și omogen a rezolvat definitiv problema recunoașterii, înlocuind raportul stăpân-sclav cu recunoașterea universală și egală. Acest punct de vedere constată că asistăm la sfârșitul erei Statului Națiune, instaurată de Revoluția franceză și intrăm în așa numita eră "imperială".Guehenno pleacă de la premisa că dispariția logicii teritoriale și schimbarea naturii puterii, odată cu apariția unei lumi de rețele înseamnă "moartea politicului" și a democrației așa cum am înțeles-o până acum. Moartea democrației implică imposibilitatea "sfârșitului istoriei" dacă ar fi adevărat că istoria înseamnă în fapt lupta de idei. Valoarea relativă a pământului a devenit tot mai mică în timp ce universul a devenit tot mai abstract, nematerial, marcând trecerea la o nouă epocă. Perioada care se încheie acum a început în 1917. Paranteza ideologică a revoluției bolșevice s-a încheiat iar noi nu asistăm la sfârșitul istoriei ci la revigorarea națiunilor la o reabilitare a istoriei raportată la obsedantul secol al XX-lea. Războiul Rece a produs polarizarea Est- Vest impunând o nouă ordine care a generat o nouă problematică. Pentru că n-am cunoscut altceva, cuvintele democrație, politică, libertate, definesc orizontul nostru mental dar, sărăcindu-se semantic, sensul initțal s-a pierdut în mare parte. Legile au devenit rețete, dreptul o monedă, Statele- Națiune simple spații juridice. Întrebarea fundamentală la care trebuie să găsească un raspuns această paradigmă este dacă poate exista democrație fără națiune.

Indiferent de modul nostru de a privi lumea, deci indiferent de paradigmă putem spune că toate evenimentele sunt supuse legilor universale iar principiul cauzalității este precondiția oricărei științe. A reduce fenomenele pe care le observăm la legile generale și a prevedea ceea ce trebuie să se producă în circumstanțe date înseamnă explicație și previziune, două modalități prin care puterea noastră de cunoaștere își măsoară propria valabilitate și propriile limite. Dar nu totul este previzibil, iar o descoperire întamplătoare poate ridica vălul de pe acea parte a realității care nu a fost întrevăzută. .

Determinismul riguros se afiă la o extremă iar hazardul - imprevizibilul declanșat orbește- la extrema cealaltă. Putem spune că a ajunge la concluzia că unele fapte sunt fortuite este tot atăt de important pentru cunoaștere ca și a afla că ele sunt perfect determinate. Fie că evenimentele sunt determinate, fie că nu sunt, a afla sistematic acest lucru înseamnă a face știință, și a face știință înseamnă a dobândi cunoștințe. Conform opiniei lui Pierce : "nu avem o colecție de universuri pe care le putem examina pentru a vedea în ce proporție este valabilă o teorie dată". Nu putem verifica în mod absolut nici una din paradigmele existente. În schimb acestea pot fi utilizate în combinație. Având în vedere că trăim la sfârșitul secolului al XX-lea este imposibil ca sensul istoriei și destinul uman să nu le interpretăm și în corelație cu cele mai precise analogii fizice.

Astfel sfârșitul istoriei poate veni și din interior printr-o creștere insensizabilă aproape a unui concept negativ, lent, deprimant, adică entropia. Acțiunea finală, pe termen foarte lung a acesteia, atât spirituală cât și fizică, duce cu toata rigoarea spre distrugerea persoanei umane și a libertăților sale. Așa încât, pentru a putea răspunde în mod complet la întrebarea: "Cine sunt eu?" trebuie luptat împotriva acestui autentic "simț al istoriei", a acestei mișcări a timpului pe care știința voia să o demonstreze ca fiind ireversibilă.

Împotriva entropiei se poate lupta prin iubire: "pasiune în schimb, care se degradează în căldură", și acționează împotriva lentei degradări a energiilor omenești care se înfăptuiește în favoarea unui progres material incontestabil, a democrației plăcerii pe care o permite, și a regimurilor totalitare care rezultă de aici (de exemplu, în regimurile totalitare iubirea trebuie să lupte cu propaganda și cu teroarea).

Odată cu compromiterea definitivă a marxismului, s-a stins și iluzia revoluționară a apariției unei lumi total diferite în viitorul apropiat, întrucât s-a demonstrat prin suferința a zeci de milioane de oameni că socialismul real nu a însemnat altceva decât o îndepărtare de lumea reală și de libertate.

Clasele sociale

Atunci când vorbim despre capitalism și despre împărțirea societății în clase sociale nu facem altceva decăt să folosim un limbaj care aparține unei concepții economico-filosofice pe care o repudiem acum : marxismul. Se pare că nu putem renunța la sintagma de clasă socială dar îi conferim acesteia noi valențe redimensionând-o pe trei nivele :clasa de jos, clasa de mijloc, elita înlocuind în acest fel conceptul de clasă socială preluat de la Marx unde împărțirea era dihotomică : proletariat și burgezie sau exploatați și exploatatori ; situație de altfel provizorie căci în urma trecerii de la capitalism la socialism clasele sociale aveau să dispară total.

În schimb constatăm cu stupoare că rămânînd tributari acestei grile de înțelegere a realului, după ce am construit socialismul timp de câteva decenii, am pornit cu sârg după 1990 să construim capitalismul ceea ce mi se pare de-a dreptul hilar. Rămânem în continuare victime ale materialismuluii dialectic și istoric adânc implementat în structurile noastre mentale, răsturnarea de situație generată de căderea comunismului fiind percepută tot în perspectivă deterministă ca trecere în sens invers de la socialism la capitalism ceea ce este eronat având în vedere schimbarea de paradigmă.

Încercăm să ne integrăm în structurile europene dar schemele noastre mentale rămân încorsetate de o realitate care a fost desemnificată odată cu schimbările din decembrie și care continuă să se desemnifice. Noi construim capitalismul, trecând prin forma numită de aceeași capitalism sălbatic, pentru a justifica modul în care cei care au avut acces la putere și la informații s-au îmbogățit peste noapte că tot trebuia să se îmbogățească cineva în timp ce alții care n-au suferit accidentul numit socialism au experimentat funcționarea legilor economiei de piață și a democrației de tip liberal în societatea industrială și post industrială. Într-o astfel de societate lucrurile sunt relativ clare în sensul că economicul nu mai determină socialul ca în paradigma de tip marxian ci există o legătură funcțională între ele mediată de factorul politic. Putem considera că politica se face la nivelul instituțiilor iar procesele economice se desfășoară în cadrul constituit de legile pieței. Din combinarea economiei cu politica se realizează poziționarea cetățenilor în spațiul societal. Oricât de mult s-ar încerca obținerea egalității tuturor din punct de vedere al posesiei de bunuri materiale nu se poate realiza egalitatea tuturor din punctul de vedere al relațiilor de putere, a influenței, a poziției. O clasă de mijloc numeroasă generează stabilitate și echilibru din punct de vedere economic și creează perspectivele unei confruntări normale pentru accesul la "bunurile poziționale"( conform R. Dahrendorf, Conflictul social modern, p.23).

Instabilitatea politică de la noi poate fi explicată prin slaba reprezentare a clasei de mijloc ceea ce generează puternice dezechilibre. Accesul la putere este mediat de accesul la resurse fără ca relația inversă să fie la fel de echilibrată. De aceea se duce o luptă disperată a întregii clase politice de a accede la resurse profitând de poziția pe care o au la un moment dat. Consecința este atomizarea și sărăcirea celor mulți și oricum săraci și îmbogățirea câtorva privilegiați ceea ce duce la apariția unui hiatus între discursul despre ceea ce trebuie să facem pentru a trăi mai bine și realitatea construită în acești parametri Pe acest fond se naște artificial o segmentare a claselor după cunoscutul model marxist ceea ce facilitează discursurile de tip extremist.

Astfel devine de interes discuția privind legătura dintre teoria claselor și cea a elitelor. R. Dahrendorf susține următorul punct de vedere : "Clasele determină, probabil, energia și direcția schimbării sociale. Ele nu pot fi neglijate, iar conținutul intereselor pe care acestea se construiesc oferă indicii despre direcția în care se mișcă lucrurile. Totuși cineva trebuie să traducă aceste interese în acțiuni și să pună lucrurile în mișcare." Dacă elitele nu conștientizează rolul pe care trebuie să-l joace schimbarea se produce într-un singur sens și într-un ritm mult prea lent ceea ce poate conduce la puternice conflictualizări în momentul în care se risipește cu totul capitalul de încredere și de speranță.

Simplificând, clasa socială ar putea fi privită ca potențială generatoare de conflicte de interese între cei care au acces la resurse și cei care nu au acces. Clasa de jos, cu situații de muncă și de piață mai puțin avantajoase, manifestă tendința de a favoriza un anumit mod de redistribuire a veniturilor și a bogăției precum și o creștere a intervenției guvernamentale în garantarea salariilor și a locurilor de muncă care se transferă politic în tendința de a simpatiza cu partidele de stânga. Clasa de mijloc, în schimb, preferă să conserve starea de lucruri și se orientează spre dreapta spectrului politic.

Dar într-o societate în care practic clasa de mijloc este slab reprezentată se observă o polarizare puternică a stângii și a discursului de stânga chiar a unor partide care se consideră mai degrabă de centru sau centru dreapta. De altfel dreapta este practic foarte slab reprezentată ceea ce era de așteptat datorită polarizării claselor sociale.Întrebarea la care va trebui să răspundem în viitor este legată de modul în care se va armoniza un vot care probabil va aduce stânga declarată la putere cu măsurile liberale pe care aceasta va fi nevoită să le ia în contradicție totală-cel puțin pe termen scurt- cu speranțele votanților săi.

Iluzia puterii maselor

Marx a fost preocupat de schimbările din trecut, schimbări care în viziunea sa determinau în mod strict și necondiționat viitorul. Nu s-a limitat la analiza trecutului ci a încercat să facă previziuni asupra viitorului, pornind de la premisa că burghezia și proletariatul sunt cele două clase aflate în conflict în ultima formă de dezvoltare a societății(în viziunea sa și la epoca respectivă), cea capitalistă. După cum subliniază Ralf Dahrendorf, acest tip de societate în care există două clase combatante "poate trece drept descriere plauzibilă doar a câtorva(puține) țări, în anumite perioade din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului XX" . Ideea pe care o lansa Marx, la vremea respectivă, era o idee de bun simț conform căreia muncitorii ar trebui să se organizeze pentru a obține de la cei care aveau îndreptățirea (puterea) de a redistribui resursele cât mai multe drepturi și compensații.

Iluzia puterii maselor pe care a cultivat-o Marx și cei care i-au urmat ideologia este generată de următorul pas al argumentației sale conform căreia sindicatele și partidele politice își vor prezenta solicitările în numele noilor forțe de producție. Dar această afirmație nu are nici o acoperire în lumea construită de revoluția industrială, lume care s-a conturat, oscilant dar cu un trend întotdeauna pozitiv, în parametrii configurați de rezultatele luptei dintre creșterea economică și sporirea drepturilor cetățenești. Degeaba au căutat atât Marx cât și ceilalți gânditori de sorginte marxistă să caute noi forțe de producție, și să valideze apropierea dintre sindicate și partidele politice, atât timp cât doar în rare momente ale istoriei interesele acestora au fost congruente.

Pentru a ușura demersul pe care-l întreprindem - de analiză a sindicatelor - ar trebui să facem câteva delimitări conceptuale cu privire la tipul de organizație în care poate fi încadrată respectiva "mișcare". Gulick a clasificat organizațiile în patru tipuri diferite, în funcție de orientarea lor de bază. După cum o să vedem, dificultatea cea mai mare este generată de imposibilitatea de a încadra strict sindicalismul, într-un anumit tip de organizație datorită mai ales datorită faptului că unele categorii se suprapun.

Prima categorie constă în organizațiile stabilite pe baza unui scop. Aceste organizații sunt orientate în special către realizarea unor sarcini specifice, deși adesea prea cuprinzătoare. Exemple de astfel de organizații sunt foarte multe. Un departament de pompieri este organizat pentru a stinge incendii, sindicatele apără interesele socio-profesionale ale membrilor săi, etc. Toate aceste organizații tind să includă toate funcțiile necesare realizării scopurilor lor esențiale.

Scopul a fost cea mai raspândită bază a organizației publice. Totuși mai sunt și alte trei categorii, și toate par să aibă importanță la fel de mare. Una dintre aceste trei categorii este cea a "procesului". O organizație tip "proces" este orientată nu atât de mult spre realizarea unui scop specific ci spre executarea anumitor tipuri de funcțiuni. În Statele Unite, un exemplu bun al unei astfel de agenții este departamentul legal al orașului. Cel puțin într-un oraș mare, acest departament constă dintr-un grup de avocați care deservesc alte departamente, fiind angajați în îndeplinirea unei largi varietăți de scopuri specifice, dar fiind legați prin mijlocul pe care îl folosesc - legea.

A treia categorie este cea în funcție de loc. Organizațiile din această categorie sunt structurate în primul rând pentru a servi un anumit loc. Până acum, în Statele Unite, numai câteva agenții publice au îndeplinit standardele acestei clasificări. Un exemplu ar fi primăriile de vecinătate pe care Boston și câteva orașe le-au înființat. Aceste centre sunt destinate furnizării unei varietăți de servicii locuitorilor unei anumite zone.

Dacă dorim sa fim mai puțin stricți în clasificarea noastră, putem cuprinde în această categorie o mulțime de organizații, deoarece aproape fiecare unitate a fiecărei agenții publice este, într-un anume sens, orientată dupa "loc".

A patra si ultima dintre organizațiile de bază pe care Gulick le-a identificat este cea a "clientelei". Ca și organizațiile de loc, cu care sunt adesea legate, organizațiile de tip clientelă nu au fost o trasătură caracteristică a "peisajului" administrativ. Aceste agenții sunt construite în jurul nevoii de a servi un anumit grup de oameni.

Organizațiile de tip loc sau clientelă oferă prea puține oportunități pentru utilizarea serviciilor specializate sau chiar pentru stabilirea unei diviziuni satisfăcătoare a muncii. Mai mult, atât organizația tip loc cât și cea tip clientelă tind să devină foarte vulnerabile la influențele nepotrivite ale zonei sau grupurilor pe care le deservesc. Organizațiile tip proces, pe de altă parte, în timp ce furnizează cele mai bune posibilități pentru specialiști în a-și dezvolta calitățile profesionale, tind să piardă din vedere scopul principal care este acela al furnizării unor servicii de bază membrilor săi. Într-o organizație orientată către proces, activitățile cu un caracter mai profesional tind să fie mai importante decât cele de care este nevoie vitală. Mijloacele tind să fie mai importante decât rezultatele. În concluzie, aceste trei tipuri de organizații tind să încurajeze o înmulțire a departamentelor și o lipsă de unitate în acțiunea de rezolvare a problemelor .

Constatarea cea mai importantă pe care o facem în urma acestei analize este că sindicatele pot fi considerate atât organizații orientate spre scop, cât și de tip proces, de loc sau tip clientelă. Drept consecință, sindicatele profită de imposibilitatea încadrării lor într-o categorie precisă, pentru a practica acel tip de discurs care le convine la un moment dat, sărind cu ușurință, atunci când interesele le dictează, chiar la o poziție opusă; flexibilitate permisă de atribuirea pe care o sugerează sau o asumă, ele fiind când organizații orientate spre scop, când de loc, când proces, când de tip clientelă .

Scăderea ponderii și importanței ocupațiilor muncitorești modifică sistemul instituțiilor social-politice. Pozițiile sindicatelor se diferențiază (uneori, chiar, se scindează) în raport cu liniile principale de evoluție. Unele sindicate (ale muncitorilor manuali cu activități mai puțin calificate) încep să apere poziții ale salariaților ce sunt afectați de schimbările sociotehnologice, opunându-se, uneori, acestor schimbări și având ca revendicări obiective ce frânează introducerea mijloacelor moderne de producție, cerând stabilitatea la locul de muncă, neconversiunea profesională, participarea la deciziile vizând schimbările tehnologice.

Sindicatele se divid sub aspectul intereselor apărate, cele ale muncitorilor cu înaltă calificare sau a celor din ramurile economice în expansiune nemaiexprimând aceleași poziții cu sindicatele salariaților afectați de aceleași schimbări tehnologice. Multe din conflictele sindicale nu mai au, deci, obiective legate de revendicări de muncă (salarii, condiții de muncă), ci de orientările generale ale întreprinderii (chiar guvernului) față de problematica de ansamblu a producției. Scăderea ponderii și rolului muncitorilor industriali duce la pierderea bazei de masă a partidelor de tip socialist. Trecerea spre societățile postindustriale (informatice, științifice etc.) demonstrează viabilitatea economiei de piață, capacitatea sa de a mobiliza noi resurse pentru progres și modernizare, forța sa competitivă și posibilitatea asigurării trecerii la un mod de viață mai bun fără răsturnări brutale. Pe de altă parte, transformarea grupurilor profesionale ale "specialiștilor" (cercetători, profesori, proiectanți de noi tehnologii, manageri etc.), deci a unor grupuri de intelectuali, în nucleul de bază al structurilor profesionale (prin creșterea permanentă a ponderii lor în cadrul populației ocupate, cât și în special, prin rolul hotărâtor în promovarea noilor direcții ale dezvoltării), indică faptul că partidele muncitorești sunt perimate, depășite. În relitate lucrurile nu stau chiar așa factorul principal al blocajului fiind remanența vechilor mentalități cultivate cu grijă timp de 50 de ani de un aparat propagandistic dus la perfecțiune de regimul comunist pentru a reuși prostirea "maselor"; în cei nouă ani care au trecut de la revoluție s-a putut constata cât de bine a reușit vechiul regim în această întreprindere; sigur, n-a fost ușor, dar cât de bine se văd efectele și acum. Numai așa se poate explica credința muncitorilor chiar în 1999 că factorul care trebuie să aibă cel mai greu cuvânt în luarea deciziilor ce privesc soarta întreprinderii este producția și nicidecum marketingul, desfacerea sau cercetarea.

La modul ideal, în întreprinderi, de la luptele sindicale pentru condiții materiale și sociale de viață (salariu, protecția muncii, acord colectiv, păstrarea locului de muncă, școli de calificare etc.) ce prevăd o revendicare colectivă (negocieri vizând obiective pentru întregul colectiv de salariați) ar trebui să se treacă la negocieri vizând obiective personale și de stil de viață. Lupta n-ar trebui să mai antreneze colectivul pentru drepturi comune, ci individul pentru necesități personale, revendicări diferențiate după profesie, vârstă, stil de viață, grad de participare și implicare etc. Managementul n-ar trebui să mai prevadă negocierea ca un raport patronat-salariați prin medierea sindicatelor, ci negocieri între manager-individ în cadre personale. Managementul ar trebui să devină mai complicat, căci ar presupune o luare în considerație a diferențierilor personale ale oamenilor, înțelegerea justeții sau injusteții unor revendicări pe o paletă foarte diversificată și repartizată diferit de la un individ la altul. Revendicările de bază ar trebui să se refere la independența și creativitatea muncii, la stimulente nonmateriale (salariul nemaifiind suficient pentru a genera satisfacția în muncă, și în special, pentru muncă), prestigiu, prețuire, relații interumane, mod de promovare, participare, implicare. Ca întotdeauna există diferențe mari între teorie și practică, pentru că nevoile pe care trebuie să și le satisfacă muncitorii, și mentalitatea acestora nu le permite decât expectanțe legate de lucrurile bazale, imediate pentru a-și reduce disonanța cognitivă (distanța dintre așteptări și realitate) și implicit starea de incertitudine generată de inconsistența de status pe care o resimt într-o lume dinamică pe care n-au fost învățați s-o priceapă. Această realitate în corelație cu gradul înalt de sindicalizare al muncitorilor din întreprinderile de stat facilitează transformarea lor într-o masă de manevră docilă, într-un grup de presiune care este folosit de fapt pentru a se încerca conservarea proprietății de stat în ciuda efectelor negative pe termen lung ; dealtfel ei nici nu sesizează acest lucru deoarece conținutul manifest al mesajelor și a discursului liderilor de sindicat este orientat pro reformă și privatizare, conținutul latent fiind însă antireformist lucru dovedit de acținea practică a sindicatelor.

Toată această istorie care considera clasa muncitoare ca fiind privilegiată a fost demontată încă la începutul secolului. Din păcate la noi unde a funcționat experimentul comunist, muncitorii se consideră depriviligiați, pierzând atât siguranța locului de muncă cât și credința iluzorie e drept că sunt categoria socială cea mai importantă, stâlpul societății fără de care nu există nimic;vezi disprețul lor față de așa numitul personal T.E.S.A., și supraevaluarea activităților manuale. Această atitudine este rezultatul unui comportament anterior învățat și cultivat de propaganda oficială, chiar și după 1990. Cum altfel s-ar putea explica discursul repetat obsedant despre scăderea producției industriale văzută ca o catastrofă când de fapt este vorba de un fenomen normal care are drept rezultat deplasarea ponderii populației ocupate din sfera industriei în cea a serviciilor. La începutul secolului dezamăgirii privind adevăratele opinii și poziții ale clasei muncitoare i-a urmat una încă și mai adâncă privind organizațiile mișcării muncitorești. Când Robert Michels și-a publicat în 1911 Sociologia partidelor politice, teza sa principală era șocantă deoarece susținea că partidele socialiste nu erau în mod esențial deosebite de celelalte partide și organizații politice. "Cine se pronunță mereu pentru organizație, statuează o tendință spre oligarhie." Masele nu se pot conduce singure: însă în momentul în care își creează partide și sindicate, ele ajung să fie conduse de o minoritate. Reprezentanții stăpânesc peste alegătorii lor, delegații asupra celor care le-au încredințat mandatul. Michels a forat adânc în natura oamenilor și în imperativele societății, pentru a argumenta observația simplă că un partid este chiar un partid. El a ajuns la concluzia că mișcarea muncitorească a devenit o parte a procesului politic normal. Acesta a fost începutul social-democrației. Semnificația sa a fost înveșmântată de George Lukács în cuvinte elocvente, când a deschis în 1922 procesul "organizației politice reale", care "obligă proletariatul să revină la existența sa nemijlocită, în care este doar o banală componentă a societății capitaliste și nu totodată motorul care o duce pe aceasta la amurg și la dispariție".

Contrapunerea pe care a realizat-o Michels între conducătorii oligarhici și masa de membri mai avea un substrat. Ea făcea aluzie la noua modă a descrierii laudative a proletariatului drept grup fără structură sau cultură, când era, de fapt, o simplă masă.

Dezvoltările sociale reale nu prea le-au venit în ajutor celor care mai credeau în proletariat. Din punct de vedere economic, perioada interbelică a fost mai curând una densă; totuși s-a petrecut o anumită redistribuire. Ca urmare a acesteia, o parte a clasei muncitoare s-a ridicat la o existență mijlocie. În orice caz, teza lui Marx, potrivit căreia, în timp, proletariatul ar deveni o clasă omogenă de dimensiuni mari, a fost respinsă. Progresul industriei solicita noi abilități; deosebirea între muncitorii calificați, postcalificați și necalificați era mai mult decât o formalitate tehnică de asigurare.

Progresul industriei și dezvoltarea generală a economiei au dus și la o masivă creștere a unui nou "strat mijlociu" de angajați privați și publici. Despre acest fenomen a fost vorba încă dinaintea primului război mondial, iar apoi, în anii '20, i-a preocupat pe mulți analiști sociali. Noua stare mijlocie, în creștere rapidă, precum și supraviețuirea unei "vechi stări mijlocii" de meseriași independenți, micii întreprinzători și fermierii au contrazis în mod evident presupoziția că, mai devreme sau mai târziu, majoritatea covârșitoare a tuturor oamenilor ar fi împinsă continuu spre o existență proletară nediferențiată. Clasa muncitoare, este adevărat, a crescut în continuare; în unele țări dezvoltate ea cuprindea 50% din populație și mai mult. Dar alte straturi au crescut și mai repede, iar poziția lor socială nu era clară. Considerând valabile aceste considerații, se poate explica de ce mișcarea sindicală a fost de fapt subordonată în mod total liderului. Această stare de fapt a fost favorizată de dorința muncitorilor de a avea niște organizații puternice care să preia apărarea drepturilor care li se cuvin dar să rămână doar beneficiari nu și participanți, ceea ce explică de ce salariații își doresc sindicate puternice, dar nu și implicare în activitatea acestora; de aceea sindicatul este identificat cu liderul ce trebuie să facă tot și să răspundă pentru tot, acesta ajungând de multe ori să-și urmărească propriile interese de imagine, de putere, de accedere în viața politică.

Ajunși în acest punct al argumentației, ne vedem nevoiți să revenim la Marx pentru a putea explica această stare anacronică de lucruri. Se pare că inconștientul colectiv nu se poate debarasa de "idolul" potrivit căruia economicul determină socialul și politicul. "Alianța între politic și economic se realizează în două feluri. Mai întâi prin atragerea managerilor în partidul de guvernământ. . A doua alianță este aceea între manageri și liderii de sindicat. Echilibrul social este astfel asigurat : managerii își propun salarii mari, au și firme <<căpușă>> pe lângă propriile uzine cu care fac apoi contract. De la muncitor la director toți doresc subvenții pe seama societății. Și pentru ca sindicatele să nu protesteze și să se evite confruntările sociale, liderii acestora sunt trimiși în delegație, în străinătate". Mi se pare că dubla alianță menționată este posibilă și apare doar drept consecință a unei anomalii care tinde să se perpetueze în ciuda costurilor sociale și a compromiterii șanselor reale de a ieși din marasmul economic; este vorba despre păstrarea cu orice preț a proprietății de stat sub diverse pretexte și implicit a rolului "conducător al statului în economie". Efectele acestei optici total eronate le simțim fiecare dintre noi reflectate în nivelul de trai, doar pentru ca statul să se poată mândri cu proprietăți fictive care nu pot fi dealtfel controlate.(F.P.S. este proprietar doar când vinde în rest fiecare întreprindere se "descurcă" cum poate pentru a realiza imperativul de a mai stoarce cumva bani de la buget.

Nu se pot prevedea de cele mai multe ori consecințele indirecte negative, efectele perverse, care pot apărea atunci când se încearcă cu orice preț perpetuarea unei situații depășite, anacronice. Mișcarea sindicală a avut înainte de 1990 menirea de a controla practic întreaga populație adultă, angajată sau nu politic. În mod real trebuie să pornim de la ideea inexistenței unei mișcări sindicale timp de aproape 50 de ani și în consecință se poate vorbi de o suspendare îndelungată a sindicalismului. Acest lucru îl susținem noi cei care analizăm fenomenul din exterior. Pentru cei direct implicați , jumătățile de măsură luate de-a lungul timpului, n-au făcut altceva decât să reitereze peste ani dictatura proletariatului devenind punctul de plecare bal unei sfidări aruncate societății civile : sfidarea sindicală.

Sfidarea sindicală

Ideea în jurul căreia a gravitat argumentația noastră, în încercarea de a identifica acele cauze care au facilitat proliferarea unui sindicalism de operetă fără legătură cu problemele reale ale membrilor săi care au fost și sunt folosiți în principal ca grup de presiune, a fost aceea că în încercarea disperată de a păstra sub orice formă proprietatea de stat într-o pondere cât mai mare în economie, s-a uzitat în mod eronat paradigma marxistă conform căreia economicul determină socialul. Acest lucru a fost posibil datorită mentalității inoculate de statul paternalist, comunist în care clasa muncitoare era o clasă privilegiată; după 1990, când s-au modificat radical parametrii realității sociale muncitorii au resimțit acut ceea ce în termeni sociologici se numește "panică de status".

În același timp s-a acreditat teza, deloc acceptabilă dacă se dorește într-adevăr privatizarea, că "trebuința primară a unei întreprinderi nu este realizarea scopului pentru care a fost creată, ci supraviețuirea ei ca sistem". În situația descrisă anterior se află majoritatea întreprinderilor de stat, implicit și marii coloși energofagi și nerentabili, care de fapt prin asumarea acestei poziții își definesc scopuri care intră în contradicție cu scopurile întreprinderilor particulare, a altor întreprinderi aflate în aceeași situație și cu scopurile societății.(în mod normal o întreprindere trebuie să fie utilă social prin atingerea scopurilor economice, nu prin transformarea ei într-o unitate de "asistați social").

Aceste două elemente - rezistența la schimbare a oamenilor din interiorul întreprinderilor în corelație cu lipsa strategiei la nivelul conducerii - au condus la realizarea unei ciudate alianțe între "patronat" și sindicate sub presiunea interesului comun și anume supraviețuirea cu orice preț.

De fapt presiunea constantă a sindicatelor este posibilă datorită faptului că miza jocului nu este legată de niște revendicări punctuale care pot sau nu să fie rezolvate ci de existența și conservarea unui sistem etatist nerentabil care s-a transformat datorită politicii restrictive și contradictorii a guvernelor anterioare într-o bombă cu ceas. Amânarea inevitabilului permite șantajul sindical care înseamnă compromis nerealist pe termen scurt și implicit un dezastru și mai mare pe termen lung.

Componentă de bază a societății civile, sindicalismul a fost mai puțin subiectul unor analize științifice, inclusiv sociologice, motiv pentru care înainte de a aborda unele aspecte legate de jocurile de interese care stau în spatele lor, consider că este interesant să trecem în revistă precursorii mișcării sindicale postcomuniste. Observăm că sindicalismul este tratat cel mai adesea ca parte esențială a mișcării muncitorești, istoria sa fiind până la un punct identică cu aceasta, consecința cea mai pregnantă a acestui fapt regăsindu-se în zillele noastre în gradul înalt de sindicalizare la nivelul întreprinderilor de stat și-n tendința de unificare a mișcării sindicale în pofida tuturor diferențelor specifice.

Este de remarcat similitudinea mișcării sindicale din perioada interbelică cu cele antiintelectuale și utopice sau cel puțin naïve în credința lor că pot desființa ierarhia socială și că pot ignora instituțiile statale în rezolvarea problemelor sociale. Aceste caracteristici nefaste și păguboase se pot regăsi și astăzi la unele sindicate ce ar putea fi incluse în categoria amintită, chiar dacă acest calificativ nu mai e decât rareori utilizat. Ce fel de partener social este acela care se crede deasupra legii și care este convins că poate negocia "orice" cu o autoritate pe care, paradoxal, de fapt nu o recunoaște, este greu de apreciat.

Această poziție privilegiată a sindicatelor, ca organizație într-un fel suprastatală își are sorgintea în modul în care acestea au funcționat și au fost percepute în perioada interbelică și mai ales în cea comunistă fiind transformate conform teoriei leniniste în acele așa numite "curele de transmisie", expresie ce redă cu mare fidelitate rolul ce le-a fost rezervat, rol care conferea pe lângă îndatoriri și privilegii la care era greu de renunțat.(mulți au văzut schimbarea ca fiind o modalitate de a se debarasa de anumite constrângeri inerente sistemului, păstrându-și în schimb toate privilegiile datorate aceluiași sistem falimentar). De fapt se face apel la ceea ce vreme de 50 de ani nu a funcționat în mod real ;nu poate exista tradiție acolo unde nu a fost o mișcare sindicală autentică ci doar untip de organizație subordonată partidului stat care avea doar rolul "ascuns" de a controla practic toată populația adultă fie că era sau nu angajată politic.

"Restructurarea și expansiunea sindicalismului în România s-a înscris în procesul general de democratizare al societății, implicit de reconstrucție atât a sistemului politic cât și a societății civile. Societatea civilă, complet distrusă, a parcurs și încă mai parcurge un proces extrem de dificil și contorsionat de constituire. În acest context sindicatele pot fi considerate primele și printre puținele structuri ale societății civile cu adevărat viabile, indiferent de gradul lor de contestare fie de către forțele politice, fie de către o mare parte a populației" . Din păcate ultima afirmașie citată nu are valoare de adevăr pentru societatea românească atâta timp cât există două realități paralele:o economie concurențială, privată și o economie de stat artificial menținută.

Din punct de vedere teoretic putem vorbi de două funcții ale sindicalismului într-o societate democratică: de integrare și control. Pe de o parte, sindicatele urmăresc integrarea diferitelor categorii salariale în structurile și instituțiie economice specifice, apărând interesele acestora în condițiile particulare ale fiecărui moment și loc, iar pe de altă parte, controlează prin mijloacele proprii luptei sindicale ca aceste drepturi să nu fie încălcate de către partenerii lor sociali și să fie amendate în funcție de modificările intervenite în sistemul social și economic. Din aceste două funcții decurge rolul acestuia de reglare a sistemului economic și de asigurare a echilibrului social, prin apărarea intereselor profesionale ale diverselor grupuri sociale distincte, și prin asigurarea protecției și siguranței sociale a acestora, cu precădere a celor defavorizate.Din păcate la noi sindicalismul are o extensie mult mai mare decât în democrațiile consolidate tocmai datorită remanenței ideologice, ceea ce face ca funcțiile sale să nu fie precis definite și cu atât mai puțin aplicate coerent și consistent, prevalând interesele conjuncturale și partinice. Consecința cea mai previzibilă este inconsistența internă a mișcării sindicale și perceperea ei eronată ca mijloc pentru "aici și acum" nu ca scop. În cazul sindicalismului romănesc actual, proasta definire a situației începe tocmai cu înțelegerea eronată a cosubstanțialității acestuia cu democrația efectivă. Sindicalismul nu ar trebui să fie determinat în nici o situație de voința politică, nici măcar de cea civică, ci de cerințele structurale și funcționale ale democrației și ale economiei de piață Acceptând substituirea scopurilor lor fundamentale cu altele conjuncturale, cu avantaje iluzorii pentru sindicaliști dar palpabile pentru liderii lor, sindicatele ajung să fie un "mijloc" pentru forțele politice dar și pentru alte grupuri interesate în folosirea uriașului potențial persuasiv de care dispun, mai ales cele neconsolidate.

Un element foarte important care facilitează îndepărtarea sindicatelor de scopurile lor declarate îl constituie faptul că sindicatele continuă să fie predominant muncitorești datorită structurii profesionale și a modelelor culturale specifice muncitorimii. România a moștenit o structură socio-profesională anacronică pentru momentul actual ceea ce evident influențează sindicalismul. Supradimensionarea industriei, mai ales a celei grele și extractive, a determinat formarea unor categorii de salariați, nemulțumiți în ultimă instanță, dar care au fost avantajați de sistemul comunist și care vor dori să-și păstreze sau chiar să-și amplifice poziția socială ce li s-a oferit. Aceasta de fapt este marea masă de manevră care datorită "inconsistenței de status" este gata să fie de acord cu orice alianță și cu orice compromis care le-ar putea prezerva vechiul status. Din distorsiunile structurii sociale, implicit din preponderența muncitorimii, decurge poziția celei din urmă față de celalte categorii, grupuri sociale, îndeosebi față de intelectualitate, percepută nu rareori ca o structură mai mult sau mai puțin parazitară, sau asimilată cadrelor tehnice din industrie. Numărul mare al muncitorilor ca și reprezentările lor despre celelalte grupuri sociale a permis exercitarea de presiuni constante asupra structurilor societății aflate într-un echilibru precar determinat tocmai de existența acestui conflict latent.(exemplul tipic este ilustrat de cunoscutul slogan :"noi muncim, nu gândim !").

Cu toate că programatic sau prin intermediul liderilor sindicatele au respins atitudinile și opiniile de acest gen, în acțiunea sindicală s-au păstrat și s-au perpetuat practici ce-și au originile în ponderile ce le au diferite grupuri în cadrul structurii sociale, precum și în reprezentările despre "clasele sociale", devenite stereotipuri și prejudecăți cu largă circulație îndeosebi în cadrul muncitorimii dar nu numai. Aceasta obișnuită să ia alții decizii pentru ea, va dori în continuare să perpetueze relații de tip paternalist. Rămânând deocamdată cel mai numeros grup social și cel mai afectat de reformă, acesta va încerca să-și apere identitatea și în parte să se opună celorlalte grupuri socio-profesionale cu statusuri și roluri necunoscute de ea până acum.

Statusul de "asistat" al salariatului asigurat de către vechiul regim este mult prea comod pentru a se renunța atât de ușor la el iar condiția de reprezentant și mai ales de partener este greu de asimilat deoarece lipsește o veritabilă cultură a activismului și solidarității profesionale și sociale. Manipularea sindicaliștilor, prin acordarea de servicii sau bunuri de primă necesitate, deci prin continuarea asistării salariaților(asistare care prin comparație cu ce era înainte de 1989 este mult mai săracă, dar omul judecă prin comparație doar ceea ce vede) duce la perpetuarea imaginii denaturate a sindicalismului

Schimbarea raportului dintre administrație și sindicate care trebuie să-și negocieze relațiile de muncă, protecția socială trebuind să fie negociată cu administrația centrală nu este funcțională atăt timp cât mai persistă stereotipurile conform cărora există subordonarea sindicatului față de conducere, iar a salariatului față de administrație și sindicat. Această imagine deformată a raporturilor dintre sindicate și administrație, precum și a funcțiilor sindicale, e întărită de nediferențierea funcțională ce continuă să persite la toate nivelurile , pornind de la stat până la cea mai mică organizație.

Este posibil ca în starea inițială așa să fi stat lucrurile.În prezent ele nu se schimbă deoarece cei direct implicați consideră în mod rațional că în ceea ce îi privește situația așa cum este îi favorizează.Tot ceea ce se întâmplă este posibil datorită faptului că proprietatea de stat a fost gîndită să fie "stat în stat".Iată consecințele care pe termen scurt favorizează actorii sociali direct implicați, iar pe termen lung.statul și implicit contribuabilul pierde.

Echipa de manageri își păstrează salarii atractive fără a trebui să dezvolte programe alternative, întreprinderea lor fiind o victimă a perioadei de tranziție;

Membrii de sindicat își prezervă statusul, nemunca este plătită și așteaptă pensia, situație posibilă datorită confuziei deliberate dintre protecția socială și salarizare;

Liderii de sindicat își negociază propriile lor interese și încearcă de pe poziția pe care o au aventuri politice;

Partidele politice care fac orice compromisuri pentru a câștiga electori, chiar cu riscul ducerii țării într-o situație neguvernabilă.

Pe termen lung toate aceste beneficii secundare vor avea, probabil, repercusiuni incalculabile asupra identității și legitimității mișcării sindicale.Dar să nu uităm că într-o lume în care "a avea" prevalează asupra lui "a fi" o propoziție de genul "după noi, potopul !" este nu numai posibilă ci și dezirabilă.

Reificarea liderului

Lipsa evaluării împrejurărilor externe poate fi - și deseori este - dezastruoasă pentru multe organizații. Când interesele personale prevalează asupra intereselor grupului pe care-l reprezinți, mai devreme sau mai târziu lipsa de orizont este sancționată. Din păcate de suferit are și grupul nu doar liderul care a greșit.

Oricine a ajuns să conducă a primit măcar o dată îndemnul <păstrează-ți opțiunile deschise>. Este o tactică folosită de lideri ai guvernului dacă locul puterii este într-un corp legislativ sau intr-o agentie guvernamentală. Avantajele <păstrării opțiunilor deschise> sunt clare: mai multe opțiuni ale șefilor le conferă acestora mai multă putere potențială. Cel puțin până la un anumit moment liderii de sindicat n-au dorit să aplice acest principiu fiid orbiți de puterea aparentă pe care o dețineau.

Pornind de la o dublă realitate: numărul mare al muncitorilor care "lucrează la stat"și reprezentările nefavorabile ale acestora despre celelalte grupuri sociale, s-au alimentat diverse conflicte sociale, unele manifeste altele latente. Intoleranța s-a manifestat încă de la începutul anului 1990 în raport cu noile grupuri sociale aflate în formare, mai ales față de întreprinzătorii particulari, indiferent de mărimea și de puterea lor economică. Această stare de spirit s-a perpetuat până în prezent, regăsindu-se în aprecierea pe care muncitorii o fac asupra modului în care unii oameni s-au îmbogățit (sondajele de opinie sunt clare, tot mereu peste 90% din muncitori consideră că îmbogățirea s-a făcut pe o cale necinstită).

Prin intermediul liderilor de sindicat, muncitorii au respins atitudinile și opiniile de acest gen, dar în acțiunea sindicală s-au păstrat și folosit practici care-și au sorgintea tocmai în ponderile pe care le au diferite grupuri în cadrul structurii sociale, precum și în reprezentările despre "clasele sociale" devenite stereotipuri și prejudecăți de largă circulație.

Este greu de înțeles, într-adevăr, să vezi că ceea ce toată lumea lua în râs, mai mult sau mai puțin explicit, în vechiul regim, și anume sloganul referitor la "rolul conducător al clasei muncitoare" devine după 1990 motiv al deprivării relative a unora. Pentru cei "prinși în schemă" libertatea n-a însemnat accederea spre toate posibilitățile ci sfârșitul tuturor posibilităților.La început, din comunismul local nu s-a putut recupera mare lucru deoarece prea era proaspătă în memoria tuturor totala anihilare a demnității umane și politica de anihilare a individului (în timp pentru că se pare că se uită foarte ușor s-a vorbit despre locurile de muncă pentru toți, despre locuințele pentru toți, despre mâncare, chiar cartelată și de o calitate îndoielnică pentru toți) dar s-a vorbit în schimb despre proasta aplicare a marxismului care în esență era o doctrină lăudabilă dar, vezi doamne, prost aplicată la condițiile particulare ale țării noastre.

Presupunând că o doctrină în esență bună se autodesființează prin faptul că aplicată la condițiile particulare ale atâtor țări rezultatele sunt peste tot mai mult decât îndoielnice, totuși mai rămâne de luptat cu efectele implicite pe care le generează în mentalitatea oamenilor.

Cei care au cel mai mult de pierdut regretă cel mai mult ceea ce oricum n-au înțeles vreodată. N-au înțeles dar se simțeau mai securizați, oarecum priviligeați și importanți. Muncitorimea, tocmai prin supradimensionarea sa, și datorită pierderii de status pe care o resimte, suportă cel mai greu consecințele tranziției, rămânând cea mai dependentă categorie socială, dincolo de statificarea inerentă care se produce inevitabil în rândul ei. Având în vedere tendințele specifice muncitorimii de a avea preocupări axate predominant pe grijile cotidiene, este explicabilă nevoia acestei categorii sociale de organizații care să-i asigure protecția și siguranța socială. Dar tot în vechiul regim, muncitorimea a învățat lecția care spunea că organizațiile sunt create doar ca o fațadă pentru un lider, că doar acesta este important și poate decide. Iată cum, puterea nemăsurată a unor lideri a venit în mod natural pe așteptările muncitorilor, care își doreau un salvator, nu o organizație care să le apere interesele profesionale.

David Lilienthal definea conducerea ca pe o artă umanistă. O supraveghere umanistă este mai degraba o tehnică de conducere. Este bazată pe capacitatea de înțelegere a individualității și a motivațiilor, a fricii, a speranței, a ceea ce ei iubesc și urăsc, a ceea ce este urât și frumos în natura umană. Este într-adevăr o performanță să reușești mișcarea atâtor individualități, să ajuți la definirea dorințelor lor, să-i ajuți să descopere pas cu pas cum să obțină ceva.

Dar muncitorii rămânând cantonați în schema: păstrarea locului de muncă- creșterea salariului nominal, seduși de imaginea liderului care se îngrijește de ei au scăpat din vedere că acesta se îngrijea în primul rând de sine și mai apoi de ei. Pentru că puterea corupe iar "marii lideri sindicali" puteau să-și dea măsura propriei valori doar în focul luptei politice. Aceștia doreau un auditoriu mai mare decât cel al sindicaliștilor pe care îi reprezentau; dealtfel amenințarea cu greva generală o percep (știindu-se care sunt posibilitățile reale și ce se poate rezolva efectiv) ca o modalitate mascată de a căpăta notorietate prin mărirea forțată a numărului celor forțați să fie interesați de desfășurarea evenimentelor.

Un element foarte important și din care se vede că liderii au făcut concesii de neacceptat doar pentru a-și păstra poziția și a-și urmări interesele personale rezidă în modul în care se negociază conflictele. Acest aspect, legat de negocierea conflictelor, era inexistent până în 1990 și nu se poate realiza decăt de către reprezentanții grupurilor sociale organizate în cadrul conflictelor de muncă deci de către sindicate prin liderii acestora. Chiar dacă n-au fost implicați direct în luarea deciziilor, salariații vor în conformitate cu imaginea lor despre democrație să participe in corpore la negociere. Imposibilitatea acestui fapt n-a stat nici măcar în atenția liderilor care ar trebui să fie primii interesați în elucidarea acestei diferențieri funcționale. Aceștia, însă, preferă din motive de popularitate să perpetueze această reprezentare eronată, utilă pentru ei în momente de criză sau necesară chiar pentru a ascunde propria incompetență. Această reprezentare defectuoasă are efecte negative pentru democrație deoarece permite sub acoperirea anonimatului, a masei unor indivizi să săvârșească fapte reprobabile și cultivă în continuare iluzia forței brute a proletariatului care rezolvă situațiile create datorită incompetenței clasei politice.

De fapt este vorba despre legitimitatea pe care mișcarea sindicală n-o poate căpăta decât prin respectarea regulilor jocului. Datorită identificării instituției cu liderul și ascunderii acestuia din urmă în spatele muncitorilor în situațiile delicate, datorită implicării unor lideri în politică nu s-a putut disocia foarte clar câmpul de acțiune al mișcării sindicale- civicul de politic ceea ce a dus la creșterea gradului de confuzie din capul muncitorilor.

Reificarea liderului este de altfel o caracteristică a sindicalismului de început, revoluționar, anarhic. Așa a fost și se pare că mai este încă la noi. Mentalitatea fiind aproape imposibil de schimbat-o dovedesc convulsiile sociale din cei 9 ani de tranziție-se pare că se va schimba ceva doar când va dispărea obiectul muncii : proprietatea de stat. Până atunci burghezul german cu barbă de patriarh îi va influența la fel de mult mai ales pe cei care-l știu doar după poza dintr-un manual vechi de Economie Politică.

Amprenta totalitarismului

Suntem "într-un fel" pentru că așa e genul, stilul nostru sau ca rezultat al unui anumit drum pe care l-am parcurs? Cât de mult se datorează acțiunile noastre amprentării ideologice și în ce măsură parcurgerea unui drum diferit ar fi generat alte moduri de a fi?

De ce am fi noi mai răi, mai de plans, mai suferinzi decât alții? Sunt interogații absolute pertinente dacă dorim să identificăm motivația mai puțin vizibilă a acțiunilor noastre.

Mai ales că se pleacă de la presupoziția că fascismul, nazismul, stalinismul și de ce nu ceaușismul reprezintă doar niște "accidente" în istoria modernității, și că ele, ținând de domeniul trecutului, nu mai ridică nici o problemă în zilele noastre în sensul că nu se mai pot repeta. Granell este însă de altă părere. El susține că aceste evenimente nu sunt deloc accidentale, deoarece reprezintă însăși esența modernității. Mai mult: ele, reprezentând această esență, nu pot fi numite monstruoase deoarece încă nu am depășit esența modernității: "anii 30 sunt înaintea noastră".

"Anii 30" desemnează după Granell instaurarea a trei mari puteri în Europa: consolidarea puterii fasciste în Italia, a național-socialismului în Germania, și cea a puterii aparatului birocratic stalinist în Rusia. Această "rapiditate" prin care un sistem democratic și liberal se schimbă într-unul totalitar, îi dă de gândit lui Granell. Ce anume a condus la o asemenea "răsturnare"? În același timp, în ceea ce ne privește, putem constata că viteza tranziției spre ceea ce numim, economie de piață și democrație este mult mai mică iar costurile par să fie uriașe.

Simone Weil scria: populismul fascist și național-socialismul veneau să stăpânească două fenomene noi apărute în istorie, și anume: tehnicizarea producției și coordonarea birocratică. Pe lângă acestea S. Weil subliniază că, deși fascismul și național-socialismul își propuneau să încurajeze proletariatul, de fapt nu aveau nici o legătură cu acesta. Până la urmă s-a văzut că nici utopia socialistă nu prea avea de a face cu cei în numele cărora s-a provocat schimbarea.

Toate acestea vin să demonstreze că acea "unificare", care era "unificarea în mâinile șefilor, a birocrației industriale, a birocrației sindicale și a birocrației Statului", definește însăși esența totalitarismului. Granell ne avertizează că această esență a rămas neschimbată și în zilele noastre în ciuda faptului că trăim într-o lume democratică. Sigur, pare acceptabilă teza privind imposibila întoarcere la ceea ce a fost, fenomenele respective considerându-le simple accidente ale istoriei. În sprijinul acestei teorii vin fapte de necontestat. Există evident un consens la nivelul marilor puteri care se transferă în plan acțional în derularea de proiecte coerente și consistente pentru orientarea a cât mai mulți spre modele de democrație de sorginte liberală. Ideologul acestei orientări îmi pare a fi Francis Fukuyama și aș sugera să privim scrierile sale dintr-o altă perspectivă care cred că ne permite deslușirea de noi înțelesuri. Mie mi se pare că "Sfărșitul istoriei..."nu este altceva decât un document programatic și pragmatic în același timp, o așa numită carte, scriere de comandă socială cu un rol bine definit. Să arate calea atât proștilor din est cât și a celor din vest prin enunțarea unui adevăr asemănător cu cel al lui Leibniz: că lumea în care trăim este imperfectă dar pentru că există și nu sucombă este desigur cea mai bună din toate lumile posibile. La fel proiectul democrației liberale, cu toate limitele și imperfecțiunile merită încercat pentru că istoria a dovedit că este cel mai funcțional, adică a trecut proba practică. Cu alte cuvinte s-a stabilit un reper și atunci toată suferința prezentă se justifică prin câștigul ce va să vină. Cred că din acest punct de vedere este vorba tot de o gândire de tip totalitar. Să nu uităm că noi cei ce am străbătut experiența dinainte de 90 pe rol de cobai ne justificam inacțiunea prin perspectivele mai bune pe care le creeam copiilor noștri, iar ideologia oficială ne cerea să facem sacrificii pentru a atinge viitorul de aur. E clar același mit chiar dacă condițiile inițiale, calea și într-un fel justificarea ideologică diferă:"mitul perioadei de aur".

În ceea ce privește consecințele generate de parcurgerea unei utopii, aveam impresia că din momentul zero nu vom mai purta cu noi povara cunoașterii a ceea ce am străbătut ca actori direct implicați și ne vom folosi doar de învățămintele produse în derularea proiectului în care ne-am angajat. Proiect dealtfel ușor de înțeles: să trăim mai bine și să nu lăsăm să se mai întâmple ceea ce s-a întâmplat. Dar am scăpat un aspect important din vedere. Un astfel de drum nu este ușor. Și în atare condiții este mult mai confortabil să utilizezi practici de succes din punct de vedere funcțional, anterior învățate și experimentate, decât să încerci să te adaptezi unei realități din multe puncte de vedere frustrantă. A fost nevoie să port o discuție cu un respectat sociolog, care în calitate de manager al unei instituții era absolut convins că stilul autocratic de conducere este cel mai eficient și nu are rost să-l înlocuiască atâta vreme cât produce rezultate. Spunea ca justificare că oamenii cu care lucrează au expectanțe destul de reduse din punct de vedere financiar, lucru surprinzător de altfel pentru el, și că dacă ar oferi condiții de salarizare peste ceea ce numea limita decenței, și o autonomie mai mare în ceea ce privește realizarea sarcinilor de lucru nu ar face altceva decât să-i complice în mod inutil existența. Cu alte cuvinte ar fi chiar un demers periculos și de aceea este preferabil să practice o conducere cu mână de fier, să-i țină pe angajați într-o stare de permanentă tensiune sub amenințarea voalată că un loc de muncă sigur este de preferat nici unui loc de muncă chiar dacă salariul este mai mic. Ceea ce m-a frapat în momentul respectiv era transmiterea informației că el nu a făcut altceva decât să se adapteze, să se plieze pe ceea ce doreau de fapt oamenii și că orice inovație în atare situație nu ar dus decât la destabilizarea unei stări acceptate tacit.

Un coleg de branșă mi-a confirmat absolut întâmplător funcționalitatea abordării discutate anterior. Era realmente surprins, că într-un studiu pe cultură organizațională, realizat la o întreprindere mixtă româno-franceză, personalul de execuție avea expectanțe salariale, în primul rând, neașteptat de mici.

Până la urmă totul se învârte în jurul problemei muncii. Dacă admitem faptul că determinația centrală a societății moderne este faptul că alcătuiește niște corpuri productive, și conceptul central al tuturor analizelor referitoare la producție este conceptul muncii, atunci trebuie pentru început să lămurim caracteristica ontologică care își imprimă marca sa pe toate fenomenele modernității.

Conform concepției lui Granell există două definiții ontologice ale muncii: una existențială și una categorială. Potrivit definiției existențiale munca reprezintă obținerea acelui minim necesar care face ca muncitorul să rămînă în viață. În același timp însă- conform unei idei a lui Baudrillard - nevoile nu mai sunt o forță de consum elaborată de societatea abundenței care le-ar produce, ci o forță de producție generată de însăși funcționarea sistemului. Nevoile, deci, nu mai aparțin omului, ci sistemului. Există un feed-back fără sfîrșit care prin intermediul mass-media împinge nevoile omului spre infinit. Producția nu mai are de mult corespondență reală în nevoile strict necesare, funcționale ale omului. Am putea spune chiar, ducând ideea lui Baudrillard mai departe, că nevoile minime sunt înlocuite de niște pseudo-nevoi întreținute de mass-media.

De fapt producția care dorește să țină totul sub control nu este altceva decât totalitarismul de care am crezut că am scăpat considerându-l un simplu accident în istoria modernității. Richard Rorty a mers și mai departe cu ideea totalitarismului în democrație, arătând că însăși cultura noastră "lirică" și "esențialistă" nu este altceva decât expresia acelui fanatism de la care până la totalitarism nu mai este mult.

Problema noastră se complică și mai mult. Pe de o parte suntem în criză deoarece trebuie să facem față consecințelor induse de dezvoltarea noastră într-un sistem totalitar, pe de altă parte nici modelul care ne este propus nu este scutit de amprenta totalitarismului. Și atunci, constatăm proliferarea cu mare succes a gândirii de tip totalitar, în momentul în care analizăm aspecte de ordin practic pe care le putem identifica în viata de zi cu zi. Astfel credem că suntem de neînlocuit, că trebuie să existe întotdeauna cineva care să aibă grijă de noi, că eficiența este legată în mod direct de autocratism.

În multe acțiuni s-a pierdut sensul și s-a păstrat doar mecanismul ca atare. Mergem la nunți pentru că trebuie nu ca să ne bucurăm. Scriem pentru că așa ni se cere, nu pentru că realmente am avea ceva de spus (domnia cantitativului). Îi tratăm cu indulgență pe cei care-și fac cultul personalității, cel mult ne amuzăm pe ascuns (vechi mecanism de dedublare) dar nu ne revoltăm împotriva unor astfel de practici. În majoritatea discuțiilor private clasa politică este criticată sau înjurată dar cel mult simțim dorința de a intra și noi în rândul celor înjurați. Oamenii merg la o manifestație pentru că așa trebuie, poate se obține ceva, iar în ora imediat următoarele toate cârciumile din zonă sunt pline.

Există cred, și mă bazez pe observațiile sistematice pe care le-am făcut ca sociolog, o modalitate aproape irefutabilă de a recunoaște acele acțiuni amprentate de totalitarism: când se face, se desfășoară ceva pentru că așa trebuie.

Tranziție și incertitudine

În ultimul timp se vehiculează tot mai des ideea că perioada prin care trecem nu este de tranziție. Cei care susțin acest lucru acceptă că trecerea de la totalitarism la democrație, precum și cea de la economia supracentralizată la economia de piață, sunt denumite de aproape nouă ani prin sintagma "perioadă de tranziție" și admit că termenul de tranziție este întrebuințat abuziv deoarece aceasta presupune schimbarea și, conform aprecierii lor, nu a avut loc încă o schimbare reală care să se reflecte în structurile sociale. Acest paralogism apare probabil datorită ritmului lent în care are loc schimbarea la noi în țară, aceasta fiind greu perceptibilă de către un observator aflat în interiorul sistemului care percepe suspendarea temporară a funcționalității vechilor reglementări și ineficiența celor noi în modul de funcționarea a instituțiilor sociale. Un asemenea punct de vedere trebuie să ne atragă atenția asupra situației în care ne aflăm, caracteristicile acesteia structurându-se lent însă progresiv, dar actorii, sub acțiunea unor stimuli neprevăzuți care transformă mediul existențial făcându-l din cert în incert și impredictibil surprinzător, au dificultăți în definirea perioadei pe care o trăiesc. Progresivitatea, creșterea treptată a dificultăților generate de asemena situații, se datorează creșterii gradului de incertitudine și intrării în acțiune a feedback-urilor pozitive specifice oricărui sistem autoreglabil și are ca și consecință fie neacceptarea, fie percepția incorectă asupra perioadei pe care o străbatem.

Pentru a scăpa din capcana unor astfel de interpretări, din punct de vedere sociologic, prin perioadă de tranziție desemnăm o fază particulară din evoluția unei societăți, un moment de răscruce în istoria acesteia, un timp în care apar tensiuni și conflicte care sunt accentuate de tendințele de menținere și tendințele de înnoire ale respectivei societăți. De aceea, acceptăm că tranziția definește de fapt o reconfigurare în plan social, economic, politic și cultural a societății existente, reconfigurare care generează un sistem social instabil și impredictibil.

Acceptăm ideea că societatea românească se află într-o triplă tranziție:

spre economia de piață liberă

spre civilizația postindustrială

spre democrație

În acest proces complicat de trecere de la un sistem centralizat și puternic birocratizat la un sistem democratic de tip occidental, un rol deosebit de important ar trebui să-l aibă administrația publică locală dacă ar dispune de resurse umane capabile să inventerieze și să utilizeze inițiativele civice, să le stimuleze și să le orienteze pentru a rezolva cu promptitudine problemele comunității.

Administratia publică este o organizație de tip birocratic . Aceasta formă de organizare este în contradicție cu valorile sociale tradiționale în consecință, indivizii trebuie socializați și învățați să interacționeze cu birocrația iar în acest proces, valorile lor se pot modifica. În acet sens, se poate concluziona că publicul este puternic afectat de administrația publică.

Urmându-l pe Max Weber, Ralph Hummel a explicat că birocrația este în dezacord cu societatea pentru că ea se bazează pe o "acțiune organizată rațională" nu pe o "acțiune socială". Hummel explică diferențele dintre acest tip de acțiune si acțiunea socială în termeni pragmatici.

Acțiunea socială este în mod normal inițiată de o ființă umană care are intenții și scopuri clare. Aceasta acțiune intenționează să propage aceste scopuri și este adresată unui partener social a cărui înțelegere a acțiunii este partea cheie a scopului. Acțiunea socială constă într-un inițiator uman, un co-autor. Acțiunea birocratică este redusă la acțiunea însăși. Ea nu are un inițiator uman în sensul exprimării intenției private. Ultimul punct de vedere asupra acțiunii organizate rațional este foarte important. El ajunge la aspectele unidirecționale ale birocrației și ale administrației publice în general. Comenzile circulă descendent prin ierarhie, informațiile circulă ascendent. Clientul sau regulatorul furnizează informații dar nu poate da comenzi. Acest lucru înseamnă că regulatorul sau clientul nu poate cere birocratului să își modifice comportamentul administrativ si obiceiurile.

Conform acestei teorii pragmatice, mult trâmbițata schimbare de mentalitate, este foarte greu de realizat la nivelul individului, atât timp cât ea nu se produce la nivel instituțional.(procesul ar trebui să fie bidirecțional).

La nivelul administrației publice din Brașov, faptul că cele mai multe servicii ale Primăriei precum și regiile subordonate acesteia erau apreciate de către cetățenii Brașovului ca ineficiente sau slab eficiente poate fi cuantificat în modul următor: remanența comportamentelor de tip birocratic, tratarea cu indiferență a inițiativelor civice, centrarea preocupărilor pe activități și nu pe rezultate, nepracticarea transparenței în relațiile cu cetățenii, minimalizarea problemelor reale ale comunității.

Datorită acestei stări de lucruri, componentele administrației publice locale riscă să-și piardă credibilitatea față de cetățeni și să devină surse generatoare de frustrare pentru comunitate.

Pentru a realiza un program coerent de dezvoltare locală se impune în primul rând inventarierea problemelor comunității pentru a determina principalele surse de nemulțumire și puncte critice urmând ca apoi să se încerce implementarea, conform planificării strategice , a unui model adecvat de dezvoltare

Orice cercetare care-și propune identificarea problemelor sociale la nivelul unei comunități încearcă să afle cum sunt percepute acestea de către cetățeni.

În figura nr.1, prezentăm, modul în care sunt percepute problemele sociale cu care se confruntă brașovenii investigați de noi în ianuarie 1996,conform scalei de apreciere :

Se observă că principalele probleme cu care se confruntă comunitatea brașoveană sunt următoarele: amenajarea și salubrizarea străzilor, lipsa WC-urilor publice, curățenia orașului, lipsa parcărilor, garajelor, problema locurilor de joacă pentru copii.

Figura nr. 1 : Aprecierea asupra problemelor comunității brașovene

Pentru a putea evalua situația existentă trebuie să ținem seama și de factorii obiectivi care influențeză existența unei comunități. Foarte important în acest sens este raportul dintre populație și economie. Procesele demografice au determinări multiple: economice, sociale, culturale, psihologice. La nivelul Brașovului sporul demografic a fost determinat mai ales prin mișcarea populației, având loc o migrație de sold negativ în special din Moldova.

Această situație de eterogenitate a populației(factor de coeziune socială), ca și industrializarea forțată (generatoare de competitivitate/noncompetivitate economică), sunt premisele de la care trebuie plecat într-o analiză a perspectivelor de dezvoltare locală, după ce au fost determinate problemele sociale la nivelul comunității, cadrul general fiind limitat de constrângerile exercitate de respectul față de mediu concept care poate fi operaționalizat sub formă de atribute ale dezvoltării durabile.

Dezvoltarea durabilă are drept obiectiv asigurarea unor condiții "normale" de viață și muncă generaților prezente și viitoare. Dezvoltarea durabilă cuprinde patru subsisteme: economic, uman, ambiental, tehnologic; presupune simultaneitatea progresului în toate cele patru domenii mai sus enumerate.

Dimensiunile conceptului de dezvoltare durabilă sunt :

n      dimensiunea natură-mediul creat de om compatibil cu mediul natural;

n      dimensiunea social-umană - urmărește să răspundă necesităților oamenilor;

n      dimensiunea regională - aria culturală de care aparține orașul sau zona respectivă.

Dezvoltarea durabilă răspunde nevoilor prezentului fără a compromite posibilitățile de satisfacere a trebuințelor generațiilor viitoare.

Analizăm lumea în care trăim ( țara, orașul, cartierul, blocul/casa ) din punct de vedere

n      economic(în legătură funcțională cu socialul și culturalul);

n      ecologic.

a)    Potrivit indicatorilor economici, " lumea se află într-o stare rezonabilă, bună și previziunile economice pe termen lung sunt promițătoare. Economiștii cred că tehnologiile avansate pot depăși orice limită. "

b)    Potrivit indicatorilor care măsoară starea de sănătate a mediului ambiant, fiecare indicator major arată o deteriorare a sistemelor naturale (spațiul urban - poluarea aerului atinge niveluri care amenință sănătatea oamenilor.

Trecerea la era ecologică (care trebuie, în primul rând, caracterizată și adecvată realității economice / sociale existente) presupune: reciclarea materialelor, reducerea drastică a deșeurilor, schimbarea produselor și reacției oamenilor, renunțarea la societatea risipei. Alături de acestea se integrează și strategia regândirii transportului urban .

Pe lângă revoluția tehnologică în infrastructură, este esențial să se realizeze un nou mod de a concepe urbanizarea, așa încât orașele să fie create pentru oameni, toate acestea presupunând de fapt revizuirea de fond a politicilor de până acum.

Pentru fiecare spațiu urban trebuie plecat de la premisa că există probleme concrete diferite, care trebuie analizate cu ajutorul celor patru dimensiuni , ale dezvoltării durabile (pentru realizarea unui plan coerent de perspectivă).

Investițiile pentru protecția mediului natural atrag după ele efecte economice pozitive pe termen lung. Din păcate, cu toate că efectele poluării sunt ireversibile, pe termen scurt ele sunt neglijate. Oamenii doresc să trăiască mai bine acum; imediat nu este o perioadă de timp nedeterminată (efect pervers introdus de ideologia comunistă, care cerea sacrificii imediate, în prezent, promițând un viitor de "aur").Ca un efect imediat, se poate sesiza încercarea reducerii costurilor renunțând la echipamentele împotriva poluării.

Așa cum am văzut, dezvoltarea durabilă răspunde nevoilor prezentului.

Putem identifica următoarele nevoi de bază:

n      în primul rând, anumite cerințe minime pentru individ și familie, cum ar fi:alimentația adecvată, locuință, haine, echipament și mobilă pentru casă, loc de muncă.

n      în al doilea rând, un număr de servicii esențiale furnizate pentru comunitatea globală:apă potabilă, curățenie, transportul public, sănătatea și facilitățile educaționale.

În acest fel, se identifică nevoile comunității (din punct de vedere subiectiv);acest lucru se poate realiza prin intermediul unei anchete sociologice, care să acopere toate obiectivele propuse.

În afară de problemele comunitare legate de dotările urbane, alte probleme sunt:sărăcia, nivelul ridicat al prețurilor, inflația, nivelul slab al învățământului, protecția socială scăzută, șomajul, delicvența crescută, corupția.

Pe baza identificării corecte a problemelor existente și a conștientizării importanței dezvoltării locale (implică spiritul comunitar, care are două dimensiuni principale: participare și parteneriat) se pot adapta două strategii principale:

n      Educația pentru dezvoltare

n      Cooperarea pentru dezvoltare.

Dezvoltarea economică exercită o influență multiplă asupra populației și structurilor de vârstă sau pe grade de calificare. În funcție de aceste caracteristici, percepțiile asupra realității sociale sunt total diferite ( inerția percepției sociale în ceea ce privește determinarea strictă a socialului de către economic ), oamenii având greutăți în detectarea importanței deciziei politice, pe care o percep cel mult ca trafic de influență ce are drept scop doar prezervarea unor privilegii, ci nu ca factor hotărâtor al schimbării.

Situația actuală a Brașovului trebuie privită prin prisma unei reechilibrări a dezvoltării industriale și a creșterii masive a populației angajată în domeniul serviciilor (debușeu / alternativă la scăderea producției industriale).Oricum, ca lege generală putem enunța că sporirea populației nu excede niciodată creșterea economică.

O alternativă viabilă pare a fi polarizarea, creșterea polarizată și dezechilibrată a economiei, concentrarea în câteva domenii - " poli de creștere " - care să antreneze prin efectele sporirii lor celelalte sectoare economice.

Un proiect de acest gen la Brașov ar putea fi demarat prin începerea construirii unui aeroport, ceea ce ar duce la dezvoltarea concomitentă a infrastructurii. O consecință importantă pe termen lung, a construirii aeroportului ar fi transformarea Brașovului, într-un euro-centru, și într-un puternic pol economic și financiar al României.

Alt proiect viabil este "Brașovul, centru al culturii pragmatice românești", care pleacă de la premisa că valorile trecutului scoase la iveală prin evidențierea istoriei locale , pot fi resuscitate în contextul actual.

În perspectiva dezindustrializării și a dezvoltării culturale se poate încerca un set de programe care să aibă drept scop transformarea Brașovului într-un oraș al festivalurilor.

Este clar că aceste programe alternative de dezvoltare sunt nonexclusive.

Vocația cozii la români

Starea de perplexitate pe care o trăim de multe ori puși în contact cu lucruri aparent mărunte, aparent neesențiale, ar putea probabil să explice într-o anumită măsură unele disfuncții manifestate la nivelul sistemului social.

Nu ne-am trezit bine după amorțirea conștientă a simțurilor pe care cea mai mare parte dintre noi o practică în perioada de trecere de la vechiul an la cel nou că au început să apară surprizele.

Cei care se așteptau ca prețul benzinei să fie majorat n-au anticipat corect, cel puțin în prima fază, așa că stocul de benzină pe care l-au făcut a avut doar rolul de a le bloca o sumă de bani care ar fi putut căpăta altă destinație.Faptul că, probabil atunci când aceste rânduri vor fi apărut, dintr-un salariu mediu pe economie se vor putea cumpăra 100 de litri de benzină(lunar) în loc de 200 de litri ca până acum tot nu justifică, decât cel mult simbolic , blocarea resurselor respective prin umplerea la capacitate maximă a rezervoarelor propriilor mașini.

Această amânare conștientă a "unei morți anunțate" a fost compensată cu alte "minunății" și inadvertențe, unele savuroase de-a dreptul, doar, pentru un observator exterior, dreptu-i!

Nu-i prea creștinește ce-o să facem în continuare, dar să purcedem la o enumerare a unor fapte desfășurate în proximitatea noastră:

Inventarea unei taxe a cărui cuantum variază în funcție de numărul de scaune din local; la auzul veștii un proprietar de restaurant în loc să încerce să vadă dacă taxa este îndreptățită sau nu a comentat (cu umor, dealtfel) că-și va înlocui scaunele cu lădițe;

Impozitul recalculat pe terenuri și locuințe; impactul negativ nu a fost generat în primul rând de valoarea lui mult mai mare decât până acum ci de modul aberant în care aparatul administrativ a înțeles să se ocupe de strângerea banilor fără a anunța din timp derogările legate de penalizări ceea ce a dus la apariția unor cozi monstruoase de-a dreptul, facilitate desigur și de lipsa de încredere în sistem .

Imposibilitatea de a plăti taxa "Băsescu", deoarece Guvernul pe de o parte își declara "foamea de bani" iar pe de altă parte nu părea să se grăbească de loc cu emiterea normelor metodologice pentru ca aceștia să poată fi încasați;

Stupefianta escaladare a conflictului de muncă din Valea Jiului și transformarea acestuia într-o mișcare politică folosită în propriul interes de forțe extremiste (am folosit această sintagmă ca să fiu delicat), care a confirmat încă o dată că pentru unii oameni orbiți de putere, interesul național este o vorbă goală care pălește în fața intereselor lor meschine și că niciodată nu vor putea să ne facă alții un rău mai mare decăt reușim cu seninătate dezarmantă noi înșine;

"coada" formată în fața Prefecturii Brașov de muncitorii de la "Steagu" pentru că F.P.S. -ul a binevoit să confirme că există parteneri străini interesați în privatizarea întreprinderii doar după declanșarea conflictului, cu toate că autoritățile locale ceruseră o declarație în acest sens în zilele anterioare tocmai pentru a reuși dezamorsarea acestui conflict în fașă, fără a fi însă băgați în seamă decât după declanșarea efectivă a acestuia; dealtfel un motiv pentru care se cerea respectiva luare de atitudine era legat de faptul că liderii minerilor prezentau mișcarea muncitorilor de la Brașov ca fiind solidară cu a lor.

Faptele prezentate anterior sunt din păcate adevărate și fac parte din realitatea dramatică pe care o trăim și pe care unii dintre noi o suportă din ce în ce mai greu. Principala consecință a inconsecvenței factorilor de decizie se reflectă în plan social prin ancorarea oamenilor în scheme de gândire conservative, valide într-o realitate anterioară și deci îndelung exersate (cu toate că sunt inactuale, ele sunt în mod sigur funcționale, ceea ce le conferă o mare valoare practică deoarece se atinge scopul pentru care sunt folosite - supraviețuirea cu orice preț și în orice condiții sacrificându-se chiar și stima față de sine).

Principalele mecanisme conservative folosite pentru păstrarea unui echilibru relativ într-o realitate frustrantă sunt cultivarea suspiciunii dusă până la cele mai absurde forme și "aflarea în treabă " ca mod de viață.

Mai zilnic vedem la știrile TV sondaje de opinie printre trecători. Ca la un magic semn, când apare cineva cu o cameră de luat vederi, nimeni nu se înghesuie să fie personajul din prim plan. Când însă, se găsește unul dintre ei mai curajos, toți ceilalți se bulucesc în spate și încep să comenteze care mai de care mai voios în a repeta de câteva ori o aceeași frază, tot mai tare, tot mai tare. Când, în sfârșit, microfonul se îndreaptă curios spre el, repetă fraza (fără subiect sau fără predicat) și pleacă lăsând câteva milioane de români martori unei revolte demne de respect.

Se întâmplă în acest anotimp ca mulți dintre noi să alunece și să cadă. Mulți trec pe lângă cel căzut, se uită, stau cu mâinile în buzunar sau cu plasele în mâini și așteaptă ca altul să vină și să-și ajute semenul. Vorbesc apoi despre cât de periculoasă este o astfel de căzătură, cine și-a scrîntit brațul ori glezna și delirul continuă așa, între cei doi străini până la primul colț de stradă.

Tot mai des emisiunile TV de largă audiență așteaptă de la cei ce sună în direct, întrebări pe o temă dată sau adresate unei anume persoane, invitată la emisiune. În loc să pună întrebarea, telespectatorul român profită de prilejul de a se auzi pe post și începe să vorbească până uită întrebarea (dacă, cumva, și-a formulat-o înainte de a suna).

Toate aceste exemple ilustrează o tristă realitate. Nu dorința (sau nevoia ?) de a veni în ajutorul celuilalt și nici cea a propriei expresii nu ne îndeamnă a fi în mijlocul evenimentelor, la locul faptei, pe postul de televiziune, ci acea lamentabilă și malignă maladie a noastră: aflarea în treabă. Ceea ce este mai grav, din acest punct de vedere, este nevoia celor din jurul nostru de a-i vedea supuși acelorași constrângeri pe ceilalți sau cel puțin pe cei cu care interacționează în mod direct. Dacă nu se poate egalitate în prosperitate măcar să suferim cu toții. Această mentalitate, de-a dreptul păguboasă dealtfel, impune un stil de muncă în care nu mai primează competența sau eficiența ci doar simpla prezență; important nu este să faci ceva, important este să fi acolo (asta înseamnă în mod sigur că în acel timp nu vei putea face altceva, lucru foarte important pentru cei care oricum doar atât pot să facă -să se afle în treabă - și care doresc ca toți ceilalți să fie asemenea lor).

Tentați de fapt de mediocritate și de egalitate, oamenii caută să-și compenseze starea de incertitudine cu care se confruntă zilnic prin generarea unor contexte care să uniformizeze, să atomizeze individul; aceasta este tentația cozii.

Coada are rolul de a dizolva și invalida toate inegalitățile care sunt indiferente funcției pe care o are, instituind doar aparent egalitatea celor care o compun;coada de-ierarhizează[39]pentru că inegalitatea funcțională prin care coada înlocuiește celelalte inegalități pe care le subordonează nu generează o ierarhie.

Spune Pavel Câmpeanu: "În raport cu sistemul normelor în vigoare, coada produce realmente o egalizare a celor care intră în ea. Invalidând inegalitățile generale care domină organizarea macrosocială, această egalitate disimulează inegalitățile particulare, cel mai adesea discrete, pe care coada însăși le dezvoltă. Dar înainte de a institui propriile sale inegalități, coada procedează la o egalizare a tuturor cumpărătorilor fondată pe unitatea de mobil: toți cumpărătorii potențiali se află acolo, și rămân pe loc, animați de aceeași speranță nesigură de a deveni cumpărători efectivi.O a doua sursă de egalitate este de ordin instrumental: cu toții dispun de cantitățile minime de bani și de timp solicitate de această anticameră a schimbului și sunt gata să le cheltuiască."[40]

Când suntem puși în situații de competiție, premisa de la care pornim este că toți avem șanse egale în momentul în care ne angajăm în ea. Coada care era generată de penuria de resurse până în 1989, nu dispare acum când oferta există în acest domeniu ci doar se transferă în alte domenii: coada pentru ajutorul de șomaj sau ajutor social, coada pentru achiziționarea bonurilor de tezaur, și mai ales coada în locurile unde nu se distribuie resurse ci din contră se stă la coadă pentru a plăti tu însuți diferite dări.

Ideea că puși în această situație particulară de competiție, suntem din nou egali, indiferent de vârstă, sex, cultură, educație, ocupație face ineficientă încercarea de a desființa coada prin distribuirea bonurilor de ordine, acestea fiind contestate, pentru ca toți cei angajați în competiție să rămână pe loc și să sufere aceleași coerciții, să piardă la fel de mult timp.[41]

Am discutat despre motivul care determină proliferarea cozilor, și anume tentația egalității înțeleasă ca egalitate moștenită nu dobândită; există însă cel puțin doi factori care facilitează fenomenul: lipsa culturii serviciilor și percepția asupra timpului liber ca timp fără valoare ca timp care poate fi pierdut.[42]

Noroc bun, și ne vedem la proxima coadă!

Prezentul exclus

Obsedant, la fiecare început de an, sărbătorirea unirii Principatelor Române ne impune, în pioasă tăcere, un moment de reflecție. Anii care au trecut peste noi ne obligă oare la o mai responsabilă și matură privire asupra a ceea ce ar trebui să facem și a ceea ce facem de fapt?

Răspunsul îl găsim, pornind de la premisa că putem reașeza istoria actuală pe o realitate mai veche, prin reevaluarea valorilor trecutului, deoarece Istoria ar trebui cunoscută pentru a sluji drept exemplu și călăuză viitorului. Trei evenimente cruciale pentru devenirea noastră ca neam, unirea de la 1859, declararea independenței în 1877 și realizarea marii uniri de la 1918 s-au putut produce fiind de fapt transpunerea în practică a dezideratului clasei politice, aceasta întărindu-se continuu, atât din punct de vedere ideologic cât și ca organizare.Acest lucru a fost posibil datorită acțiunii concertate a elitei intelectuale care s-a implicat activ în viața politică subsumându-se modelului determinismului cultural care afirmă că în definitiv dezvoltarea unei societăți este puternic condiționată de factorul cultural.

Unirea Principatelor a fost atât din punct de vedere politic cât și din punctul de vedere al vieții spirituale ideea care a animat elita politică și intelectuală a vremii, în perioada care a urmat Revoluției de la 1848. Mișcarea unionistă s-a desfășurat într-un context internațional dificil, sub diverse ocupații străine care erau ostile atât aspirațiilor naționale românești cât și liberalizării politice interne. Problema care se pune este dacă putem valorifica aceast model de acțiune în zilele noastre mai ales că într-un regim democratic, dezvoltarea socială ar presupune apariția unei emulații pe plan spiritual. Dar, atâta vreme cât nu se schimbă modul de abordare a realității și nu se realizează o legătură funcțională între politică și cultură, nu se poate vorbi de existența unei elite politice, care de fapt și de drept ar trebui să fie motorul schimbării.

Dorințele și idealurile societății și indivizilor se schimbă având caracter istoric, formele discursului sunt supuse schimbării ele însele, dar valorile sunt perene și ar fi bine să învățăm să știm ce să facem pentru a deveni ceea ce trebuie să fim .

Problema nu este a țelului ci a drumului sau mai degragă a modalităților practice de aplicare. Tot mereu excludem prezentul. Sigur că e greu să ne motivăm când discursul care ne este servit nu se raportează decât fie la exemple strălucite din trecut fie la sacrificiile care trebuiesc făcute în vederea atingerii fericirii viitoare. Asta m-a frapat întotdeauna la noi. Nu vorbim sau nu ne bucurăm de ceea ce avem ci mereu ne pregătim pentru viitor. Discursul nu este nou deloc . Efectul pervers determinat de utilizarea până la sațietate a acestei teme constă în scăderea nivelului expectanțelor românilor. Amăgiți în mod constant cu amenințarea unui viitor mai bun oamenii au ajuns să-și dorească foarte puțin tocmai în ideea că în acest fel își vor recupera prezentul. Însă cu cât îți dorești mai puțin vei obține și mai puțin, ceea ce nu poate genera starea de echilibru prezumată.

Dacă tot vorbim de trecut ar trebui să reținem câteva repere chiar din experiența totalitară. Socialismul ar putea fi considerat într-o accepțiune dualistă chiar un element de control pentru capitalism, un factor reglator în ceea ce privește modul în care au fost tratate consecințele pe plan social ale politicilor utilizate. Poate că fără permanenta comparare cu experiențele socialismului capitalismul ar fi fost altfel. Sociologul Krishan Kumar crede chiar că de fapt capitalismul a avut nevoie de socialism; dacă acesta n-ar fi existat ar fi trebuit inventat. Poate e prea mult spus dar ideea rămâne: e mult mai ușor să-ți ajustezi atitudinile când ai la dispoziție modele reale pentru a putea compara. R.W. Johnson a punctat despre consolidarea puternică a socialismului la nivelul valorilor și în practicile est europene. Socialismul ca și capitalismul a devenit un factor important când discutăm despre întemeierea societății europene. Odată cu dispariția comunismului devine evident rolul necesar al socialismului într-o economie și societate care sunt dominate de instituții ale proprietății private. Dar din nou practica ne omoară. De aici și până la inovații de genul "economie socialistă de piață" este o cale lungă și nefondată doctrinar. Căderea marxismului ca sistem poate paradoxal să elibereze elemente marxiste suprimate cum ar fi teoria alienării care ar putea regenera sistemul dar nu aici unde a fost făcută deja proba istoriei. Nu mai contează că sunt și lucruri bune efectul de stereotipie funcționează și pe baza lui sunt rejectate orice idei care au legătură cu experimentul eșuat. În ceea ce privește faptele sociale care ne individualizează experiența în raport cu altele aș încerca o trecere în revistă :

compartimentarea societății în sectoare de activitate și în categorii sociale încadrate de către instituțiile de tip corporatist (existau și erau vizibile diferite grupuri sociale recunoscute de sistem marcate prin simboluri specifice: de la șoimii patriei, pionieri, uteciști, muncitori, activiști); uniformitatea era caracteristica fiecărui grup, iar grupurile nu comunicau direct între ele. Consecința directă a acestei segregări a fost crearea unei serii de societăți non-asociative paralele. După 1990 s-a observat apariția unor tensiuni între grupuri (tensiuni etnice, tensiuni între muncitori și intelectuali). Deasemenea ca o consecință indirectă s-au prezervat privilegiile adică cei care au avut bani, informații și putere până în 1990 au avut și după 1990.

existența societății subterane constituită prin relații și schimburi interindividuale, formându-se rețele care nu se supuneau nici unor reguli prescrise. "Suntem departe de a fi în prezența unui sistem totalitar, mai curând este vorba despre un sistem mafiot sub masca unei ideologii pietrificate" . Se explică constituirea marilor averi, continuarea furtului din avutul statului(legitim până în 1990 pentru că se fura sistemul), lălăiala la servici, continuarea practicilor de tip "fușerai", corupția generalizată, acceptarea principiului că orice se poate rezolva dacă ști unde să intervii, sau a celui care spune plastic lasă-mă să te las, etc. Acest tip de compromis social a dus la transformarea principiului adevărului necesar în regula minciunii obiective, la adoptarea de strategii individualiste în care raporturile impersonale nu mai funcționează decât negativ. Nu e de mirare că suntem tot mereu suspicioși, că dacă ne întreabă cineva cum o ducem ne protejăm involuntar și începem să ne căinăm nu cumva să creăm invidii pe care le-am fi putut evita. Este simptomatic faptul că doar de prin 2001 cei realmente bogați se mândresc în public cu succesul lor.

faptul că sistemul se baza spre final mai mult pe compromisul realizat cu societatea subterană decât pe realizarea obiectivelor inițiale a dus la începerea procesului de reconstrucție pe fisurile unui stat care funcționa pe baza rețelelor și era deja corupt, inclusiv în ceea ce privește proiectul societății comuniste sau mai ales, până în măduva oaselor. Această complicitate tacită a avut drept consecință incapacitatea constituirii unei societăți civile puternice și a dus la constituirea după modelul de succes experimentat la adevărate rețele de tip mafiot.

mușamalizarea celor petrecute în decembrie 1989, lipsa vinovaților a dus la conservarea comportamentelor, obișnuințelor. De fapt putem constata că prăbușirea comunismului ca ideologie și ca sistem de putere nu a antrenat și dispariția rețelelor subterane. Acestea chiar s-au dezvoltat de unde aparența de "capitalism sălbatic"unde totul este permis.

Schimbare de perspectivă: între speranță și dorință

Constatarea pe care o facem fiecare dintre noi, la un anumit moment pe care-l putem numi dătător de identitate, este aceea că atât în noi cât și în jurul nostru există ceva în loc să nu fie nimic.

Prin anii 80, adolescent fiind, aveam convingerea fermă (nu căpătasem încă deprinderea ce avea să vină mai târziu de a mă îndoi de tot în căutarea certitudinii absolute) că în anul 2000 nu va mai fi nimic. În consecință nici eu nu voi mai fi și nici lumea. În mod evident la acea vârstă eu eram mult mai important decât lumea.

Ideea nu se născuse datorită vreunei crize a adolescenței ci datorită presiunii exercitate în câmpul social de propaganda regimului totalitar. Nu era vorba atât de discursul antioccidental sau anticapitalist ci de un discurs care ni s-a strecurat oarecum mai insidios deci cu atât mai greu de contracarat în minte - în structurile gândirii - discursul despre războiul rece.

Ceaușescu, în megalomania lui, dorea să primească premiul Nobel pentru pace, așa încât atmosfera universului concentraționar în care ființam devenise și mai irespirabilă datorită pericolului iminent care ne pândea și anume trecerea în neființă a întregii omeniri.(este vorba despre realitatea paralelă creată prin propagandă). Dar eroul salvator veghea și-i trăgea de urechi pe inconștienții șefi de state care datorită și în urma intervenției lui conștientizau pericolul și anume dispariția omenirii în urma instaurării iernii nucleare.

Propaganda oficială încerca să artingă mai multe obiective cu ajutorul cărora să mulțumească președintele "superstar":

Construirea mitului eroului salvator

Maximizarea importanței țării pe eșichierul politic internațional

Supradimensionarea conducătorului

Transferarea interesului de la problemele interne la cele externe

Limitarea orizontului de așteptare a populației prin generarea de falși "idoli"

Consecințele directe, neprevăzute în momentul adoptării acestui scenariu (așa numitele efecte perverse), au fost cel mai bine ilustrate în bogata colecție de bancuri care aveau ca personaje principale doi importanți șefi de stat (la alegere) și "cârmaciul" autohton. În timp populația a filtrat informațiile care i-au fost oferite și a reacționat rațional neacceptând o realitate cosmetizată care intra în flagrantă opoziție cu cea trăită. Desigur că cetățeanul obișnuit nu avea de unde să știe că epoca dictatorilor este prin excelență și epoca dezinformării dar bunul simț a fost cel care a prevalat până la urmă. Adică îți este din ce în ce mai greu să accepți ideea că un campion al luptei pentru pace poate să-și facă bine treaba dacă nu are curent electric, nu are căldură, mănâncă salam cu soia și merge la lucru doar ca să se afle în treabă. Era din ce în ce mai greu de acceptat ideea că cineva care vrea să salveze lumea nu dorește să se preocupe în mod real nu formal, declarativ de propriul popor. Acest tip de propagandă care a avut succes pe termen scurt a fost distrugătoare pentru regim pe termen mediu și lung datorită în primul rând hiperbolizării excesive a calităților poporului român și a rolului țării în contextul internațional (imaginea conducătorului de geniu trebuia legată de atribute pozitive ).

Consecințele indirecte sunt mai greu de detectat dar sunt la fel de interesante. Ele se manifestă pe un plan subtil și anume acela al structurilor de gândire. Aici schimbarea este lentă și din păcate n-am auzit ca procesul să poată fi urgentat pe cale chirurgicală prin grefarea unei alte mentalități.

Ca efecte insidioase ale propagandei aș putea enunța următoarele propoziții care sunt adevăruri absolute pentru mulți dintre noi :

Poporul român este primitor și harnic

Poporul român n-a asuprit pe nimeni

Suntem buni executanți dar trebuie să vină cineva să ne îndrume

Iarna nucleară ar fi însemnat sfârșitul pentru omenire

O să mă refer în continuare doar la ultima aserțiune care a constituit pretextul pentru acest text. Nu insist asupra ideii că iarna nucleară n-ar fi fost sfârșitul deoarece este prezentată pe larg de Revel în Epoca Dezinformării (Humanitas, 1991) în versiune românească. Ni s-a strecurat în suflet ideea că oricum s-ar putea să nu mai existe nici un viitor pentru noi și atunci oricum n-are nici un rost să ne mai agităm. În sprijinul ideii au fost găsiți cei mai neașteptați aliați : Nostradamus și ale sale profeții și Malraux și celebra frază scoasă din contextul inițial cu secolul al XX-lea care va fi religios sau nu va fi deloc. Ca beneficii secundare aveam măcar satisfacția de a fi martorii sfârșitului, de afi ultimii, mai ales că alte satisfacții nu prea aveam (că terenul este propice la noi unor astfel de demersuri o dovedește poziționarea în România a celei de-a patra Rome).

De aceea mi-e greu să cred că putem să trecem atât de ușor de la o asemenea experiență traumatică de acceptare a sfârșitului tuturor celor ce sunt și a celor ce nu sunt la o nouă renaștere spirituală luând ca punct de reper noul mileniu. Cred mai degrabă că intrarea în noul mileniu se va face fără a i se da deloc importanță, ca etapă inițiatică, pentru simplul fapt că e de mirare că am ajuns aici (nici măcar acest enunț nu se folosește de teama de a nu trezi zeii din somn). Cred că este vorba de o strategie de supraviețuire îndelung exersată de un popor care are puțin pentru că s-a obișnuit cu puțin.

Renașterea este o noțiune inițiatică. Individuală sau colectivă, ea implică nașterea, viața, moartea și de bună seamă resurecția celui sau celor angajați în ciclul transmutațiilor, de obicei conștient și voluntar, în vederea obținerii unui alt mod de existență, regenerată, superioară.

Renașterea trebuie să fie privită în primul rând în context european. Dar nu apare deloc evident în ce constă destinul nostru comun, solidaritatea noastră istorică, ființa noastră unică deși multiplă, care să ne oblige să ne comportăm ca un întreg în speranța mântuirii.

Pentru a vorbi de renaștere trebuie surmontate cel puțin două dificultăți : una care ține de proasta noastră modestie și lipsă de curaj și de asumare, cealaltă care ține de răspusul la întrebarea dacă există un destin european colectiv sau Europa nu reprezintă decât o mulțime gregară de indivizi, locuind prin hazard în același spațiu geografic și evoluând haotic și de multe ori absurd, mereu în prezentul intereselor conjuncturale, fără trecut și fără viitor comun, într-o libertate percepută ca anarhică.

"A fi european - pentru un european din Est - înseamnă a-și găsi sau regăsi locul într-o istorie considerată ca pozitivă, o istorie ce contrastează în orice caz cu experiențele recente sau reînoite de eșec în istorie" . Deci occidentul se impune, oricum ar fi, ca reper al modernității și normalității, chiar dacă la limită putem spune că nu facem altceva decât să schimbăm utopia socialistă cu cea capitalistă a consumismului. Dar acestă distincție sensibilă este făcută de cei care trăiesc într-o societate de consum. Până una alta pe cei din est nu-i interesează prea mult cât de alienați ar putea fi, ei doresc să ajungă la fel cu aceia iar mai apoi or vedea. Este normal să nu poți înțelege ce probleme generează prezența unui atribut atunci când când tu nu îl ai. În aceste condiții este explicabilă orientarea manifestă sesizabilă și măsurabilă pro capitalism, pro economie de piață, pro Uniunea Europeană sau pro Nato, identificabilă la nivelul unei mari părți din poulație. Dar atenție, nu pentru că-i iubim foarte mult pe ceilalți sau pentru că am conștientiza ce înseamnă o Europă Unită sau a tuturor ci pentru că aceste etape parcurse se asociază automat cu un trai mai bun. De fapt un trai mai bun, deci o economie sănătoasă ar trebui să faciliteze respectivele procese și nu invers.

Intenționat sau nu ne vedem nevoiți să vorbim despre europeni din vest versus europeni din est. Cei din vest sunt "cum trebuie" și le impun celor din est standardele lor. Este o relație asimetrică între evaluator și evaluat în care cel din urmă trebuie să se conformeze cererilor primului și să-și justifice întotdeauna acțiunile pentru an beneficia în continuare de asistență. Ceea ce poate duce în unele situații la apariția unui sentiment de inferioritate care este compensat printr-un discurs exacerbat cu privire la identitatea națională .

Odată ce pășim în noul mileniu poate ar trebui să încercăm măcar să ne punem următoarea întrebare chiar dacă nu va fi ușor să găsim un răspuns. Care este mântuirea pe care o sperăm și care este țelul pe care îl urmărim capabil să dea vieții noastre un sens și la atingerea căruia destinul nostru s-ar putea considera împlinit ?

Va fi un început.

Berea Ciucaș

Televiziunile și sectorul publicității par să fie cu un pas înaintea celorlalte activități de ordin economic. Această evoluție care este corelată, una depinde de cealaltă pare să se datoreze unei caracteristici extrem de importante a consumatorului român. Acesta petrece mai mult timp în fața televizorului decât oricare alt european fie că acesta este din est sau din vest . Atâta vreme cât economia nu produce, puterea de cumpărare a oamenilor este scăzută această evoluție s-ar putea să fie conjuncturală. O posibilă explicație a unui asemenea nivel al expunerii TV este dată tocmai de lipsa banilor corelată cu un nivel slab al expectanțelor și cu o slabă cultură a loisirului. În completarea acestei explicații de ordin sociologic mai putem formula una de ordin psihologic. Frustrarea resimțită în atâția ani în care accesul la programele TV era strict limitat, generează conduite preponderent contemplative care oferă românilor un larg spațiu de manifestare a spiritului critic specific . După evenimentele din '89 aceste tendințe spre analiză și evaluare au devenit mai evidente în baza faptului că telespectatorul român a fost plasat în fața unei noi realități sociale și politice, de mare dinamică și diversitate, greu de traversat ceea ce a dus la nevoia unei fugi din cotidianul propriu în cel al altora real sau imaginar .

Se pune întrebarea în ce mod influențează vechile obișnuințe consumul? Consumul reprezintă procesul de utilizare a bunurilor și serviciilor pentru satisfacerea a diferite tipuri de nevoi. Comportamentul consumatorului se referă la totalitatea actelor, opțiunilor și deciziilor privind utilizarea veniturilor sale pentru cumpărarea de mărfuri, servicii și economii. Comportamentul de cumpărare generează diferitele tipuri de consum.

Incercand să formuleze o definiție a consumului, Jean Baudrillard îl concepe ca pe un mod activ de relație (nu numai cu obiectele, ci și cu colectivitatea și cu lumea), un mod de activitate sistematică și de răspuns global pe care se întemeiază întregul nostru sistem cultural. Prin Teoria seducției, Baudrillard atrage atenția asupra faptului că, nefiind o practică materială și nici o fenomenologie a "abundenței", consumul nu poate fi definit prin alimentul pe care îl digerăm, nici prin automobilul de care ne servim și nici prin substanța orală sau vizuală a imaginilor și mesajelor deja constituite într-un discurs mai mult sau mai puțin coerent. E o activitate de manipulare sistematică a semnelor, de vreme ce, pentru a deveni obiect de consum, obiectul trebuie să devină mai întâi semn. Constrângerea de a consuma nu este datorată vreunei fatalități psihologice și nici unei simple constrângeri de prestigiu. Dacă consumul pare de neînvins e tocmai din cauză că e o practică idealistă totală, care, dincolo de un anumit prag, nu are nimic de-a face cu satisfacerea nevoilor sau cu principiul de realitate. Baudrillard consideră în cele din urmă că acest proces sistematic și nedefinit al consumului răsare din exigenta noastră dezamagită de totalitate. În idealitatea lor, obiectele-semne sunt echivalente unele cu altele și se pot înmulți la infinit: ba chiar trebuie să o facă, spune autorul, pentru a umple în fiecare clipă golul absenței de realitate. Aparatul gigantic de informare și publicitate nu condiționează omul în mod unic plecând de la nevoile sale materiale, mai exact, de la materie sau de la obiectul nevoii. Acest aparat se poate focaliza pe produse dar nu se mulțumește cu atât: el crează în continuu alte nevoi, răspândind în permanență un discurs despre nevoie, astfel încât aceasta nu rămâne doar un fenomen material și economic, ci se transformă într-un produs cultural și ideologic: este un semn , un cod, un limbaj, o impregnare culturală care se insinuează disimulată dar eficace. Astfel, în timp ce consumăm, nu facem decât să răspundem nevoilor noastre, nu facem decât să participăm în mod colectiv la această ideologie a nevoii - un discurs ținut constant în dezavantajul consumatorului. Nevoia însă nu poate fi analizată în afara câmpului său esențial de referință care este dorința. Nevoile noastre fundamentale sunt în număr restrâns chiar dacă sistemul nostru publicitar le poate produce la infinit. Există o limită a nevoii, aceea a propriei saturări. Dorința, din contră, nu cunoaște limite. Ea se derulează într-un continuum temporal și spațial deoarece ea nu încetează decât odata cu moartea.

Nevoia este o funcție obiectivă, îndeplinește un rol real ce nu poate fi substituit. Obiectul nevoii transcende imaginarul în și prin realitatea sa: nu putem înlocui activitatea de a mânca cu altceva pentru că "mâncatul" ne trimite către o funcție psihologică precisă ce-și are propria necesitate - nu se înlocuiește pâinea cu o bucată de lemn. Prin urmare, spunem despre obiectul nevoii că nu poate fi permutabil și că nu poate varia indefinit în raționalitatea sa de nevoie pentru că are o coerență, un sens și o finalitate. Dorința, din contra, este o funcție signifiantă și obiectele care o satisfac sau o frustrează nu au o funcție reală sau definită și definitivă. Este un joc de signifianți ce acaparează de tot obiectul dorinței și obiectul de consum vine să ocupe loc în această înlănțuire de signifianți unde dorința nu-și mai găsește limita. Obiectul de consum, spre deosebire de obiectul nevoii, este substituibil în baza mobilității continue a dorinței fondată pe logica lipsei și nu pe cea a satisfacției. Spunem despre obiectul de consum că este într-o perpetuă fugă, într-un flux de signifianți în care este interșanjabil și permutabil: obiectul devine limbaj, dincolo de utilitatea și funcționalitatea sa, el trimite la alte lucruri ce nu mai țin de ordinea nevoii ci de logica semnului și a simbolului

De aceea consumul nu se sfârsește, deoarece dorința trimite mereu dincolo de obiectul de consum, la lipsă și la non-sațietate. Consumul nu se sfârsește pentru că dorința nu are limite. Consumatorul este astfel prins într-un sistem de signifianți ai căror semne sunt fără limite: există un prag de saturație al nevoilor dar nu există saturație la nivel de semn. Dacă consumatorii s-ar limita la a consuma doar pentru a-și satisface nevoile reale, ei ar consuma mai puțin și în consecință, ar produce mai puțin . Consumatorul este deci, cel ce nu se oprește la nevoile sale reale, și aspiră fără încetare, prin medierea semnelor, la nevoi imaginare determinate de publicitate și incitate de diverse sisteme de retribuții. Este omul care consumă imaginarul, de aceea este supus semnului consumului, după cum societatea de consum este supusă realității producției.

În funcție de un set de determinări culturale și valorice și de obișnuințe putem identifica, la noi, mai multe tipuri de consum:

Consumul ostentativ reprezintă o formă excepțională a consumului de competiție în care consumatorul își afișează vizibil un statut social mai ridicat decat îl are.

Consumul de competiție este tipul de consum în care bunurile și serviciile sunt cumpărate din nevoia individului de a obține o apreciere socială mai bună comparativ cu ceilalți care fac parte din grupul de apartenență. Provine din dorința irațională a consumatorului de a concura cu ceilalți pentru a demonstra superioritatea financiară prin capacitatea de a plăti prețuri mai mari.

Consumul de compensație are loc când achizițiile cumpărătorului sunt făcute pentru a compensa frustrările și/sau din nevoia de ascundere a statusului social și este dictat de conformismul social și de normativitatea de grup. Se produce un proces de reactivare a comportamentului de compensare pe zona nevoilor joase (de bază conform piramidei motivaționale a lui Maslow), pe care el nu le recunoaște dar le sublimează.

În cele ce urmează ne vom referi la acest tip de consum care este caracteristic categoriei de consumatori stabili ai berii la care am făcut referire în titlu și anume berea Ciucaș, sortimentul de bere populară produs de Aurora S.A. Indicatorii acestui tip de consum (orientat pe termen scurt) sunt veniturile, starea familiei, investițiile iar pe termen lung obișnuința de consum și aprecierea pozitivă față de marcă ca și asocierea consumului cu întâmplări și momente din trecut.

Schema urmatoare prezintă mecanismul care duce în final la comportamentul care micșorează frustrarea.

Înainte de 1989 se putea vorbi despre o manipulare a frustrării, fiind instituționalizat un consum de simboluri festiviste într-o perioadă de criză datorată totalitarismului, alienării individului și lipsei libertății de expresie. Consumul de compensare care apare în situații de criză, reprezintă o formă de compensare indirectă a frustrării prin reducerea incertitudinii legate de viitor. Aceasta este motivația consumatorului, factorul favorizant care permite adunarea unui grup mare de oameni pentru a petrece colectiv în mod organizat timpul liber, pretextul fiind participarea la manifestările artistice dar în subsidiar agregarea induce reamintirea timpurilor trecute când aceste ieșiri la mici și cârnăciori cu bere reprezentau puținele momente de evadare din realitate. Consumatorii stabili pot fi păstrați, în primul rând, printr-o astfel de modalitate de organizare a unor festivaluri care se transformă în contexte de repetare a acțiunilor încărcate de semnificația "vremurilor bune de altădată". Deasemenea în aceste contexte se produce un fenomen de contagiune ceea ce duce la atragerea de noi consumatori. Într-un fel consumatorii stabili sunt promotori fără să știe în atragerea de alți consumatori. Singura lor problemă, pentru că să nu uităm practică un consum de compensație, este legată de apariția altor motive de frustrare. Cea mai importantă sursă de posibilă frustrare este dată de poziționarea inferioară față de ceilalți. Fiind tradiționaliști, în primul rând, ei doresc să fie în rând cu lumea, să fie mândri de produsul pe care-l consumă. Și atunci ei trebuie să se mândrească cu o poveste cunoscută de toți:reclama și sloganul. Onorabilitatea mărcii atrage după sine o identificare și mai puternică cu produsul. Iar această onorabilitate se obține prin reclama produsului, promovarea imaginii acestuia pentru a da posibilitatea consumatorului să se identifice cu mesajul.

În final, mărturisesc că mă fac vinovat de inventarea sloganului "Ciucaș: O bere de treabă!". La baza construirii acestuia au stat particularitățile de consum identificate mai sus:

1. mesajul trebuia să țintească cel puțin 50% din consumatori
2. să nu aibă conotații negative
3. să se individualizeze pe o piață deja saturată cu mesaje standard
4. să poată fi ușor înțeles și reținut
5. să genereze pe un plan subtil asocieri pozitive
6. să fie ușor de prelucrat ulterior în alte combinații

Povara cunoașterii. Iluzia iubirii

Abordând problema iubirii, precum și a relației dintre iubire si adevăr , prima dificultate constă în sentimentul neputinței pe care-l trăiești când sesizezi dificultatea exprimării gândurilor tale cu ajutorul cuvintelor, fără ca acestea să-și piardă din valoare și din semnificație. Limbajul este prea sărac pentru a le exprima în toată profunzimea lor.

În acest moment ești tentat să recurgi la poezie, care are un nivel de simbolizare mai adecvat cu trăirea, simțirea și gândirea ta. Dar îți dai seama cu amărăciune, că nici măcar poetul nu reușeste să facă să răzbată, dincolo, la ceilalți, gândul tău. În disperare de cauză, pentru că actul iubirii transcede gândurile, transcede cuvintele, îți rămâne o singură variantă...tăcerea.

Dar valoarea, unicitatea tăcerii nu pot fi percepute decât de cel care are posibilitatea de a se pune ''în pielea'' obiectului de cunoscut, în acest mod dispunând de o cunoaștere mai aprofundată a respectivului obiect.

În cazul de față obiectul de cunoscut este autorul însuși, care dorește să-și exprime un punct de vedere asupra iubirii privită ca răspuns la problema existenței umane.

Viața noastră, cea de toate zilele, se desfășoară într-un autohipnotism total. Ea este trăită după legile proprii, într-o înlănțuire temporală implacabilă, fără efort de gândire. Această temporalitate a existenței noastre ''dă naștere în mod fatal angoasei și durerii" . Nici lumea, nici experiența nu participă la ființa absolută fiind create și distruse de timp, deci iluzorii.

Există două modalități prin care faptele sufletești pot fi studiate și împărtășite celorlalți. Prima modalitate este de factură psihologică, inadecvată în cazul de față, deoarece studiază individul într-un timp și într-un spațiu, delimitate precis, prezentând și analizând unele procese și/sau fenomene considerate importante.

A doua modalitate lasă într-un anumit fel să se sublimeze anumite procese, scoțându-le din contextul lor, deci din timp și din spațiu, cu scopul declarat de a le cerceta în propria lor esență și nu în finalitatea lor imediată. În acest fel fenomenul empiric poate fi generalizat, ori măcar, tipizat. Cu alte cuvinte ceea ce văd eu în iubire nu este iubirea propriu-zisă, ci fenomenul general al iubirii. Această modalitate este de natură fenomenologică și are menirea de a ne arăta că lumea nu ni se dezvăluie prin cunoaștere ci prin trăirile noastre, pasiunile noastre, temerile noastre.

Iubirea sau dragostea reprezintă oare același lucru? Poate fi o problemă de simplă convenție, de numire sau de denumire. Eu subscriu punctului de vedere care consideră iubirea o activitate, nu un afect pasiv ;'' a iubi'' este altceva decât '' a fi îndrăgostit''.

Iubirea nu este reprezentată neapărat ca o relație cu o anumită persoană; este o atitudine, o orientare a caracterului care determină modul de corelare a unei persoane cu lumea în întregul ei, nu numai cu un obiect al iubirii.

Considerând doar planul vieții de relație, bărbatul are nevoie de iubire și de femeie pentru a scăpa de angoasa existențială și pentru a conferi un sens existenței sale.

Biporalitatea actului de iubire permite întrebuințarea iubirii ca mijloc de cunoaștere sau ca trăire a realității așa cum este ea. Ca premisă fundamentală consider că nu existăm decât ca bărbați sau ca femei, ''iubirea pentru femeie fiind mijlocul care conduce omul la libertatea supremă și la beatitudine'' .

Dacă am convenit ce anume este iubirea și am delimitat domeniul la care ne-am referit, în ordinea firească a lucrurilor, ne punem următoare interogație: "Cum se recunoaște iubirea?"

Un răspuns banal, stereotip este acela că iubirea se recunoaște ''prin profunzimea relației,însuflețirea și forța din fiecare persoană implicată''. Alt răspuns de natură intuitivă sună în felul următor: ''Cunosc iubirea înainte de a fi încercat-o; certitudinea de a iubi este întotdeauna o recunoaștere''. Eu zic -riscând să-l plagiez pe Nae Ionescu - că iubirea nu se dovedește, se trăiește. Cu toate că existența este o povară și nu o stare de grație, în momentul în care ne refuzăm iubirea dovedim că nu de moarte ne temem ci de ființare.

Putem considera iubirea o "facultate" a individului, care depinde de influența pattern-ului cultural. Mai mult decât în Răsărit, în Apus omul modern este înstrăinat de sine însuși . În ''iubire'' va găsi de cele mai multe ori doar un refugiu în fața însingurării, ceea ce reprezintă un egocentrism în doi. Se pare că Apusul a "blestemat" iubirea în expresia ei completă. Totul e fals. Totul e mistificat. În ''Noua dezordine amoroasă'' autorii afirmă următoarele: ''Până nu de mult sufeream de obligațiile exorbitante impuse de condiția masculină (onoare, curaj, violență, duritate). Astăzi suferim de obligația de juisare genitală, de constrângerea de eficacitate hedonică înțeleasă în termeni de erecție/ejaculare permanenta''. În acest sens pot adăuga exemplul germanilor care consideră imperios necesar să ia lecții cu privire la modul "cum se face curte" unei femei, dovada înecării sentimentului în sex. În Răsărit, în spiritualitatea noastră ortodoxă, conform părerii regretatului Nae Ionescu, problema se pune în alt mod, iubirea fiind considerată instrument mistic de cunoaștere. Prin iubire se revelează direct, nu numai Dumnezeu, ci și propriul suflet. În actul religios răsăritean există o legătură intrinsecă între trup și spirit în om, în timp ce în protestantism ''om în fața lui Dumnezeu înseamnă spirit".

''Deci om înseamnă, în Răsărit, păcat dintr-o dată''." Te iubesc, căci ești semenul meu " se susține în teoria clasică a iubirii." Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți", spune Evanghelia. Dar noi nu putem să ne iubim unii pe alții pentru că nu suntem doar spirit ci spirit corupt, deci trup și spirit împreună. Pentru a-l iubi pe celălalt trebuie în primul rând să te iubești mult pe tine, să te îndrăgești, să ai impresia că exiști ca individ cu drepturi depline. Dar eu nu mă iubesc pe mine și pentru a-mi depăși această condiție dată de forma coruptă a spiritului de către trup, trebuie să evadez din mine însumi, să nu-mi acord o importanță deosebită .

"Iubirea nu este o legătură pozitivă, nu este o normă de conducere în metafizica religioasă a Răsăritului, ci este pur și simplu o valorificare a ta în mijlocul celorlalți" . La baza iubirii stă dorința și credința în ceva, în cineva; în acest fel obiectul pe care doresc să-l cunosc, îl pot cunoaște printr-o identificare a mea cu el. Cunoașterea apare ca rezultat al iubirii și nu ca scop al ei, iubirea existând prin ea însăși, având efectiv o realitate ontologică căreia nu i te poți sustrage. Cu alte cuvinte nu ai nevoie de celălalt pentru că ești neliniștit, și vrei să te liniștești; în realitate demersul tău îți poate cauza mari frământări și mari dureri. Nu îl caut pe celălalt pentru că sunt angoasat, îl caut pentru că nu pot altfel. Pot să fiu oricum în lume atâta vreme cât nu-mi pun problema sensului sau de fapt al adevărului ființei.

Ce este relevant aici? Proiectul, adică ceea ce-ți propui să faci sau pur și simplu existența, adică ceea ce este. Între ce limite poți să culisezi, relativizând tot ceea ce ți se întâmplă și ceea ce dorești? Pierdut în labirintul iluziilor tale, nu ajungi oare la un moment dat în situația de a irosi o virtualitate justă, pe care dacă ai fi ales-o la timpul ei, ar fi putut avea consistență și viață? Da, este posibil. Dar ce anume ne garantează că după prezumtiva adjudecare, adevărata comoară din labirint, cea care ne-ar putea da echilibrul în lume și armonia cu lumea, nu zace îngropată în colțurile cele mai tainice ale propriei noastre ființe.

Cu siguranță putem să găsim echilibrul în noi înșine și prin noi înșine -cazul ascezei- dar aici intervine libertatea noastră decizională: "Pot să-mi găsesc echilibrul în mine, dar nu am chef, nu vreau". Astfel în momentul căderii din "cosmos" în "realitate", singura alternativă viabilă pare a fi căutarea echilibrului în lume, în celălalt, în acest mod găsindu-ne formele stabile la cre să ne raportăm, referențialul.

Îl cunoșteam pe celălalt, a fost al meu, îi știam toate secretele, sufletul, însă, nu mai este. A dispărut și nu înțeleg cum poate să-mi spună că nu mai simte nimic. Oare n-a fost iubire? Dar ce a fost atunci? A fost modul nostru static de a gândi, de a percepe lumea, fără să ne dăm seama că totul este devenire, că nimic nu este bătut în cuie pentru eternitate, că de fapt pe cel de lângă noi, pe care l-am învăluit în iubirea noastră nu l-am cunoscut deloc, pentru că poate nu l-am iubit pe el, ci am iubit iubirea lui pentru noi. Acesta este momentul în care înțelegem. Probabil acum suntem deschiși într-adevăr pentru iubire care ar putea începe cu durerea împărtășită.

Poate că orice vom face vom fi nemulțumiți, nerealizând că fericirea este de fapt lângă noi, tocmai pentru că ne este dată ; nu conștientizăm acest lucru de obicei decât atunci când am pierdut-o. Ne afundăm în crasa banalitate cotidiană, după un bine cunoscut model utilitarist, uitând viața noastră spirituală care este singura capabilă să transceadă realitatea punându-ne în armonie cu lumea prin găsirea ființei noastre autentice.

Atunci când dispozițiile afective ne conduc în fața ființării în întregul ei, ele ne ascund "Nimicul" pe care-l căutam. Doar prin transcendență reușim să depășim teama care relevă "Nimicul", să depășim ființarea în întregul ei. De fapt găsirea autenticului ființei, adevărului ființei este soluția adecvată pentru a uita teama noastra față de ființare. Aceasta se manifestă la nivelul unui plan subtil, acolo unde are loc o anumită disociere a proceselor psihice de cele organice paralele. Ființa este asociată în chip necesar cu adevărul iar acesta la rândul lui cu ființa, pentru a nu se isca confuzii datorită divergenței posibile între cele două tipuri de procese. Atunci ne găsim autenticul ființei, când eliminăm ceea ce eu numesc "timpul mort" acel timp în care nu ne găsim locul în lume. Ca manifestare exterioară la nivel de fenomen acest timp este acela în care rătăcim aiurea pe străzi, nu ne găsim locul, suntem mereu nemulțumiți de ceva, tristețea își găsește sălașul în noi și ne cuprinde sentimentul vag al inutilității.

Înseamnă, cu alte cuvinte, că în respectivele momente suntem departe de ceea ce am convenit să numesc ființa autentică, ființa adevarată. În mod tradițional adevărul este gândit ca fiind potrivirea între enunț și lucru. "Pentru a ajunge la adevăr omul trebuie să se supună pur și simplu ființării, dar acolo unde există libertatea de a o face, acolo există și libertatea de a nu o face-atunci omul nu lasă ființarea să fie așa cum este ea, ci o acoperă și blochează accesul către ea; așa se instaurează dominația aparenței, așa se ajunge la înstăpânirea neesenței adevărului" . Neadevărul nu este opus adevărului, el nefiind rezultatul unei neadecvări a intelectului la lucruri. Sursa neadevărului ca și a adevărului nu trebuie căutată în "starea de neascundere a ființării ci mai degrabă în corectitudinea enunțului". Deci criteriul adevărului nu mai este neascunsul ființării -ca ființă a acestei ființări- ci adecvarea privirii, adevărul mutându-și sediul în privire și cunoaștere ca o caracteristică a raportării omului la ființare, prin intermediul iubirii.

Prin iubire încercăm să obținem "certitudinea" ca și cum aceasta ar fi ceva care poate să fie posedat. Noi știm că de fapt singura "certitudine" pe care o avem este moartea noastră, misterul nostru. Dar fiecare dintre noi crede că a descoperit iubirea cea pură, cea fantastică, cea adevărată iar faptul că moartea nu ne mai sperie, suntem gata să murim prinși fiind de mirajul celuilalt, ne convinge că suntem fericiții posesori ai "certitudinii", alta decit moartea.

Dar în momentul în care avem "certitudinea" nu mai putem avea certitudini. Și atunci intrăm în mit, în poveste, forma specifică prin care lumea tradițională a exprimat semnificațiile ultime ale ființei. Comportamentul nostru devine "exemplar" ceea ce face loc neadevărului, pentru că nu mai suntem noi înșine, vrem să plăcem celuilalt cu orice pret, stăm tot timpul pe lîngă el, eventual îl stresăm, uitând de fapt că nu suntem iubiți pentru una sau alta din calitățile noastre ci pentru ființa noastră nudă. În acest fel mistificăm întreaga realitate și ajungem la sentimentul sterp, la ascunderea stării de neascundere prin incorectitudinea privirii.

Încercând să găsim argumente raționale pentru a justifica existența iubirii, uităm că de fapt iubirea are realitate dincolo de orice rațiune a ei de a fi. De altfel, bine intenționați, reușim să ucidem ceea ce iubim pentru că posedând autenticul fără să știm, începem o căutare la capătul căreia ajungem la disoluție, mai apoi la disperare și în cele din urmă la tristețe. Nu există iubire adevărată, există doar iubire. " Voi nu știți să iubiți!" ți se spune . Pe moment nu știi ce să răspunzi. Îți dai seama doar că acel " voi " cu siguranță te include pe " tine ". Ești descumpănit. Până acum aveai impresia ca totul este foarte clar și nu se mai poate spune nimic în plus.

Știai că ai iubit. Sau, poate ... a fost altceva. Nu mai știi. Poate este adevărat că nu mai știi să iubești. Ceea ce presupune că ai știut odată, dar acum ești incapabil de iubire prin felul în care ești. Adică ai simțit și nu mai poți să simți. De fapt acest lucru îți este reproșat în mod indirect. Încerci cu disperare să te definesti. Ști cum ești. Și că nu poți fi altfel. Rememorezi ceea ce ai trăit. Nu ești sigur că-ți place ce găsești dezvăluindu-ți ființa, dar măcar afli un lucru important despre tine: " exiști ".

Ți-ai dat seama că iubești doar după ce totul s-a terminat. Într-adevar, se pare că și pentru tine singurul paradis este paradisul pierdut. Iar în momentul în care ai pierdut, adică ai pierdut-o, ai alungat-o din sufletul tău, de lângă tine, ai început să iubești ideea pe care ți-ai format-o despre ceea ce ar fi trebuit să fie iubirea ta. De aceea nu știi să iubești. De aceea nu știi să trăiești și mai grav nu ai habar cum ar trebui să acționezi. Într-o lume în care domnește echivocul și suspiciunea este și greu să ai un comportament autentic. Pentru că, de fapt, n-ai știut niciodată. Și nici nu vrei să știi. Îți ajunge să exiști întru ideea pe care ți-ai format-o despre iubire. De altfel, nu te-au interesat niciodată iubirile, ci ai vrut totdeauna iubirea, chiar dacă, drept consecință a acestei alegeri de multe ori te cuprinde, te învăluie tristețea.

Dacă poți spune despre cineva, sau despre ceva, că-l iubești, ceea ce este deja foarte mult pentru că actul iubirii transcede gândirea și cuvintele, este sigur că dorești ca limitele lumii tale să-l cuprindă. Orice dragoste trece prin faza pe care generic o numim îndrăgostire, dar există nenumărate îndrăgostiri cărora nu le succede iubirea autentică, adică pur și simplu iubirea. Aceste iubiri sunt simple exerciții de stil, fapte de viață decupate conjunctural și care nu aparțin lumii tale pentru că aparțin lumii în general. Ceea ce este al tuturor nu mai prezintă nici un interes pentru tine chiar dacă teoretic știi cum să procedezi pentru a-ți adjudeca " felia " ta. Știi că iubirea presupune grijă, responsabilitate, respect și cunoaștere. Totul e simplu și clar în lumea tuturor. Dar tu dorești să ai o lume a ta bine delimitată pentru că numai așa ființa ta devine autentică, generându-se o creștere a puterii. Cel puțin aceasta este iubirea ta, ca individ, și în sfera integral subiectivă a sentimentelor iluzia și realitatea sunt echivalente.

Cunoașterea lumii este imperfectă. Conform unei tipologii elaborate de Kant o cunoștiință este perfectă după cantitate, dacă este generală, după calitate-dacă este distinctă, după relație-dacă este adevărată sau după modalitate-dacă este certă. Deși admitem adevărul constând în concordanța cunoașterii cu obiectul, trebuie să recunoaștem că nu pricepem, nu știm nimic în mod absolut. Domeniul înțelegerii sau al intelectului este mult mai extins decât domeniul priceperii sau al rațiunii; decurge în mod direct că putem să nu știm un lucru, să nu știm să iubim de exemplu, și cu toate acestea iubirea să nu scape înțelegerii noastre, cuprinderii noastre. Fără îndoială că adevărul este proprietate obiectivă a cunoașterii. La fel de sigur este însă că judecata prin care este reprezentat ceva ca adevărat, raportarea la un intelect sau la un subiect particular, este subiectivă.

Nu există cunoștință în afară de luarea directă de contact cu ceea ce reprezintă conținutul obiectiv, care se face în mod nemijlocit în cazul judecatilor. De aceea trebuie să trăim iubirea pentru a avea cunoștință de ea, chiar dacă nu știm cum s-o facem. Toată existența reală este întâlnirea. A o trăi înseamnă a găsi sau a fi găsiți de altă persoană care să poată fi integrată lumii noastre așa cum o înțelegem (comprehendere) noi. Aceasta presupune că întregul său răspuns în raport cu noi și cu apropierea noastră să devină unica satisfacție pe care o putem avea si lipsa sa să ne facă să suferim profund. Am spus unica satisfacție pentru că într-o întâlnire personală autentică restul lucrurilor dispar. Fără acest răspuns lumea noastră nu mai există. Implicit, limitele lumii sunt impuse de întâlnirea autentică, după cum și lumea noastră există doar pentru ca această întâlnire să se producă

Iubirea nu există în funcție de cunoaștere ci prin ea însăși. Întâlnirea autentică reprezintă momentul în care iubirea posedă o deplină realitate ontologică, căreia nu ai cum să i te sustragi. Este singurul moment în care, practic, orice relație între iubire și cunoaștere este pe deplin anulată. Dacă putem spune că judecata face legătura între două concepte - iubire și cunoaștere - rezultă că disoluția unui termen implică inconsistența judecății, suspendarea ei. Există o viață obișnuită și o realitate obișnuită, dar există și momente unice în care judecata fiind suspendată, nimic din ceea ce știm nu mai are valoare, nu mai funcționează; iubirea este percepută ca o relație între vis și moarte. Există o clipă în care suntem nemuritori, în care cunosc totul și nu cunosc nimic, cunosc nu prin gândire ci prin trăirea uniunii cu celălalt. În acest fel te regăsești, te descoperi în sfârșit, ajungi la certitudine, dar nu te poți menține acolo. Este momentul în care reîncepi să gândești, să-ți pui întrebări, și pentru că știi foarte bine că lumea se schimbă, că noi ne schimbăm, încerci să conservi starea de fapt, nemurirea, prin ce altceva decât prin jurăminte; vrei să conservi clipa, s-o retrăiești la infinit. Simți că nu vei putea să nu scormonești trecutul, vreodată, întrebându-te unde ai greșit. Nu poți să crezi că n-ai greșit cu nimic, că greșești acum numai pentru că exiști. Ți-e greu să accepți existența întrebărilor fără răspuns, pentru că "atunci" aveau răspuns toate. Dorința ta de-a avea totul este cu atât mai puternică cu cât îți dai seama cât de puțin mai ai. Și atunci furi pentru că, odată, ai avut. Te întorci în trecut, deși n-ai suportat niciodată pe oamenii care trăiesc în trecut. Asta nu mai contează, în schimb durerea e din ce în ce mai mare, pe măsură ce distanța între ce-a fost și ce este crește. Nu poți să nu visezi la întoarceri în timp- nu știi ce-ai putea face acolo pentru ca trecutul, ca prezentul să fie altul -dar te-ai întoarce măcar pentru a mai trăi odată ce-ai trăit atunci. Acum ar fi altfel, ai trăi altfel, pentru că ai ști că se va sfârși- acum știi că totul se sfârșește într-o zi.

De altfel te interesează foarte puțin că prin iubire ne ducem dincolo de ideea pe care ne-o facem despre celălalt. Un singur lucru n-ai cum să nu-l admiți: cunoștința este rezultatul iubirii și nu scopul ei. Accepți cunoștința dar te întrebi la ce-ți folosește dacă celălalt nu mai aparține realității tale, destinului tău- pentru că nu știi cum, dar s-a întâmplat, ai ucis ce iubeai. Conștientizarea acestui lucru marchează moartea iluziilor și ignoranței tale, urmată de conștientizarea propriului mod de existență.

"Întâlnirea" reprezintă evenimentul crucial al existenței tale. Ea este precedată de drum, pe care stă în natura noastră să-l uităm odată ce am ajuns undeva, chiar dacă căutam altceva; urmează valorificarea ta în existență ca ființă autentică dezvăluită. Căutarea "celuilalt", drumul pe care-l urmezi spre acesta, este generat de dorința de a cunoaște, fiind găsit în iubire și pierdut tot prin ea.

Am putea admite ca validă ipoteza că bărbații sunt cei care vor să cucerească, în timp ce femeile se lasă cucerite. Cazurile de femei aparent inabordabile, inaccesibile și bărbați care se vor a fi cuceriți stau sub spectrul aparenței; aceștia, în mod conștient sau inconștient, adoptă tactici nonconformiste pentru atragerea celuilalt; tipologia generală nu suferă nici o modificare. Dacă nu accepți existența acestei distincții ajungi să-l transformi pe celălalt în ceea ce nu e; în realitate, femeia "te pierde" dacă o lași să pară altfel, atipică, pentru că femeia nu este mai diabolică decât bărbatul ci acesta este mai ușor de înșelat. Ea este lipsită de formă, și dacă bărbatul o adoră nu face decât să o lipsească de punctul de sprijin, de referențialul său, dând frâu liber ispitei de a transforma un simplu rol în cădere iremediabilă. Pentru că diabolicul nu constă, ca la bărbați, în natura lor ci în capacitatea femeii de a se înșela asupra ei însăși, în clipa în care reușește să-i înșele pe ceilalți fiind convinsă că nu i-a înșelat, că, aici și acum, ea este altfel. În realitate nu există însă cazuri tipice; există totdeauna ceva în plus sau ceva în minus, dar linia generală se păstrează. "Ceea ce ființele umane cunosc de obicei când se simt atrase una de alta, când se iubesc și se unesc va fi restituit totalității mai vaste din care, în principiu, fac parte toate acestea. "

Trecând prin îndrăgostire, drumul până la iubire presupune existența unui aperceptiv despre celălalt - am discutat mai sus problema - și un mod personal de asumare a existenței. Într-adevăr, când ajungi "în luminiș, drumul nu mai contează", chiar vrei să-l uiți. Dar până atunci, întrebarea este dacă îndrăgostirea induce un plus de cunoaștere sau compensezi prin cunoaștere renunțarea specifică stării de îndrăgostit. Dacă acceptăm ideea că iubim în măsura în care negăm cunoașterea, celălalt nefiind așa cum este el în realitate ci fiind doar imaginea pe care ne-o facem despre el, atunci într-adevăr compensăm prin cunoaștere renunțarea momentană la luciditate, dar aceasta doar după ce nu-l mai iubești .

Iar dacă acceptăm în schimb ideea unui plus de cunoaștere, ajungi să te suspectezi de autenticitatea trăirii tale, pentru că într-o stare de suspendare a judecății nu mai contează, așa cum am văzut, decât celălalt. Într-adevăr, cel mai bine este să uiți drumul. El nu este edificator decât pentru că generează întâlnirea. După întâlnire nu contează ce se întâmplă în plan real. Pe plan spiritual, se produce saltul. Funcția fundamentală a iubirii este totuși cunoașterea, nu acțiunea. Cunoașterea este percepută ca identificare a subiectului cu obiectul. De aceea nu vezi ceea ce este, vezi ceea ce ești tu, adică ceea ce vrei tu să fii. De aceea înțelegi mai bine pe cineva pe care-l iubești, chiar dacă nu-l pricepi. De aceea nu există o artă, o știință de a iubi, ci se întâmplă pur și simplu. Pentru că iubirea subjugă înainte să poți realiza acest lucru, reusești să devii. Din acest punct doar depășirea prin iubire generează cunoaștere, pentru că implică în sfârșit înțelegerea a ceea ce ești cu adevărat.

Încercarea de a te uni cu celălalt prin iubire nu pornește de la convingerea logică cum că ar exista celălalt predestinat ție ci dimpotrivă, este generată de ideea că celalalt, unicul, este un punct de ajungere al unei activități care există în tine, a unei facultăți care există; nu poți altfel. Ai și nu ai lumea ta. Totul e legat de celălalt; sufletul tău e la el, el nu e fericit: ce să facă cu două suflete? Tu-l vrei pe-al lui; nu îl dă și încerci să furi. Dar nu e singura problemă: nu vrea sufletul tău; nici tu nu-l vrei pe-al tău înapoi, deși îți trebuie suflet. Tu-l vrei cu disperare pe-al celuilalt. Și uneori te gândești: Doamne, dacă altcineva își va pune sufletul în locul gol din mine? Poate că aceasta este cheia problemei. Nu vrem să acceptăm că orice sfârșit înseamnă un nou început. Am crezut că sfârșitul utopiei este tot una cu sfârșitul tuturor utopiilor. De fapt singura cale de supraviețuire rezonabilă, în parametrii în care ne este permisă cunoașterea, constă în înlocuirea utopiei eșuate cu o altă utopie.

Dacă trecerea de pragul presupus catastrofic al anului 2000, în mileniul III, ne acordă dreptul să sperăm, utopia ne acordă dreptul să dorim. Nu avem decât o alternativă pe plan ideatic: trebuie să ne îndrăgostim de societatea perfectă , pentru a face tot ce ne stă în puteri pentru a o atinge.

Sfârșitul iluziei Marx a generat nevoia unei noi iluzii în loc să însemne moartea iluziei. Altă iluzie, aceiași oameni, aceleași mentalități. Povestea asta cu schimbarea de mentalitate a devenit banală.Explică dar nu ajută. Oare, știm să iubim?

Sfârșit sau început

1. Cum ați caracteriza starea actuală a societății românești?

Deplorabilă, dezastruoasă, absurdă, tranziție fără sfârșit, sărăcie, jalnică, proastă, declin, mascaradă, pauperitate, umilitoare. Acestea au fost răspunsurile pe care le-am primit( nu am luat în considerare frecvența de apariție a fiecăruia) de la studenții anului I sociologie, din Brașov când le-am cerut să caracterizeze într-un singur cuvânt starea actuală a societății românești. Am făcut acest demers pentru că am avut surpriza, încercând să răspund la întrebarea dumneavoastră, să constat că nu-mi vin în minte decât atribute având conotații negative. Se pare că datorită limitelor cunoașterii și informării noastre nu putem să luăm în calcul simple supoziții, scenarii pentru a explica o stare de lucruri realmente nesatisfăcătoare. Sau suntem, majoritatea dintre noi, victimele unei iluzii colective care nu ne permite abordarea realității decât printr-o grilă de lectură preformată (deformată) de prezentarea pe toate canalele media în primul rând a nerealizărilor și neajunsurilor, sau lucrurile sunt într-adevăr foarte grave. În ambele variante consecințele sunt aceleași pentru că modul în care descriem realitatea devine însăși realitatea.

Pentru a vedea cum percep concetățenii noștrii viitorul voi prezenta datele unei cercetări personale realizate în luna noiembrie 2000, pe un eșantion de 1169 de persoane neinstituționalizate, reprezentativ la nivel național.

TABEL NR..1 : Care este lucrul de care vă este teamă cel mai mult

Starea actuală a societății românești cred că este satisfăcător descrisă de temerile oamenilor. Este posibil chiar ca teoria motivației să ofere o explicație coerentă chiar comportamentului de vot. Așa cum le văd oamenii problemele ar fi: șomajul și lipsa locurilor de muncă, nesiguranța zilei de mâine, sărăcia, sănătatea.. Din analiza distribuției răspunsurilor se constată că oamenii se tem de viitorul imediat și se orientează în acțiunile lor după valori instrumentale nu după valori finale, lucru explicabil într-un câmp social încărcat negativ și incert.

2. Care sunt principalele cauze care au generat această stare

Ar fi vorba de o agregare de momente neexploatate mai mult decât cauze    explicite. Aș începe cu ratarea momentului 90, cel în care era posibilă o abordare "a sincerității". Apoi, momentul 96 când s-a pierdut din vedere binele colectiv public în detrimentul intereselor personale. Probabil momentul 2000, ne va obliga din nou la o reinterpretare a faptelor Eu consider că principalii responsabili ai situației actuale sunt membrii clasei politice care au ratat mai multe momente favorabile vizibile și atunci nu numai acum într-o analiză post factum. Se vorbește de corupție ca fiind un factor care trebuie stăvilit de parcă aceasta ar fi cauza tuturor relelor în timp ce corupția este o consecință pe lângă altele a modului de funcționare al instituțiilor și a sistemului legislativ. O altă consecință a acestor imperfecțiuni legislative este posibilitatea absolut nelimitată pe care o au parlamentarii ca odată aleși pe listele unui partid să circule nestingheriți de la un partid la altul. Efectul este amplificat prin mediatizare și duce la scăderea încrederii oamenilor în instituția pe care aceștia o reprezintă.

3. În măsura în care considerați că societatea românească trece printr-o criză, care credeți că ar fi perspectivele de depășire și principalele direcții de redresare și soluționare a acesteia ?

Criza este structurală, și nu există perspective de redresare pe termen scurt, ceea ce este greu de acceptat de populație care nu beneficiază de beneficii laterale(situație generată de lipsa culturii loisirului, serviciilor, incapacitatea de anticipare a perspectivelor clare într-o direcție sau alta) așa încât situația grea, dificilă pe care o străbatem este amplificată și mai mult.

Schimbarea trebuie începută sau continuată în unele cazuri la nivel instituțional. S-a dovedit în 11 ani că schimbarea de mentalitate mult trâmbițată ca fiind necesară nu se poate realiza de la sine și subatinsă unui scop nobil dar vag deci lipsit de conținut. Așa că ar trebui să lăsăm poeților monopolul asupra explicării faptelor sociale în termeni de mentalitate, incapacitate a poporului român de adaptare, destin istoric, cultură mică și scoasă în afara istoriei, lenea, descurcatul șamd. Când o să înțelegem că acestea sunt doar consecințe generate și evident generatoare de realitate, și când elita o să înțeleagă că nu se poate maximiza binele personal la nesfârșit în detrimentul binelui colectiv public și se vor opera modificări în sistemul legislativ și instituțional se va putea vorbi în sfârșit de deschiderea unui drum.

Eu sunt sceptic că aceste lucruri vor veni de la sine sau pentru că vor fi conștientizate. Prea mult s-au utilizat sloganuri în ultimii ani ceea ce a desemnificat, sărăcit semantic cam tot ceea ce am putea noi spune. Atâta timp cât "trebuie să facem" a rămas mereu o vorbă goală nu prea văd posibilități concrete de rezolvare, și constat că orice aș spune ar suna ca un discurs electoral.

GLOSAR:

alienare - concept psihologic, sociologic și filosofic desemnând o anumită relație între individ și lumea sa, caracterizată prin faptul că omul nu se mai recunoaște în lumea pe care a creat-o el însuși, percepând-o ca străină și ostilă.

anacronic - care conține un anacronism - nepotrivire sau confuzie între fapte, evenimente, etc și epoca în care sunt plasate; fapt, obicei sau opinie perimată.

analiză cauzală - corp de metode de cercetare și analiză a fenomenelor sociale. Ipoteza principală a analizei cauzale presupune o interdeterminare relativ completă dintre variabilele procesului analizat. Între aceste variabile se stabilesc raporturi cantitative de dependență, de tip cauză-efect. După identificarea mecanismelor de determinare univocă sau reciprocă dintre variabile, se poate stabili ordinea temporală în care intră în acțiune fiecare dintre variabile, se poate stabili un model al procesului și se pot emite predicții despre evoluția sa ulterioară.

anarhism - doctrină politică care respinge orice idee de autoritate care se opune principiului libertății individuale și, înainte de toate, autorității statului.

anomie - noțiune ce desemnează starea de dereglare a funcționării unui sistem sau subsistem social, dereglare datorată dezintegrării normelor ce reglementează comportamentul indiviziilor și asigură ordinea socială.

aperceptiv - de la apercerpție - termen introdus de Leibniz pentru a desemna percepția conștientă spre deosebire de "micile percepții" inconștiente; la Kant termenul are sensul de conștiință de sine; proces mintal care constă în integrarea percepțiilor în experiența individuală anterioară.

apetență - actualizarea și dezvoltarea unei dorințe menite să ducă la satisfacerea unei trebuințe materiale sau spirituale; tendință preferențială.

autocratic - care se bazează pe o formă de guvernare în care întreaga putere a statului e concentrată în mâinile unei singure persoane; tiranie, absolutism.

birocrație - mod de organizare caracterizat prin continuitate, prin existența unui corp de reguli impersonale care delimitează tocmai sferele de competență, drepturile și îndatoririile fiecăruia, prin ierarhizarea funcțiilor și acces în funcție prin gradul de calificare constatat public (examene sau concursuri). Acest mod de organizare este specific administrațiilor publice dar și structurilor industriale și comerciale de o anumită mărime fiind considerat superior structurilor de organizare tradiționale.

burghezie - termenul desemnează în zilele noastre spiritul capitalist. Burghezia este privită ca forță de progres care urmărește eliminarea modului de producție feudal și înlocuirea sa cu un mod bazat pe marea industrie și pe dominația capitalului.

capitalism - sistem economico-ideologic care se bazează pe forțele pieței ( vânzarea și cumpararea relativ nestingherite ale mărfurilor), nu pe planificarea de stat, care este o caracteristică a comunismului.

clasă socială - grup de persoane categorisite conform pozițiilor lor economice și sociale relative.

clasă mijlocie - clasă socială alcătuită în cea mai mare parte din cei care au ocupații de tip gulere albe sau manageriale, de nivel inferior.

clasă muncitoare - clasă socială alcătuită în cea mai mare parte din persoane implicate în ocupații de tip gulere albastre.

comprehensiv - termenul este folosit în psihologie în locul cuvântului înțelegere.

comunitate - entitate social-umană, ai cărei membrii sunt legați împreună prin locuirea aceluiași teritoriu și prin relații sociale constante și tradiționale (constante în timp)

comunism - mod de organizare socială bazat pe forme colective de proprietate asupra mijloacelor de producție și pe o distribuție egală a resurselor; comunismul reprezintă una din cele mai vechi aspirații caracterizată ca reacție la crize sociale acute și la inegalități sociale excesive.

concept - o imagine sau o construcție mentală formată din generalizări rezultate din caracteristicile unei clase de lucruri. Un concept este o abstractizare căreia i se atașează o etichetă descriptivă, apoi eticheta poate fi aplicată membriilor individuali ai unei clase la care se referă conceptul.

conflict - opoziție deschisă, luptă între indivizi sau grupuri; conflictele sunt manifestări ale unor antagonisme deschise între două entități (individuale sau colective) cu interese incompatibile pe moment, în privința deținerii sau gestionării unor bunuri materiale sau simbolice.

consum - alimentația, îmbrăcămintea, locuința, sănătatea, transporturile și ocupațiile din timpul liber definesc toate un domeniu al consumului; specificitățiile consumului depind de normele sociale, de valoriile grupului sau de cultura sa.

conștiință - organizarea dinamică a vieții psihice umane manifestă în relațiile omului cu sine, cu alții și cu mediul. A fi conștient înseamnă a fi într-o stare de alertă, de mirare de problematizare, a reflecta în mod intenționat și a analiza în cunoștință de cauză evenimente, trăiri sau experiențe, reale sau posibile, prezente trecute sau viitoare.

criză - perioadă în dinamica unui sistem caracterizată prin acumularea accentuată a dificultățiilor, izbucnirea conflictuală a tensiunilor, fapt care face dificilă funcționarea sa normală, declanșându-se puternice presiuni spre schimbare.

cultură - ansamblu de modele comportamentale însușite și transmise social unei societăți. Cultura unui grup social se dezvoltă și se păstrează prin învățare, limbă, cunoștințe, folclor, credințe, obiceiuri, tradiții, instituții, atât oficiale cât și neoficiale, pe scurt prin totalitatea experienței sociale.

democratic - care se bazează pe democrație - modalitate de conducere a uni sistem social caracterizată prin participare, în diferite forme, a membriilor respectivului sistem la procesul de conducere - "conducerea poporului de către popor".

democrație liberală - sistem de democrație bazat pe instituții parlamentare, cuplat cu un sistem de piață liberă în domeniul producției economice

demografie - disciplină ce studiază populațiile umane, urmărind în principal, problematica referitoare la mărimea acestora, la structurile lor după anumite caracteristici și la unele fenomene specifice, toate acestea fiind abordate atât sub unghi static (starea lor la un moment dat), cât și sub unghi dinamic (schimbarea, evoluția).

determinism - relație teoretică între cauză și efect. Exemple: determinismul economic (pozițiile claselor sociale se dezvoltă conform unei ierarhii de relații materiale), determinism ideologic (ideile dominante înlătură obligatoriu gânduriile competitive), determinism tehnologic (efectele sociale ale unui mijloc de informare cum ar fi televiziunea sunt liniare și previzibile).

dialectică - sistemul legilor celor mai generale ale dezvoltării naturii, societății și conștiinței, în același timp metodologia generală de cunoaștere a realității. În filosofia antică termenul desemna arta de a discuta în contradictoriu, în scopul ajungerii la adevăr.

dihotomie - diviziune în două părți a unui concept, fără ca acesta să-și piardă înțelesul inițial

disfuncțional - care produce o perturbare, o reducere, a adaptării sau a integrării unui subsistem la sistemul din care face parte; care implică disfuncții care au tendința de a produce dezintegrare și dezbinare

disonanța cognitivă - teorie elaborată de Leon Festinger; ea se manifestă când elementele cognitive prezente nu se implică psihologic una pe cealaltă, situație în care apare senzația acută de disconfort psihic. Acest fenomen personal sau interpersonal dizarmonic este trăit ca o stare confuză, tensională generând nevoia reducerii și evitării sale.

doctrină - totalitatea principiilor unui sistem politic, științific, religios.

elită - ceea ce este apreciat într-o activitate ca fiind mai bun, obiecte sau indivizi ale căror performanțe sunt considerate ca fiind superioare mediei clasei sau grupului din care fac parte.

eșantion reprezentativ - mijloc de cercetare socială care încearcă să pună de acord un grup cu populația, cu ale cărei calități se potrivește; tehnică statistico-metodologică aplicabilă în cercetarea socială în vederea selectării dintr-o populație de entități (persoane, organizații etc.) a unei părți (eșantion) ce va fi analizată pentru a facilita elaborarea de inferențe despre întreaga populație.

escatologie - totalitatea concepțiilor religioase referitoare la soarta finală a lumii și a omului

etnocentrism - înțelegerea ideilor sau a practicilor unei alte culturi, din punctul de vedere al propriei culturi. Judecățiile etnocentrice nu pot să-și dea seama de adevăratele calități ale altor culturi. Etnocentrismul se manifestă ca asumare a superiorității propriei culturi și apreciere a altor culturi ca bune sau rele, înalte sau minore, drepte sau greșite, în măsura în care se aseamănă sau se diferențiază de cultura proprie.

expectanță - stare de așteptare sau de anticipare caracterizată prin estimarea de către o persoană a anumitor rezultate ale activității sociale, ale interacțiunilor sociale, ale propriei conduite sau ale comportamentelor altora semnificativi față de sine.

fanatism - exprimă adeziunea dogmatică la o idee sau la o orientare și activitatea nestăvilită de nimic în vederea realizării scopurilor și condițiilor impuse de ideea respectivă.

fascism - ideologie politică care a stat la baza mai multor partide și mișcări politice din Europa sec. XX, si care are următoarele caracteristici definitorii: națoinalismul rasist, intoleranță generală față de celelalte ideologi politice (mai ales comunismul), existența unor partide de masă centrate în jurul unui conducător puternic, orientarea generală către clasa de mijloc și glorificarea militarismului și cultul pentru virtuțiile masculine.

feed-back - (retroacțiune, conexiune inversă) este principiul de bază al adaptării oricărui sistem la mediu, prin reacția efectului asupra cauzei și închegarea circuitelor reflexe autoreglatorii, realizând astfel coechilibrarea dinamică și în același timp autodelimitarea sistemului față de mediul său specific.

fenomen - (social) relație, proces, mod de organizare, suficient de conturate pentru a fi susceptibile de descriere și explicare științifică.

hedonică - care este caracterizată de hedonism - teorie antică ce impune evitarea neplăcerilor de orice fel, asigurarea unor condiții minime în care acțiunile umane să aibă numai satisfacții. Plăcerea personală ar fi unicul scop al activității și comportamentelor umane.

hiat - fig. - discontinuitate într-un sistem, întrerupere, gol

ideologie - sistem de idei exprimate în comunicare; ideologia desemnează "conștiința reală" a unei colectivități, modul în care aceasta devine conștientă de ea însăși, de condițiile sale de existență și de direcțiile în care trebuie să-și desfășoare activitatea.

identitate - dimensiune centrală a concepției despre sine a individului, reprezentând poziția sa generalizată în societate, derivând din apartenența sa la grupuri și categorii sociale, din statutele și rolurile sale, din "amorsările sale sociale".

ierarhie - în general, sistem de priorități, clasificare a unor obiecte în raport cu importanța acordată lor, cu preferințele. Din punct de vedere social ierarhia desemnează poziționarea persoanelor din punct de vedere al prestigiului, autorității, influenței, puterii etc.

iluminism - denumire a secolului luminilor (Franța, Germania sec. al XVIII-lea) și a mișcării declanșate de gânditorii iluminiști pe linia combaterii obscurantismului religios, a dogmatismului și a asupririi, prin difuzarea adevărurilor științifice despre natură, societate și om, pentru libertate și ridicare culturală a oamenilor.

inconștient colectiv - concept introdus de K. Jung pentru a defini, spre deosebire de inconștientul individual, stratul profund de inconștient, având un conținut transindividual corespunzător schemei general-umane și modelelor culturale proprii comunității etnologice corespunzătoare.

inferență - o concluzie la care s-a ajuns prin raționament de la o concluzie anterioară sau de la o evidență, care sugerează în mod plauzibil, dar nu stabilește concluzia inferată.

inegalitate socială - noțiune ce evidențiază deosebirile între pozițiile ocupate de indivizi sau grupuri sociale pe o scară ierarhică, atașată unei caracteristici (variabile) sociale.

istoricism - termenul se referă la teoriile care pretind evidențierea legilor dezvoltării istorice. Potrivit lui K.Popper, pe de-o parte nu poate fi vorba decât de o iluzie, deoarece legiile stabilite de științe nu sunt niciodată de tip evolutiv. Pe de altă parte, unele sisteme sociale particulare se supun perfect unor legi de dezvoltare.

liberal - ce ține de liberalism - doctrină politică, socială și economică modernă bazată pe ideea drepturilor individuale și, în primul rând, pe libertatea tuturor oamenilor.

loisir - activitate liberă desfășurată în afara ocupațiilor obligatorii și corespunzând dorințelor și înclinațiilor autentice ale subiectului.

macrosocial - nivelul instituțiilor sociale, al structurilor, sistemelor, contextelor, acțiunilor colective și tendințelor culturale pe scară largă.

mass-media - industriile și tehnologiile de comunicare, incluzând ziarele, revistele, radioul, televiziunea și filmul. Termenul de "masă" se referă la capacitatea de comunicare de a trimite mesaje peste distanțe mari în spațiu și timp, pentru a ajunge la cât mai mulți oameni.

megalomanie - socio-psihopatie caracterizată prin alterarea autoaprecierii propriei personalități, în sensul amplificării importanței sociale a acesteia.

mentalitate - mod de organizare a activității intelectuale considerată din punct de vedere al structurilor logice și al valorilor afective directoare, cum sunt convingerile și credințele; mentalitatea mijlocește orientarea specifică în ambianța socială și înțelegerea sau interpretarea evenimentelor.

metodologie - cu înțeles de știință despre metode, denumește în principal teoria științifică a metodelor de cercetare și mai ales de interpretare, ansamblul principiilor după care o disciplină se ghidează și construiește, concepția privind mijloacele dezvoltării unui domeniu de cunoaștere sau acțiune.

monarhie - formă de guvernământ în care puterea supremă aparține unei singure persoane și se transmite de obicei ereditar.

nazism - doctrină și mișcare politică de tip fascist ascociată cu partidul Național Socialist al Muncitoriilor Germani, înființat de Adolf Hitler în 1920; cele mai multe idei ale național-socialismului își au originea în gândirea socială a secolului XIX, când s-au impus mai ales în cultura germană, ideile voluntarismului, ale elitismului capabil să "ilumineze" masele, ca și teoriile privitoare la rolul personalităților charismatice în istorie.

necesitate - cerință impusă de funcționarea unui sistem (individ, grup, organizație, colectivitate); în perspectiva funcțională, necesitatea apare sub denumirea tehnică de "cerință funcțională" - ceea ce este necesar pentru funcționarea sistemului respectiv.

negentropie - desemnează, în termodinamica actuală, în cibernetică ( și de aici, prin extensie în toate științele ce folosesc analiza informațională ), fie prezența unei energii nedegradate, apte de a efectua un lucru oarecare, fie energia potențială conținută în compuși de entropie mică, fie ceea ce duce la o creștere în starea de organizare a unui sistem prin intermediul achiziției de informație (de aici rezultând o creștere a gradului de probabilitate cu care se pot face predicții asupra unui sistem).

nihilism - atitudine de negare a valorilor, acțiunilor și structurilor sociale ridicată la rangul de principiu; nihilismul se manifestă nu numai în raport cu ceea ce există, dar și în raport cu cea ce se proiectează; caracteristică pentru nihilism este și incapacitatea de a propune variante, soluții constructive în locul a ceea ce neagă.

oligarhie - conducerea unei organizații a unei comunități sau a societății ca întreg de către un grup mic de persoane. Legea de fier a oligarhiei postulează următoarea idee: cu cât o organizație devine mai mare și mai birocratizată cu atât crește și gradul de concentrare a puterii în mâinile unui număr redus de persoane.

ontologie - ramură a filosofiei ce are ca obiect existența ca atare, "existența ca existență"(Aristotel), adică trăsăturile și principiile comune oricărei existențe.

organizație - termenul desemnează atât o instituție socială, cât și o problemă centrală a sociologiei acțiunii; obiectul social este bine cunoscut: administrațiile publice, întreprinderile industriale, comerciale și de servicii, precum și partidele politice și tot felul de asociații unde indivizii sunt deopotrivă salariați, membrii și/ sau militanți și clienți sunt toate organizații, adică ansambluri umane ordonate și ierarhizate în vederea cooperării și coordonării membriilor lor în anumite scopuri; sistem de activitate organizat în jurul unei finalități explicit formulate, suficient de diferențiată funcțional, conținând un subsistem diferențiat cu funcții de organizare, conducere și coordonare, antrenând un număr suficient de mare de indivizi.

panică de status -reacția naturală pe care o au oamenii într-o situație de incertitudine generată de pierderea statusului, de a se alia cu cei care, în opinia lor, le pot prezerva vechiul status.(C.W. Mills)

paradigmă - model, sistem sau perspectivă organizată în activitatea universitară, care susține teorii și metodologii de cercetare particulare, adeseori exluzând abordările concurente.

paralogism - raționament fals făcut din neștiință, fără intenția de a induce în eroare.

pragmatism - doctrină filosofică care neagă existența adevărurilor impersonale și concordante cu caracter invariabil, proclamând drept criteriu suprem utilitatea și avantajul practic, indiferent dacă cunoștințele desprinse corespund sau nu realității.

proletariat - masă a muncitorilor, cu un nivel de viață relativ scăzut, care ,pentru a-și câștiga existența, își vinde forța de muncă pentru un salariu în general mic.

propagandistic - care se bazează pe propagandă - activitate sitematică de transmitere, promovare sau răpândire a unor doctrine, teze sau idei de pe pozițiile unei anumite grupări sociale și ideologii, în scopulo influențării, schimbării, formării unor concepții, atitudini, opinii, convingeri sau comportamente.

reificare - proces în cursul căruia relațiile sociale îmbracă forma unor relații între obiecte concrete, iar omul însuși devine din subiect al relațiilor sociale obiectul acestora, asemenea unui lucru.

ritualism - respectarea exagerată a regulilor sau procedeelor, accent excesiv pus pe mijloace în detrimentul scopurilor; după Merton ritualismul reprezintă situația în care individul se conformează cu scrupulozitate normelor care definesc mijloace licite ale acțiunii, abandonând scopurile prescrise de cultură sau coborându-le la un asemenea nivel, încât aspirațiile să poată fi satisfăcute cu ușurință.

sindicalism - sistem de organizare a muncitorilor prin mijlocirea sindicatelor; mișcare sindicală [doctrină anticapitalistă de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, care considera sindicatele cea mai puternică formă de organizare a muncitorilor și unica organizație necesară în lupta pentru construirea unei societăți noi].

socialism - set de idei politice care evidențiază natura cooperantă a producției industriale moderne și pun accentul pe nevoia de realizare a unei comunități sociale egalitare.

sociologie - știință care se ocupă cu studiul descrierii structurii și fiziologiei societății, al relațiilor interumane în cadrul grupurilor sociale, precum și al instituțiilor din societatea dată.

sondaj de opinie - metodă de cunoaștere a opiniei publice pe baza chestionarului și a eșantionării.

status - statut - poziția pe care o ocupă un individ în una din dimensiunile sistemului social precum profesia, nivelul de pregătire, sexul sau vârsta. El definește deci identitatea socială

stereotip - credințe despre caracteristici psihologice și/sau comportamentale ale unor categorii de indivizi, grupuri sociale ( de sex, de vârstă, etnice, religioase ); astfel de credințe sunt fixate în imagini șablonizate, durabile,"preconcepute", în sensul că nu se bazează pe observarea directă, proaspătă a fenomenelor, ci pe moduri de gândire apriorice, rutinizate, deseori arbitrare, fără legătură cu indivizii sau grupurile sociale evaluate.

totalitarism - regim politic care urmărește absorbirea societății civile de către stat, până la distrugerea conștiinței umane; totalitarismul rezultă deopotrivă din victoria durabilă a puterii ideologice și din eșecul ideologiei, adică din imposibilitatea de a-și ține promisiunea, de a realiza o umanitate nouă și reconciliantă.

tranziție - termen intrat în limbajul științific după căderea sistemului socialist, pentru a desemna procesul de trecere de la sistemul socialist de organizare socială la un sistem capitalist-occidental.

unionist - care susține și propagă ideea de unire; care prezintă o tendință de a se uni, de a se grupa într-o uniune.

utopie - proiect irealizabil, imposibil, lipsit de temei real; orientare care transcede realitatea și care în același timp, rupe legăturile ordinii existente.

valori - expresii ale unor principii generale, orientări fundamentale și, în primul rând, ale unor preferințe și credințe colective; principalele valori sunt cele dominante, deviante și schimbătoare - ultimele evidențiind latitudinea de care dispune individul la scara respectivă și plasticitatea sistemului în cadrul căruia sunt ordonate.