ISTORIA RROMILOR

ISTORIA RROMILOR

A. ORIGINEA RROMILOR

Ramura " lom" sau de nord- reprezinta valul migrator care a strabatut teritoriile de azi ale republicilor Azera, Armeana, Gruzina. Unii cercetatori se arata circumspecti fata de aceasta teorie;

Ramura "dom" sau de sud- vest- a avut ca directii Siria, Palestina, Egiptul, Africa de Nord de unde, probabil, grupuri de rromi si-au continuat drumul traversand Marea Mediterana in Spania;

Ramura "rrom" sau de vest, cea mai numeroasa, este reprezentata de rromii care si-au continuat drumul spre Imperiul Bizantin.

Marcel Courthiade invocand absenta unei documentatii serioase, aduce in atentie observatia facuta de lingvistul american Jan Hancock, anume ca aceste grupuri lingvistice s-au separate inainte de a fi patruns pe teritoriile iranofone, " desi toate trei prezinta aceste imprumuturi iraniene, totusi, aceste imprumuturi, aproape in totalitate, nu corespund intre ele".

Acelasi cercetator, leaga plecarea rromilor din India de navalirea razboinicului afgan Mahmud Ghazni, turc selgiucid. Turcii selgiucizi, au reusit intr-un timp foarte scurt sa cucereasca spatii intise, provocand dislocari masive de populatii.

La 21 decembrie 1018, orasul Kannauj, cel mai populat si mai bogat oras din nordul Indiei, a fost cucerit de Mahmud din Ghazna. In "Cartea Yaminilor", scrisa de cronicarul arab Al Utbi, se spune ca razboinicul afgan, cucerind orasul, a luat intreaga populatie in robie.

Aparitia rromilor in Imperiul Bizantin a fost pusa in legatura si cu raidurile turcilor selgiucizi in Armenia. In 1071, la Mantzikert, langa lacul Van in Armenia,Imperiul Bizantin suferea o grea infrangere din partea selgiucizilor.

Prima referire la prezenta rromilor in Imperiul Bizantin, provine cel mai probabil, dintr-un text hagiografic georgian "Viata Sfantului Gheorghe Atonitul" compus in jurul anului 1068, in manastirea Iberon de pe muntele Athos. Documentul, mentioneaza o intamplare petrecuta in timpul imparatului Constantin al IX-lea Monomahul, in jurul anului 1050. Aflam, ca imparatul,sacait de fiarele care ii devorau vanatul din parcul sau, a cerut ajutorul unei "populatii de samariteni, descendenti ai lui Simon Magul, pe nume adsincani, binecunoscuti pentru arta lor de a ghici si da a face farmece". Acestia, au dat carne vrajita animalelor si acestea au murit. Impresionat de priceperile lor, imparatul i-a rugat sa repete vrajitoria pe cainele lui, insa Sf. Gheorghe a trecut crucea pe deasupra carnii vrajite si cainele a ramas in viata.

B. ROBIA RROMILOR IN TARILE ROMANE

C. SCLAVIE, ABOLITIONISM SI POSTABOLITIONISM

Inceputurile statelor medievale romanesti coincid cu sosirea rromilor si activarea sclaviei etnice la scara statala.

Sclavia este o institutie dinamica, ea evolueaza si se transforma pe masura ce se insereaza in dezvoltarea schimburilor economice, inscriind pentru prima data aceasta marfa abstracta care este munca in procesul de circulatie a marfurilor. Existenta sclaviei si a sclavilor in Evul Mediu este bogat atestata in lumea musulmana si crestina, in mediul laic si ecleziastic fara deosebire. Justificarile sunt de ordin religios (pagani, necredinciosi sau schismatici) insa, nici castigul financiar nu trebuie trecut cu vederea.

La venirea lor in nordul Dunarii rromii erau liberi dar, incetul cu incetul, clasa dominanta i-a inrobit cu forta. Vechimea sclaviei rromilor in Tarile Romane coboara documentar pana la momentul atestarii lor in Tara Romaneasca si in Moldova, documentul din 1385 al domnului muntean Dan I si cel din 1428 al domnului moldovean Alexandru cel Bun amintindu-i in postura de supusi ai domnului tarii, urmare a daniei, ei devenind sclavi ai manastirilor.

In Tara Romaneasca si in Moldova, sclavia a atribuit nerromilor dreptul de proprietate asupra rromilor, dublat de un ansamblu de practici ce puneau la dispozitia stapanului lucrul si persoana celui ce lucra. Exploatarea muncii sclavilor rromi s-a facut diferit, in functie de specificul acestora. In dreptul nomazilor, a fost vorba despre o dependenta si un control mai curand indirect, exprimate in principal printr-o dare anuala catre stapan, ocazie in care se treceau in registre decedatii si nou nascutii din grup. In restul timpului nomazii circulau pe diverse trasee ce se schimbau doar in functie de modificarile economice sau declansarea vreunui razboi. Nomazii sunt numiti in documentele epocii drept laiesi dar apar si diferentiati sub numele de caldarari, ursari, spoitori etc. Sclavii sedentari cunosc impuneri lucrative diferite, superioare cantitativ si insotite de un control crescut al vietii de familie si comunitar.

Domnul tarii este principalul actor in piata interna de sclavi, el impartind familii si indi 323f58d vizi celorlalti doi mari proprietari, biserica si boierii. Incepand cu secolul al XVI-lea, acumularile masive de sclavi realizate de catre boieri, in urma inzestrarilor domnesti si a achizitiilor de pe piata, le permit acestora danii importante catre biserica in ideea obtinerii gratiei divine.

Statutul juridic

Rromii, pe parcursul intregii perioade de sclavie, nu au beneficiat de un statut juridic care sa le ofere drepturi minime si sa-i apere in judecati. "Sclavul nu este subiect de drepturi", el fiind asimilat proprietatilor stapanului. Sclavul nu este raspunzator pentru actele sale, acestea privindu-l pe stapan, dar in cazuri mai grave (furt de cai, ucidere etc.) stapanul poate renunta la sclav si nu mai acorda despagubiri sau nu mai plateste desegubina, sclavului urmand a-i fi aplicata pedeapsa care poate fi si cea capitala.

Sclavul era parte din averea stapanului si nu conta ca individ. Ei erau deosebit de valorosi pentru stapani, fapt ce reiese din interesul acestora din urma pentru a nu-i pierde. Cand un sclav fugea de pe mosie in "Tara Ungureasca" sau in principatul romanesc vecin, erau depuse toate eforturile pentru a-l aduce inapoi. Urmarea actului lor era intarirea supravegherii si inasprirea modului de viata. O alta destinatie pentru fugari o reprezenta Imperiul Otoman unde, odata ajunsi, se intampla uneori sa se turceasca si astfel nu mai puteau fi facuti sclavi. Importanta economica a sclavilor reiese din numeroasele documente care atesta vanzari-cumparari ale acestora, donatii, litigii pentru stabilirea apartenentei lor la un stapan sau altul etc.

Considerata drept celula de baza a societatii romanesti, familia este tratata sensibil diferit in dreptul sclavilor. Datorita lipsei de orice valoare atribuita de catre ceilalti actori sociali, casatoria si, implicit, familia sclavilor nu ajung sa constituie un element solid in relatiile stapan - sclav si determina o instabilitate crescuta in interiorul tiganiei si in relatiile dintre acestea. In urma exceselor si a ingradirilor de tot felul manifestate de catre proprietari, cazurile de casatorie nelegitime erau frecvent intalnite. Acestea implicau sclavi ai aceluiasi stapan sau a doi stapani diferiti. Tot atat de frecvente vor fi si despartirile fortate, fiecare incercand sa-si recupereze sclavul. Astfel, casatoria si familia sunt vazute ca mijloace de crestere a numarului de sclavi si implicit a avutiei proprietarului. Eliberarea din sclavie se produce in putine cazuri, documentele consemnand cel mai adesea testamente cu astfel de dispozitii dar, exista si procedeul rascumpararii.

Abolirea sclaviei

Schimbarile ce se fac simtite in Europa intreaga si miscarile abolitioniste din Statele Unite ale Americii si din colonii vor atinge spatiul romanesc prin intermediul tinerilor boieri ce aveau relatii stranse cu Occidentul.

Prima lege care a desfiintat dependenta unei categorii de sclavi a fost adoptata, in Tara Romaneasca, la 22 martie 1843. Cativa ani mai tarziu, la 11 februarie 1847, la propunerea domnitorului Gheorghe Bibescu, se voteaza o lege prin care sunt eliberati toti sclavii mitropoliei, ai episcopiilor, ai manastirilor si metocurilor, ai bisericilor si ai oricarui alt asezamant public. Legea nu prevede nici o despagubire. Impozitul pe care statul urma sa il incaseze de la persoanele eliberate urma sa serveasca la rascumpararea sclavilor pe care boierii ii vor vinde.

In Moldova, la 31 ianuarie 1844, la propunerea domnitorului Mihail Sturza, a fost adoptata legea care ii elibera pe sclavii apartinand bisericii si manastirilor. Impozitele adunate de la ei formau un fond special destinat rascumpararii sclavilor pe care particularii ii scoteau la vanzare. La 14 februarie 1844, a fost votata legea prin care sclavii statului, atat cei asezati in localitati cat si cei nomazi, deveneau liberi, dobandind aceleasi drepturi ca si ceilalti locuitori ai tarii.

Revolutia de la 1848 a vrut ducerea la capat a reformei prin eliberarea sclavilor particulari dar rezistenta interna acerba dublata de interventia otomana vor amana desfiintarea completa a ceea ce era numita in epoca drept "plaga a societatii".

Impotrivirea boierilor a putut fi infranta abia la 20 februarie 1856, in Tara Romaneasca si la 22 decembrie 1855 in Moldova. "Abolirea sclaviei", definitiva de aceasta data, va marca pentru restul istoriei rromilor si al istoriei Romaniei un punct de cotitura unic prin amploarea si prin semnificatia sa.

D. ASPECTE PRIVIND ISTORIA MODERNA A RROMILOR

Autor prof. insp. Master Ionel Sandu - ISJ Ialomita

a. RROMII (DIN PERIOADA ISTORIEI MODERNE A ROMANIEI PANA LA PRIMUL RAZBOI MONDIAL)

[2], Ion Campineanu (primul boier al tarii care si-a eliberat robii- 1834) Alecu Russo care arata ca robia este nerentabila din punct de vedere economic, Cezar Bolliac, care, in anul 1843 publica poeziile "Fata de boier si fata de tigan", "Tiganul vandut", in anul 1848, anul revolutiei, publica "O tiganca cu pruncul sau la statua Libertatii", Ion Heliade Radulescu, publica in anul 1844 "Jupan Ion"- " Domnilor poeti cu ideile veacului, jupan Ion va poate inspira mai mult decat un rege, fapta lui trebuie sa sloboaza pe fratii lui din robie, trebuie s-o vedeti ca o aurora a zilei cei mari si crestine in care pamantul romanesc nu va mai cunoaste numele de rob, daca e Dumezeu in cer" , fratii Golescu, Costache Negri, Dimitrie Filipescu, care cerea desfiintarea "leprei sociale" pe care o reprezenta robia, facand apel la opera lui Henri Storch, si multi altii.

Idei noi, abolitioniste promovate prin presa timpului si prin fapte pe masura.

Obsteasca Adunare a Munteniei adopta in 1831, « Regulamentul pentru imbunatatirea soartei tiganilor statului », care urmarea lichidarea nomadismului. La fel se proceda si in Moldova, unde se adopta " Regulamentul pentru statornicirea tiganilor". Aceste regulamente cuprindeau masuri pentru stimularea asezarii rromilor statului pe mosiile boierilor, cei care se statorniceau fiind scutiti de taxe.

[7]Comisia era formata din Ioasaf Znagoveanu, Cezar Bolliac si Petrache Poenaru. Aceasta si-a inceput activitatea prin eliberarea pentru cei dezrobiti a unor bilete de slobozenie. Fostii proprietari urmau sa fie despagubiti de catre stat.

[8] In corespondenta sa, publicata de Nicolae Iorga, in anul 1904, se poate constata atitudinea profund critica a acestui domnito fata de robie, pe care o considera "o monstruozitate". La 8/20 februarie 1856, in Tara Romaneasca a fost adoptata "Legiuire pentru emancipatia tuturor tiganilor din Printipatul Romanesc". Aceasta lege desfiinta robia rromilor care se aflau in proprietatea particularilor. Eliberarea se realiza prin despagubire, proprietarii primind cate 10 galbeni pentru fiecare individ eliberat.Despagubirea urma sa fie platita esalonat pe mai multi ani de Casa Fondului de Despagubire. Legea stabilea si obligatia rromilor de a se statornici.

[9]. Proprietarii urmau sa primeasca o despagubire de 8 galbeni pentru lingurari si vatrasi si 4 galbeni pentru laiesi.

De remarcat ca unii boieri si-au eliberat robii in mod gratuit.

Pentru a invinge traditionalismul rromilor, a existat si un PROGRAM DE INTEGRARE SOCIALA A RROMILOR care a functionat in perioada 1977 - 1983, fara a da rezultate spectaculoase datorita crizei sociale si economice in care Romania se adancea cu fiecare zi. Programul de integrare sociala avea la baza "incercarea de incadrare in munca a romilor-problema", adica a celor care isi paraseau locurile de munca prost platite si datorita inadaptarii, uneori lipsei calificarii, atitudinii ostile a autoritatilor si chiar a populatiei. Conform Raportului « intocmit in anul 1983 de Sectia de Propaganda a CC al PCR , acest program cuprindea o "Platforma de masuri cu privire la incadrarea in munca si integrarea sociala a tiganilor" si era derulat prin Ministerul Afacerilor Interne". Raportul din 1983, singurul publicat in legatura cu acest program, arata ca "masurile de integrare a tiganilor nu au dat rezultatele scontate. In 1977, 32,7% din populatia tiganeasca apta de munca nu era angajata; in cazul femeilor procentul era de 48%. In 1983 (datorita restructurarilor din unitatile falimentare) situatia era si mai grava , in conditiile in care un raport al Ministerului Afacerilor Interne apreciaza ca in 1977 in Romania traiau 540.000 de rromi. Concluziile raportului au fost ca romii nu sunt integrati social, au mentalitati retrograde, au atitudine negativa fata de munca si fata de viata sociala .

Politica de sistematizare din anii '70-'80 a insemnat desfiintarea "tiganiilor" traditionale, a neamurilor de rromi si asezarea multor rromi in blocuri de locuinte , unde se adaptau greu noilor conditii de viata, in apartamentele neincapatoare. Deci vrand-nevrand, rromii au fost integrati modului de viata romanesc fiind siliti sa-si abandoneze propriul mod de viata, comportamentul social, comunitatea. Consecinta a fost pierderea limbii si culturii, spre a nu fi "perceputi ca elemente straine ce trebuiau integrate in noua societate romaneasca"

[26] care se straduiau sa organizeze dizidenta rroma, inca din anul 1976 (Nicolae Gheorghe si Vasile Burtea), pe langa demersurile de atentionare catre autoritati, au procedat, sub pseudonim (Alexandru Danciu si Cosmina Cosmin), la sensibilizarea opiniei publice si institutiilor vestice (prin intermediul postului de radio Europa Libera si publicatiile pariziene L'Alternative si Le Matin[27]) fata de situatia tot mai degradata a rromilor din Romania

Achim Viorel Tiganii in istoria Romaniei Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1998

Blaga Ion, Populatia Romaniei: un eseu demografic, economic si social -politic, Bucuresti, 1972

Burtea Vasile, Romii intre diacronia si sincronia populatiilor de contact, Bucuresti, 2001

Burtea Vasile, Neamurile de romi si modul lor de viata, in "Sociologie Romaneasca" 1994, nr. 2-3

Cartner Holly, Destroying Ethnic Identity, The persecution of Gypsies in Romania. A Helsinki Watch Report, New Zork, Washington DC, 1991

Cherata Lucian, Istoria Tiganilor, Ed. Z, Bucuresti, 1993

Crowe David, The Gypsy Historical Experience in Romania, London, 1991

Etves Filip, Romiii, un neam indian, Deva 2000

Gilles Ferreol, Dictionar de Sociologie, Bucuresti, 1995

Ligeois Jean Pierre, Roma, Tsiganes, Voyageurs, Strasbourg, 1994

Merfea Mihai, Cultura si Civilizatie Romani, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998

Nastasa Lucian, Varga Andreea, Minoritati etnoculturale.Marturii Documentare. Tiganii din Romania 1919-1944, Cluj 2001,

Pons Emmanuelle, Tiganii din Romania, o minoritate intranzitie, Ed. Compania, 1999

Zamfir Elena, Zamfir Catalin, Tiganii intre ignorare si ingrijorare, Ed. Alternative, Bucuresti, 1993

Zamfir Catalin, Marian Preda, Romii in Romania, Bucuresti, 2002

6. PERSONALITATI RROME DIN SPATIUL GEOGRAFIC ROMANESC

Autor: conf. dr. Gheorghe Sarau (Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Limbi si Literaturi Straine)

G. Incursiune in istoria rromilor. Rromii - Istorie si traditii

(Lucian Cherata)

In literatura si istoriografia europeana nu au intarziat abordarile acestei teme pe un puternic fond romantic si deseori pasional. In acelasi timp, rromii au acreditat, din anumite interese, variantele unei origini misterioase, in stransa legatura cu ceea ce ar fi putut impresiona populatiile cu care veneau in legatura, pentru obtinerea unor avantaje sau privilegii. Poate asa se explica faptul ca rromii au fost mereu insotiti de informatii extravagante si teorii bizare, in special in privinta originii, obiceiurilor si crezului lor de viata. Astfel, dupa Renastere, unii cercetatori au vehiculat mai multe ipoteze privind originea lor biblica, incepand cu aceea care ii considera ca descendenti din Chur, fiul lui Cham, sau ai unui alt fiu al lui Cham, Canaan; altii au vazut in rromi descendentii unuia dintre triburile din Israel, care, dupa robia babiloniana, nu s-au mai intors in Tara Sfanta.

O legenda ii prezenta pe rromi drept urmasii insotirii lui Adam cu o prima femeie, anterioara Evei. Prin aceasta ultima ipoteza biblica rromii apareau ca nefiind vizati de pacatul originar si, deci, neavand obligatia de a-si castiga painea cu sudoarea fruntii lor, asa cum trebuie sa o faca urmasii lui Adam si ai Evei, conform genezei biblice. Toate aceste ipoteze s-au dovedit a fi ulterior fanteziste, ca si cele privind originea egipteana a rromilor, chiar daca o asemenea ipoteza a fost sustinuta la un moment dat si de Voltaire, care vedea in rromi pe descendentii vechilor preoti ai zeitei Isis. Alti rromologi au vazut in rromi fie descendentii druizilor celtici, fie urmasii primilor prelucratori ai metalelor, fie reprezentantii unui popor misterios ce a fost la originea civilizatiilor orientale si europene, ba chiar pe urmasii locuitorilor misteriosului continent Atlantida.

B. P. Hasdeu ii numea pe rromi 'poporul enigmatic', denumire pe deplin justificata, daca ne gandim ca putine sunt populatiile a caror istorie este inconjurata de atata mister si enigma, precum aceea a rromilor. La aceasta situatie au concurat, deopotriva, originea, statutul de nomazi, precum si foarte ciudata filozofie de viata a acestora. Generate de misterul ce inconjura comunitatile lor, legendele nu au intarziat sa apara.

Originea rromilor a fost una dintre cele mai controversate probleme de istorie a unei etnii. In preocuparile de lamurire a istoriei lor s-au conturat de la inceput doua mari orientari. Exista si ipoteze privind o asa zisa origine biblica a rromilor; astfel, ei ar fi unul dintre triburile Israelului care, dupa robia babiloniana, nu au revenit in Tara Sfanta etc.

Aceste ipoteze nu au nici un fundament istoric dovedit asa cum a aratat si Francoise Cozannet in Mythes et coutumes des tsiganes. In disputa au ramas doar doua importante ipoteze, exprimate de tot atatea grupuri de sustinatori ai ideii originii egiptene si, respectiv, indiene a rromilor. Pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea, a avut intaietate ipoteza originii egiptene a rromilor si aceasta, se pare, datorita atat culorii inchise a pielii, cat si a faptului ca multi dintre ei se ocupau cu vrajitoria, faima de 'vrajitori' avand-o in Evul Mediu, in special, egiptenii. Datorita particularitatilor de viata, de limba si a nomadismului, rromii au putut fi mai putin cunoscuti, informatiile razbatute din interiorul comunitatilor lor fiind mereu alterate de aura de mister ce le insotea. George Potra, in Contributiuni la istoricul tiganilor din Romania, sustine ca renumele de vrajitori le putea veni si din aceea ca erau pagani, putand fi astfel considerati dintre cei ce erau in legatura cu duhuri necurate.

Rromologii moderni, in majoritatea lor, au infirmat ipoteza originii egiptene, ea dovedindu-se a nu avea nici un fundament stiintific. In acest sens, istoricul german Grellmann, bazandu-se pe observatia ca nici o migratie de popoare nu a parcurs spatii geografice cu munti, intinderi mari de ape etc., a scris, in 1873, un studiu prin care incerca sa dovedeasca originea indiana a rromilor, folosindu-se de o paralela intre cuvinte tiganesti si unele cuvinte hinduse intre care exista o asemanare demna de luat in seama. La teoria originii indiene a rromilor au aderat si rromologii: Miklosich, Poissonier, Bataillard, Ascoli, Kogalniceanu, Barbu Constantinescu, I. H. Schwicher si altii. Majoritatea istoricilor sunt de parere ca denumirea de rrom provine de la numele unei populatii ce exista si astazi in India, si anume cingar sau cengar. Despre aceasta populatie istoricul austriac I. H. Schwicker, sper sa citez cat mai exact, scria in Die Zigeuner in Ungarn und Siebenburgen ca: se situeaza putin mai sus decat paria si fara lege danseaza si canta, fura si inseala si tara cutreiera semanand atat de mult rromilor nostri.

In secolul al XI-lea rromii sunt desemnati in Imperiul Bizantin cu denumirea greceasca athinganos sau atsiganos sau atsincani ( dupa un text georgian din anul 1068). Istoricul roman Viorel Achim spune in Rromii in istoria Romaniei, ca in anul 1348, in Serbia, ei sunt deja denumiti cingarije.

In perioada moderna s-a impus aproape unanim ideea ca locul de origine a rromilor este nordul Indiei, mai exact zona Marele Punjab. Personal cred ca este posibila migratia si din zonele adiacente: Kashmir, Rajestan, Pakistan, foste teritorii ale Imperiului Persan, de unde, datorita expansiunii Islamului si invaziei acestuia, rromii ar fi migrat spre Europa si nordul Africii. Cele mai concludente argumente in demonstrarea originii indiene a rromilor sunt, insa, cele de ordin lingvistic. Dintre invatatii romani, cel mai documentat in demonstrarea originii sanscrite a limbii rromilor si a faptului ca acestia sunt veniti din India este Barbu Constantinescu.

Inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea, I. H. Schwicker, studiind lucrarile de lingvistica comparata spunea, in cartea deja citata, ca nu mai incape nici o indoiala asupra patrunderii rromilor din India sau dintr-o alta tara in care se vorbeste limba hindusa.

In mod convingator, pana in prezent, s-a impus ideea originii rromilor din zona Punjab a Indiei.

In multe lucrari, intalnim opinia ca o alta navalire silentioasa si persistenta, produsa de-a lungul secolelor prin infiltratii lente, o reprezinta triburile de indieni originari din Punjab, mai bine cunoscuti sub numele de Tzigani sau Gitani, nume derivat din Egiptiani. Eu, cel putin, sunt convins de pertinenta acestei ipoteze, mai putin de faptul ca Tzigan sau Gitan ar proveni din Egiptian deoarece am avut prilejul sa dialoghez in limba tiganeasca cu cetateni din Bangladesh. Spre surprinderea mea, ei isi manifestau uimirea ca eu cunosc limba bengali, oficiala in aceasta tara din nordul Indiei. De aici am dedus ca limba tiganeasca actuala difera foarte putin de limba bengali, una dintre limbile desprinse din sanskrita, ca si tiganeasca, in jurul anului 1000 d. H. Asemanarile sunt frapante si pot fi verificate de orice curios cunoscator al limbii rromani.

Daca originea rromilor este astazi mai putin controversata, acceptandu-se ideea venirii lor din India, ipotezele referitoare la cauzele migrarii lor spre Europa si alte zone au ramas inca neelucidate. O referire la aceasta face Dimitrie Dan, in lucrarea Rromii din Bucovina, care considera plecarea rromilor din India ca fiind datorata legilor lui Manu prin care: se degrada conditia omului sub cea a dobitoacelor.

Este posibil un asemenea exod, iar daca acesta s-a produs, credem ca este vorba doar de o migrare de mai mica amploare si doar spre zonele invecinate ce nu erau sub incidenta legilor lui Manu. O posibila confuzie in stabilirea locului si datei migratiei rromilor poate veni si din faptul ca ascensiunea Islamului a produs dislocari de populatii cu caracteristici somatice asemanatoare si vorbitoare a unor limbi inrudite cu limba tiganeasca, cum ar fi populatii din Afganistan sau Iranul de Rasarit. Cei care s-au ocupat de istoria rromilor au facut tot felul de supozitii referitoare la exodul acestora. S-a dovedit, insa, ca este foarte dificil sa se precizeze data exacta si motivele emigrarii in masa din tara de origine. In 1875, istoricul francez Bataillard a rezumat tot ce s-a scris despre rromi pana la acea data si a ajuns la concluzia ca acestia si-au inceput emigrarea intre secolele al VII-lea si al VIII-lea d.H. Bazandu-se in mare parte pe studiile renumitului rromolog Miklosich si ale invatatului olandez Gweie, Schwicker combate, in 1883, teoriile lui Grellmann si ale succesorilor sai privind migrarea rromilor spre Europa. Amintim ca rromologii Grellmann, Fessler si Mate Brun fixeaza plecarea rromilor intre 1398 si 1399 si dau drept cauza a emigrarii invadarea Indiei de catre Tamerlan, a carui cruzime a fortat un mare numar de locuitori sa-si paraseasca locul de origine. Aceasta idee este sustinuta si de catre M. Kogalniceanu in lucrarea Esquisse sur l'histoire, le moeurs et la langue des Cigains.

Istoricul A. F. Pott afirma ca rromii existau in Imperiul de Rasarit de prin secolul al XI-lea, cand bizantinii au adus mai multe mii de robi din Siria. De la austriacul Schwicker aflam ca la rezultate asemanatoare in ce priveste localizarea in timp ajunge si invatatul olandez M. F. D. Gweie care ii considera pe rromi identici cu tribul de popor Djatt din Asia de Est si pe care ii presupune adusi din India de catre cuceritorii arabi intre secolele VI - IX e.n. in Asia de Vest. Dintre acestia, cateva mii, se pare ca au fost transpusi, de catre bizantini in 855 in Siria.

In legatura cu migratia cred ca este bine, pentru moment, sa reproduc opinia istoricului I. H. Schwicker, aceasta fiind o sinteza a teoriilor formulate in acest sens, pana in a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Acesta sustine ca trebuie tinut cont de faptul ca limbajul rromilor, in special gramatica, se aseamana foarte mult cu limbile actuale ariene ale Indiei, incat se poate presupune ca toate aceste limbi, in numar de opt, s-au format in aceleasi conditii si in acelasi spatiu. Din motive lingvistice, acelasi savant sustine ca emigrarea rromilor din India a avut loc doar atunci cand limbile noi indiene au fost deja formate, intr-o perioada cand, datorita destramarii limbii sanskrite, vechea declinare indiana disparuse deja in jurul anului 1000 d.H. Aceasta presupunere pare mult mai aproape de realitate decat ipoteza lui Grellmann si a succesorilor sai, conform careia emigrarea rromilor din India ar fi o urmare a cuceririlor mongolului Tamerlan. Trebuie recunoscut astazi faptul ca, datorita studiilor filologilor, se poate trasa, in linii mari, drumul parcurs de rromi din India spre Europa. Cu ajutorul filologiei comparate, s-au gasit in limba rromilor cuvinte persane, armenesti, turcesti, grecesti, slave, romanice. Pe baza observatiilor privind influenta diferitelor limbi asupra limbii rromani, s-au putut face referiri interesante privind itinerariul rromilor spre Europa. Astfel, Miklosich este de parere ca rromii au trebuit sa fi stat mai mult in imperiul bizantin, deoarece au in limba lor multe cuvinte din limba greaca. Ideea ca rromii au stat mult in imperiul bizantin o intalnim si la Dimitrie Cantemir in Descriptio Moldaviae.

C. Popp-Serboianu considera ca rromii au parasit India in doua mari grupuri, unul avansand in interiorul uscatului, iar celalalt urmand tarmurile. Asadar, primii au parcurs succesiv Belucistanul, Persia, desertul Arabiei si, traversand desertul Siriei, s-au stabilit un timp in Armenia. Aici, rromii ar fi influentat limba armeana, in opinia istoricului amintit, dupa care s-ar fi indreptat spre Marea Egee si arhipelagul grecesc. Ceilalti, urmand tarmul, ar fi traversat Marea Rosie, trecand in nordul Africii si, dupa aceea, prin Gibraltar, in Spania. Acestei grupe i-ar apartine rromii egipteni si nubieni. Prima grupa s-ar fi divizat in doua mari ramuri una, probabil cea care a stat in Armenia, s-a indreptat spre Caucaz, iar cealalta a parcurs Grecia, Turcia balcanica si Romania.

Istoricul Miklosich presupune ca in Spania rromii provin dintr-o singura grupa, din care o parte ar fi trecut muntii Pirinei si nu a venit din Africa prin Gibraltar. Aceasta ipoteza a fost combatuta ulterior, in mod categoric, de catre istoricul Bataillard. In acelasi timp, toate documentele existente privitoare la aparitia rromilor in Europa, au condus la ideea ca acestia s-au ivit o data cu ultimele invazii mongole. Acest fapt este in concordanta cu ipoteza existentei unor grupari tiganesti in Caucaz si Crimeea. George Potra sustine ca rromii care pornisera spre nord au fost supusi fara dificultate de catre tatari. Acest fapt este plauzibil deoarece aparitia rromilor in tarile romane corespunde cu drumul si epoca navalirilor tatare spre mijlocul secolului al XIII-lea.

In studiul sau despre rromi, Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue des Cigains connus en France sous le nom de Bohemiens, Mihail Kogalniceanu consemneaza existenta in Ungaria, in anul 1260, in timpul regelui Bela al IV-lea, a unui popor pe nume Ghingari sau Cingari. Aceeasi informatie este furnizata si de istoricul Schwicker. La noi, Nicolae Iorga a emis ipoteza aparitiei rromilor ca populatie adusa de valurile de migratori mongoli spre Europa pentru a putea fi folositi ca buni mestesugari. Se poate, insa, tot atat de bine, ca nu toti rromii sa fi fost transformati in robi si, astfel, o parte dintre ei sa fi putut duce o viata nomada, putand sa apara in tarile romane si independent de navalirile tatare. Astazi, rezumand ideile istoricilor, putem concluziona faptul ca migratia rromilor din India spre Europa a fost un fenomen complex ce a presupus mai multe faze derulate spatial si temporal avand ca certitudini:

- originea din India de Nord (Punjab) sau teritoriile adiacente;

- migrarea spre vest determinata mai totdeauna de deplasarile altor populatii;

- deplasarea cu escale in diverse zone asiatice (Siria, Crimeea etc.);

- aparitia in Europa pe trei cai:

- din Turcia si Arhipelagul grecesc in Peninsula

Balcanica;

- din nordul Africii prin Gibraltar in Spania;

- din Crimeea spre Europa Centrala.

In ceea ce priveste limba tiganeasca putem spune, fara ezitare, in urma unor cercetari personale recente, ca exista foarte multe cuvinte de origine sanskrita in lexicul acestei limbi, despre care s-a presupus ca provin din alte limbi. In acelasi timp, am constatat, fara echivoc, faptul ca structurile gramaticale ale limbii tiganesti sunt aceleasi cu cele ale limbii sanskrite, intre aceste limbi existand o relatie foarte stransa, comparabila cu cea dintre limba romana si cea latina. De fapt, rezultatele acestor cercetari urmeaza sa vada lumina tiparului prin lucrarea Limba sanskrita si limba rromani, existenta deja in manuscris. Din acest unghi, pe viitor sunt asteptate clarificari care, vor pune intr-o alta perspectiva datele detinute acum de catre istorici si lingvisti.

Incercari de stabilire a datei exacte a aparitiei rromilor pe continentul nostru au facut rromologii Bataillard, Borow, Cora Guido, Miklosich, Kogalniceanu, Schwicker si altii. Diverse cronici ii consemneaza aproape simultan pe rromi la inceputul secolului al XV-lea pe tot cuprinsul Europei. Ca si Kogalniceanu, C. Popp-Serboianu arata ca primele consemnari privind existenta rromilor in Europa dateaza din anul 1260 si sunt legate de informatiile continute in scrisoarea lui Ottocar II, regele Boemiei, catre Papa Alexandru IV, in care se arata ca in armata regelui Ungariei existau si cete dintr-o populatie pe nume Cingari. Consemnarea rromilor pe tot cuprinsul Europei arata ca ei se raspandisera, pe nesimtite, pe intreg continentul. Reactia locuitorilor in locurile unde au ajuns rromii a fost extrem de ostila, deoarece nimeni nu putea intelege felul lor de viata, existenta lor nomada, intr-un contact permanent cu natura. Regii tarilor in care au ajuns au fost aproape unanimi in a-i alunga de pe teritoriile proprii, considerandu-i exponenti ai unei mentalitati straine, distructive, acuzandu-i mereu de inselatorie, vrajitorii, hotii etc.

Cu felul lor de viata si in ciuda persecutiilor, rromii au 'cucerit', fara lupta si fara varsare de sange, teritoriul Europei si al altor continente, inscriindu-se in istoria si constiinta celorlalti oameni ca o prezenta ciudata si straina, dar de netagaduit. Ei au gasit mereu solutii pentru supravietuire,cu o tenacitate incredibila. Acest fapt este usor de remarcat chiar daca, uneori, datele referitoare la evenimentele legate de viata acestei etnii sunt insuficiente sau chiar contradictorii. Voi sustine aceasta idee in cele ce urmeaza.

Astfel, desi istoricul Eccard sustine ca Polonia a fost primul azil al rromilor, savantul Bataillard este de parere ca rromii au venit mai tarziu in Polonia si ca poporul considerat a fi fost cel al rromilor si consemnat in 1256 era, de fapt, un trib de tatari. In Cronica di Bologna, Muratori sustine ca primii egipteni sau zingari care au sosit in oras au fost inregistrati la 1422. Apoi Borow avanseaza ideea ca primii rromi, atestati documentar, ar fi fost o ceata de 3000, care au aparut in anul 1417 langa Suceava, cu permisiunea voievodului Alexandru I. In anii urmatori, alte cete de rromi ar fi patruns in Tara Romaneasca, Transilvania si Ungaria. Astfel, un grup de rromi condusi de voievodul Laslo s-a stabilit la Ziss si a obtinut de la regele Sigismund autorizatia de a locui in apropierea oraselor libere si a oraselor regale. In Ungaria rromii aveau statutul de peculium regis (domeniul regelui n.n), privilegiu ce ii punea automat sub protectia acestuia. Mihail Kogalniceanu arata ca prima consemnare demna de luat in seama este cea referitoare la aparitia rromilor in Moldova, sub domnia lui Alexandru cel Bun, in 1417. Acelasi istoric considera ca celelalte consemnari si ipoteze sunt insuficiente pentru stabilirea datei aparitiei rromilor in sud-estul Europei.

In realitate, primele atestari documentare referitoare la rromii din teritoriile romanesti sunt constituite de: un document din 1385 al lui Dan Voda si un hrisov din 1388 al lui Mircea cel Batran. Nu este gresit sa presupunem faptul ca rromii existau de mai mult timp in tarile romane, fata de referirile documentare. Este oricand posibila descoperirea unor noi hrisoave care sa confirme acest fapt. Cu cat inaintam in timp, datele devin mai clare, mai abundente, permitand elaborarea unor ipoteze mai pertinente. Astfel, datele ulterioare anului 1417 sunt mai greu de contestat, ele fiind destul de unitare ca inteles, desi apartin unor izvoare diferite. In acest mod, aflam ca in 1417 rromii au urcat spre Germania, in imprejurimile Marii Nordului, iar in 1418 au patruns in Elvetia ca o mare hoarda a unei natii necunoscute, bruna la culoare, cu o figura straina, prost imbracata, inarmata cu pasapoarte ale oficialitatilor bisericesti si obstesti. Acestia se numeau Cingari sau Rromi iar seful se chema Mihai. Patru ani mai tarziu, in 1422, zicand ca vin din Egipt, condusi de un anume Andrei, rromii apar in Bologna si Bale. Intre 1430 si 1440 rromii au aparut in Anglia, iar in 1458, este data deja o ordonanta a guvernului acestei tari avand caracter ostil rromilor. Putkanov ii mentioneaza pe rromi in Rusia, in jurul anului 1500.

Dupa anul 1500, primele mentiuni referitoare la rromi sunt inregistrate in anul 1501, in Polonia si Lituania, iar in Suedia, in 1513. Frank Sebastian scrie, in secolul al XVI-lea, ca rromii sunt raspanditi in Europa astfel: o parte in Lombardia, o parte in insula Creta si o alta parte in insula Candia. O subdiviziune a rromilor din Ungaria, dupa ce a trecut prin Germania, a ajuns in Franta, Anglia si Spania. In 1561, Francisc I a dat primele ordine de persecutie a rromilor, iar in 1612, in Franta este consemnata a doua persecutie oficiala. Desi ostilitatea manifestata fata de rromi a fost unanima in tarile Europei in perioada medievala, intalnim si preocupari serioase de civilizare si integrare sociala a lor. Astfel, Maria Tereza a dispus emanciparea rromilor din Imperiul Austriac si, in consecinta, a emis, in aceasta directie, ordine in 1768 si 1773. Iosif al II-lea a reluat aceasta actiune printr-o circulara datata 1782. In conditiile in care referirile la rromi sunt rare, iar unele contradictorii, o problema mult disputata a fost si aceea a numarului acestei populatii in tarile Europei. Pana in secolul al XIX-lea nu a fost posibila intocmirea unor statistici credibile, date fiind informatiile total insuficiente pentru realizarea acestui lucru. Trebuie facuta precizarea ca, intre secolele XVI-XVIII, rromii din Europa au avut acelasi statut ca si pana la anul 1500. Mai precis, in rasaritul Europei, se intalnesc rromii robi, adusi si vanduti de tatari in Moldova, Tara Romaneasca, Transilvania, Bulgaria, Serbia, Polonia si Rusia. Dar tot in rasaritul Europei este intalnita si categoria rromilor nomazi, care, ca si in apusul continentului, pentru o taxa anuala platita domnitorului, aveau dreptul la libera circulatie in tara respectiva. O a treia categorie de rromi, intalniti in rasaritul continentului, desi mult mai putin numeroasa, este aceea a rromilor liberi, de obicei, meseriasi, muzicanti, aurari etc. Daca, in aceasta perioada, situatia rromilor din rasarit, putem considera ca a ramas relativ stabila, in apusul Europei, rromii nomazi au fost tinta unor persecutii si prigoane oficiale atat pe linie administrativa cat si religioasa. Dupa cum am mai spus, rromii aveau faima de vrajitori, deci aflati in legatura cu duhuri necurate, ceea ce impunea o eliminare a lor din comunitatile umane sau, in cel mai bun caz, o limitare stricta a contactului lor cu celelalte populatii.

S-a vehiculat uneori cu inconstienta, chiar de intelectuali romani, sigur, in necunostinta de cauza ideea ca romanii i-au transformat pe rromi in robi. Ideea nu are nici o justificare reala sau stiintifica. Dupa cum am vazut, pe teritoriul tarilor romane erau atat rromi nomazi, rromi liberi cat si rromi robi. Rromii robi proveneau prin cumparare de la tatari sau turci, de la stapanii pamanteni de robi sau se nasteau cu acest statut in familiile deja inregistrate cu acest statut. Exista destule situatii de rromi dezrobiti, deci procesul invers celui pus in discutie, dar nici un exemplu consemnat de transformare silita a unui rrom liber sau nomad in rob. Cred ca acest exemplu de distorsionare a informatiei demonstreaza, inca o data, necesitatea unei informari cat mai corecte in tot ce tine de istoria rromilor.

Primele statistici din secolul al XIX-lea indica un numar destul de important de rromi in Europa si in lume. Semnalam doua dintre cele mai reprezentative statistici din secolul al XIX-lea referitoare la rromii inregistrati in Europa si in intreaga lume. Statistica rromologului Cora Guido, din lucrarea Die Zigeuner, consemneaza in Europa, la 1890, cifra de 779.000 de rromi, ponderea principala fiind inregistrata in zona Balcanilor si cea a Europei Centrale.

Pentru intreaga lume aceeasi statistica avanseaza cifra de 2 000 000 de rromi.

O foarte interesanta statistica similara, apartinand istoricului M. Kogalniceanu, consemneaza pentru aceeasi zona numarul de 600.000. Numarul destul de mare al rromilor in Europa a dus, mai ales dupa primul razboi mondial, la o mai mare preocupare a oficialitatilor din diverse tari privind integrarea lor in societate. Informatiile referitoare la aceasta etnie devin din ce in ce mai numeroase, dar inca nu suficiente pentru a inlatura suspiciunile, prejudecatile si legendele deja create in ceea ce-i priveste. Iata cateva dintre initiativele cele mai interesante intreprinse in tarile europene in secolul XX. Astfel, in Cehoslovacia anilor 1930, Antoche Slatin, profesor la o catedra de filosofie, a scos un ziar intitulat Propasirea noastra, redactat in limba tiganeasca. Tot in aceasta tara, consiliile municipale ale oraselor Uzhorod si Berehovo au construit scoli speciale pentru copiii de rromi, cu un program similar celorlalte scoli existente, dar cu accentul pus pe educatia muzicala.

In Uniunea Sovietica problema rromilor ca minoritate etnica, probabil si din motive propagandistice, a fost tratata cu atentie deosebita. La Moscova, printre alte teatre pentru minoritati, a fost infiintat si un teatru tiganesc cu reprezentatii in limba tiganeasca. Tot aici a luat fiinta si un vestit ansamblu tiganesc. In Siberia, in localitatea Velikie Haiduki, a fost proclamat un 'rege' al rromilor pentru a carui incoronare au trimis delegati rromii din intreaga lume.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, informatiile despre rromi devin din nou foarte sarace, mai ales in rasaritul si centrul Europei, unde numarul lor era considerabil. Cu mici exceptii, tarile comuniste au evitat o abordare de esenta a acestei probleme. O abordare, totusi, a problemelor etniei tiganesti a existat in Ungaria, incepand cu anii '70, prin emisiuni la radio, dezbateri in presa si in parlamentul tarii.

In Iugoslavia anilor '80 a aparut un dictionar al limbii rromilor iar in cateva localitati din Kosovo au fost infiintate scoli primare cu predare in limba tiganeasca.

In Polonia, din initiativa autoritatilor, pentru atragerea rromilor in viata tarii, in unele localitati au fost ridicate biserici in care slujbele religioase se tin in limba tiganeasca.

Exista particularitati care trebuie sa fie evidentiate pentru ca ele sunt cheia viitoarei intelegeri a lumii rromilor. Daca in cele mai multe tari europene aparitia rromilor este consemnata in general dupa anul 1417, in sudul Dunarii ei sunt atestati documentar inca din anul 1248 printr-un hrisov de donatie dat de tarul Dusan al sarbilor. Din acest act rezulta ca rromii traiau in aceasta zona din primele decenii ale secolului al XIII-lea. Aceasta informatie provine de la Nicolae Iorga, din Anciens documents de droit roumain. Devine astfel fireasca presupunerea existentei rromilor si in tarile romane in aceasta perioada de indata ce ei deja constituiau in Serbia obiectul unor donatii.

Bazandu-se pe informatiile furnizate de B. P. Hasdeu in Arhiva istorica a Romaniei (1867), N. Iorga sustine ca rromii au fost adusi in tarile romane de invazia mongola (tatara) la jumatatea secolului al XIII-lea. Tot in aceasta perioada este de presupus si fenomenul aparitiei lor in Tara Romaneasca din sudul Dunarii.

Date fiind cele mentionate mai sus, credem firesc sa presupunem aparitia rromilor in tarile romane atat prin partea de rasarit a tarii (adusi de migratia tatarilor), cat si din sudul Dunarii, prin nomadism, justificandu-se astfel si atestarea documentara a rromilor in aceasta perioada.

In acest sens, se poate mentiona ca in tarile romane, existenta rromilor este pentru prima data atestata intr-un document de la Dan Voda (1384-1386), emis in anul 1385. Prin acest act, domnitorul dona manastirii Vodita patruzeci salase de rromi (salas - grup de rromi format dintr-o familie sau un singur individ-n.n.), care treceau, astfel, sub jurisdictia noului stapan. In 1388, Mircea cel Batran daruia manastirii Cozia, 300 salase de rromi, fapt ce demonstreaza inca o data ca rromii erau numerosi in Tara Romaneasca, din acel moment. Reamintim si consemnarile despre rromi facute in 1417 sub domnia lui Alexandru cel Bun, prin care era precizata existenta unei grupari de 3000 de rromi langa Suceava. In hrisoavele secolelor XIII-XIX este evidenta existenta unei stapaniri domnesti asupra rromilor cu statut de robi. In multe situatii domnia ii transforma pe rromi in obiectul unor danii catre manastiri sau boieri.

Iata, din aceasta perioada, continutul mai multor documente ale Sihastriei Manastirii Putna, acte de danie, din vremea lui Stefan cel Mare si de mai tarziu, puse in lumina de istoricul Dimitrie Dan in lucrarea Manastirea si comuna Putna. Dintre acestea cele mai cunoscute sunt:

din 1490, dat la Suceava, prin care Stefan cel Mare daruieste manastirii Putna unsprezece salase de rromi cu mai multe suflete, ca robi, pe care ii avea din Basarabia; uricul din 1503, prin care Stefan cel Mare confirma Manastirii Putna stapanirea pentru patru salase de rromi, cu 13 suflete; uricul din 1581 prin care Iancu Voda a daruit si intarit Manastirii Putna 53 salase de rromi, cu 184 de suflete, cu femeile si copiii lor; hrisovul din 1627, prin care Miron Barnovski a daruit Manastirii Putna 17 salase de rromi, cu 34 de suflete. La acestea se poate adauga hrisovul din 1736 prin care se consemna ca Manastirea Putna poseda 174 de suflete de robi manastiresti. Toate aceste danii au fost intarite de Grigore Ghica Voda la 1688.

Prin aceste danii si mosteniri a aparut categoria rromilor 'vatrasi' (stabiliti la o anumita vatra).

Din perioada 1350 - 1850 ne-au ramas foarte multe documente, cea mai valoroasa culegere de asemenea acte fiind realizata de George Potra, in cartea sa Contributiuni la istoricul rromilor din Romania, privitoare la conditia sociala a rromilor din Moldova si Tara Romaneasca. Numarul mare al robilor, din aceasta perioada, a determinat reglementarea prin legi a drepturilor si indatoririlor lor. In documentele medievale existente, referitoare la rromii domnesti, exista o serie de amanunte concrete privind obligatiile si viata lor Astfel, aflam ca in tarile romane, marele armas era insarcinat cu adunatul tributului tuturor categoriilor de rromi (vatrasii, muzicantii, aurarii, laietii etc.) pentru domnitor. Se pare ca mai 'favorizati' in privinta darilor erau rromii manastiresti, care plateau dari numai egumenului. Scutit de dari era bulibasa care se ocupa, de fapt, cu stransul banilor. In anumite locuri rromii aveau cneji si juzi, functii si denumiri imprumutate de la populatiile inconjuratoare. Abaterile obisnuite din cadrul comunitatilor (adulterele, inselaciunile, bataile) erau judecate de bulibasa, iar la neintelegeri grave era cerut ajutorul sfatului batranilor care se bucura, la rromi, de un respect foarte mare (in unele comunitati tiganesti din Romania se pastreaza si astazi aceste legi nescrise).

Legi speciale care sa vizeze exclusiv drepturile si indatoririle rromilor nu au existat vreodata. Se aminteste, doar, prin hrisoave, ici si colo, ce se cuvine robului rrom si ce nu. Unele dintre aceste legi erau destul de crude si de arbitrare, fiind o oglinda a mentalitatii vremurilor respective:

- robul rrom putea, astfel, sa fie batut, dar nu omorat;

- rromii puteau fi vanduti fara insa a fi despartiti de sot (sotie) sau copii;

- casatoriile dintre romani si rromi au fost interzise multa vreme, iar cand au fost acceptate, cei casatoriti cu robi rromi, ca si urmasii lor, erau considerati rromi.

Despre drepturile juridice ale rromilor din tarile romane in perioada medievala avem informatii fragmentare, dar concludente, tot din hrisoavele vremii. Au ramas asemenea documente referitoare la robii fugiti, eliberarea acestora sau judecati intre ei. Sunt semnificative, in acest sens, hrisoavele lui Ilias Voda din 1669, Antioh Cantemir din 1706 si Grigore Ghica din 1741.

De la Nicolae Iorga avem informatii interesante despre schimburile de rromi cum ar fi vanzarea unei "jumatati de rrom" (in cazul in care acesta apartinea unor soti, jumatate sotului si jumatate sotiei) si chiar vanzarea unui rrom de catre el insusi. Dintr-un astfel de act rezulta si faptul ca nu toti rromii erau robi, dar ca uneori, pentru obtinerea unor avantaje materiale si a unei protectii sociale, renuntau la statutul de oameni liberi. Alteori, din cauza lipsurilor, rromii liberi ajungeau sa-si vanda proprii copii. Un asemenea caz este aflat intr-un hrisov din anul 1718, care atesta vanzarea de catre o mama a propriului copil. Intr-un alt document, din1621, ramas de la Radu Voda, aflam ca fiul unui rrom si al unei romance este considerat rrom. Uneori documentele surprind si evenimente inedite, cum ar fi un hrisov din 1821 in care se vorbeste de eliberarea unei tiganci, care, incalcand drepturile ce le avea ca roaba, s-a cununat pe ascuns cu un rrom al Manastirii Dobrusa. Stapanul tigancii s-a induiosat si a eliberat-o.

Despre rromii transilvaneni si in special despre cei banateni aflam amanunte interesante de la Francisc Griselini in Istoria Banatului Timisan. Ele se refera in special la masurile de integrare sociala initiate in aceasta parte a tarii in perioada medievala.

Termenul rrom a devenit, cu timpul, in tarile romane, echivalent cu cel de rob. Pentru evidentierea acestui fapt, amintim cateva dintre capitolele Codului civil al Moldovei din 1833, in care erau stipulate interdictii care legiferau clar statutul de rob ca pe o echivalenta cu cel de rrom. Astfel, casatoriile mixte erau interzise si chiar casatoriile intre robi nu se puteau incheia decat cu consimtamantul stapanilor.

In Tara Romaneasca, rromii isi derulau viata dupa aproape aceleasi legi. Se remarca, totusi, o oarecare imbunatatire a acestor legi fata de cele din secolele anterioare (amintim ca, dupa legile acelor timpuri, cine se casatorea cu un rob devenea automat rob, ca si copiii rezultati din aceasta casatorie). O concluzie este aceea ca in veacul al XIX-lea situatia rromilor din tarile romane a continuat sa fie precara, chiar daca nu se poate nega o imbunatatire in acest sens. Cu toate acestea, nu de putine ori rromii s-au plans ocarmuirii de abuzurile facute de boieri sau egumeni. Din documentele vremii rezulta si faptul ca acesti etnici nu aveau dreptul sa-si inmormanteze mortii in acelasi cimitir cu crestinii.

Inainte de revolutia de la 1821, dupa relatarile consulului prusian la Iasi si Bucuresti, Kreuchely, ocupatiile rromilor din tarile romane erau urmatoarele:

- aurarii sau rudarii, care in loc de contributiuni, dari, culegeau aurul din nisipurile raurilor Olt, Topolog, Arges si Dambovita: 700 salase;

- baiesii sau aurarii care scoteau aurul din mine: 100 salase; (termenii rudari, baiesi si aurari sunt sinonimi, denumind aceeasi categorie de rromi care scoteau sau culegeau aurul din mine sau din nisipul raurilor de munte): 1000 salase;

- lingurarii :800 salase;

- laiesii: 700 salase;

Total: 3300 salase

Se pare ca statistica nu este completa, fiind uitate alte categorii de rromi existente in acea vreme in Moldova si Tara Romaneasca. Mihail Kogalniceanu furnizeaza informatii mai complete despre categoriile de rromi din tarile romane la inceputul veacului al XIX-lea.

Nici una dintre categoriile de rromi descrise de Kogalniceanu nu avea locuinte fixe. Vara locuiau in corturi, iar iarna in bordeie pe care le sapau la marginea padurilor in apropierea unor sate, unde isi puteau pune in valoare talentul de mestesugari si in acelasi timp puteau sa fure. Zece pana la cincisprezece familii (salase) erau sub conducerea unui barbat ales de catre acestia.

In Moldova si Tara Romaneasca, acesti conducatori se numeau juzi; in Transilavania si Ungaria, juzii se subordonau unui bulibasa sau unui voievod. Bulibasii sau voievozii erau alesi din familii care dadusera deja asemenea conducatori, erau mai inaintati in varsta, mai bine imbracati si mai impunatori. Alegerea se facea in prezenta tuturor, iar cel ales era aruncat de trei ori in sus. Juzii si bulibasii erau confirmati de catre conducatorul militar al principatului (marele armas). Lui i se platea de catre juzi tributul stabilit; el fixa aceasta taxa si le comunica rromilor hotararile domnitorului. In cazuri de conflict tot el ii judeca. Pentru a se distinge din multime, bulibasii purtau barba si umblau calare, cu o mantie de purpura, ciubote rosii sau galbene, cu o caciula din piele si un bici de trei curele cu care pedepseau rromii care savarseau abateri.

Vatras inseamna rrom legat strict de o anumita vatra, in sensul de proprietate, perimetru stabil; laietele era rromul de laie sau satra. Robii apartinatori boierilor si manastirilor erau de doua feluri: laieti sau vatrasi. Ca drepturi si indatoriri, laietii erau ca si ceilalti rromi, numai ca plateau tribut stapanului si nu domnitorului. Cand stapanul construia ceva, ei aveau obligatia sa participe ca si constructori, dar primeau pentru hrana lor zilnica o anumita suma de bani.

Vatrasii erau cei ce aveau locuinte fixe si nimic altceva decat numele de rrom, caci ei au uitat definitiv limba, au pierdut obiceiurile confratilor nomazi intr-atat incat nu puteau fi diferentiati, in aceasta privinta, de moldoveni si valahi. O parte dintre vatrasi locuiau in sate, unde se ocupau de agricultura, erau frizeri, croitori, cizmari, fierari. Majoritatea vatrasilor locuiau in orase, in casele boieresti si practicau diverse meserii (croitori, zidari, cosari), iar femeile se ocupau cu curatenia si aranjatul caselor, spalatul rufelor, tesutul rochiilor, brodatul argintului si aurului.

Pentru robii din casele boieresti, in cazul in care acestia se faceau vinovati de ceva, exista prevazuta pedeapsa cu bataia la talpi. Aceasta pedeapsa a fost pastrata si in urma Regulamentului organic. Ca pedepse erau prevazute, de asemenea, bataia cu biciul si inchisoarea pentru catva timp. In cazul in care recidiva, rromul era pedepsit prin aplicarea unui 'colier' nituit in jurul gatului pentru a-l jena in timpul somnului. Din categoria vatrasilor s-au ridicat, atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca, cei mai talentati muzicanti. Kogalniceanu ii descrie pe rromii vatrasi contemporani lui ca avand o fizionomie nobila, de statura inalta, bine claditi fizic. Tigancile erau frumoase, cu ochi mari si negri. Istoricul ii considera pe rromii vatrasi mai civilizati decat taranii si considera ca acestia merita ca guvernele principatelor sa le redea libertatea. Se estimeaza, pentru aceasta perioada, in ambele principate romane, un numar de 35000 de familii. Cu exceptia vatrasilor si a unei parti dintre lingurari, toti ceilalti rromi erau nomazi, avand aceeasi limba si aceleasi obiceiuri.

Existau in perioada medievala si moderna teritorii romanesti aflate sub ocupatie straina. Soarta rromilor din aceste teritorii prezinta multe elemente similare cu cea a rromilor din Moldova si Tara Romaneasca dar si particularitati care trebuie sa fie mentionate. O prima abordare ii priveste pe rromii din Basarabia. Se stie ca in urma razboiului ruso-turc, 1806-1812, Moldova dintre Prut si Nistru a fost incorporata Imperiului tarist. In principal s-au mentinut relatiile sociale existente inainte de instrainarea acestui teritoriu, rromii ramanand in continuare robi ai statului sau robi particulari. Din 1829 s-a incercat o colonizare fortata in judetele din sudul Basarabiei: Tighina (Bender) si Cetatea Alba (Akerman) unde li s-a dat pamant si au fost scutiti patru ani de impozite. Aceasta incercare ca si altele ulterioare, precum cea de a-i ingloba pe rromi in oastea cazaceasca a guberniei, au esuat lamentabil datorita impotrivirii acestora. In 1861, rromii din Basarabia au fost dezrobiti, o parte fiind inproprietariti si devenind tarani, iar alta parte au ingrosat randurile rromilor nomazi. O mica parte au ramas sedentari ca mestesugari si lautari astfel ca anul 1918 gaseste Basarabia cu cel mai mic numar de rromi din toate provinciile romanesti.

Dupa 1785, Bucovina a intrat in componenta imperiului habsburgic. Odata cu teritoriul s-au preluat si comunitatile de rromi, cu robia lor, ca realitate sociala si etnica. Astfel, manastirile din aceasta zona a tarii, aveau in proprietate foarte multi robi rromi pe care ii gestionau dupa modalitatea deja evidentiata. Austriecii au impus obligativitatea impozitelor si pentru rromi ca si pentru celelalte categorii sociale incercand sa puna capat practicilor de evaziune fiscala prin declararea ca 'rromi' a unor insemnate mase de tarani romani. In aceasta provincie, robia a fost desfiintata in anul 1783 printr-un ordin al imparatului Iosif al II-lea. Un timp, boierii locului au opus o rezistenta indarjita acestei reforme. In aceasta perioada, rromii nomazi au fost si ei impusi la dari speciale. In 1802 s-a interzis intrarea in provincie a rromilor straini iar rromii nomazi au fost obligati la sedentarizare si, incepand cu anul 1803, la darile specifice tuturor cetatenilor. In timp, autoritatile austriece au reusit, pana la 1878, prin masuri energice de eliminare a nomadismului, sa sedentarizeze toti rromii nomazi din guberniul Galitiei, de care tinea si Bucovina. Singurii rromi nomazi, consemnati la sfarsitul secolului al XIX-lea in aceasta zona, erau cei veniti din Ungaria sau Romania. Iata de ce, in Bucovina situatia rromilor era, in mare masura, diferita de alte tinuturi romanesti.

Credem ca si rromii din Transilvania necesita o atentie speciala cel putin pentru cateva elemente care le-au determinat o evolutie speciala in acest spatiu. Prin decretul din 1782 dat de imparatul Iosif al II-lea s-a inceput in Transilvania un foarte intens proces de sedentarizare si maghiarizare a rromilor. Ei erau obligati sa mearga la scoala, sa invete ungureste, sa satisfaca stagiul militar si sa se integreze in viata sociala printr-o meserie oarecare. Aceasta sedentarizare dirijata de autoritatile habsburgice a dus cu timpul la integrarea sociala a multor comunitati tiganesti si la o asimilare ce a sters orice identitate a acestora. Dupa 1794, autoritatile Transilvaniei nu au mai permis gruparea rromilor in numar mare intr-un loc, ei fiind obligati sa stea dispersati si sa-si stabileasca locuintele la marginea localitatilor. Tot ca masuri speciale, trebuie sa amintim faptul ca, intre 1841 - 1844, Dieta Transilvaniei a incercat o reglementare juridica a situatiei rromilor iar intre 1850 - 1860 s-au revigorat o serie de masuri politienesti indreptate in special impotriva nomazilor. In epoca dualismului austro-ungar s-a incercat o eradicare a vagabondajului, cersitului si a delictelor de tot felul care ii aveau ca autori in special pe rromi; politica autoritatilor a fost, in aceasta perioada, preponderent represiva si a coincis cu o pauperizare accentuata a populatiei tiganesti din Transilvania datorita industrializarii care a afectat direct meseriile traditionale ale acestora. Din datele unei conscriptii din anul 1893 aflam despre ocupatiile rromilor si raspandirea lor. Astfel, cei mai multi erau mestesugari in cadrul comunitatilor agricole; aici cele mai raspandite categorii de meseriasi erau: fierarii, caldararii, confectionerii de cuie, linguri si vase din lemn, caramidarii, bidinarii si muzicantii. Faptul ca autoritatile austro-ungare au dus o politica dura, de asimilare a rromilor din Transilvania, nu inseamna ca s-a si reusit in totalitate asimilarea lingvistica si culturala a acestora, asa cum se intentiona.

In perioada de emancipare a spiritului national al romanilor se plaseaza si marele act umanitar de dezrobire a rromilor. Premise ale acestui eveniment au aparut inca din secolul al XVIII-lea. Astfel, in timpul domniei lui Constantin Mavrocordat (1730-1769), printr-o anafora domneasca (1766), robii rromi au capatat dreptul de a nu mai fi despartiti intre ei, adica de a nu mai fi vanduti copiii separat de parinti sau sotul de sotie. Ideile de libertate si de avant revolutionar ce i-au animat pe romani in secolul al XIX-lea au dus si la recunoasterea anacronismului robiei rromilor si in consecinta la recunoasterea necesitatii dezrobirii acestora. Astfel, in Moldova, in 1835, a fost retiparit hrisovul lui Mavrocordat referitor la danii, schimburi si vanzari de rromi. In 1837 apare un studiu al lui M. Kogalniceanu despre rromi, in scopul de 'a sluji pentru moment acelor voci care s-au ridicat pentru rromi'. In 1839, in Moldova, s-a dat rromilor dreptul la rascumparare. La 31 ianuarie 1844, printul Mihail Sturza a prezentat Adunarii Moldovei un proiect de abolire a robiei, pe mosiile manastiresti. In Tara Romaneasca, in 1847, Gheorghe Bibescu a legiferat dezrobirea tuturor rromilor robi ai manastirilor si asezamintelor politice. In programul Revolutiei de la 1848 din Tara Romaneasca, articolul 14, a fost prevazuta dezrobirea tuturor rromilor prin despagubire, astfel:

'Poporul roman leapada de pe sine neomenia si rusinea de a tinea robi si declara libertatea rromilor particulari. Cei ce au suferit pana acum rusinea pacatului de a avea robi sunt iertati de poporul roman, iar patria, ca o muma buna, din visteria sa, va despagubi pe oricine va reclama ca a avut paguba din aceasta fapta crestineasca".

La 11 decembrie 1855, printul Grigore A. Ghica a abolit pentru totdeauna robia rromilor in toata intinderea principatului Moldova. Abia in 1856, sub domnia lui Barbu Stirbei, a fost abolita robia tuturor categoriilor de rromi din Tara Romaneasca. Ultimele vestigii ale acestei degradante situatii pentru conditia rromilor din Principatele romane au disparut pentru totdeauna in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Este interesanta reactia rromilor in urma marelui eveniment al Dezrobirii, atat de important pentru soarta lor. La inceput, se pare ca au fost dezorientati si nu au stiut ce sa faca cu libertatea pe care au primit-o neasteptat. Aceasta reactie era normala, daca ne gandim la starea de robie cu care erau obisnuiti. Dar, dezorientarea rromilor dezrobiti nu putea sa dureze prea mult. Si dupa anul 1860, rromii din Romania au ramas diferentiati in doua mari categorii: rromii sedentari si rromii nomazi. O parte dintre rromii dezrobiti au primit pamant iar cei ce cunosteau diferite meserii s-au asezat la marginea targurilor si satelor. Acestia au fost destul de numerosi si au constituit categoria rromilor sedentari din Romania. Dar nu toti rromii s-au hotarat sa treaca la viata sedentara si, de aceea, o alta parte dintre ei a continuat sa colinde tara. Ii regasim pe rromi consemnati in diverse scrieri la inceputul secolului al XX-lea. Din lucrarile lui G. Potra, C. Popp-Serboianu si I. H. Schwicker, aflam date interesante in legatura cu aceasta populatie. In jurul anilor 1930, C. Popp-Serboianu mentioneaza existenta in Romania a laiesilor si vatrasilor.

In functie de meseria exercitata, laiesii se grupau in urmatoarele categorii:

Ei au inceput totusi sa abandoneze aceasta ocupatie si s-au orientat spre fabricarea de piepteni de os, crosete, andrele, foarfeci etc.;

- ciurarii. Acestia se ocupau de confectionatul ciururilor, sitelor, pieptenelor, periilor etc.;

- caldararii faceau caldari de arama, tingiri si oale;

- fierarii, care construiau sarete si in general orice obiecte de fier; ei erau stabiliti in orase dar si in sate;

- costorarii (spoitorii) veniti din Turcia, spoiau vasele de bucatarie cu cositor;

- rudarii (blidarii sau lingurarii) se ocupau cu fabricarea de jgheaburi, furci pentru camp (din lemn), furci de tors si fuse, talere din lemn, linguri, maturi;

- potcovarii stabiliti la orase si sate, potcoveau caii si executau si alte lucrari din fier;

- chivutele erau stabilite numai in orase unde se ocupau cu varuitul caselor;

- mesterii - lacatusi, stabiliti in orase, vindeau bare pentru garduri, reparau incuietorile de usi si faceau chei;

- lautarii (muzicantii) locuiau atat in orase cat si in sate;

- vanzatoarele de flori si floricele, se gaseau numai in orase;

- salahorii - muncitori necalificati in domeniul constructiilor de locuinte;

Vatrasii traiau, in mare parte, in sate unde, incepand cu 1924, data la care au primit in posesie pamant, se ocupau cu agricultura. O parte dintre acestia erau cantareti, croitori, potcovari, servitori la curtile boieresti, bucatari etc. Femeile acestora lucrau la particulari (spalau, coseau, brodau etc.). Vatrasii au inceput sa-si uite limba, aproape in totalitate, iar copiii lor mergeau la scoala. C. Popp-Serboianu precizeaza ca nu existau alte categorii de rromi in Romania in anul 1930.

In anul 1934, in Craiova au aparut doua numere ale ziarului O rom (Rromul), in care erau prezentati conducatorii Uniunii Generale a Romilor din Romania si problemele de viitor ale acestei organizatii si ale vietii rromilor in general. Dintre propuneri mentionam: casa rromilor, care ar fi urmat sa fie o cladire-muzeu in care sa se adune toate documentele importante privind istoria acestei etnii. Ziarul era condus de doi directori: N. St. Ionescu din Bucuresti si Marin I. Simion din Curteanca.

Credem ca merita mentionata deviza acestui ziar in care era exprimata cu patetism increderea in viitorul etniei tiganesti:

'Rromilor, uniti-va ! Prin voi si pentru voi, Uniunea noastra pregateste viitorul demn de sufletul si simtirea voastra. Nu zaboviti o clipa. Fiti increzatori in destinele neamului vostru, unindu-va !'

Tot despre aceasta perioada avem informatii si de la istoricul George Potra. Ni se spune ca, in jurul anului 1935, numai Bucurestiul adapostea 30.000 rromi din care o treime o reprezentau lautarii. Acestia erau cel mai bine organizati din toti meseriasii rromi fiind grupati intr-o uniune a lautarilor condusi de un presedinte titrat al Academiei de Muzica, in a carui sarcina era si solutionarea neintelegerilor si litigiilor profesionale. In perioada dintre cele doua razboaie mondiale a existat in Romania organizatia intitulata Uniunea Generala a Romilor din Romania, organizatie a rromilor din care faceau parte, in 1939, 784.793 membri. Ne indoim de veridicitatea acestei cifre ea nefiind sustinuta de o statistica corespunzatoare credibila. Cifra este contrazisa si de rezultatele recensamantului din anul 1930 care consemneaza in Romania 242.656 rromi.

Intre anii 1940 - 1944 existenta rromilor din Romania este marcata de episodul deportarii acestora dincolo de Nistru, in teritoriul ocupat de armatele germana si romana. Justificarea acestui act al regimului Antonescu este si astazi controversata si ramane in continuare o datorie a specialistilor sa stabileasca esenta celor petrecute. Din arhive, rezulta faptul ca intre anii 1940 si 1944 aproximativ 35.000 de rromi, in mare parte nomazi costorari au fost deportati in Transnistria sub motivul oficial al nerespectarii de catre acestia a regimului camuflajului deci punand in pericol siguranta teritoriului national. (Este vorba de crimele si furturile, puse in seama rromilor, care se comiteau in timpul camuflajelor terorizand populatia oraselor). Dintre rromii deportati circa 12.000 nu s-au mai intors.

O alta motivatie a deportarii, sustinuta de unii istorici, poate fi faptul ca maresalul Antonescu a intentionat sa-i salveze pe rromi de lagarele naziste, loc unde au ajuns confratii acestora din alte tari europene. In acelasi timp, s-a colonizat teritoriul de pe Bug cu o populatie vorbitoare de limba romana (in zona Bugului exista si astazi familii de rromi, ramase din acea perioada, care vorbesc limba romana). Datorita iernilor foarte grele din zona Transnistriei si lipsurilor inerente perioadei de razboi o parte dintre cei deportati au pierit in perioada respectiva. Comisia romana pentru victimele ultimului razboi arata ca numarul rromilor din teritoriile romanesti victime ale deportarii este de 35 - 36.000 (In acest numar, nu sunt inclusi rromii deportati de maghiari din Ardealul de Nord in lagarele din Auschwitz, Treblinka, Maidanek si Birkenau.). Numarul exact al rromilor victime ale deportarii din Transnistria urmeaza a fi stabilit de istorici din arhivele acelei perioade la fel si in ce masura deportarea rromilor a corespuns unor interese ale statului roman aflat atunci in plin conflict militar. In ceea ce priveste deportarile naziste ale populatiei tiganesti din tarile Europei in lagarele de exterminare, special create in acea perioada, s-au pastrat informatii importante.

Dupa 1944, in documentele P.C.R. privitoare la problema nationala, incepand cu Rezolutia Biroului Politic din decembrie 1948 si continuand cu celelalte documente de partid (inclusiv Programul Partidului) nu se vorbeste de existenta rromilor in Romania. O singura data, sub aspect politic, s-a acordat atentie rromilor si anume in campania electorala din 1946, cand Blocul Partidelor Democratice (B.P.D.), din care facea parte si P.C.R., a adresat manifeste speciale rromilor folosind apelativul: 'Frati romi si surori romite'.

In anul 1962, s-a luat masura sedentarizarii rromilor nomazi, incercandu-se astfel atragerea lor in societate. Necunoscandu-se insa specificul lor si nefiind tratata cu suficienta atentie aceasta problema, nici rezultatele nu au fost semnificative. La vechile motive de izolare fata de societate s-a mai adaugat unul si anume acela generat de drama celui care a fost nomad si liber , iar acum este fortat la un fel de viata pe care-l intelege greu. Rromii nomazi si-au construit case, dar nostalgia libertatii pierdute si modului de viata inradacinat in obisnuinta lor le vedem, poate, in cortul pe care acestia nu uita sa-l ridice in spatele casei si pe care, cu toate oprelistele, il folosesc in deplasarile lor prin tara. Dupa razboi, tinand cont de sporul de natalitate al acestei populatii, cifra reala a numarului rromilor din Romania trebuie sa fie astazi semnificativa. In urma recensamantului populatiei din 1977, a rezultat faptul ca in Romania exista circa 240.000 de rromi. Aceasta cifra nu poate fi insa corespunzatoare realitatii deoarece, in majoritatea lor, in speranta obtinerii unor avantaje sociale, rromii s-au declarat romani sau au fost inregistrati de recenzori ca atare. O evaluare exacta a numarului de rromi din Romania va putea fi facuta doar in momentul in care se va tine cont de stadiile de romanizare a tuturor categoriilor de rromi existente astazi in tara;

Toate perioadele istoriei rromilor, de aici sau aiurea, au fost sigur nefaste. Problema ce se pune este cat de nefasta a fost si cu ce specific. Ce se poate spune astazi cu certitudine este faptul ca, excluzand decretul sedentarizarii rromilor, celelalte masuri luate in perioada comunista pot fi caracterizate prin: ascunderea realitatii existentei masive a acestei etnii, lipsa unei cunoasteri reale a lumii lor si tendinta de asimilare fortata a acestora. Toate acestea tin de o neabordare frontala, institutionala a problemei. Sub comunism problemele oricarei minoritati erau un subiect tabu pentru toata lumea, acestea facand, din cand in cand, obiectul preocuparii "celui din tablou" care, singur, decidea ce este bine si ce este rau in aceasta privinta. Stim ce inseamna acest lucru intr-un regim totalitar si mai stim ca asemenea regimuri se edifica tocmai pe faptul ca doar un singur individ decide in toate domeniile vietii unei societati.

Bibliografie

Achim, Viorel. (1998). Tiganii in istoria Romaniei. Bucuresti: Editura Enciclopedica.

Avram, Andrei. (1960). Cercetari lingvistice la o familie de tigani.

Fonetica si dialectologie. Bucuresti: Editura Academiei R.P.R..

Bacanu, Mihai. (1996). Tiganii - minoritate nationala sau majoritate infractionala?. Bucuresti: Bravo-Press.

Cantemir, Dimitrie. (1976). Descriptio Moldaviae. Bucuresti: Minerva.

Chelariu, V. Grigore. (1937). Din limbajul mhalalelor, Buletinul Institutului de filologie romana "Al. Philippide", IV. Bucuresti.

Chelcea, Ion. (1939). Paramisa romanes. Bucuresti.

Chelcea, Ion. (1962). Rudarii din Valea Dunarii. Craiova.

Cherata, Lucian. (1993). Istoria Tiganilor. Bucuresti: Editura Z.

Cherata, Lucian. (1999). Tiganii. Istoric, specific, integrare sociala. Craiova: Sibila.

Cherata, Lucian. (2001). Gramatica limbii rromani. Morfologie, alfabet, transcriere fonetica. Craiova: Sitech.

Constantinescu, Barbu. (1878). Probe de limba si literatura tiganilor din Romania. Bucuresti.

Cozannet, Françoise. (1973). Mythes et coutumes des tsiganes. Paris: Payot.

Dan, Dimitrie. (1892). Tiganii din Bucovina. Cernauti.

Dan, Dimitrie. (1905). Manastirea si comuna Putna. Bucuresti.

Dan, Dimitrie. (1923). Manastirea Sucevita. Bucuresti.

Griselini, Francisc. (1926). Istoria Banatului Timisan. Bucuresti.

Iorga, Nicolae. (1931). Anciens documents de droit roumain. Bucuresti.

Kogalniceanu, Mihail. (1976). Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue des Cigains, Opere vol II. Bucuresti : Editura Academiei.

Kogalniceanu, Mihail. (1976). Dezrobirea rromilor, Opere vol II. Bucuresti : Editura Academiei.

Merfea, Mihai. (1991). Rromii - Integrarea sociala a rromilor. Brasov: Editura Barsa.

Miklosich, Francisc. (1872-1890). Uber die Mundarten und die Wanderungen der Zigeuner, vol. 1-12. Wien: Europa.

Pons, Emmanuelle. (1999). Tiganii din Romania-o minoritate in tranzitie. Bucuresti : Compania.

Popp-Serboianu, C.J. (1930). Les Tsiganes. Paris : Payot.

Potra, George. (1939). Contributiuni la istoricul tiganilor din Romania. Bucuresti : Fundatia Regala.

Sarau, Gheorghe (1998), Rromii, India si Limba Rromani, Bucuresti: Kriterion.

Schwicker, I.H. (1883). Die Zigeuner in Ungarn und Siebenburgen. Wien.