(Rezumat)
Eseul de fata este centrat asupra raporturilor dintre interculturalitate si interconfesionalitate, întelese ca sfere distincte dar complementare ale vietii sociale. Interculturalitatea corespunde vietii laice, seculare desfasurate în contextul societatii contemporane, în timp ce interconfesionalitatea corespunde vietii religioase, sacre, desfasurate în acelasi context. Analiza acestor raporturi, de a caror întelegere depinde calitatea - pozitiva sau negativa - a relatiilor între comunitati cu identitati diferite, se desfasoara în proximitatea unui fapt a carui unicitate surp 21221k1019v rinde o anumita specificitate tipica Banatului: retrocedarea lacasurilor de cult comunitatii greco-catolice întreprinsa de catre mitropolitul Nicolae Corneanu. Dincolo de aspectele polemice ale acestui fapt, semnificatiile sale interconfensionale si interculturale releveaza modul pozitiv de întelegere a raporturilor dintre comunitati diferite din punct de vedere identitar.
Atunci când se iau în discutie concepte cum ar fi cele de "interculturalitate" sau de "interconfesionalitate", o problema extrem de dificila se ascunde în spatele rândurilor scrise de cei care îndraznesc sa se avânte în teritorii atât de ambigue. Totul se datoreaza semantismului termenilor în cauza, care, la o simpla analiza, dezvaluie una dintre capcanele conceptelor în discutie. Atasata fie substantivului "cultura", fie celui de "confesiune", particula "inter-", a carei origine latina este evidenta, are urmatoarele sensuri principale: "între", "printre", "în mijlocul". Toate aceste semnificatii trimit la un înteles unificator, anume acela de "mijlocire", sau, înca si mai bine spus, de "intermediere". Cu alte cuvinte, atunci când vorbim despre "interculturalitate" sau despre "interconfesionalitate" ne vom referi, de voie sau de nevoie, la ceea ce se afla între culturi, respectiv între confesiuni diferite. Invocând o frumoasa metafora utilizata cândva de profesorul Virgil Ciomos, acel ceva care se afla "între" (lat. "inter-") poate fi gardul situat mediator la intersectia a doua gospodarii. Pastrând aceasta imagine în minte, putem deslusi problema implicata de conceptele noastre: gardul poate fi elementul unificator a doua vecinatati, dar, la fel de bine, el poate fi tocmai elementul care le desparte. Care anume este perspectiva ce hotaraste atributele sale? Aceasta-i întrebarea.
Una dintre lectiile memorabile ale lui Mircea Eliade, - valabila pentru orice savant "recent" - , se refera tocmai la perspectiva în care ne situam atunci când dorim sa studiem un fenomen oarecare în mod "obiectiv". Lucrul cel mai important pe care trebuie sa-l cunoastem când avem asemenea nazuinte a fost sintetizat de Eliade într-o sententa pe cât de lapidara pe atât de profunda: "perspectiva creeaza fenomenul (subl. M. E.)" (cf. Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, traducere de Mariana Noica, Bucuresti, Editura Humanitas, 1992, p. 15). Daca interferenta subiectului este inevitabila, care trebuie sa fie atunci perspectiva optima pentru studiul "interculturalitatii" si al "interconfesionalitatii"? Fara a ne lansa într-o apologie - dificil de sustinut astazi - a eminentei "stiintei sacre", teologia, asupra celorlalte discipline umaniste, în cele ce urmeaza vom încerca sa demonstram valoarea hermeneutica a acesteia, vadita nu atât în teorii subtile cât mai ales în atitudini existentiale concrete. Exemplul care ne va folosi în acest sens este reprezentativ atât pentru o anumita perspectiva aplicata interculturalitatii si interconfesionalitatii, cât si pentru regiunea unde a fost înregistrat: Banatul românesc. Pe cititorii cu un pronuntat simt critic, ne grabim sa-i asiguram ca este departe de noi orice gând triumfalist, cristalizat în formule gen "Banatul e fruntea". Trebuie însa sa recunoastem ca, deocamdata, aceasta pare a fi unica regiune a României unde interconfesionalitatea se afla în postura ei unificatoare. Exemplul la care ne vom referi e cel al retrocedarii lacasurilor de cult greco-catolice catre proprietarii lor de drept, fapt posibil datorita activitatii mitropolitului Nicolae Corneanu. Analizându-l, vom vedea cum o întelegere justa a raporturilor dintre confesiuni si culturi diferite, dar si a raportului dintre interconfesionalitate si interculturalitate poate avea efecte faste, ce merita sa fie scontate si de catre alti actori sociali.
Situatia Bisericii Greco-Catolice din România, în general cunoscuta, poate fi rezumata astfel: "Desfiintata de catre statul comunist, prin decretul nr. 358/1948, a fost din nou recunoscuta oficial prin decretul-lege nr. 9/31 decembrie 1989 si repusa în drepturi prin decretul-lege nr. 126/24 aprilie 1990, care prevede restituirea catre Biserica Unita cu Roma (Greco-Catolica) a bunurilor confiscate în 1948. (.) Biserica Unita cu Roma (Greco-Catolica) este foarte bine reprezentata în Transilvania si în Banat, unde functioneaza si singurele cinci episcopii din tara, înfiintate de catre Papa Ioan Paul al II-lea la 14 martie 1990" (cf. Constantin Jinga, "Situatia confesionala din România", în Coeziune sociala si diversitate culturala. Proiect pilot finantat de Programul Masuri de Încreder al Consiliului Europei, coordonat de Centrul European de Educatie pentru Democratie în colaborare cu Institutul Intercultural Timisoara. Raport, Timisoara, 1999, p. 9). În ciuda decretului-lege din 24 aprilie 1990, Biserica Greco-Catolica nu si-a recapatat nici astazi bunurile confiscate în 1948. În ceea ce priveste lacasurile de cult, aflate în folosinta Bisericii Ortodoxe Române, lucrurile sunt înca si mai complicate, autoritatile statului afirmând ca ele trebuie restituite numai pe baza dialogului purtat între greco-catolici si ortodocsi, si nu prin interventia autoritatii politice. Fara a intra în detaliile unei dispute de proportii, ne vom concentra atentia în continuare asupra a doua aspecte legate strict de tema eseului nostru: 1) întelegerea interconfesionalitatii de catre opozantii restituirii comunitatii greco-catolice a bunurilor confiscate de regimul comunist; 2) întelegerea aceluiasi termen conform atitudinii mitropolitului Nicolae al Banatului.
Numeroase marturii ne arata ca adversitatea oficialilor ortodocsi fata de Biserica Greco-Catolica este, cu foarte rare exceptii, pe cât de virulenta pe atât de raspândita. Teologii si ierarhii români se întrec în a înfiera uniatismul, sub pretexte mai mult sau mai putin verosimile. Formularea - cu adevarat memorabila - dintr-un text publicat în revista Biserica Ortodoxa Româna din 1894 (Nr. 11, Anul XVIII, 1894-1895, p. 1008), indica deja motivul acestor atitudini adverse: "Ne place sa ramânem în libertatea Bisericii Ortodoxe nationale". Accentul apasat pus pe ireductibilitatea nationala a ortodoxiei indica unul dintre punctele esentiale ale discordiei. Din nefericire, aceasta opozitie fata de principiul universalitatii crestinismului a pregatit solidarizarea ierarhiei româniste cu regimul comunist în vederea desfiintarii Bisericii Greco-Catolice. În 12 seprembrie 1948, când patriarhul Iustinian - aflat în vizita la Caransebes - se adresa credinciosilor catolici de rit bizantin, soarta lor era deja pecetluita. Cuvintele patriarhului sunt ne-echivoce:
"Cu ocazia învestirii mele, am adresat un cuvânt catre fratii români din Ardeal - din strana stânga (e vorba de credinciosii greco-catolici - n.n.) - care se lasa amagiti de câtiva conducatori care îi îndeamna sa asculte de conducatorii de afara si nu de cei firesti. Am facut apel atunci la patriotismul de români, ca sa lase oile pe care ni le-au rapit acum 250 de ani ca sa poata veni iarasi la staul. Ei au zâmbit si au facut ironii, când elogiam luptele Bisericii ortodoxe si jertfele de la taran pâna la vladica, atunci când în Ardeal se dadea foc manastirilor, când se schingiuiau si omorau preoti si calugari prin închisorile de la Kufstein, Vat, Seghedin etc. numai pentru faptul ca erau buni ortodocsi si periculosi pentru asupritori.
Daca s-a anulat Concordatul, alte acte vor urma (subl. noastra). Noi nu cerem decât egalitate. Când spuneam, la Moscova (subl. noastra), ca nu cerem decât drepturi egale, nimeni nu voia sa creada, ca în tara noastra, noi ortodocsii eram în urma.
Am suferit din partea romano-catolicilor ca unii care eram considerati ca o cenusareasa, ca unii care am pierdut clasa culta. Acum a venit vremea ca sa fie egalitate asa cum propovaduieste crestinismul.
Pot sa anunt deci, ca daca acei pastori mincinosi si români tradatori de neam, mai cauta sa tina sub amagire oile, ne vom duce noi sa ne adunam oile.
Daca primul patriarh al tarii Miron a legiferat si a facut unirea politica si nationala; Al treilea patriarh va avea rolul de a face unificarea bisericii cu o singura turma (sublinierea indica accentuarea cuvintelor de catre Patriarhul Iustinian - n.n.).
Va asigur ca toate angajamentele care le-am luat vor fi respectate. Caci nu suntem preocupati decât de propasirea, ridicarea si întarirea Bisericii Ortodoxe Române" (fragment din cuvântarea patriarhului Iustinian sustinuta la Caransebes, sustinuta în data de 12 septembrie 1948, publicata în Foaia Diecezana. Organul oficial al eparhiei ortodoxe române a Caransebesului, Nr. 38-39, 19 septembrie 1948, anul LXIII, p. 3).
Fara a necesita vreo analiza speciala, cuvântarea patriarhului Iustinian evidentiaza politica tipic comunista de a dezbina si învrajbi confesiunile crestine între ele. Oferindu-le ierarhilor ortodocsi posibilitatea "de a face unificarea bisericii cu o singura turma" (sic!), ideologii de la Moscova au amorsat o bomba cu efect întârziat. Nici astazi efectele ei nu s-au consumat. Trebuie însa sa spunem ca totul a fost posibil datorita conceptiilor nationaliste specifice majoritatii covârsitoare a ierarhilor si teologilor ortodocsi români, conceptii care legitimau implicit desfiintarea Bisericii Greco-Catolice. Consecinte de acest gen rezulta din afirmatii ca cele ale unui alt ierarh ortodox interbelic notoriu, mitropolitul Nicolae Balan:
"Sub raport religios, natiunile se talmacesc ca tot atâtea idei ale lui Dumnezeu, realizate în evolutia creatoare a istoriei. Prin urmare, natiunea, pentru noi, nu este un accident trecator, nu este ceva ce astazi exista, iar mâine poate sa dispara ca o umbra, ci este o realitate care se încadreaza în planurile vesnice ale ratiunii dumnezeiesti. În factorul national noi vedem elementul individual si elementul general omenesc împreunate într-o sinteza creatoare" (Nicolae Balan, Ortodoxia în mijlocul framântarilor de azi - Orientari programatice pentru "Fratia Ortodoxa Româna", Sibiu, 1933, p. 12). Transmitând vagi ecouri din filosofia hegeliana a istoriei, dublate de teoriile nationaliste de sorginte herderiana, teza natiunii concepute ca "idee a lui Dumnezeu" este doar primul pas catre o viziune asupra lumii cuantificata, scurt si cuprinzator, în urmatoarea propozitie: "Rasa si ortodoxia sunt componentele originare ale substantei românesti" (mitropolit Nicolae Balan, op. cit., p. 14). Pe cale de consecinta logica, daca componenta religioasa - în cazul nostru ortodoxia - este "componenta originara" a românismului, evident, orice "element" care nu este ortodox nu poate fi român. Rezulta deci ca un catolic (fie el grec sau latin) nu poate fi român, la fel cum membrii oricaror altor comunitati religioase sunt delegitimati a priori de orice drepturi subsumate conditiei de cetatean român. Pe cât de categorica pe atât de nefasta, aceasta idee a contribuit din plin la pregatirea conditiilor de derulare a tragediei Bisericii Greco-Catolice. Revenind însa la perspectiva specifica analizei noastre, trebuie sa remarcam, totodata, excluderea oricarei posibilitati de existenta a inter-confesionalitatii. De vreme ce ortodoxia, asa cum este ea conceputa de Nicolae Balan, se suprapune perfect cu substanta nationala româneasca, tot ceea ce nu este ortodox e pur si simplu o deviatie, o iluzie daca vreti, care, mai devreme sau mai târziu va disparea. Neexistând loc pentru un "altul", pentru "celalalt", spatiul dialogului, al interculturalitatii si interconfesionalitatii este înlocuit de monologul perpetuu al celor care apartin monolitului national-ortodox.
În ciuda modificarilor istorice survenite dupa evenimentele din decembrie 1989, majoritatea teologilor ortodocsi de azi se mentin pe aceleasi pozitii reductioniste, dupa cum putem vedea într-un important Dictionar de teologie ortodoxa publicat în ultimii ani:
"Dupa 250 de ani de <separatie formala>, la 21 octombrie 1948, Adunarea de la Alba Iulia, formata din clerici si credinciosi greco-catolici, a decis desfiintarea actului unirii din 1968 si revenirea la Biserica Ortodoxa Româna. Aceasta biserica <unita> care a fost desfiintata în 1948 si-a reluat activitatea în 1989.
În România <uniatismul> nu mai are baza istorica deoarece actul uniatiei a fost desfiintat în 1948. Aceasta nu înseamna ca Biserica <oficiala> unita nu are baza legala si sociologica sa existe si sa functioneze liber. Uniatismul n-are nici baza ecumenica si ecleziologica, deoarece se stie ca refacerea unitatii vizibile a crestinilor prin <trecerea la Roma> a ortodocsilor este o metoda inacceptabila" (cf. Ion Bria, Dictionar de teologie ortodoxa. A-Z, Bucuresti, Editura Institutului Biblic si de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, 1994, pp. 414-415).
Încercând sa se adapteze unei societati pluraliste, interconfesionale, discursul ortodox asupra uniatismului a deprins noi strategii de deligitimare a uniatismului. Daca în 1948 sprijinul comunist permitea lichidarea institutionala a Bisericii Greco-Catolice, acum ea este considerata doar o simpla formatiune sociologica, lipsita de însasi esenta ecleziala care i-ar conferi, într-o perspectiva religioasa, credibilitate. Ceea ce ni se pare interesant este faptul ca în textul parintelui Bria se accepta existenta unei alte sfere decât cea a confesionalitatii. Numita "baza sociologica", aceasta sfera a realitatilor sociale este însa inferioara celei confesionale, astfel ca orice tip de interculturalitate nu poate fi decât un fenomen incomplet în raport cu confesionalitatea de tip ortodox. Desi i se recunoaste existenta institutionala, sociologica, eventual chiar culturala, Bisericii greco-catolice i se contesta legitimitatea ecleziologica, lucru echivalent cu o des-fiintare ideologica, care, atunci când ar gasi conditii similare celor din 1948, ar trece, probabil, din nou la fapte.
Animat de o alta viziune asupra "chestiunii uniate", mitropolitul Nicolae Corneanu s-a remarcat printr-un gest unic în rândul ierarhilor ortodocsi: a retrocedat credinciosilor greco-catolici atât lacasurile de cult cât si bunurile ce le-au fost confiscate de catre regimul comunist în 1948. Adept al ipotezei pentarhiei, conform careia conducerea Bisericii universale ar fi revenit, în primele secole ale crestinismului, unui numar de cinci patriarhate principale (Roma ar fi fost doar una dintre aceste cinci patriarhii egale ca autoritate spirituala), ipoteza care, la o analiza atenta, se dovedeste a camufla o critica de fond îndreptata împotriva dogmei infailibilitatii papale promulgate de catre Papa Leon al XIII-lea prin celebra Constitutio Dogmatica Prima de Ecclesia Christi, mitropolitul Nicolae al Banatului insista pâna în momentul de fata asupra necesitatii restituirii bunurilor Bisericii greco-catolice. În contextul lucrarilor mesei rotunde cu participare internationala Democratie si religie - experienta româneasca, desfasurata la Timisoara între 31 mai si 1 iunie 2002, Înalt Prea Sfintia Sa a luat din nou pozitie în favoarea retrocedarii bunurilor comunitatii greco-catolice, dupa cum putem vedea în fragmentele urmatoare (preluate din ziarul România libera de marti, 11 iunie 2002):
"De ce totusi s-a ajuns aicea unde s-a ajuns? Eu n-as vrea sa învinovatesc numai Biserica mea! Desi va marturisesc: nu mi-o scuz cu nimic! Dar mi-aduc aminte exact ce s-a întâmplat în 1990, în primele luni ale lui 1990, când s-a spus: bisericile se vor da în functie de numarul credinciosilor! Daca într-o localitate sunt mai multi ortodocsi, ei pastreaza si bisericile greco-catolice! Pentru ca au intrat în patrimoniul lor! Asa a hotarât Puterea în octombrie 1948! Dar poti asa sa rezolvi problema, cum a rezolvat-o statul nostru în decembrie 1989 si în ianuarie 1990?
Sa adunam credinciosii dupa numar: daca voi, ortodocsii, sunteti mai multi, pastrati bisericile! Adica si bisericile care au fost greco-catolice! Sunt greco-catolici mai putini? (Nici nu puteau fi decât mai putini!) N-aveti nici un drept! Asa a zis statul nostru românesc! Atunci, în ianuarie 1990! Eu nu acuz statul român, dar nu cred ca a fost o atitudine cinstita si crestineasca: cei din conducerea statului, dupa revolutie, ziceau ca sunt crestini! (.) Am gasit o carte a unuia dintre cei mai mari canonisti ortodocsi: Iorgu Ivan. Acolo se arata foarte clar: o biserica, o constructie, un lacas de cult, nu mai apartine credinciosilor, o data ce a fost sfintita si a fost data în uzul cultic. Apartine Bisericii, ca institutie. Cum putem spune acum ca un lacas apartine numarului de credinciosi? (.) în 1948, Statul a fost cel care a impus transcrierea proprietatii unei biserici de la Cultul Greco-Catolic la Cultul Ortodox. si noi, ortodocsii, am primit toate acele biserici. Poate ca ar fi trebuit sa nu le primim. Dar le-am primit. si asta e vina noastra!
Am si eu în eparhie o localitate unde sunt doua biserici: cea veche, ortodoxa, si una mai noua, greco-catolica. si un singur preot! I-am spus preotului: <Parinte, dumneata de ce nu restitui biserica greco-catolicilor?>. S-a format o comunitate greco-catolica, s-au dus la primarie, si-au dat lista cu numele. Sigur, imediat dupa asta, au început presiunile: fratii mei, coreligionarii mei, au vorbit cu cei care au iscalit lista ca vor sa fie greco-catolici. Le-au spus: <Mai, voi ce sunteti aici? Voi nu sunteti români? Daca sunteti români, ce vreti, sa ne împartim iarasi?`>. si, astfel, unii dintre oameni si-au retras semnaturile. Dar sunt doua biserici si un singur preot. Nu poate face un singur preot serviciul religios în ambele biserici, deodata! Dar nici nu vrea s-o dea pe cea greco-catolica! si asa se întâmpla în Ardeal. La Ocna Mures si în alte localitati. Asa s-a întâmplat acolo si în multe alte parti (.)
si Statul, si Bisericile ar trebui sa faca dreptate! Statul, în primul rând, zic eu, nu pentru a ne scuza careva dintre noi, dar Statul a fost cel care a luat bisericile greco-catolicilor si le-a aruncat în bratele ortodocsilor. Statul ar avea o anumita datorie. Dar Statul se considera, acum, nevinovat, neimplicat, n-are nici un fel de obligatie. El zice, acum: <Numara!>. Dar nu e corect acest lucru. Am publicat pe tema asta un articol, care a aparut în revista Vatra, de la Târgu Mures. Aratam cu texte din canoanele ortodoxe ca proprietatea asupra unei biserici, o data ce a fost sfintita, nu mai apartine credinciosilor. (.) Apartine Bisericii!".
Analizând expunerea atât de expresiva a mitropolitului Nicolae Corneanu, mai întâi vom identifica atitudinea specifica celor care se opun retrocedarii: greco-catolicii nu sunt ortodocsi, afirma acestia, dar cum ortodoxia este identica în substanta ei cu românismul atunci ei nu pot fi adevarati români, introducând astfel dezbinarea în sânul "neamului". Apoi, la o lectura atenta, putem identifica acele puncte pe care se întemeiaza pozitia mitropolitului Nicolae. Mai întâi, un argument infra-confesional, extras din dreptul canonic: conform canoanelor bisericesti, lacasurile de cult nu apartin credinciosilor, ci Bisericii ca institutie. Din acest punct de vedere este nelegitim procedeul "numararii credinciosilor". Indiferent daca au sau nu credinciosi, lacasurile de cult nu pot apartine decât Bisericilor care le-au construit si sfintit, de aceea lacasurile de cult greco-catolice au apartinut si pot apartine doar Bisericii unite cu Roma. Ajungem apoi la o alta teza, care, desi mai putin vizibila, reprezinta punctul unde putem distinge o perspectiva deschisa fata de problematica interconfesionalitatii si interculturalitatii: distinct de puterea spirituala (întrupata de Biserica), Statul, care în perioada dictatului comunist a desfiintat institutia Bisericii greco-catolice, este dator acum sa repare greseala comisa în 1948. Teza care subîntinde acest gen de afirmatii, repetate cu tarie de dr. Nicolae Corneanu, e aceea a distinctiei dintre sfera puterii temporale si sfera puterii spirituale, a autonomiei lor una fata de cealalta. Iata o teza pe care detractorii uniatismului au negat-o constant, încercând permanent sa instrumenteze puterea politica în favoarea propriilor interese, chiar si cu pretul unor compromisuri dezonorante. Dupa cum diagnostica cu exactitate unul dintre cei mai valorosi specialisti în istoria teologiei politice bizantine, Petre Guran, avem de-a face în asemenea situatii cu "un nationalisme qui s'attacha la religion" (cf. Petre Guran, "Le légitimation du pouvoir princier dans les hagiographies slavo-byzantines. XIe-XIVe sičcles", în Archaeus. Études d'histoire des religions, Bucarest, Tome IV, 2000, fasc. 1-2, p. 249). Acceptând aceasta importanta distinctie, particula "-inter" (rom. "între", "printre", "în mijlocul") capata valoare, atât inter-confesionalitatea cât si inter-culturalitatea având numai de câstigat.
Rezumativ, cele doua perspective polemice asupra raporturilor dintre Biserica ortodoxa si Biserica greco-catolica se despart în punctul nodal al istoriei moderne: raporturile dintre "sacru" si "profan", dintre puterea spirituala si cea temporala. Perspectiva fundamentalista nu admite, de fapt, existenta acestei distinctii. Totul - institutii publice, cetatenii unei tari etc. - trebuie sa se identifice cu ortodoxia. (Cazul Greciei, tara ortodoxa unde s-a obtinut înscrierea pe buletinele de identitate a confesiunii, este elocvent.) Mai mult, aceasta identificare este un dat iar nu un scop. Oricine pune în discutie apartenenta sa la acest dat îsi falsifica identitatea, devenind un element heterogen care, atunci când este posibil, poate si trebuie sa fie îndepartat. Imaginea propusa de profesorul Virgil Ciomos nu-si are rostul, întrucât nu exista nici un gard între doua (sau mai multe) gospodarii, ci doar o singura, o imensa gospodarie colectiva. Interculturalitatea si interconfesionalitatea nu pot avea nici un loc într-o asemenea perspectiva monocroma. Spre deosebire de aceasta, viziunea mitropolitului Nicolae Corneanu accepta existenta pluralitatii reale a bisericilor si comunitatilor religioase, între acestea situându-se si Biserica ortodoxa respectiv Biserica greco-catolica. Acceptând totodata si distinctia dintre sfera spirituala (confesionala) si sfera temporala (culturala) specifica lumii moderne, Înalt Prea Sfintia Sa restituie interconfesionalitatii virtutile dialogice atât de necesare într-o societate framântata deseori de fundamentalism, nationalism si integrism. În perspectiva sa metafora limitei se transforma în imaginea unei benefice vecinatati unificatoare, "gardul" ce separa cele doua biserici capatând virtuti unificatoare. Dar totul, absolut totul depinde de perspectiva în care ne situam atunci când scrutam relitatile obiective, oricare ar fi ele. Avea dreptate Eliade: perspectiva creeaza fenomenul.
Constatând tensiunile existente între ierarhii si teologii comunitatii ortodoxe cu privire la raporturile fata de fratii greco-catolici, suntem datori sa încercam a propune o alta perspectiva asupra interconfesionalitatii, care, dupa cum vom vedea, poate fi întemeiata teologic. Cheia de bolta e constructiei noastre teoretice este conceptul de "natura" (gr. physis) asa cum a fost el înteles si definit de teologia crestina inspirata de opera filosofica a lui Aristotel. În aceasta perspectiva, "natura" reprezinta substratul atât al cosmosului cât si al omului, temelia, matricea din care sunt configurate toate realitatile create.
Conceputa ca o abstractie lipsita de forma, natura reprezinta o pura virtualitate, ea fiind "materialul, continutul din care consta o realitate" (Dumitru Staniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Craiova, Editura Omniscop, 1993, p. 110). Urmând exemplul propus de parintele Staniloae, natura poate fi "lemnul din care consta o masa, sângele din care consta trupul viu, spiritualitatea din care consta omul interior" (Dumitru Staniloae, op. cit., p. 110). Exemplul clasic aristotelician este cel al blocului de piatra din care sculptorul "extrage" statuia: natura este exact acel bloc de piatra inform, aflat înaintea prelucrarii creatoare. Interventia gândului, a ideii antreneaza configurarea, in-formarea naturii, care da nastere lucrurilor din lumea creata. Astfel, noi ne situam într-o lume situata la interferenta naturalului si a supranaturalului, cele doua planuri pastrându-si distinctia în ciuda conclucrarii lor. Ca orice alta faptura creata, persoana umana, sau, în termeni teologici, "ipostasul" uman "este acel ceva din care consta o realitate, rotunjit ca un întreg ce-si are suportul în sine însusi. Ipostasul nu e decât felul de-a fi ca întreg de sine statator, rotunjit în sine, cu suport propriu (gr. hypostasis), al substantei sau naturii" (Dumitru Staniloae, op. cit., p. 111).
Pornind de la aceste succinte consideratii teologice, am putea identifica planul naturalului cu planul general (universal) uman, acel plan deci care cunoaste pluralitatea persoanelor ce se manifesta cu toata bogatia diferentelor lor specifice: culturale, confesionale, sociale, politice, etnice etc. Pentru aceasta trebuie însa sa recunoastem libertatea planului natural, creat, "actorii" care evolueaza pe aceasta uriasa scena având posibilitatea sa se manifeste diferit, în functie de optiunile personale si nu în functie de dictatul vreunei ideologii oarecare, fie ea si aparent benefice. În schimb, imediat ce planul natural, social, va fi identificat în ansamblul sau cu un anumit ipostas, o bomba cu ceas începe sa ticaie. Nici membrii comunitatii ortodoxe, nici cei ai oricarei alte comunitati nu au dreptul sa reduca, sa identifice acest plan al pluralitatii cu propria sa identitate. De altfel, o astfel de reactie ar contrazice pur si simplu realitatea Europei si a lumii din ultimele secole, descrisa de Pierre Dubosq astfel: "Natiuni, state, popoare nu mai reprezinta puncte fixe în cadrul unui sistem identitar relativ simplu, rigid si prea putin capabil sa evolueze, fiind un conglomerat de blocuri omogene. Structura e sfarâmata, barierele cedeaza, circulatia iese învingatoare. Referentialul identitar este astfel complet modificat. Ideea stergerii treptate a identitatilor în favoarea noilor reprezentari, elaborate la scara continentala, nu este atât de simpla si ni se deschide astfel perspectiva unui imens santier în spatiul caruia sunt constituite, verificate, contestate toate formele de reprezentare identitara" (apud Antonio Perotti, Pledoarie pentru intercultural, Timisoara, Institutul Intercultural, 1998, p. 69).
În contextul unei realitati cu un dinamism nemaintâlnit în istorie, nu reactiile fundamentaliste sunt solutia benefica, la fel cum nici relativismul total nu poate aduce roadele scontate. Recunoasterea însa a existentei "celuilalt", fie el ortodox, greco-catolic, musulman sau ateu, deschiderea unui dialog prudent, purtat cu bunavointa, poate constitui o cale mai valoroasa decât orice alta alternativa. Considerând sfera naturalului ca spatiu deschis al inter-culturalitatii, apoi sfera supranaturalului, a sacrului manifestat în diferite forme religioase, drept planul unei inter-confesionalitati capabile sa initieze un dialog constructiv, situatii tensionate ca cea survenita între Biserica ortodoxa si Biserica greco-catolica pot fi solutionate tinând cont de acele baze teologice pe care membrii acestora le respecta în mod deosebit. Atitudinea mitropolitului Nicolae Corneanu al Banatului, precum si învataturile pe care le putem desprinde din aceasta, ne pot permite sa speram ca acea "solidaritate actuala a neamului omenesc" despre care vornbeste constitutia pastorala Gaudium et Spes promulgata în cursul celebrului Conciliu Vatican II (vezi Conciliul Vatican II. Constitutii, decrete, declaratii, traducerea Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucuresti, Nyiregyhaza, 1990. p. 385) nu va ramâne un vis îndepartat, ci chiar obiectul unei inter-confesionalitati tot mai constiente de propriile sale exigente.
|
