Legislatia securitatii sociale si politicile din domeniul securitatii sociale

LEGISLATIA SECURITATII SOCIALE SI

POLITICILE DIN DOMENIUL SECURITATII SOCIALE

Sintagma „securitate sociala” este definita de Biroul International al Muncii ca protectia pe care societatea o acorda membrilor sai printr-un ansamblu de dispozitii publice contra mizeriei economice si sociale care ii ameninta in caz de pierdere sau reducere importanta a castigurilor, din cauza bolii, maternitatii, accidentului de munca, somajului, invaliditatii, batranetii sau decesului, precum si acordarea de ingrijiri medicale si de alocatii familiilor cu copii.

Securitatea sociala are ca obiect protejarea indivizilor fata de riscurile socio-profesionale si medicale, inerente vietii sociale.

I. POLITICI PRIVIND SECURITATEA SOCIALA

1. Securitate sociala si protectie sociala

2. Politici sociale sectoriale:

- Sistemul de asigurari sociale de varsta, boala si invaliditate

- Politici privind ocuparea fortei de munca si protectia sociala a somerilor

- Asistenta sociala

- Sistemul serviciilor de sanatate

3. Planul National Anti-Saracie si Promovare a Incluziunii Sociale

1. Securitate sociala si protectie sociala

Securitatea sociala nu este numai o activitate, o preocupare a statelor, ci ea este si 323e47d un ansamblu de norme juridice, care reglementeaza aceasta activitate, masurile de protectie, specificul lor, beneficiarii acestora. Normele juridice, care reglementeaza aceasta activitate, formeaza dreptul securitatii sociale [2].

Principiile cele mai importante ale dreptului securitatii sociale pot fi considerate urmatoarele [3]:

- principiul egalitatii (deriva din principiul constitutional conform caruia cetatenii romani fara deosebire de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, religie, sex, opinie sau apartenenta politica, avere sau origine sociala se pot foloi, in od egal, de toate drepturile prevazute in constitutie si legi, pot participa in egala masura la viata politica, economica, sociala si culturala, fara privilegii si fara discriminari, sunt tratati in mod egal de catre autoritatile publice, cat si de catre ceilalti cetateni);

- principiul universalitatii (priveste atat sfera persoanelor protejate, cat si natura prestatiilor care se acorda);

- principiul asigurarii obligatorii (prestatiile de asigurari sociale se dobandesc doar ca urmare a unei asigurari, acestea fiind in majoritatea cazurilor obligatorie);

- principiul finantarii de la bugetul de stat a prestatiilor necontributive (reflecta cel mai sugestiv esenta securitatii sociale: solidaritatea societatii pentru ajutorarea membrilor sai aflati in nevoie, fara vreun echivalent sau efort, nici chiar anterior din partea acestora);

- principiul indexarii si compensarii cuantumului prestatiilor.

Prin sistemul de protectie sociala se cauta posibilitati de redistribuire a resurselor materiale si umane ale colectivitatii catre acele persoane si grupuri aflate in dificultate in vederea eliminarii decalajelor dintre acestia si populatia majoritara [5].

In principal, sunt utilizate doua modalitati de sprijin:

a) sistemul asigurarilor sociale (prestatia se face in functie de contributie);

b) sistemul de asistenta sociala (prestantia se face in functie de nevoie).

Un instrument important al politicii de protectie sociala il reprezinta sistemul securitatii sociale. Aceasta, prin intermediul unor institutii si activitati, asigura un larg program de ajutor pentru acele persoane care nu beneficiaza de un venit corespunzator. Tot mai frecvent este folosit in acest context termenul de “retea de securitate (siguranta) sociala” (safety net) ca un component de baza al securitatii sociale. In aceasta retea sunt incluse masuri speciale ce vizeaza politici sociale active [6].

2. Politici sociale sectoriale

A. Sistemul de asigurari sociale de varsta, boala si invaliditate [7]

Structura sistemului in sfera asigurarilor sociale de pensii, inainte de anul 2000, se baza pe reglementarile din anul 1945, in anul 1949 fondurile private de pensii fiind in totaliate desfiintate, iar beneficiile catre asiguratii in sistemul de stat fiind platite de la bugetul de stat.

In 1966 a fost introdusa pensia suplimentara obligatorie pentru persoanele incluse in sistemul asigurarilor sociale de stat, contributiile fiind facute de angajatori, iar nu de angajati.

In anul 1989 aproximativ toate categoriile profesionale erau acoperite de sistemul asigurarilor sociale, cu exceptia agricultorilor, muncitorilor din cadrul cooperativelor de productie, scriitorilor, personalului cleric, militarilor si liber profesionistilor.

Incepand cu anul 1990 se reorganizeaza un fond social distinct pentru contributiile de asigurari sociale: fondul de asigurari sociale, pentru ca in 1998 in cadrul acestuia sa fie integrate atat fondul pentru pensia suplimentara, cat si fondul pentru pensiile agricultorilor.

In martie 2000 a fost adoptata o noua lege a pensiilor, Legea nr. 19/2000 (care avea sa cunoasca, la finele anului 2004, peste 20 de modificari), lege care, inca din momentul aparitiei initiale, isi propune o mai buna corelare intre nivelul contributiilor si cel al beneficiilor. Legea prevede, printre altele, ca:

nivelul contributiilor sa fie dependent de conditiile de munca;

1/3 din contributie sa fie acoperita de catre angajat, iar 2/3 de catre angajator;

contributiile sa nu sunt impozitabile.

De remarcat este faptul ca, incepand cu anul 1990, numarul pensionarilor a crescut continuu, ajungand in 1999 la 163,7% din numarul acestora in 1990. Pe de alta parte, numarul salariatilor a scazut cu 40% in raport cu 1990, in anul 1999 acestia reprezentand doar 58,6% din numarul salariatilor in 1990. Incepand cu anul 1997, rata de dependenta depaseste valoarea de 1, numarul pensionarilor depasind deci numarul salariatilor. Rata de dependenta in anul 1998 devine de aproximativ 150% fata de valoarea sa in 1990.

B. Politici privind ocuparea fortei de munca si protectia sociala a somerilor

Legislatia pietei muncii a fost modificata la inceputul procesului de tranzitie, principalele schimbari implicand :

- scurtarea orelor de lucru si ajustarea salariilor;

- adoptarea unui nou cadru legal pentru inregistrarea somajului si protectia sociala (1991);

- definirea unui acord colectiv de negociere (1996);

- definirea unui cadru pentru rezolvarea conflictelor si confruntarilor de munca (1999);

- introducerea platilor compensatorii, cu scopul diminuarii costurilor sociale ca urmare a restructurarii intreprinderilor proprietate de stat pana in 1997 si concedierile masive care au urmat in 1998;

- crearea in anul 1999 a Agentiei Nationale pentru Ocupare si Formare profesionala (actualmente Agentia Nationala de Ocupare a Fortei de Munca).

Datorita faptului ca somajul nu a fost recunoscut in regimul socialist, in anul 1990 nu exista nici o legislatie care sa reglementeze problema somajului si a protectiei sociale a somerilor. Una dintre primele masuri intreprinse, pentru a compensa intr-o oarecare masura acest deficit, a fost scaderea temporara a limitei varstei de pensionare. Incepand cu anul 1991 se infiinteaza un fond special, fondul de somaj, constituit pe baza contributiilor angajatilor si angajatorilor [9].

Sistemul de protectie sociala, introdus in 1991 si modificat ulterior pana in prezent, s-a bazat in primii ani de tranzitie aproape exclusiv pe acordarea ajutorului de somaj si a alocatiilor de sprijin. Atat aceste masuri “pasive” de combatere a somajului, cat si introducerea platilor compensatorii au dus la o serie de efecte adverse, precum descurajarea cautarii active de noi locuri de munca, deformarea distributiei veniturilor (ca urmare a platii compensatiilor intr-o singura transa) si scadeea contributiei la fondul de somaj (datorita ratelor scazute de ocupare a fortei de munca) [10].

Programele de reconversie si recalificare profesionala (masuri “active”) incepute dupa 1995 au implicat in general subventionarea pentru un an a salariilor somerilor si tinerilor absolventi [11].

C. Asistenta sociala

Sistemul de asistenta sociala a fost organizat pana in anul 2000 pe trei dimensiuni [12]:

Protectia sociala a persoanelor cu handicap;

Protectia copiilor aflati in dificultate;

Programe si beneficii sociale generale, adresate unor categorii specifice (familii cu copii, varstnici, persoane cu mijloace de trai scazute etc.).

Incepand cu anul 2000 au survenit o serie de modificari, in special in sfera protectiei copilului, noile aranjamente institutionale permitand o abordare integrata a acesteia.

Insa de departe cea mai importanta schimbare legislativa in domeniul asistentei sociale a constituit-o adoptarea la sfarsitul anului 2001 a Legii nr. 705 privind sistemul national de asistenta sociala care permite si obliga la regandirea intregului sistem [13].

Principalul obstacol in domeniul asistentei sociale dupa 1989 a fost dezvoltarea fragmentara a sistemului, care “a generat un vacuum nu numai de coordonare, dar si de autoritate si de raspundere institutionala”, lipsa de coerenta, dublarea activitatilor, risipirea fondurilor, iar in final scaderea generala a eficientei [14].

In ceea ce priveste sistemul de protectie sociala a persoanelor cu handicap, principala problema cu care se confrunta acesta este lipsa personalului calificat, intre cauze regasindu-se nivelul scazut al salariilor, conditiile de munca precare, dar si amplasarea institutiilor in mediul rural. Spre exemplu, numarul medicilor care lucreaza in astfel de institutii nu depaseste 50% din numarul de pozitii considerate a fi minim necesare [15]. Alte probleme cu care se confrunta sistemul de protectie a persoanelor cu handicap:

- numarul scazut al centrelor de zi care ofera servicii de terapie si programe de integrare;

- slaba calificare si deficienta in modeul de raportare a asistentilor personali;

- implicare foarte slaba a societatii civilr si a comunitatilor locale [16].

Protectia sociala a copiilor aflati in dificultate a cunoscut o evolutie integrativa. Daca pana in anul 1997 nu a existat nici o institutie distincta responsabila cu protectia, respectiv asistenta sociala a copilului aflat in dificultate [17], la inceputul anului 1997 Comitetul National pentru Protectia Copilului s-a transformat in Departamentul pentru Protectia Copilului, in subordinea directa a Guvernului Romaniei, cu atributii mult largite , pentru ca in anul 2000 sistemul sa fie extins si la unele categorii de copii anterior aflati in responsabilitatea Secretariatului de Stat pentru Persoane cu Handicap sau a Ministerului Sanatatii .

Un obiectiv care a ridicat probleme dupa anul 1997 a fost dezinstitutionalizarea copiilor, principalele moduri de abordare fiind [20]:

Plasarea copiilor in familiile de origine sau in familii substitutive;

Crearea si dezvoltarea unor structuri rezidentiale alternative, de tip familial;

Crearea unor “retele” de asistenta maternali profesionisti;

Promovarea si facilitarea adoptiilor.

In ceea ce priveste prevenirea abandonului, aceste activitati sunt mai degraba sporadice si lipsite de eficacitate, un principal neajuns fiind lipsa retelelor extinse de specialisti. De asemenea, un factor regresiv este si numarul redus al centrelor de consiliere la nivel de judet, acolo unde exista fiind in cea mai mare parte organizate si finantate de sectorul nonprofit, cu sau fara implicarea structurilor publice. Ca o scurta concluzie s-ar putea spune ca atat procesul de dezinstitutionalizare, cat si prevenirea abandonului, sunt activitati mai degraba ineficiente si foarte costisitoare, nesistematice si deci prea putin eficace, majoritatea “solutiilor” fiind adoptate datorita modernitatii lor si facilitatii financiare create de sectorul nonprofit [21].

Alinierea legislativa interna la ansamblul legislativ si institutional european, aduce in peisajul normativ al anului 2004, un pachet consistent de acte normative privind protectia copilului si adoptie, precum si ansamblul standardelor privind activitatea institutionala de ocrotire a copilului.

Legea privind venitul minim garantat reglementeaza modalitatea de acordare a ajutorului social, a ajutorului pentru incalzirea locuintei, a ajutorului social acordat sotiilor celor care satisfac serviciul militar obligatoriu si nu in ultimul rand a alocatiei pentru copiii nou-nascuti. Desi au existat probleme in ceea ce priveste finantarea de la bugetele locale a acestui tip de ajutor ori divergente fata de efectuarea celor 72 de ore de munca, nu putem nega faptul ca aceasta lege aduce in prim plan o noua morala a suportului social prin responsabilizarea atat persoanei asistate, cat si a autoritatilor locale.

D. Sistemul serviciilor de sanatate [22]

In perioada anterioara anului 1989, sistemul de asistenta medicala din Romania era organizat conform principiului acoperirii universale si al accesului egal si gratuit la servicii de asistenta medicala, Ministerul Sanatatii, impreuna cu 42 de birouri subordonate din judete, fiind singurul administrator al sistemului de sanatate, finantat in intregime de la bugetul de stat. Dupa 1989 si-au facut aparitia o serie de neajunsuri ale sistemului de ingrijire medicala, impunandu-se o reforma pe doua directii:

descentralizarea structurii organizationale;

restructurarea finantarii.

Anul 1992 a dat startul descentralizarii sistemului de ingrijire medicala, intr-o prima etapa avand loc doar o redistribuire a responsabilitatilor din cadrul Ministerului si in judete. Dupa ce a fost realizata reforma asigurarilor de sanatate, in anul 1997, a avut loc un transfer mai substantial al responsabilitatilor financiare si admnistrative catre esaloanele mai joase sau independente.

Analiza neajunsurilor in unele segmente si nivele ale sistemului sanitar au determinat

aparitia O.U.G.nr. 150 din 31 octombrie 2002 , privind organizarea si functionarea sistemului de asigurari sociale de sanatate, care isi propune realizarea unei mai bune adaptari a modelului german al asigurarilor de sanatate la specificul societatii romanesti, precum si o cat mai eficienta gestionare a fondului national unic de asigurari sociale de sanatate. Legea privind reforma sistemului national de sanatate din 2006 incearca unificarea legislatiei medicale speciale intr-un singur act normativ, trecandu-se de la gestionarea separata la gestionarea integrala si complemantara a intregului sistem national de asigurari de sanatate.

Politicile reformei au fost indreptate mai intai catre asistenta primara si mai tarziu catre organizarea spitalelor. In linii mari, reforma asistentei primare a introdus medicul de familie.

In ceea ce priveste reforma sistemului de finantare trebuie mentionat faptul ca Ministerul Sanatatii acopera mai putin de o treime din intregul buget alocat ingrijirii medicale, restul fiind acoperit in principal de asigurarile sociale, dar si de finantari externe. De asemenea, desi sistemul de sanatate din Romania beneficiaza de un procentaj mai mare din PIB, acesta este extrem de scazut in comparatie cu cel al tarilor din Europa de Est.

3. Planul National Anti-Saracie si Promovare a Incluziunii Sociale [23]

Combaterea saraciei si excluziunii sociale reprezinta un obiectiv nu numai pentru Romania, ci si pentru Uniunea Europeana. In urma Summit-ului de la Nisa din decembrie 2000, cele 15 state membre ale UE au cazut de acord sa elaboreze fiecare cate un Plan National de Actiune pentru combaterea saraciei si promovarea incluziunii sociale, si au cerut Comisiei Europene sa monitorizeze implementarea agendei locale, pregatind anual un raport de progrese realizate.

Cu aceasta ocazie, au fost formulate 4 obiective globale reprezentand directiile generale de actiune, care sa structureze conceptia planurilor nationale de actiune:

1. Facilitarea ocuparii si accesul tuturor la resurse, drepturi, bunuri si servicii.

2. Prevenirea riscului de excluziune.

3. Ajutorarea celor mai vulnerabili.

4. Mobilizarea tuturor institutiilor relevante.

Pe aceste liniamente se inscrie si Planul roman anti-saracie si promovare a incluziunii sociale, intentia fiind de a reprezenta un instrument important in procesul de aderare. De asemenea, PNAinc are si o dubla-functie de constientizare a problemelor societatii romanesti si a directiilor constructiei sociale si de monitorizare a actiunii guvernamentale de prevenire/absorbtie a saraciei si de promovare a incluziunii sociale.

Implementarea PNAinc se va realiza prin insusi procesul progresiv de operationalizare a sa:

1. Incorporarea principiilor, directiilor si obiectivele sale in programele de actiune sectoriale, transsectoriale, in planuri judetene si, in perspectiva, la nivelul comunitatilor locale. Prin aceasta se va obtine si o operationalizare mai avansata.

2. Sustinerea constituirii de comisii anti-saracie si promovare a incluziunii sociale la nivel judetean si a elaborarii unor PNAinc judetene si chiar locale.

3. Monitorizarea implementarii obiectivelor sale, inclusiv a operationalizarii acestora in contexte particulare si incorporarii in strategiile si planurile sectoriale.

Implementarea Planului va oferi totodata o modalitate de testare a lui. Planul National Anti-Saracie si Promovare a Incluziunii Sociale este conceput ca un proces deschis. Implementarea sa va fi monitorizata in mod continuu (informari trimestriale si rapoarte anuale). Pe baza acestei monitorizari, luand in considerare noile situatii care vor aparea, Planul va fi imbunatatit permanent.

Planul National de Actiune Anti-Saracie si Promovare a Incluziunii Sociale (PNAinc) isi defineste obiectivele strategice in doua orizonturi de timp:

• Obiective strategice pe termen mediu/lung, intr-un orizont de timp de 10 ani: 2002-2012

• Obiective strategice imediate : 2002-2004.

PNAinc are trei sectiuni:

I. Planul global de prevenire si absorbtie a saraciei si promovare a incluziunii sociale

II. Componentele sectoriale ale Planului National Anti-Sararcie si Prevenire a Incluziunii Sociale

III. Analiza situatiei actuale

Planurile sectoriale au fost elaborate in colaborare cu ministerele/organismele guvernamentale responsabile de domeniile respective. Ele contin obiective de prevenire si absorbtie a saraciei si excluziunii sociale, specifice sectorului respectiv. Marea majoritate a acestor obiective sunt deja incluse, intr-o forma mai mult sau mai putin explicita, in strategiile/planurile organismelor guvernamentale responsabile. Formularea distincta a acestor planuri sectoriale are ca intentie stimularea unei mai bune focalizari a tuturor organismelor guvernamentale pe realizarea obiectivelor globale ale PNAinc.

Principiile se refera la „optiunile tehnice” ale strategiei, ce tipuri de abordari structurale sunt utilizate pentru a realize obiectivele propuse. Ele reprezinta acele modalitati de actiune care asigura un nivel ridicat de eficienta si sustenabilitate a programului anti-saracie si incluziune sociala:

1. Principiul activizarii

2. Principiul responsabilizarii

3. Suportul social ca instrument al incluziunii sociale

4. Principiul diversificarii formelor de suport sub forma de pachete complementare

5. Principiul abordarii integrate a sistemului de protectie sociala

6. Principiul suportului personalizat

7. Deplasarea accentului de la tratare la prevenire.

8. Principiul abordarii inclusive: suport pentru cei in dificultate, simultan cu dezvoltarea societatii prezente intr-o societate inclusiva

9. Evitarea discriminarii celor mai putin saraci in favoarea celor mai saraci

10. Principiul investitiei in dezvoltarea sociala si umana

11. In suportul pentru copii, depasirea abordarii exclusive adulto-centrice: de la suportul pentru supravietuire, la suport pentru dezvoltare, prin multiplicarea oportunitatilor

. Principiul eliminarii disparitatilor social-economice, prin egalizarea sanselor de dezvoltare

13. Imbinarea politicii economice cu cea sociala

. Principiul solidaritatii cu cei in situatie de dificultate

. Principiul folosirii integrale a resurselor de dezvoltare

. Principiul oferirii dezvoltarii progresive a suportului social pe masura constituirii resurselor economice necesare

. Principiul parteneriatului/participarii

. Promovarea unei culturi a eficientei in politica sociala

. Principiul promovarii valorii muncii

Se poate observa cu usurinta faptul ca, dupa 1990, politicile de securitate sociala au fost regandite si adaptate permanent la noile realitati ale societatii romanesti aflata intr-un rapid proces de transformare, cunoscand, in acelasi timp si o mai buna armonizare cu mijloacele europene de protectie sociala.

Ansamblul actelor normative reprezinta reflectarea fidela a noilor instrumente si orientari ale politicilor de securitate sociala, incercand armonizarea intregului sistem legislativ, in urmatoarele planuri:

alinierea la prevederile legislative europene;

adoptarea actelor normative primare;

elaborarea actelor normative secundare;

elaborarea actelor normative tertiare;

crearea, prin legi organice, a institutiilor de implementare a legislatiei si politicilor de securitate sociala.

Eficienta intregului sistem depinde de corelarea si functionarea concertata a tuturor celor cinci elemente prevazute in strategia armonizarii si adaptarii legislative, in conformitate cu legislatia europeana.