MAREA PROBLEMA A "CHESTIUNII RURALE' - Problema sociala

MAREA PROBLEMÃ A "CHESTIUNII RURALE"     - Problema socialã

Spre sfârsitul veacului al XVI-lea apar deci nu numai latifundiile boieresti, acumularea adicã de "stare" cumpãratã sau stãpânitã în silã, ci si "domeniile muncite în clacã" adicã prin tãrani aserviti, redusi în stare de rumânie sau vecinie, apoi sub forma clãcãsiei urbariale din epoca fanarioticã desfãsuratã de-a lungul veacurilor XVII si XVIII, pânã la deplina ei formã, a Regulamentelor Organice.

c) Acest proces social de trecere la o productie de cereale-marfã în cantitãti sporite a fost însã întãrit pânã la proportii catastrofale, odatã cu deschiderea pietei capitaliste europene care se face din ce în ce mai simtitã pe mãsurã ce puterile europene impun Turciei un regim de liberã circulatie a mãrfurilor între Occident si Orient. A intervenit mai întâi pacea de la Kuciuc Kainargi din 1774, apoi cea de la Adrianopole, din 1829, care dau frâu liber transporturilor de mãrfuri pe cãi terestre, fluviale si maritime, piata internationalã cerând cantitãti de cereale din ce în ce sporite, la preturi mereu urcate.

S-a arãtat încã demult de cãtre teoreticienii nostri ce importantã decisivã a avut tratatul din Adrianopole asupra vietii noastre economice, deci si politice.^[7]

Efectul impactului capitalist a devenit hotãrâtor si imediat vizibil în veacul al XIX-lea, când marile întinderi pastorale, vastele bãrãganuri si izlazuri care acopereau majoritatea teritoriilor tãrii, colindate pânã atunci doar de turmele pãstorilor, transhumanti sau ba, au fost "puse sub plug", adicã destelenite, arate si însãmântate, toate având drept tel vânzarea cerealelor în seria de porturi dunãrene nou create în acest scop. Asistãm la o generalã coborâre a capitalelor de judete de la munte si podgorii, spre linia Dunãrii, luând astfel nastere noile orase Turnu Severin, Calafat, Turnu Mãgurele, Alexandria, Giurgiu, Cãlãrasi, Fetesti, Brãila, Galati, miscare continuatã de altfel si dincolo de hotarele noastre, pe toatã câmpia Ucrainei pânã la portul Odesei.

Nu numai economic avem însã de-a face cu o "coborâre" spre polurile de atractie ale porturilor dunãrene, ci si cu o "coborâre demograficã" având aceeasi directie, marile densitãti încetând de a fi cele din judetele dinspre munte, ele mutându-se în judetele din câmpie, în care, în decurs de câteva decenii, înregistrãm o încincire a populatiei, adevãratã explozie demograficã, obtinutã nu prin cresteri biologice ci prin vaste translatii teritoriale, din care anume vestigii se mai pot cunoaste pânã astãzi, analizele demografice cartografiate arãtând existenta unor "culoare de coborâre" de la munte la ses, marcate printr-o densitate deosebitã a vãilor Jiului, Argesului, Dâmbovitei, Ialomitei si Buzãului de-a lungul cãrora s-au îndesit satele, ca lente fluvii demografice curgând timp de multe generatii, în cucerirea terenurilor agricole puse în culturã în veacul al XIX-lea.

Acest proces a avut consecinte sociale importante, cãci a dus la o înversunare a luptelor între tãrãnime si boierime.

5) Teza boiereascã de revendicare a proprietãtii absolute asupra satelor

O sporire a productivitãtii muncilor agricole s-ar fi putut obtine doar prin renuntarea la sistemul "moinei", adicã al agriculturii "itinerante" fãcutã în petece insulare rãspândite haotic pe imensele întinderi de câmpii lãsate în telinã. Aceasta ar fi fost posibil dacã agricultorii nostri ar fi fost la curent cu problema tehnicilor agricole si ar fi stiut de existenta agriculturii în multiple tarlale, cu "asolamente", adicã cu rotatii culturale complexe, de tipul Kopelwirtschaftului occidental. Dar atât boierii cât si tãranii erau în totalã necunostintã a unor asemenea probleme; mentalitatea lor era încã dominatã de ideea imenselor izlazuri care puteau fi puse "sub plug", adicã arate pânã la totala lor stoarcere de vlagã, abia atunci devenind necesarã lãsarea lor în "jacerã" (în francezã "jachère"), sistem agricol de exploatare sãlbatecã a unor pãmânturi virgine, care va fi folosit pânã târziu, în plin veac al XX-lea pe marile latifundii boieresti în care domina sistemul asa-numit de agricultorii nostri "jacera latifundiarã".

Pentru boierii stãpâni de sate, problema urgentã care li se punea era sã înlãture concurenta agricultorilor tãrani, cu alte cuvinte sã opreascã, sau în tot cazul sã mãrgineascã cât mai mult drepturile tãrãnesti la punerea în lucrare a terenurilor aflate în telinã. Initial, asemenea mãrginiri ale drepturilor tãrãnesti au purtat asupra fânetelor si cosirilor, mãrginindu-se dreptul de a paste numai pânã la un anumit numãr de vite; "fruntasul" era socotit a fi cel cu 16 capete de vite, având mai multe drepturi decât "mijlocasul" doar cu 6 vite si atât mai mult "codasul" având doar o vacã. Boierii doreau sã recurgã si la un alt mijloc de a-si asigura profituri maxime, prin aplicarea procedeului asa-numit al "cantonamentului", adicã a-l delimitãrii pe întinsul mosiei a unei zone pe care sã si-o rezerve în folos exclusiv, socotit în general a fi de 1/3 din total; în acest caz procedeul este numit "tiersaj" (sau "triaj") folosit în Occident încã din Evul Mediu. Acolo, a dus la constituirea a ceea ce s-a numit "rezerva seniorialã", fenomen care la noi nu a apãrut însã decât pe la sfârsitul veacului al XVII-lea si numai în ce priveste islazurile.

Aceastã primã presiune boiereascã, având initial un caracter "pastoral" se înãspreste odatã cu trecerea la o economie agricolã, desi prin mãrginirea numãrului de pogoane tãrãnesti "legiuite" va creste si "rezerva" în folosul monopolului boieresc.

Se adaugã încã un alt procedeu de mãrginire a drepturilor tãrãnesti la agricultura "locureascã" fãcutã "în moinã", prin dreptul pe care si-l arogã boierul de a "arãta" tãranilor unde anume trebuie sã are; nu împrãstiat anarhic, ci grupat, în loturi alãturate unele de altele, în anume zone. Astfel "moina sãlbatecã" urma sã se transforme în "moinã reglementatã" prin fixarea a douã mari "câmpuri" (de sus si de jos) în care sãtenii au fost obligati a ara, alternativ când pe un câmp când pe altul, ceea ce era o primã modalitate de a curãta islazul de petecele insulare anarhic presãrate, fãrã plan, pe întreg întinsul mosiei.

De asemenea, boierii s-au strãduit sã aducã vetrele de sat, "la linie", adicã sã le comaseze într-un spatiu restrâns la maximum, satul împrãstiat ajungând a fi "compact".

Toate aceste actiuni de mãrginire a drepturilor de folosire a terenurilor, de cantonament prin delimitãri teritoriale si de comasãri de loturi în spatii restrânse, erau justificate în mintea boierilor prin argumentul cã ei erau de fapt "proprietari absoluti" ai întreg trupului de mosie al satului invocând în acest sens Codul Civil Napoleon ca mijloc de modernizare a vietii sociale, si de reglementare "stiintificã" a agriculturii noastre.

Cum însã titlul de "proprietate" nu aducea cu sine, ipso facto muncitori, boierul "proprietar" trebuia sã-si asigure si muncitorii agricoli, adicã mâna de lucru care sã facã efectiv agriculturã. Cum nu aveau "capital" si nici nu exista un proletariat agricol care sã poatã fi angajat cu salariu în munci agricole, solutia cea mai comodã era recurgerea la munca silitã, în clacã, a tãranilor; se continua astfel sistemul "urbarial" ajuns a fi si el "traditional", asa cum fusese fixat de la Mavrocordati încoace în jurul a 12 zile de clacã obligatorie. Continuarea sistemului venea însã în contrazicere cu pretentia de detinere în "proprietate" a terenului, dupã definitia din codul civil. Iesirea din contrazicere va fi cãutatã prin subterfugiul afirmãrii cã între tãran si proprietar pot interveni contracte sinalagmatice, în urma unor "tocmeli agricole" prin care proprietarul dã în "arendã", un teren cu conditia ca "renta" sã-i fie plãtitã nu în bani pesin ci în sistem de "meteiaj" (în francezã "metayage"), adicã prin dijmuirea recoltei, plus executarea unui numãr de zile de clacã, sistem care pânã la urmã va lua forma "dijmei la tarla", care va dura pânã dupã rãscoala din 1907.

^[1] Lucrarea, aflatã încã în manuscris, e intitulatã: Despre al doilea servaj; analizã de sociologie europeanã comparativã. Adaugã încã lucrarea lui Daniel Chirot Social Change in a Peripherial Society; the Creation of a Balkan Colony (New York, 1976) care foloseste o parte din prelegerile mele publice pe aceastã temã. - Vezi si lucrarea antologicã Le deuxième servage en Europe centrale et orientale (1970) cuprinzând si un studiu al meu pe aceastã temã si comentarea lui.

^[2] Asupra acestei probleme vezi J. Nichtweiss "Le deuxieme servage, la "voie prussienne" et le développement du capitalisme dans l'agriculture de l'Allemagne de l'Est" (în "Le deuxième servage", revista Recherches internationales à la lumière du marxisme, 1970).

^[3] Totusi pentru a ne da seama de covârsitoarea importantã a acestui regim urbarial, mentionãm urmãtoarele decizii: Hrisovul lui Constantin Racovitã (1752), întâiul asezãmânt al lui Grigore Ghica (1766), Asezãmântul lui Grigore Calimah (1768); Al doilea asezãmânt al lui Grigore Ghica (1777), Pravilniceasca condicã lui Ipsilanti (1785); Hrisovul lui Al. I. Mavrocordat (1785); Hrisovul lui Mihail sutu (1794); Asezãmântul lui Alexandru Moruzi (1791); Hrisovul lui Alexandru Moruzi (1792); Hrisovul lui Alexandru Moruzi (1805); Condica lui Caragea (1817); Asezãmântul lui Ionitã Sandu Sturza (1828).

^[4] Termenul e folosit si în Regulamentele Organice care amintesc de arãturi fãcute "în telinã" deosebite de cele fãcute "în moinã"; în Muntenia folosindu-se termenii de "arãturã în telinã" si "în loc spart". Folclorul pãstreazã vie amintirea acestui procedeu agricol (Cf. H.H. Stahl, studiul "Plugusorul", în volumul Eseuri critice, Bucuresti, 1983).

^[5] H. H. Stahl, "Techniques agraires, coutumes juridiques et paysages ruraux"; Revue roumaine d'histoire, XX, 3, 1981.

^[6] Cu bunã dreptate Constantin Cãzãnisteanu o socoteste valabilã si pentru secolele anterioare; si, adãugãm noi, rãmâne valabilã si pentru vremea ulterioarã din preajma Regulamentelor Organice. Cf. Constantin Cãzãnisteanu, Pe urmele lui Mircea cel Mare. (Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1987). - Vezi si comentariile judicioase din Cãzãnisteanu, op. citat. pp. 25-26.

^[7] Printre cei dintâi teoreticieni care au formulat "teoria Adrianopolului" se cuvine a fi citat A.C. Cuza, cu a lui "Poporatie", în ciuda lipsurilor si gravelor ei defecte.