Metodologia cercetarilor sociologice. Metode, tehnici, procedee si instrumente de lucru. Etapele cercetarii sociologice. Strategii de cercetare.

3.1. Metodologia cercetarilor socio-umane.

Metodologia (grec. methodos = drum si logos = stiinta) desemneaza stiinta efectuarii cercetarii. Este vorba despre « o disciplina generala în care se dezvolta modalitatile de realizare a cunoasterii stiintifice si priveste ansamblul elementelor care intervin în cercetarea vietii sociale ». (I.Marginean, 2000, 53)

Daca initial prin metodologie s-a înteles doar logica cercetarii (I.Fawcett, F.Downs, 1992), acceptia actuala tinde sa confere metodologiei statutul de ramura a filosofiei, strâns legata de epistemologie, desi înca nu se poate vorbi despre o metodologie generala. Exista doar metodologii particulare, cum este si metodologia cercetarii sociologice. (L.Vlasceanu, 1982, 15-21)

Metodologia cercetarii sociologice reprezinta o analiza a metodelor si tehnicilor aplicate în realizarea si finalizarea cercetarii sociale. Are un caracter normativ si formuleaza strategii de investigare, indica atât eventualele dificultati si neajunsuri, cât si cai de obtinere a unor rezultate valide din punct de vedere stiintific.» (L.Vlasceanu, 1993, Dictionar de sociologie, 353-355)

În acceptia extinsa, metodologia este definita ca un domeniu al epistemologiei. Se realizeaza astfel o evaluare filosofica a tehnicilor precum si a aspectelor conceptuale, teoretice si de cercetare ale cunoasterii.

În acceptie restrânsa metodologia se refera doar « la tehnicile si strategiile angajate în manipularea datelor, fara a se pune problemele validitatii si ale adecvarii cercetarii ». (D.Jary, J.Jary, 1991)

Principala sursa de variatie a metodologiilor în practica sociala o constituie (conform I.Marginean, 2000, 53-97) conceptia teoretica în functie de care sunt elaborate definitiile obiectului studiat. La aceasta se adauga formularea în timp de prescriptii în legatura cu realizarea cercetarilor empirice, în conditii de diversitate optionala. « Întrucât în sociologie nu exista înca o paradigma unica, ci structuri teoretice alternative, care uneori sunt concurente, alteori complementare, fiecare teorie sociologica majora a tins sa-si formuleze propria metodologie. » (L.Vlasceanu, 1993)

În literatura de specialitate exemplele sunt numeroase : E.Durkheim a formulat « regulile metodei sociologice », adecvate conceptiei sale despre societate, M.Weber a construit o « metodologie concordanta cu sociologia interpretativa » etc.

În functie de metodologia utilizata si finalitatea practic politica a discursului teoretic, Brian Fay (1975, în L.Vlasceanu, 1982) descrie trei orientari teoretice în sociologie : pozitiviste, interpretative si critice.

Luând ca punct de plecare caile de producere a cunoasterii în stiintele sociale comparativ cu cele din stiintele naturii, Mircea Flonta (1981) evidentiaza doua orientari metodologice dominante în stiintele sociale.

Monismul metodologic reprezinta, dupa Flonta, pozitia celor care afirma unitatea metodei stiintei si necesitatea de a orienta cercetarea în stiintele sociale dupa criterii de rationalitate si stiintificitate degajate prin analiza metodei stiintelor 434g68e teoretice ale naturii. La polul opus se situeaza dualismul metodologic, respectiv pozitia acelor analisti care sustin autonomia metodologica a disciplinelor sociale si istorice.

În functie de modelul teoretic general aplicat în vederea explicarii vietii sociale, C.Zamfir (1979) considera ca analiza societatii se poate face abordând, fie o strategie idealista, fie o strategie materialista. În sfârsit, L.Vlasceanu (1982, 37-42) distinge tot în functie de modelul teoretic general aplicat pentru explicarea vietii sociale, doua practici metodologice complementare : cea obiectiva si, respectiv, practica metodologica interpretativa.

În cadrul practicii metodologice obiective se urmareste dezvoltarea sociologiei dupa modelul stiintelor 434g68e naturii : faptele si fenomenele sunt considerate ca obiecte si sunt explicate prin alte fapte sau fenomene sociale. Conceptele epistemologice principale ale pozitiei metodologiei obiective sunt explicatia si predictia bazate pe analiza factorilor determinativi sau a cauzelor. Desi unitara la nivelul celor mai generale principii, practica metodologica « obiectiva » a evoluat de la pozitivism la operationalism (dupa deceniul al patrulea al secolului al XX-lea) apoi la empirism (in a doua jumatate a secolului al XX-lea) ca apoi sa se consacre sub forma analizei structurale, analizei functionale sau a analizei sistemice a socialului.

Vom detalia aceste curente sociologice separat, în urmatorul capitol al cartii.

În practica metodologica interpretativa « se pune accentul pe specificul subiectiv ireductibil al faptelor sociale, ceea ce implica necesitatea concentrarii analizelor asupra semnificatiilor investite si vehiculate de actorii sociali în interactiunile si situatiile lor sociale » (L.Vlasceanu, 1982, 98-90). Conceptele epistemologice principale sunt întelegerea si interpretarea semnificatiilor subiective ale comportamentelor situationale, prin considerarea scopurilor si motivelor actiunii. Practica metodologica interpretativa, formulata de filosofia sociala neokantiana si dezvoltata de sociologia interpretativa a lui Max Weber, a evoluat catre interactionism simbolic (G.H.Mead, anii '30), sociologie fenomenologica (A.Schutz, anii '50) si etnometodologie (H.Garfinkel, anii '60). si acestor curente sociologice la vom acorda o atentie speciala în capitolul urmator.

În conditiile diviziunii abordarilor metodologice, considera Vlasceanu, analistul social « se confrunta, în realizarea si finalizarea unei cercetari, cu mai multe deschideri optionale, atât la nivelul postularii sau constructiei teoretice, cât si la cel al elaborarii proiectului unei investigatii. Deschiderile optionale îi apar în forma polarizata : pozitivare sau interpretare a datelor, individualism sau holism metodologic, obiectivitate sau implicare ideologica, filosofie sau stiinta sociala. Aceste optiuni sunt uneori considerate nu ca polare, ci complementare. » (L.Vlasceanu, Dictionar de sociologie, 1993, 353-355) În capitolul al doilea al acestei carti, consacrat teoriilor sociologice clasice si contemporane, vom sublinia principalele aspecte ale acestor deschideri optionale, asa cum au fost ele analizate de R.Boudon, L.Vlasceanu si A.Giddens.

Pentru desfasurarea cu succes a cercetarilor empirice referitoare la comportamentele colective si individuale, trebuie luate în considerare patru principii : (cf. Chelcea, 2001, 55-59)

1. Principiul unitatii teoretic-empiric (cu alte cuvinte, cercetarea observationala, directa, trebuie sa confere valoare de adevar intuitiei teoretice : un exemplu este acela al descoperirii planetei Neptun, intuita teoretic (în 1843 si 1846) a exista cu mult timp înainte de descoperirea ei practica).

2. Principiul unitatii întelegere-explicatie pleaca de la constatarea ca, numai cunoasterea intuitiva a socialului nu este suficienta, ea putând conduce la rezultate eronate. Acest principiu pune în discutie relatia dintre subiectul si obiectul cunoasterii în stiintele sociale si comportamentale. R.Boudon (1969) subliniaza ca « metoda comprehensiva, singura, nu este suficienta în cercetarea sociologica, dar ea îsi are aplicabilitate în stiintele socio-umane, valabilitatea ei variind de la o cercetare la alta » (în S.Chelcea, 2001, 57)

Pentru a demonstra cum, uneori, intuitia ne conduce la rezultate eronate, S.Chelcea da urmatorul exemplu, citându-l pe Veyne (1971/1999, 118) : « Într-o ancheta sociologica desfasurata în Franta (1961) în rândurile populatiei de origine poloneza s-a constatat ca între atasamentul fata de traditiile poloneze si integrarea în societatea franceza exista o corelatie directa. Prin comprehensiune am fi fost tentati sa credem ca atasamentul fata de traditiile din tara de origine reprezinta un semn al slabei integrari în societatea de adoptiune. Explicatia este alta : succesul integrarii imigrantilor depinde de sprijinul acordat de grupele primare (familie, prieteni, vecini etc.). Atasamentul fata de traditiile societatii de origine arata ca persoanele respective apartin grupelor primare, care sunt capabile sa sustina efortul de integrare a individului în societatea de primire. Chiar din cercetarea relatata deducem ca a explica înseamna « a atribui un fapt principiului sau o teorie unei teorii mai generale ». În cazul nostru, faptul este integrarea, iar principiul dependenta individului fata de grupul primar. (S.Chelcea, 2001, 57)

3. Principiul unitatii dintre cantitativ si calitativ impune utilizarea convergenta a metodelor statistice si cazuistice, folosirea unor metode deopotriva cantitative si calitative (de exemplu, analiza de continut).

4. Principiul unitatii judecati constatative-judecati evaluative presupune angajarea morala a cercetatorului în sprijinul valorilor înalt-umaniste si a idealurilor nationale. I.Marginean (2000, 54-97) concepe metodologia de cercetare pe câteva mari componente, respectiv :

a) Componenta teoretica. Este componenta teoriei referentiale si a normativitatii metodologice care sa îndeplineasca rolul de ghid al cercetarii (prin sistemul conceptual specific) cât si în fazele de realizare si finalizare (interpretare, explicare, comunicare a rezultatelor).

În ceea ce priveste normativitatea metodologica ea constituie un « set de reguli ale unei bune cercetari. fiind destinata sa realizeze un inventar de probleme ce trebuie rezolvate în efectuarea unei cercetari, precum si ca proceduri de rezolvare, respectiv cum sa actioneze » (Marginean, 2000, 55). Prin conceperea normativitatii metodologice se lasa o larga libertate cercetatorului pentru a decide cum sa realizeze o cercetare. Exista însa o singura conditie : sa respecte codul deontologic profesional de efectuare a cercetarilor, ceea ce presupune calificare adecvata, corectitudine si obiectivitate.

b) Componenta metodica. Este componenta metodelor, tehnicilor, procedeelor si instrumentelor de lucru, precum si a strategiilor de cercetare sociala.

c) Componenta de natura epistemologica. Este componenta de evaluare a rezultatelor cercetarii si a constructiei teoretice, în ultima instanta de certificare a statutului stiintific al sociologiei.

« A teoretiza înseamna, înainte de toate a ordona, a sistematiza rezultatele primare ale activitatii de cunoastere, si apoi a integra teoriile partiale în teorii cu grad mai înalt de generalitate. » (Marginean, 2000, 73)

În acest sens, B.Glaser (1967) notifica doua strategii de teoretizare. Prima, cauta descoperirea (generarea) teoriei din date (Grounded Theory), fie ca se are în vedere un anumit segment social (Substantive Theory) sau ansamblul vietii sociale (Formal Theory). În acest caz, analistul aplica metoda comparativa de analiza a diferitelor grupuri cu referire la un domeniu de interes. A doua strategie, consta în verificarea teoriilor dinainte formulate, realizând testarea ipotezelor în conditii de repezentativitate statistica.

Între aceste doua strategii de teoretizare, R.Merton (1968) în « Social Theory and Social Structure », introduce notiunea de « teorie de rang mediu » înteleasa drept un set de propozitii interrelationate logic si de la care se pot deriva uniformitati empirice. Teoria de rang mediu se situeaza, subliniaza Merton, între detaliile elaborate în baza ipotezelor implicate în cercetarea de zi cu zi pe de o parte, si, pe de alta parte, teoriile generale ale sistemelor sociale. Teoria de rang mediu pleaca de la idei simple (ipoteze specifice) care sunt testate pentru a fi confirmate/infirmate empiric. R.Merton sistematizeaza atributele teoriilor de rang mediu în cinci clase :

a) Teoriile de rang mediu reprezinta un set limitat de asumptii de la care sunt derivate ipotezele si confirmate în investigatia empirica;

b) Desi au valoare explicativa independenta, aceste teorii sunt integrate într-o retea mai larga de relatii ;

c) Sunt suficient de abstracte pentru a se ocupa de diferite sfere de comportament social si structuri sociale, trecând dincolo de generalizarile empirice ;

d) Fac distinctie între nivelurile macro si microsocial ;

e) Sunt compatibile cu o varietate de sisteme de gândire sociologica si pot fi integrate în teorii generale. (Marginean, 2000, 73-75)

Toate aceste cerinte , considera Marginean, sunt « dificil daca nu imposibil de atins în studierea fenomenelor sociale. Cert este ca, pâna în prezent, constructiile formalizate, axiomatice, nu reprezinta o practica semnificativa si nici eficienta în sociologie ». (Marginean, 2000, 74)

Pentru ca limbajul ramâne elementul constructiilor teoretice, impreciziile sale au drept consecinta definirea « relativa » a termenilor. Din aceasta cauza, spune Marginean, este nevoie de formalizare în stiintele socio-umane. În acord cu obiectivele cercetarilor, Fawcett si Downs (1992) identifica trei tipuri de teorii : teorii empirice sau descriptive, teorii explicative, bazate pe analize corelationale, si teorii predicative (ce presupun cercetari experimentale). Asa cum am mai mentionat, ne vom ocupa de studiul teoriilor si al paradigmelor în stiintele socio-umane într-un capitol separat. Sa ne întoarcem însa la analiza realizata de L.Vlasceanu (1982) referitoare la metodologia cercetarii în stiintele socio-umane. Exista, spune Vlasceanu, patru clase de elemente ale metodologiei sociologice :

a) enunturile teoretice fundamentale admise ca referinte pentru structura paradigmatica a unei teorii si convertite în principii metodologice de orientare a abordarii realitatii sociale ;

b) metodele si tehnicile de culegere a datelor empirice (observatia, experimentul, ancheta) ;

c) tehnicile si procedeele de prelucrare a datelor si informatiilor empirice de ordonare, sistematizare si corelare a acestora pentru fundamentarea deciziilor privitoare la semnificatiile lor teoretice ;

d) procedeele de analiza, interpretare si constructie sau reconstructie teoretica pe baza datelor empirice în vederea elaborarii de descrieri, tipologii, explicatii si predictii teoretice. (Vlasceanu, 1993, Dictionar de sociologie, 354)

L.Vlasceanu preia si dezvolta analiza lui P.Lazarsfeld (1965) referitoare la temele metodologiei care, ar putea fi schematizate astfel :

delimitarea obiectului de studiu în cercetarile empirice,

analiza conceptelor (clarificarea întelesului acestora, corectitudinea definirii lor, analiza limbajului utilizat),

analiza metodelor si tehnicilor de cercetare (aici fiind inclusa si respectarea regulilor de alcatuire a instrumentelor de lucru),

analiza raportului metode-tehnici utilizate (aici Vlasceanu introduce conceptul de « raport optim de utilizare »,

formalizarea rationamentelor.

Concluzia lui L.Vlasceanu este aceea ca putem vorbi de doua surse referentiale ale constituirii metodologiei sociologice. Prima sursa o reprezinta teoria sociologica : « teoria sociologica este scopul si premisa cercetarii ; metodologia este sistemul de norme, tehnici si metode prin care o teorie este testata, controlata si dezvoltata empiric » (Vlasceanu, 1982, 15-27). A doua sursa o reprezinta metodele si tehnicile de cercetare consacrate în istoria dezvoltarii sociologiei.

-Propozitiile formulate la nivel teoretic se convertesc explicativ în principii metodologice.

-Teoria, luata ca referinta, sugereaza pe de o parte ipotezele sau problemele cercetarii, iar pe de alta parte metodele si tehnicile de investigare.

-Prin analiza metodologica se reconstruieste în plan teoretic realitatea sociala. (Vlasceanu, 1982)

Sa facem câteva precizari terminologice referitoare la întelesul conceptelor de metoda, tehnica, procedeu si instrument de investigare. R.Caude (1964) defineste metodologia ca fiind « stiinta metodelor », stiinta integrata a metodelor, « metoda fiind demersul rational al spiritului pentru descoperirea adevarului sau rezolvarea unei probleme ».

Metodologia subsumeaza metodele. Metodele subsumeaza tehnicile de cercetare. Tehnicile subsumeaza procedeele de investigare iar procedeele subsumeaza instrumentele de investigare. Între toate acestea, spune L.Vlasceanu (1982), exista legaturi de sub si supraordonare generate pe de o parte de gradul de abstractizare sau nivelul la care opereaza, iar pe de alta parte de raportul în care se afla cu nivelul teoretic.

Daca în privinta acceptiunilor date acestor termeni nu exista unanimitate, în ceea ce priveste dispunerea lor pe pozitii de supraordonare (respectiv - subordonare) sau în ceea ce priveste diferentele de grad de abstractizare pe care îl presupun, acordul teoreticienilor este mai pronuntat. S. Chelcea (1992, 25-30) spre exemplu, reprezinta schematic relatia dintre caile de cercetare astfel:

Metoda (grec. methodos = cale, mijloc, mod de expunere) reprezinta, în stiintele sociale modelul de cercetare, sistemul de reguli si principii de cunoastere si de transformare a realitatii obiective. În stiintele socio-umane, termenul de metoda se foloseste în acceptiuni foarte variate, asociindu-i-se când un sens prea larg (metoda statistica, metoda experimentala), când unul prea îngust .(Chelcea, 2001, 48)

M.Grawitz (1972, 18) remarca faptul ca în stiintele umane, notiunea de metoda este ambigua, utilizându-se fie la singular (metoda comparativa, etc.), fie la plural (metode de culegere a datelor, etc.)

Gândirea metodica asigura coerenta logica interna si concordanta imaginilor noastre mintale cu realitatea obiectiva.

Metoda este utilizata în functie de o metodologie si presupune ,,înlantuirea ordonata a mai multor tehnici" (Friedman, 1961, 44) care, la rândul lor, vor fi operationalizate în moduri de utilizare sau procedee aplicate instrumentelor concrete de investigare. Spre explicitare, drumul de la teoretic la empiric sau traseul opertionalizarii este lamurit de S. Chelcea în urmatorul exemplu: ,,daca ancheta reprezinta o metoda, chestionarul apare ca tehnica, modul de aplicare... prin autoadministrare, ca un procedeu, iar lista propriu-zisa de întrebari (chestionarul tiparit) ca instrument de investigare''.

La fel am putea detalia si în ceea ce priveste metoda observatiei în cazul unei anchete de explorare: ca tehnica ar putea figura în acest caz ,,observatia participativa'', un procedeu pentru acest tip de observatie ar fi modalitatea de înregistrare a datelor iar ca instrument de investigare - ghidul de observatie.

Aparuta sub presiunea unor insuficiente ale functionarii socialului, sociologia a evoluat prin proliferarea metodelor pâna la a-si contura metodologii de investigare bazate pe o anumita conceptie epistemologica.

Numarul metodelor fiind foarte mare, se impune utilizarea unor criterii de grupare prin care sa se surprinda apropierea sau convergenta lor.

Dupa criteriul temporal, J.C.Plano (1993, 97) vorbeste de metode longitudinale sau ,,viziunea în lungime'' (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.) si metode transversale sau ,,viziunea în latime'' (observatia, ancheta, testele etc).

Daca se cerceteaza, exemplifica autorul, performantele academice ale unui grup de studenti se poate recurge la metoda longitudinala, ceea ce presupune cercetarea aceluiasi grup pe toata durata colegiului sau facultatii ori se poate folosi metoda transversala ceea ce înseamna cercetarea simultana a mai multor grupuri - câte unul pentru fiecare an de studiu. Prin metoda longitudinala studiul se va termina în câtiva ani în timp ce, prin metoda transversala, studiul se încheie într-un singur an.

Dupa criteriul functiei îndeplinite (I.Coanda, 1987, 202-203) în procesul cercetarii putem vorbi de:

a) metode de proiectare a cercetarii (esantionarea, operationalizarea conceptelor etc.);

b) metode de recoltare a datelor (interviul, chestionarul, documentarea etc.);

c) metode de analiza si interpretare (scalarea, analiza factoriala, comparatia, analiza de continut etc.).

Dupa criteriul credibilitatii datelor (V.Miftode, 1982, 59) obtinute în cercetare se poate face distinctia între metode principale si metode secundare. Primele (observatia, experimentul, documentarea) ofera informatii cu valoare de fapte si înlesnesc o cunoastere predominant sociologica iar secundele (interviul, chestionarul, sondajul, tehnica scalelor, tehnica testelor, tehnica sociometrica) ofera informatii cu valoare de opinie si permit o cunoastere predominant psihosociologica.

Metodele sociologiei ar putea fi clasificate si dupa alte criterii: numarul unitatilor sociale luate în studiu (metode statistice si metode cazuistice), dupa gradul de corelare si asociere în cercetare, dupa gradul de implicare a cercetatorului în provocarea manifestarilor socialului s.a.m.d.

Indiferent de varietatea tipurilor de metode, spune acelasi J.Plano, metoda stiintifica presupune urmatoarele momente:

a) ,,identificarea clara a problemei ce trebuie cercetata;

b) formularea unei ipoteze ce exprima o relatie între variabile;

c) rationare deductiva atenta în ceea ce priveste ipoteza pentru a investiga implicatiile problemei: stabilirea tehnicilor si procedeelor aferente;

d) culegerea de date pentru testarea empirica a ipotezei;

e) analiza cantitativa si calitativa a datelor;

f) acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezei" (J.Plano, 1993, 96).

Septimiu Chelcea (2001, 48-50) clasifica metodele în functie de patru criterii:

a)      Astfel dupa criteriul temporal distingem între metodele transversale (care urmaresc descoperirea relatiilor între laturilor, aspectele, fenomenele si procesele social-umane la un moment dat, cum ar fi, de exemplu, observatia, ancheta sociologica, etc.) si metode longitudinale (care studiaza evolutia fenomenelor în timp: biografia, studiul de caz, anchete Panel).

b)      Dupa criteriul reactivitatii (respectiv al gradului de implicare al cercetatorului asupra obiectului de studiu), distingem între metodele experimentale (precum experimentul sociologic, experimentul psihologic), metode cvasiexperimentale (ce includ ancheta, sondajul de opinie, biografia sociala provocata, etc.) si metode de observatie (studiul documentelor sociale).

c)      Dupa numarul unitatilor sociale luate în studiu, distingem între metodele statistice ce presupun investigarea unui numar mare de unitati sociale (ca de exemplu, sondajul de opinie, ancheta sociologica, etc.) si metodele cazuistice ce se refera la studiul integral al câtorva unitati sau fenomene socio-umane (biografia, monografia, etc.).

d)      În sfârsit, dupa locul ocupat în procesul investigatiei empirice distingem între metodele de culegere a informatiilor (cum sunt cele de înregistrare statistica, studiul de teren, anchete), metodele de prelucrare a informatiilor (metode calitative si metode cantitative) si metodele de interpretare a datelor cercetarii (ne referim la metodele comparative, metodele interpretative, etc.)

A.Giddens (2001, 589) distinge ca metode principale folosite în sociologie: munca de teren (sau observatia prin participare), anchetele (prin chestionare standardizate si chestionare cu întrebari deschise), cercetarea documentara (prin analize istorice si combinare comparativa) si experimentul. Iata care sunt, schematizate, avantajele si limitele utilizarii acestor metode în cercetarea sociologica.

(sursa : A.Giddens, 2001, 589)

O metoda proprie de cercetare pentru stiinta sociologiei este propusa de Petre Andrei (1975, vol.2, 352-362) : când vorbim despre obiectul de studiu al sociologiei, "societatea în unitatea si diversitatea laturilor sale, în integralitatea sa", "în nici un caz nu se mai poate vorbi despre întrebuintarea metodei naturaliste în explicarea vietii sociale".

Pentru stiinta sociologiei, sustine Andrei, "metoda cea mai adecvata nu poate fi decât cea integralista, cu ajutorul careia se studiaza orice proces si fenomen social prin prisma totului social, prin raportarea acestuia la viata sociala în integralitatea sa." (Andrei, 1975, 352-362)

Metoda integralista este determinata, în conceptia lui Andrei, de faptul ca viata sociala este mult mai complexa decât natura, "mult mai schimbatoare decât aceasta".

Tehnica (grec. tekne = procedeu) este definita drept "ansamblu de prescriptii metodologice (reguli, procedee) pentru o actiune eficienta, atât în sfera productiei materiale, cât si în sfera productiei spirituale (tehnici de cunoastere, de calcul, de creatie), precum si în cadrul altor actiuni umane (tehnici de lupta, sportive, etc.)" (Dictionar de filosofie, 1978, 692).

Definitia data termenului de "tehnica" utilizat în stiintele sociale si comportamentale este ambiguu pentru ca, nu întotdeauna se fac distinctiile cuvenite între metode si tehnici sau tehnici si procedee.

În majoritatea cazurilor, pentru depasirea dificultatii de identificare a metodelor si, respectiv, a tehnicilor de cercetare, lucrarile apar sub titlul "Metode si tehnici" (Chelcea, 2001, 49).

Ignorând polemicile, Chelcea (2001, 49-50) defineste tehnicile de cercetare subsumate metodelor ca referitoare la demersul operational al abordarii fenomenelor de studiu. Aceleiasi metode îi sunt subordonate mai multe tehnici. Fiecare tehnica poate fi aplicata în modalitati diferite.

Procedeul este definit drept "maniera de actiune", de utilizare a instrumentelor de investigare.

Instrumentele de investigare, la rândul lor, sunt unelte materiale de care se foloseste analistul pentru cunoasterea stiintifica a fenomenelor (fisa de înregistrare, aparat, etc.)

"Metodele, tehnicile, procedeele si chiar instrumentele de investigare, se subsumeaza perspectivei teoretico-metodologice, astfel încât autonomia lor nu este decât relativa" (Chelcea, 2001, 50). Recurgerea la o modalitate sau alta de cercetare tine, de adecvarea ei la specificul domeniului si la obiectivele urmarite. Respectarea cerintei adecvarii priveste toate elementele, fie acestea metode, tehnici si procedee de lucru, fie forme de instrumente de cercetare.

Totodata, este posibil sa utilizam mai multe metode, tehnici, procedee si instrumente în studiul aceluiasi domeniu.

3.2. Procesul de cercetare. Etapele cercetarii sociologice.

Procesul de cercetare cuprinde , dupa A.Giddens, mai multe trepte distincte care încep din momentul declansarii investigatiei si sfârsesc atunci când descoperirile ei devin disponibile în forma scrisa. (Giddens, 2001, 577-600)

Iata cum schematizeaza A.Giddens etapele procesului de cercetare:

1. Definirea problemei: alegerea temei de cercetare.

"Cea mai buna cercetare sociologica începe cu probleme care reprezinta, totodata, si enigme (adica, n.n.) . un spatiu gol în "întelegerea noastra" (Giddens, 2001, 579)

Din ce motiv se schimba schemele de credinta religioasa? Din ce cauza femeile sunt slab reprezentate în posturile cu un statut înalt? etc. Problemele de cercetare pot fi sugerate de lipsurile din literatura existenta, de dezbateri teoretice sau de aspecte practice din lumea sociala.

2. Revizuirea dovezilor sau trecerea în revista a bibliografiei. Cercetatorul trebuie sa se familiarizeze cu cercetarile existente referitoare la subiect.

3. Clarificarea problemei prin formularea ipotezei. Ce vrei sa probezi? Care este relatia dintre variabile? Daca cercetarea se vrea eficienta, ipoteza trebuie sa fie formulata în asa fel încât materialul faptic sa ofere dovezi care, fie o vor sustine, fie o vor infirma.

4. Selectarea planului de cercetare prin alegerea uneia sau a mai multor metode de cercetare (experiment, studiu, observatie, folosirea izvoarelor existente). Alegerea depinde de obiectivele globale ale studiului, precum si de aspectele comportamentului ce urmeaza a fi analizat.

5. Efectuarea cercetarii: strângerea datelor si înregistrarea informatiilor.

6. Interpretarea rezultatelor: prelucrarea implicatiilor datelor adunate.

7.Raportarea descoperirilor prin redactarea raportului de cercetare. Care este semnificatia lor? În ce fel se relationeaza cu descoperirile anterioare? De regula publicat sub forma de articol sau carte, raportul de cercetare ofera informatii precise referitoare la natura cercetarii cautând, în acelasi timp sa justifice concluziile rezultate. Multe dintre rapoarte indica si întrebarile la care nu s-au dat înca raspunsuri, sugerând astfel posibile cercetari ulterioare.

Citându-l pe R.Mucchieli, S.Chelcea (Note de curs, Univ.Buc., 1991) considera ca, într-o investigatie sociologica trebuie urmate urmatoarele etape:

I) Determinarea obiectului investigatiei

Aceasta presupune parcurgerea a cinci pasi obligatorii:

A) Determinarea obiectului se va face în raport cu ideea si scopul declarat al initiatorilor investigatiei si cu metodologia cercetarii, tinând cont totodata si de factorii tehnici (nivelul de calificare al personalului de cercetare si al personalului auxiliar, precum si de termenul calendaristic al investigatiei - acordam o treime din timp muncii de teren, iar doua treimi muncii de prelucrare. R.Boudon distinge trei categorii de probleme sociologice ce pot face obiectul unei investigatii:

a) Studiul societatilor globale. Acestea pot fi investigate fie sub raportul schimbarilor sociale (asa cum au facut E.Durkheim si M.Weber), fie din punct de vedere al sistemului social însusi (ca în cazurile lui T.Parsons si G.Murdock);

b) Studiul segmentelor sociale, respectiv a indivizilor în contextul social concret în care sunt situati (este cazul cercetarii lui Stouffer);

c) Studiul unitatilor naturale, a grupelor, institutiilor, comunitatilor (este cazul cercetarilor lui F.White, M.Crozier). S.Chelcea adauga acestei liste de probleme sociologice ce pot face obiectul investigatiei sociologice, înca doua clase de probleme:

d) Studiul fenomenelor actuale, cum ar fi adaptarea la munca industriala a populatiei din mediul rural, integrarea tineretului, etc.

e) Studiul structurii sociale, a mobilitatii si omogenitatii sociale, precum si al sistemului de statusuri si roluri sociale.

B) Definirea operationala a conceptelor sociologice, cu alte cuvinte, traducerea conceptelor în "evenimente observabile".

Scopul definirii operationale este acela de a lega semnele indicatoare ce apar la nivelul observatiei si experimentului de semnele conventionale sau simbolurile ce apar la nivelul constructiilor teoretice. Definirea operationala permite numararea si masurarea evenimentelor (cu conditia obligatorie a specificarii procedeului si al materialelor utilizate pentru asigurarea repetabilitatii masurarii).

C) Operationalizarea propriu-zisa a conceptelor sociologice. Aceasta presupune gasirea indicatorilor sociologici si gruparea lor în dimensiuni. Definim indicatorul ca fiind semnul exterior, observabil, masurabil, care se afla fata de indicat fie într-un raport de corespondenta totala, fie de corespondenta sociologica. Prin utilizarea corecta a indicatorilor se asigura traducerii conceptelor sociologice în concepte operationale un grad înalt de validitate.

D)    Articularea indicatorilor într-un sistem printr-o selectie atenta. Sunt retinuti doar indicatorii necesari si suficienti, stabilindu-se puterea lor de respingere, puterea lor de continere si, respectiv, puterea lor de discriminare.

E) Constructia indicilor reprezinta ultimul pas în determinarea obiectului investigatiei sociologice. În construirea indicilor trebuie sa fie urmate etapele:

a)      fixarea conditiilor în care indicatorul trebuie sa ia valori maxime;

b)      normalizarea intervalului de variatie (fixat între"0 si 1" sau "-1 si +1" sau de la "0 la 100" sau "-100 la +100");

c)      precizarea ordinii valorilor în interiorul intervalului de variatie.

II) Preancheta.

Este a doua etapa majora din investigatia sociologica. Are ca scop fixarea obiectivelor si consta în analiza logica amanuntita a ipotezelor posibile, selectându-se ipotezele verificabile. În cadrul preanchetei se estimeaza costul întregii investigatii; se stabileste termenul calendaristic de încheiere a cercetarii; se prevad dificultatile din teren legate de desfasurarea investigatiei si, nu în ultimul rând, se studiaza bibliografia aferenta problemei de cercetat.

III) Stabilirea obiectivelor si formularea explicita a ipotezelor cercetarii.

În aceasta faza a cercetarii trebuie explicat scopul cercetarii precum si rezultatele ce se prevad a fi obtinute. Asa cum am precizat într-un capitol anterior, ipoteza reprezinta enuntul relatiei cauzale într-o forma ce permite verificarea empirica (Th. Caplow). Altfel spus, ipoteza este explicatia plauzibila ce urmeaza a fi verificata de materialul faptic, putând fi confirmate sau infirmate partial sau total (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc.,1991). Calea de stabilire a ipotezelor este urmatoarea (S.Chelcea, Note de curs, Univ.Buc.,1991): consideram teoria sociologica drept un sistem de ipoteze confirmate cu nivel maxim de generalitate. Din aceasta deducem ipotezele de nivel intermediar (teoriile cu raza medie de generalitate), urmând ca din ultima categorie mentionata sa extragem ipotezele de lucru, respectiv cele de nivel minim, direct testabile prin cercetare empirica.

(t. sociologica)