ORICE DESCRIERE ESTE, OARE, ETNOGRAFICA?

ORICE DESCRIERE ESTE, OARE, ETNOGRAFICA?

1. Descrierea etnografica si literatura privirii: lectia oferita de Flaubert

Anumite activitati, anumite discipline sint in principal sau chiar exclusiv descriptive. Sa amintim printre acestea astronomia, anato­mia, botanica, zoologia, chiar relativitatea restrinsa - care descrie fenomenele electromagnetice, dar nu le explica - ori, la un nivel mult mai modest, ceea ce numeam in scoala primara - nu cu mult timp in urma - leton de chose, exercitiu care urmarea dezvoltarea capacitatii de observatie la elevi si invatarea vocabularului.

Dar descrierea are o istorie care s-a decis in doua domenii: acela al retoricii - devenita astazi o parte a lingvisticii¹ - si mai ales acela al scrierii literare. Aceasta istorie, in care este inclusa aparitia foarte recenta a descrierii etnografice, devine istoria unui transfer dintr-un cimp (lingvistic si literar) intr-altul (acela al stiintelor sociale).

Este necesar sa amintim aici citiva mari autori de descrieri. Homer (mai ales cu descrierea scutului lui Ahile, in cintul 18 din Iliada); Balzac cu renumitele seminee deasupra carora se afla un ceasornic

1. De la gramaticienii-logicieni de la Port-Royal (A. Arnaud si P. Nicole, La logique ou l'art de penser, 1662, reed. Paris, Vrin, 1981) pina la stilistica si critica literara contemporana, descrierea a facut intotdeauna obiectul unei respingeri aproape unanime.

Empire, cu fotoliile de catifea rosie de Utrecht, Balzac care, prin studiul relatiilor dintre om si mediu (peisaje, orase, case, apar­tamente) deschide drumul pentru ceea ce putem considera o expli­catie descriptiva; Zola, la care vom reveni; scriitorii reprezentind ceea ce s-a numit Noul Roman, care urmareau printre altele elimi­narea din opera literara a ceea ce apreciau a tine de tirania povestirii si care manifestau o grija deosebita pentru exactitate, pentru precizie si pentru minutiozitate stiintifica (Robbe-Grillet scrie ca "o expli­catie - oricare ar fi ea - nu poate fi decit de prisos in raport cu prezenta lucrurilor"); Georges Perec - a carui pregatire sociologica are importanta aici - pentru care descrierea nu trebuie sa se mai afle in serviciul naratiunii¹; iar printre contemporanii nostri, Michel Rio, care masoara camerele in metri patrati, evalueaza in cifre dimensiunile cladirilor si manifesta un interes special pentru descrie­rea fatadelor si a frontoanelor.

Totusi, maestrul de necontestat al acestei literaturi ramine cate­goric Flaubert. Provocarea flaubertiana consta in a descrie evenimente minore, fara importanta, cu un maximum de imagini si o grija foarte mare pentru detaliu. in Doamna Bovary, obiectul il constituie neantul, mediocritatea, o viata lipsita de importanta. Nu se intimpla nimic, personajele nu spun nimic, dar acest nimic este sugerat printr-o proliferare descriptiva: peisaje, arbori, riuri, cerul, bruma. Cu cit se inainteaza catre saracia sensului, catre semnificatia minimala, catre stupiditate, catre prostie, cu cit lumea interioara a Emmei devine mai nehotarita, cu atit senzatiile dobindesc contururi mai precise, iar autorul cultiva minutiozitatea sonoritatilor, imaginilor, care, indirect, exprima acel nimic, mizeria vietii psihologice a Emmei si plictiseala care picura din viata sociala de provincie.

Ar fi inutil sa cautam evenimente in aceasta carte, cu exceptia finalului in care Flaubert isi conduce eroina la martir, intrucit eveni­mentul este chiar textul, mai curind descrierea insasi, al carei rol este acela de a evidentia inactivitatea, inapetenta, apatia, insipiditatea, pe scurt, insignifianta. Leon si Emma nu si-au spus practic nimic, iar ceea ce ar fi vrut sa-si spuna ne parvine doar prin interme­diul privirii: "in lunca se vedea riul desenind prin iarba serpuiri vagabonde". Aceasta monotonie ne este sugerata si mai bine prin descrierea nulitatii vietii Emmei Bovary: "Se ducea pina la paduricea de fagi din Bonneville, linga pavilionul parasit din coltul zidului dinspre cimp" (1983, p. 77).

Nu avem nici un schimb de replici, nici un monolog interior, nici un comentariu pentru a intelege ce anume ar putea simti la prima lor intilnire Emma si Charles Bovary - care, initial, ne-a fost prezentat oferindu-ni-se detalii despre cascheta sa -, ci numai citeva elemente perceptive ("curentul ce venea pe sub usa ridica usor praful de pe dale") si de un "cotcodacit indepartat de gaini care se ouasera prin curti" (1983, p. 55), iar nunta lor ne va fi prezentata la fel de indirect prin descrierea unui tort.

2. Scrierea etnografica si descrierea literara: o aceeasi preocupare pentru detaliu

Raporturile dintre textul etnografic si cel literar - mai ales romanesc -sint cu mult mai complexe decit ne-am obisnuit sa le gindim. Mai mult de doua milenii de gindire dualista au contribuit la a-i inchide pe occidentali in termenii unei alternative al carei caracter derizoriu ei incep cu greu sa il sesizeze: repartitia binara a tuturor formelor de gindire, de actiune, de scriere intre ludic si serios, lipsa de ratiune si ratiune, subiect si obiect, forma si fond, elucubratii individuale si discursuri sistematice asupra lumii trebuind sa constituie obiectul unui consens universal. "Omul de litere" s-ar elibera de constringerile realului. Ar fi un capricios si un desfrinat. Omul de stiinta ar fi, dimpotriva, supus constringerilor. Ar fi un puritan. Asadar, unora delicii, incintare, placere, betie. Celorlalti doliul, renuntarea, sobrie­tatea, rasplatite insa printr-o foarte mare recompensa: stiinta.

Astazi, acest principiu de etanseitate nu mai reuseste cu adevarat sa tina in friu instabilitatea genurilor si, chiar daca trebuie sa admitem ca exista ziduri, acestea functioneaza ca pereti comuni.

2.1. Infinitul mic

Scrierea romanesca manifesta un interes aparte pentru detaliu si pentru detaliul detaliului, pentru "evenimentele minuscule" si pentru "faptele marunte" despre care vorbeste Marcel Proust. Or, aceasta preocupare pentru microscopic - si nu pentru "marile dimensiuni ale fenomenelor sociale", dupa cum scrie acelasi Proust - intilneste demersul etnografic: autorul trebuie sa observe cu cea mai mare rabdare si cit mai minutios cu putinta un obiect, un ritual, o cere­monie (fabricarea unui arc irochez, prepararea cuscus-ului¹ in Mica Kabylie, sarbatorirea carnavalului Olinda, realizarea unui spectacol pe Broadway) si sa il/o descrie cu cea mai mare precizie. Sa il/o priveasca ca pe ceva insolit, sa se mire si sa se "umple" de ceea ce vede, iar apoi sa il/o prezinte si altora.

intrucit, categoric, preocuparea pentru detaliu nu este mai mica in literatura decit in etnografie, este clar ca nu aici trebuie cautate diferentele dintre cele doua activitati. Flaubert, in ceea ce el numeste "carnetelele" sale - adevarate jurnale de etnograf -, observa si noteaza scrupulos ceea ce vede. si o face fara sa emita cea mai mica judecata de valoare, fara sa condamne si fara sa adere, fara sa intervina vreodata personal: el inventeaza renumitul principiu de impersonalitate care va revolutiona arta romanului. in prezentarea facuta lucrarii Flambeurs d'hommes, care este primul text al lui Marcel Griaule (Paris, Berg International, 1991) si primul din etno­grafia franceza, Genevieve-Calame Griaule scrie ca etnologul mani­festa "o vointa de a se estompa pe sine in favoarea oamenilor pe care ii observa". Cauta, ne spune ea in continuare, sa se "dezbrace de sine, sa ajunga la un adevarat ascetism intelectual, sa se debaraseze de preferinte, sa isi uite complet opiniile".

Compozitia ulterioara

Daca preocuparea pentru compozitie este primordiala in descrierea literara, ea este departe de a fi absenta din descrierea etnografica. "Datele" sint, dupa cum am mai spus, rezultatul unei constructii realizate pornindu-se de la privirea sensibila la diferenta si contrast. insasi perceptia in care isi are originea descrierea elaborata de cercetator este guvernata de o structura in care desenul se desprinde de fundal, iar etnografia, oricit de modesta ar fi, consta intr-o munca de situare, de punere in text, care face apel la toate resursele limbii, la reorganizarea sintactica, dar mai ales lexicala a realului, pentru a pune in evidenta multitudinea detaliilor in ceea ce au ele mai subtil. in fine, asa cum am inceput sa intelegem, aceasta munca de textua-lizare nu se realizeaza practic niciodata "pe loc" si cu atit mai putin "in direct", nici in cazul etnologului si nici in cazul romancierului. Flaubert a trebuit sa se intoarca iar in Normandia pentru a descrie Cartagina, iar Malinowski a trebuit sa revina in Anglia pentru a descrie insulele Trobriand.

Lupta impotriva stereotipurilor

Atit descrierea literara, cit si descrierea etnografica au o dimensiune critica: orientata catre stereotipurile limbii si, in consecinta, ale socialului, in cazul literaturii; orientata catre prejudecatile etno-centriste, in cazul etnografiei.

in ambele cazuri, se pune problema:

sa-i fie redata concretului inseparabil de sunete, imagini, cu­lori, mirosuri intreaga sa valoare; sensibila la diferentele pe care cele mai neinsemnate unghere ale sensibilitatii si senzoria-litatii le semnaleaza, nimic nu-i este mai strain descrierii decit gindirea abstracta;

sa fie respinse certitudinile monologice, discursurile implicit sau explicit non-dialogice prin care celalalt este redus la identic.

Acestea fiind spuse, descrierea este totusi departe de a scapa intotdeauna de o serie de conventii academice. Putem enunta citeva.

sO prima conventie estet punctul fix al lui Alberti (ochiul unic la un metru de sol) care, potrivit opiniei lui Francastel, a avut nevoie de "cinci sute de ani ca sa se impuna gindirii noastre ca lege a naturii" (op. cit., p. 113), inainte de a fi pus sub semnul intrebarii.

Dogma unui observator universal omniscient, care se afla peste tot, care vede si intelege totul reprezinta o alta conventie. Prima critica radicala a acestei presupozitii a absentei unghiului de vedere - in mod necesar relativ si fragmentar - a fost facuta de Henry James si abia dupa aparitia lucrarilor lui Griaule si mai ales a filmelor etnografice ale lui Jean Rouch antropologii au inceput sa sesizeze ca postulatul in cauza este fals si defor­meaza realitatea.

O alta conventie consta in a "instala decorul" pentru a pregati sosirea personajelor. La Balzac, totul incepe prin descrierea peisajului - cimpul, orasul, casa, apartamentul - ca moment initial care ajunge treptat sa explice individul si socialul¹. Monografia clasica va accentua si mai mult caracterul arbitrar al unei ordini cronologice care parea absolut de la sine inteleasa. Astfel, in Manuel d'etnographie, Mauduit² ne recomanda sa incepem cu istoria (cap. I si II), careia ii vor urma "geografia umana" (cap. IV) si "etnografia animala" (cap. V), apoi "pro­blema tehnicilor" (cap. VII) si "traditiile" (cap. X), pentru a incheia cu "structurile spirituale" (cap. XII) si cu "estetica" (cap. XIII).

O lucrare cum este Chronique des Indiens Guayaki a lui Pierre Clastres (1972) a facut tandari pentru totdeauna ceea ce s-a numit monographie a tiroir. Lucrarea se organizeaza pornind simultan de la sensul pe care membrii Ache il atribuie existentei lor si sde la sensult pe care etnologul il atribuie propriei sale experiente. Textul incepe cu trezirea in plina noapte a autorului care asista la o nastere (apartinind simultan societatii Ache si aventurii etnologice), continua cu o in­treaga serie de ucenicii (ale tinerilor Ache in propria lor cultura si ale lui Pierre Clastres in cultura Ache) care vor merge pina la initiere si se incheie cu descrierea unei scene de canibalism, institutie cheie care, la Guayaki, guverneaza raporturile dintre vii si morti si pe cele dintre vii si straini.

Un alt procedeu retoric consta in a urma ordinea descendenta cind avem de descris fiintele umane (se incepe cu capul, chiar cu palaria, pentru a termina cu picioarele¹) si a ordinii ascen­dente pentru descrierea obiectelor².

in sfirsit, sa mai mentionam ca descrierea etnografica, ca si alte forme de descriere - avem aici mai curind o lege a genului decit o conventie - respecta regulile tragediei grecesti: unitatea de timp, de loc si de actiune.

3. Specificul descrierii etnografice

1. Etnologii sint barbati si femei pentru care lumea exterioara exista. De asemenea, textul etnografic, spre deosebire de textul literar, privilegiaza in mod clar extratextualitatea. El trimite la altceva decit la el insusi. "Scopul - scrie Malinowski - este sa sesizam punctul de vedere al indigenului, sa intelegem viziunea sa asupra lumii" (1993, pp. 81-82). Aceasta este diferenta dintre Dieu d'eau a lui Griaule si Afrique fantome a lui Leiris. impreuna pe acelasi teren, cei doi etnologi fac aceleasi observatii. Dar in timp ce Griaule isi concen­treaza privirea si auzul asupra dogonilor, se estompeaza pe sine lasind cuvintul inteleptului Ogotemmeli, Leiris isi pune intrebari referitoare la raportul sau personal cu Occidentul colonizator si paraseste treptat domeniul etnologiei pentru acela al literaturii¹.

Descrierea etnografica se refera la fenomenele sociale. "Ca sociologi, nu ne interesam - mai scrie Malinowski (1993, pp. 79-80) -de ceea ce X... si Y pot simti ca indivizi in functie de imprejurarile particulare ale experientei lor personale, ne interesam doar de ceea ce simt si gindesc ei ca membri ai unei comunitati date".

Descrierea etnografica inscrie privirea intr-un context si intr-o istorie. Ea isi situeaza si isi dateaza cu precizie observatiile intr-un spatiu particular. incearca, in sfirsit, sa se detaseze de privirea occidentala sau occidentalizanta, despre care, pe teren, afla ca nu este singura forma de privire posibila. Descrierea etnografica, care situeaza, trebuie sa constientizeze ca este ea insasi situata. Privirea -si a fortiori scrierea - nu ar putea ramine imuabila. Are loc, de cele mai multe ori fara voia noastra, un proces de organizare sociala si culturala a vederii, a vizibilului, a dicibilului si a lizibilului. Obser­vatia si apoi descrierea sint constructii intelectuale si polisenzoriale, expresii particulare ale unei epoci prin si pentru un grup social si cultural dat. Maorii, de exemplu, au 3000 de nume pentru a desemna culorile, in vreme ce limba franceza nu dispune decit de cel mult citeva zeci de termeni.

O data ce am constientizat - constiinta care nu este insa niciodata total lucida - radicala istoricitate a observatiilor noastre, descrierile efectuate vor incerca sa se indeparteze de capcanele etnocentrice ale proiectiei. Trebuie sa "ii vedem pe indigeni, sa ii observam", scrie Malinowski in Argonautii Pacificului occidental. Atunci, continua autorul, "vom avea posibilitatea de a ne vedea pe noi insine de la distanta". Genevieve Calame-Griaule considera ca Marcel Griaule a contribuit la crearea "unei metode de degajare de mentalitatea euro­peana" (op. cit., 1991, p. 9). Dupa ce a inceput sa se priveasca spe sinet cu o alta privire, antropologul revine la ai sai cu o alta privire. Dar atingem aici o problema care depaseste cu mult obiectul acestei carti, caci descrierea etnografica nu are nimic cu introspectia. Nu sinele este acela care intereseaza, ci celalalt (barbat, femeie sau obiect), cu specificul sau, diferenta si variatia sa, iar in acest sens acela care doreste sa devina un bun etnograf nu se poate dispensa de lectura numerelor succesive din Catalogue des armes et cycles de la Manufacture de Saint-Etienne.

4. Spre deosebire de descrierea literara, care poate mai mult sa sugereze decit sa desemneze, sa utilizeze drumurile oblice ale meta­forei, sa-l angajeze pe cititor pe caile implicitului si aluziei - ceea ce, ulterior, va ingreuna analiza comparativa -, descrierea etnografica este directa in exprimare si in acelasi timp mediata prin tot ce permite expresia directa (cartografie, fotografie, inregistrari, fara a mai vorbi despre schite, planuri, scheme, patrate, dreptunghiuri, triunghiuri, cercuri, raze) si prin toate modalitatile obisnuite de reprezentare grafica a relatiilor de rudenie pe care orice etnolog le deseneaza in caietele sale.

Sensul totalitatii

Descrierea etnografica este guvernata de o exigenta de globalitate. Tot ceea ce observam, fara a face "nici o diferenta intre ceea ce este banal, tern sau normal si ceea ce uimeste si frapeaza peste masura" (Malinowski, 1993, p. 67), este recenzat, repertoriat, controlat: obiecte, traditii orale si, mai mult chiar, forme de gindire non-verbale, expresii ale corpului, gesturi, mimica etc. Dar nu este nicidecum vorba sa intocmim un inventar scomplett - este imposibil sa vezi totul si ar fi absurd sa spui totul -, ci mai degraba sa stabilim relatii pornind de la fapte concrete ("concretul" care este "completul", dupa cum sustine Mauss). A face inteligibil un fenomen inseamna a-l raporta la totalitatea sociala in care se inscrie si totodata a-l studia in multiplicitatea dimensiunilor sale. Abia in momentul in care reuseste sa se desprinda de ceea ce el numeste "harababura faptelor" (1993, p. 67) si cind incepe sa-si dea seama ca exista o retea deasa de interactiuni intre elemente care, la prima vedere, pareau disparate, Malinowski reuseste sa ne faca sa sesizam "sensul" - in acord cu presupozitia sa organicista, el vorbeste si despre "scopul", "func­tia" - canoei trobriande. Aceasta este descrisa in raport cu grupul care o fabrica si o foloseste, cu ritualurile magice care o consacra si cu reglementarile care definesc posesia ei.

Canoea trobrianda

"O canoe este un element al culturii materiale si, ca atare, o putem descrie, fotografia si chiar expune intr-un muzeu. Dar realitatea etnografica a canoei ii ramine foarte straina aceluia care o studiaza in afara cadrului sau natural, chiar daca are in fata ochilor un exemplar perfect. Canoea este construita pentru o folosinta determinata, conceputa pentru un scop bine definit; este vorba despre un mijloc pentru a atinge un scop, iar noi, cei care ne aplecam asupra vietii indigene, nu trebuie sa inversam raportul si sa facem din obiectul in sine un fetis. Numai din momentul in care cautam sa aflam obiectivele economice care conduc la construirea unei canoe, diferitele utilizari carora ea le este destinata, aplicam o metoda etnografica mai serioasa. Date sociologice complementare, cum ar fi: cine poseda, cine con­struieste si cine foloseste piroga; informatii despre ceremoniile si practicile care insotesc aceasta constructie, un fel de viata-tip si istorie a unei canoe - toate aceste precizari ne permit sa sesizam si mai bine ce anume reprezinta cu adevarat aceasta piroga pentru indigen. Totusi, nici acestea nu sint suficiente pentru a ajunge la realitatea cea mai profunda a canoei indigene. Caci o barca, fie ca este din scoarta, din lemn, din fier sau din otel, traieste viata marinarilor sai, iar pentru un marinar barca lui este mult mai mult decit o simpla bucata de material prelucrat. Pentru indigen, ca si pentru matelotul alb, orice ambarcatiune este aureolata de o legenda care ia nastere din traditii si din aventuri personale. Este un obiect de cult si de admiratie, un lucru viu care are propria sa individualitate."

Malinowski, Les Argonautes du Pacifique occidental,

1993, p. 164.

Vom incheia cu un text care poate fi considerat unul dintre cele mai semnificative din antropologia contemporana: L'Arc et le panier de Pierre Clastres¹. Pornind de la descrierea a doua obiecte aparent fara insemnatate si de la descrierea folosirii lor, Clastres arata cum se organizeaza nu numai raportul dintre barbati si femei, dar si economia vietii sociale si chiar gindirea indienilor Guayaki.

Arcul si cosul

"Exista la Guayaki un spatiu masculin si un spatiu feminin, definite de padurea in care vineaza barbatii si, respectiv, de tabara unde domnesc femeile. st Putem masura valoarea si amploarea opozitiei socio-economice dintre barbati si femei pornind de la supozitia ca ea structureaza timpul si spatiul sindienilort Guayaki. Or, indienii nu lasa defel in afara reflectiei trairea acestui praxis: ei au o constiinta clara in acest sens, iar dezechilibrul relatiilor economice intre vinatori si sotiile lor se exprima in gindire sub forma opozitiei dintre arc si cos. Fiecare dintre aceste doua instrumente este de fapt mijlocul, semnul si rezumatul celor doua «stiluri» de existenta opuse si in acelasi timp separate cu grija. Nu mai este necesar sa subliniem ca arcul, singura arma a vina-torilor, este o unealta exclusiv masculina si ca panerul, obiectul definitoriu al femeilor, nu este folosit decit de ele: barbatii vineaza, femeile cara.

st Indienii Guayaki percep aceasta mare opozitie in confor­mitate cu care functioneaza societatea lor printr-un sistem de prohibitii reciproce: una le interzice femeilor sa atinga arcul vinatorilor, cealalta ii impiedica pe barbati sa puna mina pe cos. in general, uneltele si instrumentele sint neutre din punct de vedere sexual, daca putem sa ne exprimam astfel: le pot folosi si barbatul si femeia; singurele care nu sint neutre sint arcul si cosul. st Barbatii nu exista decit ca vinatori si isi mentin certitudinea existentei lor ferindu-si arcul de atingerea femeii. si invers, daca un individ nu mai reuseste sa se manifeste ca vinator, el inceteaza sa mai fie barbat: metaforic, trecind de la arc la cos, el devine femeie. Legatura dintre barbat si arc nu se poate rupe fara a se transforma in opusul si complementarul sau: legatura dintre femeie si cos."

Pierre Clastres, La Societe contre l'Etat, Paris, Ed. de Minuit, 1974, pp. 91-94.

4. Literatura, poetica si etnografie

Sintem acum in masura sa intelegem mai bine:

si prin ce se deosebeste descrierea literara de descrierea etno­grafica;

si de ce problemele ridicate atit de literatura, cit si de studiul proceselor de elaborare textuala nu sint total straine de problemele pe care si le pune etnologul.

1. Primul aspect se refera la ceea ce Roland Barthes a numit placerea textului. Daca literatura are unele preocupari epistemologice (a cunoaste, a intelege) comune cu etnologia, ea se deosebeste totusi de aceasta prin orientarea sa dominant estetica: literatura nu numai ca introduce in text culoarea, lumina, sunetele, mirosurile, dar ii procura cititorului o bucurie cromatica, muzicala, afectiva - pe scurt, o fericire sinestezica intensa (sau, dimpotriva, ii provoaca angoasa). Sa remarcam insa ca, fara a realiza o transformare estetica a naturii realului, cele mai valoroase texte din etnologia stiintifica sint tocmai acelea care ajung sa capteze cu precizie aceasta sensibilitate specifica literaturii.

Jurnal de etnograf

"Pe apele verzui - turcoaz, dar translucide -, siluete violete de munti, asemeni umbrelor purtate pe ecranul cetii. in spatele meu, depasind nivelul junglei de coasta, versanti impaduriti ai unei inalte faleze piramidale. in fata mea, un gaitan scinteietor de nisip galben umbrit de palmieri care pareau sa rasara din valuri: o insula de corali. Apa clipoceste printre scindurile plutei - marea patrunde in interstitiile sale, iar spuma se sparge de marginile ambarcatiunii."

"Palmierii, rasarind parca din maracinisul des de coasta, se apleaca peste ape. Deasupra lor, dealuri nu foarte inalte, dar cu pante abrupte acoperite de copaci mari si de desisuri stufoase. Micile coline si jungla atotputernica, fermecatoarea jungla de un verde intunecat, apa transparenta de un verde luminos, cerul incremenit intr-un senin definitiv, marea de un albastru intens. si numeroase insule indepartate conturindu-se la orizont; mai aproape de mine disting luminisuri, vai, virfuri inalte. Muntii din Grande ile - totul imens, complicat, insa de o armonie si o frumusete supreme."

"Mergind, proiectez umbre imense pe palmieri si pe mimozele de la marginea drumului; mirosurile junglei te cufunda intr-o stare foarte aparte - parfumul subtil, rafinat al florii verzi de keroro, umflarea senzuala a vegetatiei inmugurite; frangipa-nierul, cu un parfum la fel de ametitor ca tamiia, un arbust cu contururi bine desenate, cu silueta eleganta si flori care rid: sculpturi de alabastru presarate cu polen de aur. st Adun ele­mentele unei sinteze: marea larg deschisa, marea libera si vesela -valul de smarald pe recif, albastrul cerului presarat cu norisori pufosi."

Malinowski, Journal d'etnographe, 1985, pp. 56, 62, 97-98.

2. Asa cum a aratat si Roland Barthes, literatura este o activitate intranzitiva: o activitate in care textul isi este suficient siesi si privilegiaza ceea ce Jakobson a numit functia poetica a limbajului, adica "accentul pus pe mesajul in sine" (1994, p. 218). A nu se intelege de aici ca o descriere literara trebuie neaparat sa suspende, ori chiar sa elimine realitatea, ci mai curind ca ea trebuie sa problema­tizeze unele procedee de a o prezenta si in acelasi timp sa exploreze lateral, iar nu literal. Tocmai expresiei literale a unui sens clar, stabil, identic cu sine, dat o data pentru totdeauna, definitiv i se opune de fapt literatura - care nu este nimic altceva decit limbajul insusi, in toate starile sale, limbaj care nu poate conduce la sens decit prin pluralitatea formelor sale.

Lectura textelor literare, in special a textelor care se incadreaza in ceea ce am calificat mai sus ca literatura a privirii, imi pare a reprezenta o excelenta propedeutica pe care i-o putem propune aceluia sau aceleia care se confrunta cu sarcina eminamente aventuroasa de a descrie un obiect, un peisaj, o scena de viata exotica sau domestica. Aceste texte (Flaubert, Maupassant, Perec, Rio, Clarice Lispector) ne permit sa ne dam seama in ce masura in munca aparent modesta de etnograf raportul dintre semnificant si semnificat, dintre cuvinte si lucruri nu este niciodata dat, ci face de fiecare data sa apara o serie de probleme inedite pentru care nu exista o solutie unica. Lectura lor ofera un antidot impotriva adeziunii fundamentaliste care sprijina discursul pe "real", de parca nu tocmai acesta din urma ar constitui contradictia si necunoscutul ce provoaca problema.

Desigur, procesele de cercetare pe "teren" (observatia in vivo) sau pornind de la "teren" sint, in general, mai modeste in literatura decit in etnografie, in timp ce activitatea care tine de poetica, mini­malizata sau ignorata in etnografie, este, dimpotriva, esentiala pentru munca de scriitor. Dar ne-am pus, oare, intrebarea de ce exista o apropiere intre Malinowski si Joseph Conrad, intre Park - fondatorul scolii sociologice de la Chicago - si scriitori de genul lui Dos Passos, intre Levi-Strauss si Jean-Jacques Rousseau - dar nu, preci­zeaza autorul lucrarii Tristes Tropiques, acel Rousseau care a scris Le Contrat Social, ci Jean-Jacques din Confessions si Reveries du promeneur solitaire?

Revendicate din plin de catre autorii lor, aceste raporturi de inrudire ne arata calea: etnologia, mai precis descrierea etnografica, nu poate ocoli problemele pe care si le pun atit lingvistii, cit si roman­cierii, in special urmatoarea: daca ceea ce observam este sens si daca ceea ce producem sint forme, ce raport exista atunci intre cele doua?

Avem tot interesul sa cunoastem si sa intelegem problemele pe care le pune elaborarea unui text, iar nu sa raminem intr-o atitudine pasiva care nu ar conduce decit la reproducerea retorica de clisee si stereotipuri cu care etnologia nu are ce face. Rigoarea stiintifica a descrierii etnografice nu se potriveste cu indiferenta (= fara dife­rente) sintactica si mai ales lexicala, caci, daca exista o cunoastere prin descriere si, de asemenea, o cunoastere a ceea ce este descrierea, ea consta tocmai in valorificarea bogatiei vocabularului limbii. Pe scurt, descrierea etnografica nu numai ca nu disociaza studiul culturii (ethnos) de problema scrierii (graphe), dar isi defineste specificitatea prin chiar relatia lor.