Pierre Bordieu
Īn conditiile reconstruirii pe o noua platforma valorica a īntregii societati franceze, dupa ultimul razboi mondial sociologia si-a consolidat statutul de "fiica spirituala a Frantei, confirmānd aprecierile lui E. Durkheim:"a determina partea care revine Frantei īn constituirea si dezvoltarea sociologiei īnseamna a face aproape istoria ei : deoarece ea e nascuta la noi si, cu toate ca azi nu exista popor care sa n-o cultive, ea a ramas o stiinta esentialmente franceza".
Orientarea programatica spre practica, prin exploatarea posibilitatilor de optimizare a structurilor sociale generate de neāncetata diviziune a muncii a determinat o diviziune profesionala interna a sociologiei,legitimīnd procesul ireversibil de diferentiere a ei pe ramuri de cercetare sociologica pe teren.Ca rezultat , profesionalizarea activitatilor cu caracter sociologic a marcat "reconcilierea cercetarii empirice si reflectiei teoretice"(P.Bourdieu), prin institutionalizarea cercetarii concrete.Institutul francez de sociologie , īnfiintat īn 1924 din ratiuni pur academice, este astazi completat cu o vasta retea de institutii cu profil partial sau integral sociologic, dar cu toate mijloacele necesare acoperirii nevoii de cercetare sociologica a īntregului spatiu social francez, Societatea Franceza de Sociologie,īnfiintata īn 1965,este doar un exemplu care certifica existenta celor 65 de structuri institutionale de cercetare sociologica din Franta contemporana.
Orientarea teoretica unitara a practicii cercetarii sociologice a favorizat constituirea unei pozitii metodologice noi reprezentate de Pierre Bourdieu, Jean-Claude Passeron, Jean- Claude Chambordeon.Conform acestora, obiectul de cercetare al sociologiei nu-l constituie realitatea nemijlocita, ci doar acele segmente care prezinta "efecte epistemice"pozitive(P. Bourdieu).Prezenta si īn sociologia americana, sub numele de "constructie a teoriei", orientarea aceasta care recomanda "transfigurarea epistemic 242h72c 59;" a realului prin utilizarea numai a acelor scheme, modele si supozitii capabile sa descifreze complexitatea spatiului social s-a dovedit a fi foarte productiva atāt pentru cercetatorii sociali,pentru teoreticieni, cāt si pentru cei implicati direct īn viata publica.
Reconstituirea imaginii sociomorfe a realitatii cercetate nu e o simpla reflectare teoretica a faptelor concrete, ci un rezultat al combinarii metodologiei cercetarii cu exigentele logicii actiunii sociale; respectiv raportarea diagnozei la scopurile si valorile unui sistem teoretic general compatibil cu sistemul social global.
Pierre Bourdieu, sociolog francez contemporan, s-a nascut īn anul 1930.Este cunoscut datorita muncii sale īn domeniul sociologiei culturii si educatiei .Īn conceptia sa , succesul īn sistemul educational este dictat īn mare parte de masura īn care indivizii sunt absorbiti de cultura dominanta, sau cāt capital cultural au adunat.El sustine ca acei ce detin puterea controleaza forma pe care o ia cultura si sunt astfel capabili sa-si sustina pozitia.
Potrivit acestei conceptii, Pierre Bourdieu introduce īn anul 1973 termenul : "capital ultural ".
Absolvent al uneia din cele mai prestigioase institutii de īnvatamānt superior din Franta , l Ecole Normale Superieure , profesor la nu mai putin prestigiosul College de France, director al revistei Actes de la recherce en sciences sociales , coordonator al colectiei " Les sens commun " la Les Editions de Minuit.Cartea de vizita institutionala a lui Pierre Bourdieu este impresionanta.Nu mai putin impresionante sunt evantaiul preocuparilor sale stiintifice (de la etnologie si cercetare sociologicade teren -īn sociologia artei , a familiei, a educatiei-la epistemologie si teorie a socialului ) si activitatea sa publicistica.Reactiile pe care le-au provocat teoriile sale merg de la o extrema la cealalta; elogiile sau criticile , uneori radicale ,dovedesc , īnsa ca teoriile sale nu pot , īn nici un caz , trece neobservate.
Dupa aparitia lucrarii La reproduction .Elements pour une theorie du systeme d enseignement [Bourdieu si Passeron , 1970 [, conceptia lui Pierre Bourdieu a fost etichetata ca structuralista. Īn opinia sociologului francez , īnsa , modelul teoretic pe care īl propune valorifica modul de a gāndi realitatea sociala īn termeni relationali , care constitue esenta"revolutiei structuraliste", dar depaseste antiumanismul si anistorismul structuralismului prin: a) revalorizarea agentului pe care Levi -Strauss si mai ales Althusser aveau tendinta de a-l marginaliza , facānd din el un "epi-fenomen al structurii "; b)afirmarea caracterului genetic , a istoricitatii structurilor si agentilor.Acest model teoretic valorifica īn egala masura postulatul interpretarii subiective si constructiei intersubiective a lumii sociale dintre care interactionismul , fenomenologia si etnometodologia au facut , continuānd gāndirea weberiana, fundamentul cunoasterii stiintifice a socialului . Constructivismul avansat de Bourdieu este, īnsa , īn intentia autorului sau , radical diferit de cel sustinut de curentele de gāndire mentionate : punctele de vedere ale actorilor sunt raportate la pozitiile pe care acestia le ocupa īn structura sociala si , īn consecinta , este sustinuta teza potrivit careia categoriile pe care actorii le utilizeaza īn constructia realitatii sociale sunt rezultatul unui īndelung proces de īncorporare a structurilor obiective.
Rezulta o conceptie pe care autorul sau o eticheteaza drept structuralism
constructivist(genetic) sau constructivism structuralist si care are ca obiect īn egala masura structurile obiective profunde ale lumii sociale si structurile mentale , mai exact raporturile lor de generare reciproca, de autonomie relativa si interdependenta:
"Daca as caracteriza conceptia mea īn doua cuvinte , altfel spus daca , asa cum se procedeaza adesea īn zilele noastre , I-as aplica o eticheta , as vorbi despre structuralism constructivist sau despre constructivism structuralist , utilizānd termenul structuralism īntr-un sens foarte diferit de cel pe care I-l confera traditia saussuriana sau levi-straussiana.Prin structuralism sau structuralist vreau sa spun ca exista , īn lumea sociala īnsasi , si nu doar īn sistemele simbolice , limbaj , mit , e.t.c. , structuri obiective , independente de constiinta si vointa agentilor , care sunt capabile sa orienteze si sa constrānga practicile si reprezentarile acestora Prin constructivism , vreau sa spun ca exista o geneza sociala , pe de o parte , a schemelor de perceptie , gāndire si actiune , care constitue ceea ce eu numesc habitus, iar pe de alta parte , a structurilor sociale si īn particular a ceea ce numesc cāmpuri si grupuri , mai ales a ceea ce este numit īn mod obisnuit clase sociale "[Bourdieu, 1987 :147[.
Realitatea sociala obiectiva despre care vorbea Durkheim este un ansamblu de relatii invizibile ce se constituie īntr-un spatiu de pozitii ale caror proprietati pot fi analizate independent de caracteristicile personale ale celor care le ocupa, exterioare una celeilalte , dar definite unele īn raport cu celelalte prin apropiere sau prin distanta, prin situareadeasupra sau dedesubt, īntre,la periferie sau īn centru. Spatiul social poate fi comparat cu spatiul geografic.Conceptul "spatiul social"este, īnsa, o constructie teoretica, un spatiu "pe hīrtie", si nu unul real. El este construit īn asa fel īncāt agentii, individuali sau colectivi, poseda cu atīt mai multe proprietati comune, cu cāt sunt situati mai aproape unii de ceilalti si cu atāt mai putine , cu cāt sunt situati la distante mai mari." Pe hārtie" distantele spatiale coincid totdeauna cu distantele sociale,ceea ce nu se īntāmpla īn spatiul fizico-geografic,chiar daca o tendinta de segregare se poate observa si aici.
Un cāmp social -care este, ca si spatiul, un cāmp"pe hārtie"-este o regiune relativ autonoma a spatiului social istoric, constituita din relatii specifice a caror existenta este corelativa unor interese si mize specifice.Orice cāmp se caracterizeaza printr-un interes generic (dobīndirea bunurilor rare specifice cāmpului) īn jurul caruia se concentreaza actiunile agentilor si care modeleaza raporturile lor.Exista atātea forme de interes cāte cāmpuri exista. Notiunea "interes" -precizeaza Bourdieu -a fost creata pentru a evidentia faptul ca nici un cāmp(nici cele ale activitatilor artistice, religioase, filosofice s.a.m.d.) nu scapa determinarilor de acest tip:interesul este cel care stimuleaza investitia de capitaluri si psihologica īntr-un spatiu de joc oarecare, investitie care reprezinta conditia intrarii īn joc si care este , īn acelasi timp, creata si īntarita de joc.
Distributia agentilor īn spatiul social conduce la clasarea lor.Sunt, astfel,delimitate clase sociale, ansambluri de agenti care poseda o serie de proprietati comune. Clasele nu sunt unitati care pot fi identificate īn spatiul fizic, ca realitati compacte, ele nu exista ca atare decāt pe hīrtie, clasele nu trebuie īntelese ca grupuri neschimbatoare, ci, dimpotriva, ca unitati aflate īntr-o dinamica permanenta.Īn consecinta, apartenenta la clasa a unui individ oarecare nu trebuie īnteleasa īn termenii "statisticii sociale", ci īn cei ai "dinamicii sociale", mai exact īn termenii traiectoriei sociale asociate unei biografii individuale.
Relatiile īntre diferitele pozitii pot fi puse īn evidenta prin intermediul distributiei resurselor care pot fi mobilizate īn calitate de capitaluri īn competitia pentru dobāndirea bunurilor rare (interesul generic al cāmpului),deci īn calitate de surse ale puterii. Principalele surse ale puterii īn spatiul social sunt:capitalul economic, sub diferitele sale forme (terenuri, bunuri, bani sau alte hīrtii de valoare etc.); capitalul cultural, a carui proprietate comuna este aceea de a exista atāt īntr-o forma obiectivata (īn diplomele obtinute sau īn obiecte cu specificatie culturala : carti, tablouri etc.)cāt si īn stare īncorporata (īn structuri mentale, scheme de perceptie, gāndire si actiune); capitalul social (relational),ca ansamblu al relatiilor de rudenie, de vecinatateetc.
Īn spatiul social global, agentii sunt distribuiti īntr-un cāmp social si pe o pozitie, determinate mai īntāi de volumul global al capitalului pe care ei īl poseda (īn diferitele sale forme), iar apoi de structura capitalului, respectiv de ponderea difreitelor specii de capital global.Īntrucāt capitalurile sunt inegal distribuite, orice cāmp social este un spatiu al tensiunilor īntre pozitii complementare . Raporturile agentilor sunt raporturi de forta (dominatie-supunere) si de lupta pentru ocuparea pozitiilor superioare (pentru interesul generic al cāmpului).Prin aceasta, orice cāmp social este omolog cāmpului puterii: dominatia/supunerea reprezinta un tip universal de raporturi sociale
Īn fiecare cāmp social sunt investite toate speciile de capital, dar exista pentru fiecare cāmp o forma legitima a capitalului care poate fi valorificata cu profituri maxime.Agentii procedeaza sistematic la convertirea diferitelor specii de capital pe care le poseda īn capitalul cerut de "legile" interne ale cāmpului dat.
O forma particulara pe care resursele economice, culturale si sociale mobilizate īn orice cāmp o īmbraca, atunci cānd sunt cunoscute si recunoscute ca legitime, conferind pose sorului putere mai mare, este capitalul simbolic(onoarea, īn sensul prestigiului,al reputatiei).
Luptele pentru dobīndirea capitalului simbolic si convertirea diferitelor tipuri de capital īn capital simbolic conduc la transformarea raporturilor de forta īn raporturi de semnificatie si, prin aceasta, la mistificarea esentei lor atāt īn ochii dominatilor, cāt si īn cei al dominantilor ; si unii si altii sunt victimele unui "iluzionism social"[Accardo,1983].
De fapt, toate formele de clasificare sunt forme de dominatie, iar teoria critica a culturii conduce īn mod "natural" la o teorie politica.
Puterea este impusa , īnainte de toate, nu prin violenta materiala(expropiere, exploatare, privare de libertate etc.) si constienta, ci prin violenta simbolica: obiectul impunerii este constituit nu din sistemele materiale, ci din sistemele de semnificatie, iar procesul impunerii ramāne, īn general, neconstientizat de agenti, indiferent daca este vorba despre dominati sau despre dominanti ; impunerea prin violenta simbolica reuseste nu numai sa conserve raporturile de forta care au generat-o, ci si sa le īntareasca.Violenta simbolica are ca fundament un efect al teoriei: structurile simbolice influenteaza structurile sociale prin reprezentarile pe care le produc .Īn acest proces de impunere simbolica a puterii, limbajul,īn special limbajul sociologic,are o importanta notabila.
Ca transpunere a realitatii sociale īntr-o forma simbolica specifica, limbajul sociologic este, īn mod necesar,complex, deoarece o realitate complexa nu poate fi exprimata lingvistic decāt īntr-o forma complexa. Discursul sociologic are forta transformatoare si creatoare, el genereaza reprezentari care pot fi obiectivate si transformate īn "lucruri" sociale:
"Cīnd este vorba despre lumea sociala , a spune cu autoritate īnseamna a face.Asadar cuvintele sociologului contribuie la facerea lucrurilor sociale.Lumea sociala este din ce īn ce mai locuita de sociologia reificata.Sociologii viitorului(dar este deja cazul nostru)vor descoperi din ce īn ce mai mult īn realitatea pe care o vor studia produsele sedimentate ale īnaintasilor lor."[Bourdieu,1987:69]
Bourdieu observa ca violenta simbolica este intim legata de raporturile de dominatie si, īn consecinta,este constitutiva socialului (este universala) ; īn acelasi timp,el subliniaza faptul ca impunerea simbolica nu presupune cu necesitate o intentie īn acest sens si ca nici un sistem ideologic sau de propaganda nu poate impune agentilor semnificatii , daca acestea nu gasesc īn agentii īnsisi, īn dispozitiile personalitatii lor o orientare catre ele.Rezulta ca, pentru a fi eficienta , orice violenta simbolica īncepe prin a construi īn agent aceasta orientare (un habitus).
Habitus reprezinta traducerea latina a termenului grec hexis,utilizat de Aristotel pentru a desemna "dispozitiile dobāndite ale corpului si sufletului".Prezent īn diferite conceptii filozofice(d Aquino , Hegel,Husserl), conceptul acesta este adus īn sociologie de E.Durkheim si M.Mauss care īl utilizeaza īn scopul explicarii caracterului sistematic, coerent, continuu al actiunilor individului socializat .
Le sens practique[Bourdieu,1980] defineste conceptul habitus pornind de la notele de continut sezizate de Durkheim si Mauss; "habitus" indica structuri subiective profunde, durabile , inconstiente , cu caracter dobāndit si care au rol generator si unificator īn raport cu viziunea asupra lumii si cu manifestarile concrete ale personalitatii. Bourdieu plaseaza habitusul īn contextul actiunii practice (caracterizate prinr-o dimensiune corporala si o finalitate transformatoare) si evidentiaza : (a)caracterul structurat al dispozitiilor subiective, rezultat din faptul ca (b) ele īsi au sursa īn structurile obiective ale experientei ; (c) rolul generator si structurat nu numai īn raport cu manifestarile particulare ale personalitatii, ci si īn raport cu practicile agentilor.
Conceptul "habitus" este īnrudit evident cu concepte cum sunt "tipificatie","categorizare", "cadre ale experientei ", "procedee interpretative".Ca si acestea , el desemneaza scheme cognitive pe baza carora individul interpreteaza realitatea si sunt dobāndite īn experienta sa sociala . Originalitatea conceptului utilizat de Bourdieu deriva din modul de īntelegere a naturii sale cognitiv practice .El reprezinta unitatea unei dimensiuni cognitive ,constānd īn principii clasificatoare (categorii ale perceptiei si evaluarii), si unei dimensiuni practice , care vizeaza un ansamblu de principii organizatoare ale actiunii (hexis corporal , scheme si automatisme corporale , deplasari printre ele ), cu limbajul (vocabular , sintaxa , intonatie , ritm al vorbirii), cu timpul (continutul ,lungimea si succesiunea duratelor),cu valorile.
Habitusul de clasa(sau de grup ) poate fi definit ca sistem subiectiv , dar nu individual, al structurilor interiorizate, scheme ale perceptiei, ale gīndirii si ale actiunii comune membrilor unei clase. Fiecare habitus individual , ca sistem de dispozitii individuale care exprima sau reflecta clasa sociala (sau grupul) , este o varianta structurala a celorlalte ;"stilul personal" nu este nimic altceva decāt o īndepartare , mai mica sau mai mare , de stilul clasei.Principiul diferentelor īntre habitusurilor individuale rezida īn singularitatea traiectoriilor sociale, carora le corespund serii de determinari ordonate cronologic si ireductibile unele la altele. Habitusul de grup (clasa) exprima o relatie de omogenie , respectiv de diversitate īn omogenitate īntre indivizi , si reprezinta fundamentul cel mai sigur, dar si cel mai ascuns, al integrarii grupurilor si claselor. El constituie conditiile oricarei obictivari al caracterului impersonal si substituibil al practicilor individuale, a constituirii unei viziuni unitare despre lume si a actiunii concertate. Habitusul (simtul practic) functioneaza ca mijloc al consacrarii indivizilor īn cāmpul corespunzator si ca instrument de conservare si reproducere a acestui cāmp, īntrucāt el consta, īnainte de toate, īntr-o credinta practica, o stare a corpului care antreneaza siritul, fara a implica dimensiunea constienta, si care asigura adeziunea imediata si totala la principiile profunde, adesea ocultate, ale organizarii cāmpului. El se constituie , pe de o parte, īn principiu al identitatii sociale determinate, ale apartenentei la un cāmp , la o clasa etc . Habitusul de clasa reprezinta, de asemenea, principiul transformarii raporturilor de forta īn raporturi de semnificatie (legitimarii) si al reproductiei dominatiei īn diferitele cāmpuri ale spatiului social (omologiei cāmpurilor) si īn timp. Conceptul habitus permite punerea īn discutie a problemei rationalitatii actiunii. Actiunea umana are, īn general,din punct de vedere al unui observator impartial , toate aparentele unei actiuni"rationalitate īn finalitate" : agentul actioneaza ca si cum ar urmari constient un scop si ar alege la fel de constient anumite mijloace pentru a-l atinge. Se poate spune ca el are o strategie de actiune. si totusi, actiunea este "de bun simt"(sensee),dar nu are ratiunea ca principiu :īn timpul jocului, jucatorul de tenis nu dispune nici de timp si nici de informatia necesara pentru a elabora o strategie rationala din care sa rezulte miscarea sa urmatoare ;aceasta este produsul unui "program"pe care experimentarea repetata a conditiilor similare celor īn care se desfasoara jocul l-a construit si fixat īn jucator.Rationalitatea rezulta dintr-o relatie īntre,pe de o parte, structurile profunde,interiorizate ale subiectivitatii desfasoara actiunea actuala cu cele īn care aceste structuri au fost produse.Este o rationalitate de tip practic,bazata pe un principiu al "economiei intentionale",al informatiei si logicii minimale pentru nevoile practicii.
Conceptul "habitus" subliniaza primatul ratiunii practice (ratiune necesara si suficienta īn raport cu nevoile practicii) si defineste agentul nu numai prin capacitatea de a cunoaste si recunoaste obiectele sociale, ci prin capacitatea sa esentiala de a le construi ca relatii obiective.
Durkheim,Mead,Parsons au insistat asupra interiorizarii structurilor obiective īn structuri de personalitate ,operānd o distinctie neta īntre obiectiv si subiectiv("existenta sociala" si "constiinta sociala", "fapt social" si "constiinta","sistem social"si "sistem al dispozitiilor-necessitati ale personalitatii").Bourdieu afirma ,dimpotriva ,obiectivitatea subiectivului structurile īncorporate (hexis corporal) nu sunt structuri subiective pur si simplu ,ci un subiectiv obiectivat īntr-un corp.Teoria habitusului opune atāt explicatiei deterministe a faptelor sociale,cāt si explicatiei prin cauze finale teza potrivit careia logica reala a actiunii īmpleteste doua tipuri de obiectivari ale istoriei ,o obiectivare īn institutii si una īn corpuri , sau ,altfel spus, doua stari ale capitalurilor, obiectiva si īncorporata.
Obiectivarea īn corpuri (hexis corporal) reprezinta principiul constituirii sensului comun al actiunii ,īnteles ca sens (simt) practic ,analog "simtului jocului " pe care īl poseda sportivii , iar prin aceasta ea reactiveaza (conserva si īntareste ) si realizeaza continuu sensul obiectivat īn institutii:
Simtul practic, necesitate sociala devenita natura ,convertita īn scheme motorii si īn automatisme corporale, este cel care face ca practicile sa fie ,īn si prin ceea ce ramāne īn ele obscur pentru ochii producatorilor lor si tradeaza principiile transsubiective ale producerii lor,de bun simt [sensee] ,cu alte cuvinte caracterizate de un sens comun .Tocmai pentru ca agentii nu stiu niciodata complet ce fac ,ceea ce fac are mai mult sens decāt stiu ei ."[Bourdieu, 1980:116].
Conceptele "habitus" , "sens practic", "strategie" indica o lume sociala care este īn esenta o lume a practicilor care se auto-genereaza :dispozitiile subiective practicii sunt produse ale practicii care se "fixeaza" īn indivizi īn stare practica (fara a exclude, totusi, starea discursiv reflexiva) si care sunt actualizate īn practici.Coerenta actiunii sociale (ordinea sociala) este , astfel , o coerenta(ordine) practica rezultata din coerenta dispozitiilor subiective, ea īnsasi produs al coerentei conditiilor obiective īn care aceste dispozitii s-au constituit.
Actualizarea practica a structurilor īncorporate nu este constienta, dar nici mecanica:habitusul orienteaza catre actiune īn calitate de istorie īncorporata si uitata ca atare , īn calitate de istorie devenita natura . Actualizarea este dependenta de raportul existent īntre situatia actuala īn care se afla agentul si conditiile experientei trecute īncorporate :daca situatia actuala este identica sau similara celei īn care structurile subiective s-au format, schemele de perceptie , gīndire si actiune īnvatate
īnvatate vor intra īn functiune de īndata ce agentul a recunoscut conditiile ; daca, dimpotriva, conditiile actuale sunt diferite de cele ale producerii sale , habitusul genereaza o conduita inovatoare de raspuns care se īnscrie , totusi īn limitele unui pricipiu general. Conduita este, astfel, pe de o parte, determinata, recursiva, previzibila, iar pe de alta parte, nedeterminata, singulara,imprevizibila.
I se atribuie lui P. Bourdieu teza unui determinism cvasi-absolut al actiunii , avānd ca principiu habitusul , si īn consecinta,teza reproductiei cvasi-absolute a structurilor sociale: acesta e continutul principal al criticilor care i se adreseaza .Sociologul francez este departe de a sustine vreuna dintre aceste teze : ipoteza habitusului permite īntelegerea actiunii ca actiune determinata si, īn acelasi timp,libera, reproductiva si, īn acelasi timp inovatoare. Este, īnsa, adevarat ca sociologul francez nu dezvolta tema mecanismelor prin care habitusul conduce la schimbare.
Structurile profunde ale subiectivitatii (habitusul) sunt produsul unei actiuni pedagogice de inculcare efectuata de colectivitate si actiuni corespunzatoare de īnvatare desfasurate de individ (cu alte cuvinte al unui proces de socializare/educatie).Actiunea pedagogica, care nu poate avea loc decāt īntr-un proces de comunicare, poate īmbraca forma:a)unei actiuni anonime si difuze,exercitate de un grup si un mediu simbolic, structurat,īn īntregul lor(pedagogie implicita);b)unei munci pedagogice desfasurate de catre agenti specializati, ca practica specifica si autonoma, īn momente si īmprejurari determinate(pedagogie explicita).Ceea ce se deosebeste īn mod esential pedagogia explicita de pedagogia implicita este faptul ca prima produce scheme clasificatorii si corporale apelānd la un discurs simbolic , cu alte cuvinte la expresia verbala si la constiinta, īn timp ce cea de-a doua inculca un modus operandi specific unei practici determinate prin chiar exercitiul practicii respective. Totusi, īnvatarea nu se realizeaza niciodata mecanic, prin mecanismul imitatei sau cel al īncercarii si erorii, deoarece, indiferent ca este vorba despre un discurs sau despre obiecte si practici experimentale, materialul care trebuie īnvatat este, ca produs al aplicarii sistematice a unui numar oarecare de principii practice coerente, totdeauna structurat. Īn consecinta, orice proces de īnvatare, indiferent de mecanismul sau(simpla manifestare sau transmiterea explicita), consta īn interiorizarea ratiunii unei serii de fapte concrete, a principiului de organizare a acestei serii care va functiona ulterior ca principiu de organizare a practicii agentului. Īn plus, orice societate prevede unele exercitii structurale(ritualuri, jocuri etc),prin care transmite acest principiu. De fapt, toate actiunile īnfaptuite īntr-un spatiu si timp structurate sunt evaluate simbolic si functioneaza ca exercitii structurale prin care societatea construieste īn indivizi capacitatea de operare cu schemele fundamentale ale practicii .Īn acest fel actiunea pedagogica se dovedeste a fi constitutiva oricarei structuri(ordini)sociale.
Rezulta ca actunea pedagogica nu consta īn transmiterea neutra a unei culturi neutre (modele de comportament īmpartasite de membrii unei colectivitati) de la o generatie la alta , ci īntr-un proces de "impunere si inculcare a unui arbitrar cultural dupa un mod arbitrar de impunere si inculcare (educatie).[Bourdieu si Passeron,1970,trad. rom.,1977:187].Cultura care face obiectul actiunii pedagogice este necesara, īn sensul ca este inextricabil legata de un anumit tip de conditii sociale , coerenta si functionalitatea structurilor de semnificatii care o alcatuiesc conferindu-i inteligibilitate, dar este,īn acelasi timp, arbitrara, īntrucāt nu decurge din nici un principiu universal (fizic, biologic ori spiritual),nu face parte din "natura lucrurilor"si nici nu este expresia unei naturi umane universale,ci decurge, dimpotriva, dintr-un raport obiectiv de forta.Ceea ce este transmis īn calitate de cultura legitima nu este decāt arbitrariul cultural care exprima interesele obiective (materiale si simbolice) ale grupului sau clasei dominante.Actiunea pedagogica legitimeaza acest arbitrar prin īnsusi faptul ca , selectānd si transmitīnd un model cultural ca pe singurul demn de a fi transmis, īl aduce īn opozitie cu celelalte , ascuzānd adevarul despre caracterul sau arbitrar. La fel de arbitrar este si modul de impunere a culturii "legitime"(metode si mijloace de inculcare, determinate istoric). Orice instanta (agent sau institutie ) care exercita o actiune educativa dispune de autoritate pedagogica īn calitate de mandatar al unor grupuri sau clase ( si nu al societatii īn ansamblul ei , asa cum sugera Durkheim si Parsons ), īn calitate de detinator prin delegatie ( o delegatie limitata )al dreptului de exercitare a violentei simbolice .
Raporturile de forta dintre grupurile sau clasele sociale se manifesta ca raporturi īntre diferite instante educative . Instantele care sunt mandatate sa transmita arbitrariul cultural al grupurilor si claselor dominante sunt cele care exercita actiunea pedagogica dominanta
Actiunea pedagogica implica munca pedagogica definita ca munca prelungita de inculcare , care are ca finalitate producerea,prin interiorizarea principiilor unui arbitrar cultural,unei structuri interne durabile (habitus) care sa persiste si dupa īncetarea muncii pedagogice si sa produca la rāndul sau practici conforme cu aceste principii, reproducānd astfel arbitrariul cultural care i-a dat nastere. Munca pedagogica se clasifica īn munca pedagogica primara,desfasurata de familia de origine si care inculca un habitus pe o baza exclusiv biologica,si munca pedagogica secundara, desfasurata de orice instanta educativa care construieste un "habitus" pornind nu de la un fundament biologic , ci de la structuri subiective produse de o munca pedagogica anterioara.
Familia reprezinta agentul unei actiuni pedagogice primare care "fixeaza"īn individ habitusul primar de clasa, primele scheme de perceptie , de gāndire si de actiune care vor functiona ca fundament si principiu de selectie īn procesul īncorporarii tuturor experientelor ulterioare , astfel īncāt experientele diferite traite de un individ "se integreaza īn unitatea unei biografii sistematice care se organizeaza pornind de la situatia originara de clasa , experimentata īntr-un tip determinat de structura familiala."[Bourdieu,1972:188].
Bourdieu subliniaza , īn acord cu Berger si Luckmann, importanta fara egal pentru orice tip de societate, a achizitiilor primare dobīndite īn familie (fiind transmis īn calitate de model fara concurent , arbitrariul cultural pe care familia īl inculca creeaza iluzia totala a legitimitatii) si , mai mult , imposibilitatea de a neutraliza printr-o munca pedagogica secundara clasamentele care rezulta din apartenenta (munca pedagogica) familiala . Munca pedagogica primara (educatia familiala) este īn ceea mai mare parte difuza si practica, familia utilizīnd mai ales o pedagogie implicita constānd īn producerea unui habitus prin inculcarea non-discursiva, a principiilor care nu se manifesta decāt īn stare practica.
Continuturile pe care le inculca sunt deosebit de durabile si se constituie īn baza de pornire pentru continuturile pe care le inculca orice munca pedagogica secundara ulterioara .
Nu este deloc greu de sesizat faptul ca teoria actiunii pedagogice (educatiei) elaborata de Bourdieu este o tentativa de sinteza a celor mai importante din teoriile precedente :conceptii foarte diferite cum sunt cele ale lui Durkheim , Weber , Piaget ,Mead ,Parsons ,Schutz, Goffman ,Berger si Luckman,Garfinkel ,Cicoure sunt citite una prin cealalta , reinterpretate si "exploatate ".Cuplul de concepte habitus -cāmp social permite o serie de "punctari " teoretice importante :
1) īntelegerea actiunii pedagogice (educatiei) ca element constitutiv al oricarei structuri (organizari )sociale,ca raspuns la nevoia de legitimare /conservare structurala ;
2) sublinierea rolului esential al actiunii pedagogice primare (educatiei familiale )īn societatile moderne ;
3) īntelegerea persoanelor care suporta o actiune pedagogica (educati)nu doar ca destinatari ai actiunii unor agenti ai socializarii(educatori ) si nici doar ca subiecti capabili sa interpreteze lumea ,ci ca agenti ai actiunii practice ,īnzestrati cu structuri subiective (habitusuri ) generatoare de practici organizate si capabili de conduite simultan reproductive si inovatoare ;ideea copilului -agentr este īnglobata īntr-una a copilului-agent al practicii educationale ;
4) īntelegerea personalitatii nu ca ansamblu de structuri subiective ,ci ca ansamblu de structuri īncorporate simultan subiective si obiective , si a educatiei nu numai ca proces de subietivare (individualizare) a obiectivului (socialului),ci si ca proces de obiectivare a subiectului ;īn consecinta educatia nu este numai un proces de (auto)constructie a structuri ale personalitatii ,ci si unul īn care sunt produse continuu structuri practice(obiecttive)
Bourdieu se īndeparteaza de structuralism (Althusser) situānd explicit analiza institutiei scolare ,si ,īn general ,analiza actiunii pedagogice ,īntr-o problematica teoretica ireductibila la factori politici sau conjuncturali ,si insistānd asupra faptului ca īn structura scolara (structura actiunii pedagogice) este prezenta ,mergānd din aproape īn aproape ,īntreaga structura socciala .Rezulta ca o sociologie a actiunii pedagogice (educatiei) este indispensabila pentru elaborarea unei teorii sociologice generale :
"Astfel sociologia educatiei este un capitol ,si nu dintre cele mai putin importante ,al sociologiei cunoasterii si,de asemenea ,al sociologiei puterii-fara a mai vorbi despre sociologia filosofiilor puterii.Departe de a fi genul de stiinta aplicata,deci inferioara si buna doar pentru pedagogi, pe care lumea s-a obisnuit sa o vada īn ea ,[sociologia educatiei] se constituie īn fundament al unei antropologii generale a puterii si a legitimitatii :ea conduce , īntr-adevar , la principiul "mecanismelor" responsabile de reproductia structurilor sociale si de reproductia structurilor mentale care, īntrucāt sunt genetic si structural corelate, favorizeaza necunoasterea adevarului cu privire la aceste structuri obiective, iar prin aceasta, recunoasterea legitimitatii lor . Datorita faptului ca, asa cum am aratat īn alta parte [v. Bourdieu , 1979] structura spatiului social, asa cum se observa īn societatile diferentiate, este produsul a doua principii de diferentiere fundamentale, capitalul economic si capitalul cultural ,institutia scolara care joaca un rol determinant īn reproductia capitalului cultural, iar prin aceasta īn reproductia structurii spatiului social, a devenit o miza centrala a luptelor pentru monopolul pozitiilor dominante."[Bourdieu , 1989:13].
Bibliografie:
1.Bourdieu P. , Economia bunurilor simbolice, Editura Meridian, Bucuresti, 1986.
2.Bourdieu P. , Passeron J.C.,Les Heritiers.Les etudians et la culture,Les Editions de Minuit, Paris , 1964.Un fragment este reprodus īn Aluas Ion si Dragan Ion , Sociologia franceza contemporana. Teorie-Metodologie-Tehnici-Ramuri, Editura Politica , Bucuresti, 1971, p.619-625.
3.Bourdieu P., Passeron J.C.,La reproduction.Elements pour une theorie du system d enseignement, Les Edition de Minuit, Paris, 1970. Un fragment este reprodus īn Mahler Fred, Sociologia educatiei si īnvatamāntului . Antologie de texte contemporane de peste hotare, Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti ,1977,p. 187-205.
4. Stanciulescu Elisabeta, Sociologia educatiei familiale, Editura Polirom, Iasi,1997.
|
