Pentru început, sa încercam sa clarificam cele trei concepte, dat fiind ca în vorbirea curenta, de multe ori, ele se confunda. Mai mult chiar, si în literatura de specialitate întâlnim situatii în care notiunea de autoritate este substituita cu cea de putere si invers. Vom încerca sa demonstram ca cele trei concepte, desi sunt indubitabil legate unele de altele, au semnificatii diferite.
Autoritarismul deriva din "autoriate", numai un sufix, un -ism, despartind sensuri care sunt, sau care pot fi, la distante astronomice. Autoritatea este un termen latin foarte vechi si nu a fost niciodata (cel putin pâna nu demult) un cuvânt peiorativ. De-a lungul secolelor, autoritatea a fost invariabil un termen pozitiv, în timp ce autoritarismul indica un exces si un abuz de autoritate, de fapt, o autoritate opresiva, având o conotatie negativa.
În lucrarea "What Was Authority" (1958), H. Arendt arata ca sensul originar al "autoritatii" este legat probabil de verbul latin augere, a augmenta. În primele sale sensuri, indica faptul ca detinatorii autoritatii impun, confirma si sanctioneaza un anumit traiect de actiune sau de gândire. Pentru romani, o auctoritas a contemporanilor depindea si provenea din autoritatea întemeietorilor cetatii. Sa subliniem doar faptul ca auctoritas, desi în relatie cu potestas, puterea, a fost întotdeauna prin faptul ca este ascultata si recunoscuta. În acelasi timp, putem spune ca autoritatea este o putere bazata pe prestigiu, pe respect".
Autoritatea nu este coercitiva, ea nu anuleaza posibilitatea alternativelor, "fiind în opinia lui Flathman, în consonanta cu autonomia". Alti sociologi, cum ar fi P.Paul Wolff, considera ca, dimpotriva, a accepta autoritatea înseamna a renunta la autonomie.
Ca semnificatie, termenul de autoritate - deducem din analiza conecptuala a lui Sartori - este mai aproape de cel de legitimitate decât de cel de putere : "autoritatea explica legitimitatea si invers ; cele doua concepte sunt atât de strâns legate, încât reprezinta doua fatete ale aceleiasi monede. Autoritatea face ca lucrurile sa mearga înainte (sau nu) nu prin comadna, ci prin solicitari si sugestii "juste" . Iata de ce asociem autoritatea cu abilitatea de a conduce, care primeste sprijin spontan. Din acelasi motiv - si în acelsai moment - criza democratiei noastre este descrisa ca o criza de autoritate".
Importanta fenomenului legitimitatii în procesul de institutionalizarea puterii a fost sesizata înca din 1762 de J. J. Rousseau, în "Contractul social". "Cel ce stapâneste nu este niciodata destul de puternic penru a ramâne mereu stapân daca nu transforma forta în drept si supunerea în datorie".
În viziunea lui M. Weber, puterea reprezinta capacitatea de a atinge scopuri în ciuda opozitiei altora. El distinge între dominatie(Macht) si putere (Herrschaft) .În timp ce puterea este "sansa de a face sa triumfe în interiorul unei relatii sociale propria vointa, chiar în pofida unor rezistente", dominatia desemneaza "sansa de a gasi persoane ce pot fi convinse, gata sa asculte un ordin cu un continut concret".
Jean Baudouin constata ca raporturile de dominatie nu sunt specifice puterii politice, ele pot fi întâlnite în toate straturile societatii (în familie, firme, institutii educationale, etc.). Acest lucru a dus la abordarea dominatiei politice din doua unghiuri de vedere :
"Primul consta tocmai în considerarea dominatiei politice ca pe un raport social printre altele care, în esenta, nu se deosebeste prea mult de alte raporturi sociale sau care se deosebeste doar prin mijloacele specifice pe care le pune în miscare. Aceasta este calea aleasa de politologul nord-american Robert Dahl, atunci când afirma ca sistemul politic este o "urze 848e412i ala persistenta de raporturi umane, ce implica într-o masura semnificatva putere, dominatie, autoritate". Cea de-a doua abordare presupune, dimpotriva, delimitarea dominatiei politice fata de alte forme de dominatie si reperarea partii sale ireductibile. Sociologia lui Max Weber prefera cea de-a doua abordare, chiar daca o face fara prea multa convingere".
M. Weber defineste statul ca fiind "o actiune politica cu caracter institutional, a carei conducere administrativa revendica cu succes, în limitele unui teritoriu dat, monopolul legitim al coercitiei fizice". Aratând ca statul se bazeaza pe monopolul coercitiei fizice legitime, Weber se afla în situatia de a admite ca acest lucru este posibil doar atunci când cei dominati se supun autoritatii revendicate de cei care domina. Daca asa stau lucrurile, se naste întrebarea : de ce se supun oamenii, în ce conditii, pe ce se întemeiaza aceasta dominatie? Pentru a raspunde la aceasta întrebare, marele sociolog german construieste o tipologie ideala a dominatiei bazate pe legitimitatea (încrederea în validitatea autoritatilor si a actelor lor).
A) Legitimitatea traditionala. Baza justificarii dominatiei o constituie traditia. Actorii sociali au încredere în caracterul sacru al traditiilor si cutumelor, care stabilesc regulile vietii publice si, de asemenea, în persoanele care sunt exponente directe ale acestora. J. Baudouin sesizeaza ca "autoritatea cu care este investit seful traditional poate varia. Ea poate fi puternica, daca concentreaza în mâinile sale esenta puterii ("sultanismul"). Ea slabeste într-o oarecare masura daca e împartita cu alte autoritati ("patriarhat" sau "gerontocratie") sau daca se sprijina pe o administratie supusa propriei persoane ("patrimonialism"). Dar în fiecare din aceste cazuri titularul puterii, chiar relativ mediocru, este considerat mostenitorul unei traditii sacre. Hussein al Iordaniei sau Hassan al II-lea al Marocului îsi trag cea mai mare parte a credibilitatii din faptul ca sunt considerati în tarile lor descendentii directi ai lui Allah".
B) Autoritatea rational-legala. Schimbarile pe care industrializarea le-a atras dupa sine au subminat autoritatea traditionala. Schimbarile pe care ea le-a produs au aruncat în desuetudine vechile practici traditionale. Autoritatea rational-legala a lui Weber este bazata pe "credinta în legalitatea reglementarilor si în dreptul celor plasati în pozitii ale autoritatii prin asemenea reguli de autoritate de a emite ordine"(M. Weber).
Deci, o alta sursa a autoritatii o constituie sistemul de legi si reguli care investeste cu putere legitima o anumita pozitie,statut social. Aceasta s-a dezvoltat odata cu cresterea industrializarii si este mai compatibila cu birocratizarea.
Autoritatea rational legala este puterea justificata printr-un sistem de reguli si legi acceptate de societate (autoritatea birocratica). Ea este legata mai mult de un statut decât de o persoana. Cât timp persoana ocpa pozitia respectiva are dreptul sa-si exercite autoritatea. Dupa aceea, nu.
C) Autoritatea charismatica este întemeiata pe "sanctitatea, eroismul sau caracterul exemplar al unei persoane si pe modelul normativ relevat sau impus de aceasta persoana"(M. Weber).
Autoritatea charismaica deriva din calitatile personale extraordinare ale conducatorului, care este un sef iesit din comun, dotat cu "charisma", sau cu un "farmec" fara egal si care inspira angajament si insufla ascultare (Ghandi, Hitler, Martin Luther King). Cele mai multe societati considera conducatorii charismatici periculosi, deoarece, de multe ori (fiind mai nonconformisti) ei pot submina bazele celorlalte forme de autoritate : traditia si pozitia.
Pierderea unui conducator charismatic ameninta existenta grupului daca traditia si pozitia nu-i sustin autoritatea. De-a lungul timpului,charisma a reprezentat o forta revolutionara, care a generat miscari sociale. Weber sustine ca supravietuirea unei miscari charismatice depinde de "rutinizarea" charismei, transformarea autoritatii charismatice fie în forma traditionala sau birocratica, fie într-o combinatie a celor doua (exemplul charisma lui Isus Christos).
Analizând textul weberian, privind comparatia dintre cele cinci forme de legitimitate, J. Baudouin constata ca spre deosebire de monarh, care are "supusi", seful carismatic se adreseaza "adeptilor" care, într-un sfârsit, alcatuiesc o "comunitate emotionala" care se lasa sedusa de "farmecul" celui ales.
În timp ce în forma traditionala, încrederea colectiva este investita mai mult într-un principiu decât într-o persoana ("Regele a murit, traieasca regele"), adeziunea populara e afectiva si pasionala. În sfârsit, întretinerea carismei îl obliga pe sef sa mobilizeze resurse importante daca nu vrea sa se expuna uitarii si dizgratiei. Regimul carismatic induce o solicitare permanenta a adeptilor si o teatralizare nevrotica a scenei politice".
În conceptia multor sociologic, dictaturile plebiscitare contempoane (Lenin, Stalin, Mussolini, Hitler) au fost "o ilustrare spectaculoasa " a conceptului de dominatie charismatica. Analizând legitimitatea, din perspectiva weberiana, atentioneaza sociologul francez, nu terbuie sa scapam din vedere faptul ca tipurile inventariate de Max Weber sunt "tipuri ideale", neexistând în stare pura în realitate.
În cadrul aceluiasi regim, putem întâlni elemente de la oricare din aceste "reconsructii utopice". Este cazul Imperiului napoleonian, de exemplu. Organizat în jurul persoanei împaratului, celebrînd faptele sale de arme devenite legendare, ne ducem cun gândul la dominatia carismatica. Totusi, crearea si întarirea unei administratii din ce în ce mai rationale si centralizate, cât si codificarea spectaculoasa a dreptului cutmiar, îl apropie mai mult de modelul rational legal. si, în sfârsit, tentativa de reconstituire a unei dinastii, a unei nobilimi imperiale si chiar a unei cvasi-societati de curte ne duce cu gândul la elementele unui tip traditional".
Fata de puterea politica, sociologia si-a manifestat interesul în urmatoarele câteva directii principale :
a considerat statul ca o institutie politica ca oricare alta iar institutiile politice le-a integrat în cadrul institutiilor sociale ;
a acordat o atentie particulara aspectelor formale, functiilor latente si disfunctiilor institutiilor prin care se exercita puterea politica ;
tinde sa confere o acceptiune foarte larga termenului de "politic".
Din ce în ce mai mult se considera ca universului politic îi apartin, fara deosebire, toate fenomenele care implica relatii de putere, autoritate, conducere. Puterea apare, deci, în institutii foarte diferite cum ar fi statul, organizarea sociala, patidul politic, sindicatul, biserica, familia.
În legatura cu bazele si functionarea puterii, doua orientari fundamentale au marcat sociologia politicii : consensualismul si conflictualismul. Exista, ce-i drept, si o a treia traditie, deloc neglijabila, care a subliniat coexistenta consensualismului si a conflictualismului în manifestarile puterii. Pentru Tocqueville, exercitarea puterii într-un sistem democratic implica un echilibru între fortele conflictului si cele ale consensului.
Deciziile în democratie trebuie luate cu "minimum de forta si maximum de consens" (Lipset). Berelson coreleaza posibilitatea democratiei cu crearea unui echilibru între consens si clivaj în politica. Inexistenta grupurilor politice opuse, a clivajelor deci ar sugera "o comunitate în care politica nu are o importanta reala pentru ea. Pe de alta parte, continua sociologul american, adâncirea clivajului poate ameninta însasi existenta democratiei. Altfel spus, "daca nu exista consens în interiorul societatii", exista un potential limitat pentru o rezolvare pasnica a diferentelor politice, care sunt asociate cu procesul democratic" (G. Almond, S. Verba, 1963). Prea mult consens micsoreaza posibilitatea impunerii de responsabilitati elitelor.
Teoriile consensului au pus accentul pe faptul ca puterea politica este cea care permite coordonarea activitatilor de interes general ; asigurarea ordinii si continuitatii sociale. Exercitarea puterii reprezinta un instrument esential, prin care oricare societate îsi gestioneaza supravietuirea. Sociologia marcata de aceasta orientare a fost interesata mai mult de functionaera puterii (conditii, forme, tipologie) si mai putin de mecanismele erodarii si transformarii sale.
Conceptiile conflictualiste au scos în evidenta caracterul eminamente coercitiv al puterii politice, impunerea sa de catre grupurile dominante asupra celor dominate în scopul realizarii propriilor interese. Ceea ce pare sa caracterizeze aceasta orientare este (Parsons) "conceptul de suma nula" sau teza "caracterului limitat al puterii" (R. S. Lynd), într-o societate data exista o cantitate limitata de putere, astfel încât oricare extindere a puterii unui grup se face în detrimentul altuia. Teoria marxista subliniaza faptul ca principala functie a instiuttiilor politice (statul în primul rând)este cea de dominatie de clasa. Ea aceentueaza asupra caracterului istoric si al fundamentelor economice ale distribuirii puterii în societate.
Reductionismul economic marxist a fost ulterior mai nuantat si mai temperat. A Gramsci a analizat rolul institutiilor culturale în impunerea "hegemoniei" clasei conducatorilor. Acestea, prin mijloacele lor specifice, contribuie la obtinerea consensului maselor ceea ce duce la coborârea pragului de coercitie directa necesara pentru mentinerea dominatiei.
L. Althusser argumenteaza teza functionarii "aparatelor ideologice ale statutlui" în sensul inculcarii "respectului individului fata de diviziunea tehnologica a muncii", prin intermediul careia este reprodusa structura de dominatie în societate.
C.W. Mills, constatând fenomenul extinderii birocratiei în societatile industrializate, critica efectele nefaste ale acestei tendinte : clivajul crescând între institutii si public, opacizarea legaturilor dintre conducatori si condusi, deteriorarea democratiei si formarea unei "elite" a puterii. Acest cerc restrâns decide destinul unei întregi societati.
Studiile pe care el le-a realizat ca, de altfel, si cele întreprinse de G. Mosca, R. Michels si V. Pareto au evidentiat faptul ca elita politica este formata din oameni care "traiesc din politica", care au sentimentul apartenentei la acelasi grup, la "confreria oamenilor ajunsi".
"Dobândind un nou statut social, alesul se autonomizeaza vis a vis de mediul social din care a iesit. Cercul sau de frecventare se transforma. Tinde sa interiorizeze normele conducatorilor. Modurile sale de a fi, limbajul, îmbracamintea, obisnuintele, modul de viata, se pot transforma vizibil. Cu greu ar mai putea recunoaste cineva în anumiti alesi pe vechiul lacatus, functionar sau institutor".
Avem de-a face astazi cu "o profesionalizare a personalului poltic" (J. Schumpeter, 1972),. Consecintele imediate ale acestui fapt sunt aparitia "tendintelor, intentiei si actiunii de a monopoliza posturile de conducere din sistemul politic" (J. N. Rosenau, 1994).
Pe de alta parte, Dahrendorf observa ca apar noi tipuri de autoritate în societatile capitaliste avansate datorita separarii proprietatii legale asupra mijloacelor de productie de controlul direct al acestora.
11.2. Tipuri de regimuri politice : democratie, autoritarism, totalitarism.
Regimul politic se refera la modul concret în care functioneaza un sistem politic dat, respectiv structurarea în actiunea politica propriu-zisa a relatiilor dintre guvernanti si guvernati. El implica forma de guvernare (monarhie sau republica), statuarea rolurilor actorilor politici si tipul de raspuns al masei de guvernanti.
Prima tipologie a regimurilor politice a fost realizata de Aristotel si a avut o influenta deosebit de mare asupra gândirii politice ulterioare. Dupa numarul celor care exercita puterea, sustine marele filosof, regimurile politice pot fi de trei feluri : regalitate, aristocratie si democratie. În cadrul regalitatii, unul singur detine puterea, puterea este deci personalizata, fapt ce se finalizeaza în esuarea ei în tiranie. Aristocratia caracterizeaza acel tip de regim politic, în cadrul caruia puterea este posedata de câteva persoane si prin acest fapt constituie o oligarhie, devenind asupritorii celorlalti. În cel de al treilea tip de regim politic, sustine Stagiritul, puterea este posedata si exercitata de o multime de oameni.
Astazi, desi nu putem vorbi despre un consens general privind tipologia regimului politic, cea mai frecvent întâlnita este aceea care sustine existenta a trei mari tipuri de regim politic : democratii pluraliste, autoritarim si totalitarism. Desi este o problema conroversata, sa încercam sa dezvaluim principalele coordonate ale acestor trei tipuri de regimuri politice. Primele controverse s-au nascut în jurul întrebarii daca totalitarismul este sau nu un regim politic. Edgar Hallet Carr si J.L. Talmon confunda totalitarismul cu gândirea totalitara. Astfel, cel dintâi sustine ca totalitarismul este : "o convingere conform careia un grup organizat sau o institutie, fie ea biserica, guvern sau partid are acces în mod privilegiat la adevar. El este vechi de când lumea, a existat dintotdeauna si va exista mereu (cu exceptia unor mici perioade din epoca individualismului").
În contrapartida, Friederich opineaza ca totalitarismul este mai mult decât o ideologie, este un sistem social. În lucrarea intitulata "Totalitarism", el a enumerat cinci cerinte de care depinde existenta unui sistem totalitar : (a) o ideologoie oficiala ; (b) un singur partid de masa controlat de o oligarhie ; (c) monopolul guvernamental al armamentului ; (d) monopolul guvernamental asupra mass-media si (e) un sistem de politie terorist.
Mai târziu, la fel ca si Brzezinski, el a adaugat pe aceasta lista o a 6-a cerinta si anume o economie dirijata la nivel central, fapt care le demoleaza argumentatia, deoarece nazismul nu s-a întemeiat pe o economie centralizata. Astfel, ei si-au întins singuri o capcana din care nu au mai putut iesi si care le-a demolat întreaga argumentare, deoarece cea de a 6a caracteristica excludea nazismul din totalitarism, deoarece el nu s-a întemeiat pe o economie centralizata. Definit astfel, conceptul nu putea cuprinde laolalta si stalinismul si nazismul. Aceasta fisura în definirea totalitarismului a dat nastere unor atacuri virulente împotriva uitlizarii lui. Multe voci au sustinut ca notiunea nu trebuie redefinita, ci respinsa. Renuntarea la acest concept, afirma respectivii gânditori, este recomandata cel putin din doua motive : 1. Pentru ca totalitarismul este unul din instrumentele propagandistice ale razboiului rece, marcat de partinire polemica ;2. si pentru ca regimurile comuniste sunt astazi foarte diferite între ele si în comparatie cu ceea ce erau în anii '50.
G. Sartori nu împartaseste acest punct de vedere, sesizând fragila argumentare pe care se întemeiaza : "În mare, primul argument dovedeste mai mult decât oricare altul, natura extrem de politizata si ideologizata a dezbaterii. Al doilea are, în schimb, unele merite. Asa cum a fost formulat de Michael Curtis, esenta lui este ca în vreme ce conceptul de totalitarism fusese util initial, el îsi pierde utilitatea acum, când nazismul si fascismul sunt defuncte, când în Rusia comunismul nu mai este de factura stalinista iar lumea comunista este extrem de diversificata".
El ramâne la convingerea ca termenul este necesar, eficient si relevant. Semantic vorbind, sustine marele politolog, reflecta "încarcerarea întregii societati înlauntrul statului", o dominanta politica atotcuprinzatoare asupra vietii extrapolitice a omului", "invazia totala a vietii private". Finer reuseste o descriere sugestiva a totalitarismului. "Întreaga societate este politizata ; daca sferele private ale vietii supravietuiesc, ele ramân . supuse unui guevrn care, oricând si din orice motiv, le poate controla, invada si cuceri". Sartori conchide ca tocmai aceasta este distinctia dintre totalitarism si absolutism, autoritarism si celelalte variante ale dictaturii : "Distrugerea liniei de demarcatie dintre stat si societate si politizarea totala a societatii .. Aceasta nu se reduce doar la problema unei puteri politice mai mari sau mai reduse. Diferenta este calitativa, nu cantitativa". Ca despotismul este temut si guverneaza în mod caracteristic prin frica, continua Sartori, este o realitate greu de combatut. Cu toate acestea, totalitarismul este o amplificare maxima a despotismului, despotismul cel mai puternic dintre toate.
Dictatura a avut conotatii diferite de-a lungul timpului. Pentru romani, dictator era o magistratura extraordinara, de scurta durata (6 luni), menita sa raspunda în mod exclusiv unei urgente militare.
În sens modern, dictatura reprezinta o forma de guvernare a unei singure persoane, care detine întreaga putere în stat si pe care o exercita în mod arbitrar (Papa Doc, Juan Peron - Argentina, Sadam Hussein - Irak, sunt câteva exemple).
Hunta este un tip de dictatura si anume o dictatura militara care rezulta din rasturnarea unui regim cu ajutorul fortelor militare, care dupa cucerirea puterii, îsi pun propriul lor conducator la putere (gen. Pinochot în Chile este un exemplu relevant).
În afara dictaturii unei persoane, se mai poate vorbi si de o dictatura exercitata de un grup restrâns de persoane (exemplu : dictatura iacobina sau dictatura unei hunte militare).
N. Goodman sustine ca dictatura este o forma de autoritarism, aceasta de pe urma caracterizându-se prin excluderea poporului de la participarea politica si prin imposibilitatea înlocuirii din functie prin mijloace legale a conducatorului.
Trecând în revista principalele polemici iscate de definirea acestui termen, Sartori se declara satisfacut de urmatoarea definitie : "dictatura este o guvernare neconstitutionala, pentru ca cei care guverneaza fie ca falsifica constitutia preexistenta, fie ca rescriu o constitutie care sa le acorde puterea de a face, practic, orice doresc. Din acest punct de vedere, structura dictaturilor este si poate fi descrisa cu usurinta ca opusul structurilor constitutionale". Dictatura iese, deci, de sub constrângerile legii. Ea nu este un stat fara partide, ci un stat cu un singur partid.
Politologul american (de origine italiana) subliniaza faptul ca nici unul dintre termenii analizati pâna aici nu sunt în mod indiscutabil perfect opusi termenului de democratie. Dupa parerea lui, singurul termen care ar avea aceasta calitate este autocratia. Putem vorbi deci de dihotomia perfect simetrica : "democratie sau autocratie".
"Asadar, vom sustine teza conform careia democratia este o non-autocratie, contrariul perfect al autocratiei. Aceasta înseamna ca democratia denota un sistem politic caracterizat prin refuzul puterii personalizate, a puterii asupra cetatenilor, putere care sa apartina cuiva. Puterea nu este "proprietatea" nimanui. Mai specific, democratia este un sistem bazat pe principiul conform caruia nimeni nu se poate proclama conducator, nimeni nu poate detine puterea în nume personal si în mod irevocabil. Tocmai pentru ca principiul autocratic este respins, axioma democratica este aceea ca puterea omului asupra altor oameni poate fi acordata doar de ceilalti iar aceasta numai si numai pe baza revocabilitatii (pentru ca altfel cei care acorda puterea vor renunta concomitent la puterea lor). Asadar, conducatorii vor detine aceasta functie ca urmare a desemnarii libere, neîngradite de catre cei care urmeaza sa fie condusi. Cu alte cuvinte, oricând puterea celorlati de a desemna pe cineva este contrafacuta sau anihilata - pentru ca dezacordul este zadarnicit ori nu se ofera alternative - democratia este ucisa chiar când începe sa functioneze. Daca este sau ar putea fi orice altceva decât reversul exact al autocratiei - democratia nu ar exista.
În viziunea lui N. Goodman, principalele coordonate ale unui stat democratic sunt : 1. Participarea poporului la alegerea si îndepartarea conducatorilor ; 2. Democratia poate îmbraca doua forme : a) reprezentativa, în care poporul alege, periodic, alte persoane care sa-l reprezinte în procesul de decizie si b) directa, participativa, care presupune implicare directa a maselor în procesul decizional.3. Dezvoltarea economica are drept consecinte formarea unei populatii urbane, cultivate si sofisticate cu pretentii politice si a unei clase de mijloc, din ce în ce mai consistente, care se considera beneficiara sistemului si care nu sustine o schimbare politica drastica ; 4. Limitarea institutionala a puterii datorata autonomiei si controlului reciproc al celor trei puteri : executiva, legislativa, judecatoreasca (principiul separarii puterilor) ; 5. Nu exista divergente majore în societate care sa provoace convulsii sociale grave ; 6. Exista toleranta fata de o disidenta rezonabila. Exista dreptul la opinie iar cei care nu sunt în consens cu majoritatea, nu sunt stigmatizati, nu sunt considerati distructivi ; 7. Accesul larg al populatiei la infromatii (uneori informatii "potrivite").
Democratia - îsi încheie Sartori analiza conceptuala - este un sistem în care "nimeni nu se alege pe sine, nici nu se poate investi cu puterea de a conduce si, prin urmare, nimeni nu îsi poate aroga singur putera neconditionata si nelimitata".
11.3. Cultura politica si cultura civica
Cu mult înainte ca termenul de "cultura politica" sa fi fost inventat, continutul lui a suscitat un imens interes dar si mai mari controverse si confuzii în filosofia si stiinta politica. Platon, în "Republica", corela calitatea guvernarii cu "dispozitiile" si atitudinile indivizilor. Rolul educatiei în socializarea politica, respectiv în formarea constiintelor, atitudinilor, sentimentelor politice, a fost subliniat si de Platon si de Aristotel.
Mai tîrziu, la începutul veacului al XVI-lea, Machiavelli constata ca functionalitatea institutiilor democratice, depinde, în mod fundamental, de caracterul indivizilor.
Peste doua veacuri, Montesquieu explica natura institutiilor politice ale unui stat, insistând asupra rolului variabilelor sociologice, antropologice si psihologice.
În 1853, Tocqueville, într-o scrisoare adresata lui F. de Corcelle, semnala rolul decisiv al sentimentelor, "înclinatiilor inimii", credintelor, moravurilor, în modelarea institutiilor politice. Lucrarea sa, "Democratia în America" este o demonstratie seducatoare a rolului culturii politice în asigurarea stabilitatii sistemului democratic.
La începutul acestui veac, Max Weber face o analiza pertinenta a valorilor si atitudinilor ce-si au originea în religia protestanta, ca principali factori catalizatori ai schimbarilor în structura economica si politica a unei societati. Y. Schmeil, Ch. Foster, M. Dogan, Dominique Pellasy, J. Welc, R.D. Putman si Ellis Wildavski, Thomson sunt numai câteva nume care demonstreaza importanta deosebita pe care politologii o acorda astazi acestei teme. Cercetarile lor au contribuit semnificativ la clarificarea conceptului de cultura politica, chiar daca el ramâne în continuare un concept controversat plin de capcane.
Astfel, sociologul francez Maurice Duverger manifesta reticenta fata de adoptarea acestui concept în stiintele politice. El sustine ca urmatoarele concepte - de cultura economica, politica, estetica - ar fi îndreptatite, daca respectivele domenii ar poseda valori proprii, diferite de ale altora. Se poate vorbi mai degraba - afirma acelasi autor - despre aspectele politice ale culturii decât despre cultura politica. În realitate însa, valorile care se manifesta în aceste domenii nu sunt altceva decât valorile de baza ale societatii globale aplicate la un domeniu particular. " Cu toate acestea, - conchide politologul mai susamintit -s-ar putea justifica într-un fel utilizarea termenului, deoarece el trimite la o anumita realitate reprezentata fie de anumite aspecte politice ale culturii, fie de aspectele culturale ale politicii, aspecte care indiferent cum le-am numi formeaza un ansamblu coerent si coordonat".
Chiar si "parintii" culturii politice - respectiv Gabriel Almond, Sidney Verba si Lucien Pye - sesizeaza anumite dificultati pe care le creeaza utilizarea acestui concept. Pe de-o parte, ei sustin ca au creat acest termen tocmai din nevoia de a evidentia caracterul distinct al sferei politicului, întelegerea ei ca o subcultura distincta, cu reguli de comportament si procese de socializare specifice. Pe de alta parte, ei evidentiaza - dincolo de avantajele utilizarii acestui concept - dificultatile pe care le creeaza. "stim ca antropologii utilizeaza termenul de cultura în moduri foarte variate si ca, introducându-l în vocabularul stiintei politice, riscam sa importam atât avantajele cât si ambiguitatile sale".
În acelasi context, Lucian Pye semnala riscul utilizarii termenului în discutie ca explicatie salvatoare ori de câte ori analiza politica se afla în impas. J. Schemeil prefera utilizarea la plural a termenului, care, oricum, ramâne o "inventie a antropologilor". În conceptia sa, singularul este nerelevant pentru ca sugereaza o cultura politica unica, cu efecte multiple asupra vietii politice dintr-o tara. Termenul de "culturi politice" pe care îl propune, exprima pluralismul cultural care are, însa, un factor comun, si anume, atitudinea fata de regimul politic. Mattei Dogan si Dominique Pelassy constatau ca este dificil sa vorbim despre o cultura politica nationala, mai ales pentru tarile în care procesul de omogenizare nu este atât de avansat ca în Franta sau SUA. Ei se întreaba daca nu cumva introducând conceptul de cultura politica "nu riscam explicatii care nu se magineasc la realitatea sociala, sau, cu alte cuvinte, nu riscam un regres stiintific?"
Cu toate controversele pe care le-a provocat, cei mai multi politologi considera ca renuntarea la utilizarea acestui termen ar fi oricum mult mai pagubitoare decât acceptarea lui cu toate dificultatile si ambiguitatile pe care le produce.
Ce se întelege însa, mai exact, prin cultura politica?
În limbajul comun, ea se identifica cu informatia politica. Se apreciaza ca o persoana are cultura politica, daca voteaza în cunostinta de cauza sau este la curent cu regulile jocului politic.
În stiintele politice, termenul a fost utilizat pentru prima oara în 1956 de Gabriel Almond în lucrarea "Comparative Political System". El reia în 1963, împreuna cu Sideny Verba,problematica culturii politice în renumita lucrare : "Cultura Civica". Aici, atragând atentia asupra caracterului politic al continutului culturii mondiale pe cale de a se naste, în mod indirect, ei subliniaza înca o data necesitatea utilizarii conceptului de cultura politica. "Când vorbim de cultura politica a unei societati - sustin G. Almond si S. Verba - ne referim la sistemul politic, asa cum a fost internalizat în cunostinte, sentimente si evaluari ale populatiei sale (.) Cultura politica a natiunii este "distributia particulara " a patternurilor din "orientarile" catre "obiectele politice", asa cum se realizeaza acestea între membri natiunii.
În conceptia autorilor, exista trei tipuri de orientari ;
1."orientarea cognitiva", adica cunoasterea si credinta cu privire la sistemul politic ;
2."orientarea afectiva", respectiv sentimentele privind sistemul politic ;
3."orientarea evaluativa", care se refera la judecatile si opiniile cu privire la "obiectele politice". Principalele elemente care definesc orientarile cognitiva, afectiva si evaluativa a indivizilor sunt urmatoarele : nivelul informarii politice, a cunostintelor si sentimentelor pe care le au fata de sistemul politic national ; cunostintele si sentiemntele despre natura si limitele deciziilor publice si politice si despre modul în care sunt puse în practica ; gradul de constientizare a drepturilor, libertatilor si obligatiilor politice ; cunoasterea si utilizarea strategiilor si mijloacelor pentru protejarea si pentru controlul eventualelor derapaje ale puterii ; gradul de implicare în mecanismele puterii locale ; criteriile folosite pentru judecarea performantelor sistemului politic si a elitelor politice ; constientizarea impactului si a semnificatiei actului de guvernare politica.
Mergând pe acelasi filon, J. Wiatr defineste cultura politica ca totalite a atitudinilor, valorilor si tipurilor de comportament existente într-o societate referitoare la relatiile reciproce dintre puterea politica si cetateni.
M. Dogan si D. Pelassy sustin ca respectivul concept "desemneaza un set de credinte politice, de sentimente si de valori care prevaleaza pentru o natiune la un moment dat".
Cultura politica nu este numai produsul istoriei colective, ci si a istoriei fiecarui individ, sinuoaselor itinerarii pe care le-a parcurs. Ea are legatura atât cu instiutiile politice cât si cu experientele personale ale indivizilor.
Cultura politica joaca un rol esential atât în viata comunitatii, cât si în viata individului. Comunitatii îi ofera un set de valori, atitudini, norme si idealuri care sa asigure functionalitatea si coerenta institutiilor sale. Individului îi pune la dispozitie un ghid care sa-i faciliteze participarea la viata publica si politica.
Cultura politica trebuie înteleasa ca un subsistem al culturii în general iar ansamblul de idei si opinii si atitudini politice ale indivizilor, ca o parte componenta a culturii lor generale. Ideile si credintele politice ale indivizilor nu sunt rupte de cultura lor generala, de conceptia lor despre viata, de viziunea lui asupra naturii umane în ultima instanta. De exemplu, o viziune pesimista întretine o stare de suspiciune sociala, diminueaza gradul de încredere si loialitate manifestatae la nivelul comunitatii, generând mai departe, o atitudine politica pasiva, de resemnare fata de autoritatea politica. Dimpotriva, o viziune optimista asupra esentei umane se directioneaza în încredere sociala, solidaritate civica, atitudine reflexiv-critica fata de putere si participare activa la viata publica.
Pe de alta parte, trebuie remarcat urmatorul fapt : cultura politica nu are o structura uniforma, omogena. Dincolo de diferentele dintre culturile politice ale diferitelor natiuni (care reies din studiile, cercetarile efectuate de Almond si de Verba) sunt semnalate diferente în interiorul aceleiasi natiuni, fie între diferitele sale regiuni, fie între diferitele categorii social-poltice (ex., elite-nonelite).
Diferentele cu privire la nivelul culturii politice, între diferitele regiuni sunt expresia deosebirilor dintre nivelele dezvoltarii economice si dintre gradele de maturizare politica specifice acestora. Asa stând lucrurile, cultura politica apare ca un rezultat al competitiei dintre diverse moduri de raportare la viata politica, dintre diverse "moduri de viata", cum sugereaza Wildavsky, Ellis, Thompson.
Cercetarile în domeniu scot în evidenta faptul ca opiniile si atitudinile politice pot diferi si în functie de nivelul educational, de categoria de vârsta, de mediul de rezidenta, de statutul politic al individului. L. Pye semnaleaza diferentele dintre cultura politica a elitelor si cea a nonelitelor. În anumite circumstante, elitele pot deveni forte motrice de modernizare politica a societatii , pot contribui fundamental la inocularea noilor mentalitati politice în constiinta nonelitelor, la dezvoltarea societatii civile. În noile democratii, maturizarea clasei politice, dezvoltarea unei culturi politice moderne la nivelul acestei clase devine o prioritate absoluta urmarind ca, ulterior, fenomenul sa se generalizeze la nivelul maselor. Se poate spune ca exista societati caracterizate printr-o mai mare fragmentare a culturii politice, sau, dimpotriva, printr-o mai mare omogenizare.
Fragmentarea culturii politice (diferentierea ei pe regiuni, categorii sociale) are serioase repercursiuni asupra stabilitatii si fortei institutiilor democratice, în sensul diminuarii lor.
Daca primele cercetari în domeniul culturii politice au urmarit si accentuat diferentele existente(pe acest plan) între diferitele natiuni (vezi Almond si Verba - "Cultura civica") astazi se constata reorientarea lor catre evidentierea diferentelor existente în cadrul aceleiasi natiuni (Robert D. Punam, Wildavsky, Ellis Thompson).
În functie de tipurile de orientari politice existente în diversele tari fata de "obiectele politice" (de la sistemul politic în general, pâna la individ ca actor politic), G. Almond si S. Verba vorbesc despre existenta a trei mari tipuri de subculturi politice : parohiala, depedenta si participativa. Ei atentioneaza asupra caracterului mixt al culturii politice.
1.Cultura politica parohiala desemneaza frecventa zero a orientarii politice. Exemplul cel mai relevant este cel al triburilor, care constientizeaza vag sau deloc existenta guvernului central si a caror viata este în mare parte neafectata de deciziile centrale. Deci, cultura politica parohiala este întâlnita în comunitatile în care structura politica este inexistenta, relatiile sociale fiind reglementate prin instrumentul valorilor traditionale nonpolitice.
Cultura politica (pasiva) dependenta desemneaza o frecventa înalta a orientarilor fatade sistemul politic general (sentimente cum ar fi patriostismul) si fata de "obiectele de output"(adica punerea în practica a politicilor, fluxul de sus în jos) însa orientari zero în ceea ce priveste fluxul de jos în sus si perceperea sistemului în calitatea de participant activ. Actorii sociali sunt constienti de existenta sistemului politic dar au un rol pasiv în raport cu acesta. Exemplul cel mai relevant este cel al oamenilor ce traiesc în regiunile autoritare, în dictaturi unde ei se percep mai mult ca alienati politic, ca intrusi, decât ca participanti la procesul politic.
Cultura politica participativa se caracterizeaza prin orientari maxime fata de toate "obiectele politice", în special fata de sine ca participant activ la politica. Indivizii sunt constienti de drepturile si obligatiunile lor politice, implicându-se în sfera politica activ si rational. Participarea lor este fundamentata cognitiv si atitudinal : dispun nu numai de cunostinte politice, ci si de abilitati de comunicare, cooperare, negociere.
Una din concluziile cele mai semnificative, care se desprinde din analiza comparata pe care au întreprins-o Almond si Verba, o constituie faptul ca cele trei subculturi : parohiala, dependenta si participativa pot coexista în sânul aceleiasi culturi politice. În majoritatea democratiilor moderne cele trei subculturi, în interactiunea lor, constituie componentele culturii politice democratice, cultura participativa ocupând un rol privilegiat în raport cu celelalte doua.
Specifica democratiilor moderne occidentale este combinatia pasiva- participativa, caracterizata prin puternice modele de participare politica pe fondul unor obiceiuri traditionale care impun respect fata de lege si loialitate fata de structura puterii.
Cu cât dimensiunea participativa a unei culturi politice este mai proeminenta, cu atât sentimentul competentei civice este mai prezent atât la nivelul individului, cât si al comunitatii ; si invers, când într-o cultura politica componentele parohiale si dependente sunt dominante, sentimentele indivizilor de alienare politica si neîncredere sociala sunt tot mai frecvent întâlnite.
În legatura cu evolutia politica viitoare a statelor, Almond si Verba propun o viziune optimista : "Noua cultura politica mondiala - anticipeaza ei - va fi o cultura politica a participarii". Se subîntelege ca tot mai multe state vor alege calea democratiei în dezvoltarea lor ulterioara.
Infuzarea modelului democratic participativ în tot mai multe tari va presupune mai mult decât existenta institutiilor formale ale democratiei (partide politice, legislativ ales, sufraj universal). Pe lânga toate acestea, existenta unei culturi politice democraticve va fi indispensabila. Astazi, politologii ca si cetatenii obisnuiti, se întreaba deopotriva în ce masura este posibila transplantarea culturii politice democratice în statele post comuniste. S-a constatat ca - sustin autorii mai sus mentionati - transferul culturii politice a statelor democratice occidentale în societatile în tranzitie întâmpina cel putin doua mari obstacole : primul deriva din obiectivele marilor idei ale democratiei, care se realizeaza cu distorsiuni, cu modificari substantiale ; al doilea, îl constituie problemele obiective cu care se confrunta aceste natiuni : tehnologii si sisteme sociale arhaice.
În continuare, vom încerca sa delimitam conceptele de cultura civica si de cultura politica.
Cultura civica îmbina modernitatea cu traditia, este "o cultura pluralista, bazata pe comunicare si persuasiune, o cultura a consensului si a diversitatii, o cultura care a permis schimbarea, moderând-o însa"(G. Almond si Verba).
Autorii mai sus amintiti încearca sa construiasca conceptul de cultura civica într-o relativa si partiala opozitie cu cultura politica parohiala si dependenta. În acelasi timp, aparent paradoxal, ei nu identifica cultura civica nici cu cultura politica participativa. În conceptia lor, cultura civica nu este în mod exclusiv o cultura politica participativa, ci o cultura politica mixta, în care coexista cele trei tipuri de cultura politica, predominanta fiind însa cea participativa.
Cultura civica nu este acelasi lucru cu educatia civica. Educatia civica prescrie modul în care cetatenii trebuie sa se comporte într-o societate democratica, cuprinde deci normele comportamentului cetatenesc, norme ce subliniaza aspectele participative ale culturii politice. Se asteapta ca cetateanul sa se implice activ si rational în politica, sa fie bine informat si sa participe la procesul decizional. Toate aceste caracteristici nu definesc cultura civica, ci cultura politica participativa. Cultura civica este mai mult decât atât, ea este "o cultura participativa a rationalitatii (.) în care cultura politica si structura politica sunt în armonie (.). Orientarile politice mai traditionale au tendinta de a limita angajamentul individului în raport cu politica si de a-l slabi. Într-un sens, orientarile dependente si parohiale "stapânesc" sau tin la locul olor rientarile politice participative"(G. Almond si Verba).
În concluzie, cultura civica este o cultura politica echilibrata, în care activitatea politica si rationalitatea sunt echilibrate de pasivitate, traditionalitate si angajament fata de valorile parohiale. Cultura civica este, deci, o combinatie între cultura modernista si cea traditionalista, o cultura pluralista bazata pe informatie si persuasiune, pe dialog, pe consens si pluralism, pe diversitate si toleranta, care permite si încurajeaza schimbarea, termperându-i excesele. Ea caracterizeaza acea societate în care exista un numar mare de indivizi care participa activ la viata publica. Ei detin informatii politice relevante, actioneaza rational, constientizeaza drepturile si libertatile lor si coopereaza în vederea realizarii intereselor comune. Cetatenii dezvolta sentimentul unei competente civice subiective, al încrederii în abilitatile lor politice si decizionale. În societatile în care încrederea cetatenilor în capacitatea lor de a influenta guvernamântul este mare, si gradul lor de implicare în procesul politic este mare. Simplul fapt ca cetatenii cred în mitul democratiei deschide calea participraii. Cetatenii care nu cred în acest mit, de regula, se implica si mai putin în viata social-politica, sunt mai pasivi, inerti, apatici.
În literatura de specialitate, pe lânga conceptele de "cultura politica" si "cultura civica", este vehiculat si conceptul de "cultura politico-administrativa", într-un înteles care se diferentiaza fara însa a-l opune celor dintâi. În conceptia lui Yves Meny, conceptul de cultura politico-administrativa se refera la un ansamblu de norme si valori produse de o societate data si care pot fi în contradictie cu normele si valorile afisate de respectivul sistem. Contradictiile dintre valorile oficiale si cele efectiv practicate, sustine el, dovedesc capacitatea democratiei de a se autocorecta si importanta culturii politice pentru populatie, care nu admite pe termen lung coruperea principiilor democratiei. Exemple concludente în acest sens le ofera Italia postbelica si perioada Mac Carthista în SUA. Democratia nu este un sistem perfect, lipsit complet de erori. Superioritatea democratiei consta în capacitatea ei de a sesiza si corecta erorile cu ajutorul culturii civice.
11.4. Rolul socializarii politice în formarea culturii politice
11.4.1. Ce este socializarea politica?
Cultura politica este transmisa din generatie în generatie, este transformata si inculcata de diversi actori ai procesului de socializare. Easton si Dennis definesc socializarea politica ca "un proces prin care persoanele dobândesc orientari politice si patternuri de comportament".
Majoritatea politologilor, desi admit ca exista multe variatii ale continutului procesului de socializare politica de la o persoana la alta, de la o cultura sau subcultura la alta, sustin în acelasi timp ca exista si multe similitudini, în special la nivelul natiunilor dezvoltate. În aceste conditii, devine posibila - sustin ei - tratarea în termeni generali a fenomenului socializarii politice.
Într-o oarecare opozitie cu sustinatorii acestui punct de vedere, M. Dogan si D. Pelllasy se întreaba în ce masura se poate vorbi de caracterul universal al socializarii politice, comparativ cu socializarea în general. Întrebarea este justificata de existenta diferentelor mari de la o tara la alta privind proportia de copii, studenti, adulti, care este atinsa de acest proces. "În timp ce dezvoltarea constiintei politice face parte din maturizarea normala a unui copil francez sau american, lucrurile stau altfel în Congo sau Birmania".
Unii sociologi sustin ca socializarea politica are un caracter conservator : ea transmite doar acele reguli care sunt deja testate, care reproduc un sistem de clasa dat. A. Gramsci în tezele sale asupra hegemoniei denunta perpetuarea unei stari de dominatie prin controlul mesajului cultural.
Pe de alta parte, se constata ca individzii reactioneaza fata de mediul socializarii politice, ca ei nu sunt pasivi si nu manifesta o disponibilitate absoluta fata de aceasta. Se înregistreaza o modificare în timp, de la o generatie la alta, a valorilor, credintelor si atitudinilor politice. "Cultura politica se transmite prin aculturatie". Socializarea politica trebuie înteleasa, însa, nu numai ca un proces de învatare a normelor, credintelor, valorilor politice, ci si ca un proces de perpetua schimbare a acestora, a mediului politic. Aceasta schimbare este rezultatul unor relatii complexe între agenti rivali ai socializarii, care transmit mesaje contradictorii unor receptori relativ autonomi.
11.4.2. Agentii socializarii politice
Psihologii si analistii socializarii politice au evidentiat existenta a doua principii operatoare, care caracterizeaza învatarea timpurie :
1.Principiu primar : ce se învata mai întâi, se învata cel mai bine ;
2.Principiul structurarii: ce se învata mai întâi structureaza întreaga învatatura ulterioara.
Aceste doua principii sunt relevante pentru importanta pe care o joaca socializarea timpurie pentru evolutia culturala si politica a indivizilor.
Desi caile prin care indivizii dobândesc valorile, cunostintele politice difera de la un individ la altul, majoritatea oamenilor este expusa la aceleasi principale influente, agenti ai socializarii, din copilarie si pâna la maturitate : familie, scoala, comunitate, semeni, etc. Atitudinile politice, remarca G. Almond si S. Verba, provin din surse multiple de la experientele timpurii ale socializarii, la experientele mai târzii ale adolescentei si ajungând la cele ale postsocializarii ca adult. El include atât experientele politice, cât si nonpolitice. Este unanim recunoscut faptul ca, în familie, copiii învata un set larg de valori morale, religioase, politice, economice care îi ajuta sa-si contureze opiniile. Nu este surprinzator faptul ca majoritatea oamenilor identifica amintirile lor politice cu ale familiilor lor. În cele mai multe cazuri, parintii care sunt interesati de politica îsi influenteaza copiii sa devina mai implicati si mai informati în domeniul politicii. Multi copii, imitându-si parintii, se identifica cu partidul din care acestia fac parte sau cu care simpatizeaza. Influenta parentala asupra identificarii cu un partid este mai mare atunci când ambii parinti se identifica puternic cu acelasi partid. Aproximativ 1/2 din americani se identifica cu partidul politic al parintilor lor.
G. Almond si S. Verba, în "Cultura civica", sesizeaza faptul ca "pattern-urile autoritatii din familie reprezinta primele expuneri ale individului fata de autoritate". Ele implica, îndeosebi, o socializare politica latenta. Socializarea în familie, desi nu poate explica singura atitudinile politice efective - întrucât exista si alte forme ale socializarii politice - poate crea anumite predispozitii necesare manifestarii lor. Autorii mai sus mentionati se întreaba daca pattern-ul autoritatii din familie îsi pune amptrenta asupra atitudinii si participarii politice de mai târziu a individului. Astfel, ei se întreaba daca membrul unei familii democratice este mai înclinat decât ceilalti sa fie un cetatean democratic competent. În urme cercetarii efectuate, ei constata ca exista o conexiune între perceperea abilitatii participarii la deciziile în familie si competenta politica curenta a subiectilor intervievati. De exemplu, în SUA, 70% din cetatenii care au declarat ca au participat la decizii în familii se considerau cetateni competenti, în timp ce numai 47% din cei care nu au participat la decizii în familie îsi declina în proportie mult mai mare competentele politice decât ceilalti.
În acelasi context, Robert Lane sustine ca un adolescent din SUA sau Germania, care a fost tinut din scurt acasa tinde sa se angajeze politic mai putin decât tinerii care s-au bucurat de o oarecare libertate. Deci, autonomia cetateanului cât si convingerile sale, conchide el, îsi au radacinile în mediul social sau în atmosfera în care el începe sa se dezvolte.
Un alt agent al socializarii îl constituie scoala. În conformitate cu rezultatele unor cercetari sociologice, influenta scolii asupra învatarii politice este egala sau mai mare decât cea a parintilor. Institutiile educationale - afirma M. Dogan si D. Pelassy, în "Cum sa comparam natiunile" - conditioneaza într-un fel capacitatile morale, politice si economice ale natiunii. Predarea directa, în scoala, a cunostintelor despre politica si guvernamânt - sustin Almond si Verba - poate determina cresterea sentimentului competentei politice a individului, însa aceasta depinde de continutul a ceea ce se preda. Este benefica dezbaterea unor probleme sociale si politice controversate - adica participarea formala a copilor la viata scolii. În SUA, 40% dintre subiecti declara ca li s-a oferit o asemenea sansa, în timp ce în Marea Britanie doar 16% si în Italia chiar mai putin, respectiv 11%.
În ceea ce priveste participarea informala în scoli, SUA se detaseaza net de celelalte tari : aici majoritatea subiectilor declara ca au participat la decizii în scoala si s-au simtit liberi sa se plânga de un tratament nedrept si chiar s-au plâns.
În societatile democratice, în scoala se învata, de regula, normele comportamentului de grup, luarea deciziei în mod democratic, respectarea opiniei celorlati. Daca accentul se pune în mod exclusiv pe predarea sloganelor nationale, a simbolurilo, eroilor si sarabatorilor nationale, neglijându-se valorile democratiei si dezvoltarea gândirii critice, educatia politica este înlocuita cu îndoctrinarea.
Familia si scoala sunt agenti ai socializarii timpurii a copilului. D. Eston distinge patru faze principale ale procesului de socializare politica a copilului asupra domeniului politic :
1.politizarea, respectiv sensibilizarea politica a copilului asupra domeniului politic ;
2. personalizarea, respectiv identificarea sistemului de guvernare cu anumite autoritati, persoane (de exemplu, sistemul de guvernare este sinonim cu presedintele sau cu politisutl) ;
3. idealizarea, adica emiterea de judecati de valoare fata de autoritatea personalizata (buna sau rea) ;
4. "institutionalizarea, adica trecerea de la perceperea autoritatii personalizate la perceperea ansamblului de autoritati ca sistem".
Analizând socializarea politica, G. Almond si S. Verba apreciaza ca experientele timpurii ale scializarii afecteaza predispozitiile personalitatii individului si, în consecinta, pot afecta si atitudinile politce. Numai ca între aceste experiente timpurii si comportamentul politic de mai târziu, intervin numerosi alti factori (educatia, profesia etc.), ce micsoreaza efectul celor dintâi. Autorii mai sus citati evidentiaza corelatiile dintre experientele nonpolitice ale individului si experientele lui politice, masura în care rolurile pe care le joaca individul în cadrul familie, scolii, locului de munca îl pregatesc pentru asumarea rolurilor politice. Ele sunt vizibile cel putin sub doua aspecte. Primul aspect se refera la perceptia subiectiva, la faptul ca individul are tendinta sa extrapoleze sanmsele sau nesansele participarii sale nonpolitice la sfera politicului. Astfel, daca el are sansa de a participa la multiple decizii sociale în sfera nonpolitica el se va astepta sa fie capabil de a participa si la deciziile politice. Reciproca este si ea valabila. Al doilea aspect, se refera la posibilele consecinte reale ale experientelor nonpolitice asupra celor poltice. Se constata ca experientele nonpolitice îi pot conferi individului deprinderile de auto-exprimare si sistemul tacticilor politice necesare în participarea politica. Se impune a se remarca faptul ca aceste abilitati de participare politica formate în cadrul experientelor nonpolitice vor fi utilizate în sistemul politic numai daca acesta permite si ofera oportunitati de participare. Pe de alta parte, se poate ca experientele pre-politice sa nu fie mobilizatoare dar sa existe alte caracteristici sociale sau politice care sa-l conduca la participare.
O alta coordonata care trebuie luata în discutie în analiza rolului pe care scoala si familia îl au în socializarea politica a individului o constituie nivelul lui educational, cu performantele scolare si intelectuale. În urma cercetarii efectuate de G. Almond si S. Verba în SUA, Marea Britanie, Germania, Italia, Mexic s-a putut constata ca frecventa cu care subiectii afirma ca au foat capabili sa participe la decizii în familie sau scoala creste odata cu nivelul educatiei. Se pare ca cei cu o edcatie mai înalta beneficiaza de oportunitati mai mari de participare nonpolitica decât cei cu realizari educationale mai modeste. În acelasi context, trebuie analizat si faptul ca nu întotdeauna absenta tentatiei copilului de a protesta în scoala sau în familie este cauzata de structura autoritara a acestor institutii. Lipsa de participare a copilului se poate datora neîncrederii în sine, inexistentei unui ego puternic. S-a constata ca, pretutindeni, scoala pregateste copiii sa accepte ordinea sociala, fie ca este vorba de o ordine democratica, fie ca, dimpotriva, este vorba despre o ordine totalitara. Analizele facute în domeniul sociologiei educatiei au pus în evidenta faptul ca, în mai toate scolile lumii sunt predate sloganele nationale, simbolurile, eroii si sarbatorile nationale. Pe lânga acestea, în societatile democratice scolile pun accentul si pe normele comportamentului de grup, respectarea diferentelor de opinii si obiceiuri, participarea dmeocratica la luarea deciziilor, arta negocierii conflictelor etc. În aceste tipuri de societati, copiii învata de mici despre importanta egalitatii politice.
În societatile totalitare, scolile - aflate sub supravegherea intransigenta a statului - au datoria sa infuzeze constiinta copiilor cu sloganurile politice, sa-i educe în spiritul respectarii neconditionate a partidului unic si a conducatorilor sai iubiti, a obedientei fata de interesul general al patriei si al sacrificarii totoale a vietii private.
Chiar si în societatile democratice - atrag atentia unii analisti politice - exista pericolul unei oarecare îndoctrinari a copiilor în scolile elementare. Robert D. Hess si Judith V. Torney sustineu în anii '60-70 ca "majoritatea copiilor ies din scoala elementara inoculati cu sentimentul nationalismului si cu o notiune idealizata a guvernarii americane".
Cu cât scolile solitica copiilor mai multa originalitate si creativitate decât reproducere de informatii, mai multa participare la dialog si la luarea deciziilor privind viata scolii decât obedienta fata de norme indiscutabile, cu atât este mai mare influenta lor în socializarea politica democratica a viitorilor cetateni.
Spre deosebire de scoala si de familie, autoritatea locului de munca este decisiva pentru participarea politica, pentru formarea competentelor politice ale individului. Relatia dintre competenta la slujba si competenta politica ramâne puternica chiar si în grupurile educationale combinate. Relatia este biunivoca. Pretentia de a participa la deciziile profesionale se justifica de multe ori prin existenta cadrului politic democratic. Pe de alta parte, individul cu competente politice va fi mai putin înclinat sa accepte absenta dialogului cu autoritatea la locul de munca.
Ca o concluzie generala în urma analizei facute se poate spune ca, experientele nonpolitice au un efect cumulativ asupra participarii politice a individului. Probabilitatea ca individul care are sanse constante de participare nonpolitica sa o generalizeze la participarea politica, este mare.
Un alt agent al socializarii îl reprezinta comunitatea si semenii.Întelegem prin comunitate persoanele de toate vârstele, de toate categoriile sociale cu care individul vine în ontact, cu care convietuieste sau îsi exercita profesia. Semenii sunt prieteni, colegi de soala sau de servicu care traiesc în interiorul comunitatii si care de regula sunt de aceeasi vârsta.
Comunitatile omogene, cu membrii similari din punct de vedere al etnicitatii, rasei, religiei, status-ului ocupational pot exercita presiuni puternice atât asupra copiilor, cât si a a adultilor în vederea conformarii la atitudinea politica dominanta. De exemplu, daca toti vecinii sustin candidatura unui partid si critica candidatura altuia, este destul de dificil sa sustii o opinie contrara fara ca ceilalti sa nu te marginalizeze.
Grupurile "semenilor" sunt folosite de copii si adulti, pentru a se proteja de presiunile comunitatii. Grupurile de adolescenti, bunaoara îsi sustin actele de rezistenta, opozitie ale membrilor sai fata de presiunile parintilor. Daca initial, tinerii îsi aparar doar stitlul de viata, vestimentatia, extravagantele comportamentale si nu conceptiile politice, studiile clasice arata ca, mai târziu, studentii adopta si în viata politica atitudini mai liberale - comparativ cu parintii mai conservatori - si ramân în continuare liberali, pentru ca prietenii le împartasesc opiniile.
Mass-media este, la rândul ei, un agent foarte important al socializarii politice. Daca în societatile totalitare ea devenise un instrument docil si eficace cu ajutorul caruia guvernanti, "lucratori cu munca de partid", îndoctrinau masele, în ocietatiel democratice ea poarta un cu totul alt rol. Eliberata de cenzura, de dogmele ideologiei totalitare, mass-media poate fi indepenedenta si obiectiva, poate juca u rol esential în procesul de maturizare democratica a societatilor contemporane. În realitate însa, daca ea joaca un rol proeminent în socilizarea democratica a individului este greu de spus. Exista mari controverse pe aceasta tema. Desi la modul general se asteapta ca presa, radioul, TV sa se implice tot mai mult în educarea populatiei în spiritul legii, al statului de drept, ele raspund într-o mica masura si de o maniera contradictorie acestui deziderat. Pe de alta parte, mass-media promoveaza un sarijin popular pentru guvernanti : popularizeaza achizitiile si performantele politice ale acestora, se implica în celebrarea sarbatorilor, eroilor nationali si aniversarilor poliitce. Pe de alta parte, media erodeaza încrederea politica prin publicarea plângerilor cetatenilor, a protestelor, a actelor de coruptie, prin critica acerba a diferitelor masuri politice. Unii critici ai mediei sustin ca aceasta acorda prea mult spatiu oponentilor guvernului, în special acelora care angajeaza o opozitie neconventionala. Altii, dimpotriva, sustin ca presa, prin publicitate, manipuleaza masele, consumatorii.
Încheiem aici analiza factorilor nonpolitici asupra formarii atitudinilor si constiintei politice. În continuare, ne propunem sa evidentiem câteva aspecte ale rolului sistemului politic în sine, al partidlor poliitce, în formarea atitudinilor, normelor si comportamentelor politice.
Se constata ca partidele politice realizeaza socializarea politica, mai întâi, prin consolidarea culturii politice existente, asigurând astfel perpetuarea sistemului politic. Într-o societate de tranzitie, partidele transformarea formelor de participare.
Partidele ofera membrilor si simpatizantilor o ideologie, o doctrina, în ultima instanta deci, o subcultura politica. Mai concret, partidele politice le ofera informatii politice, cai de solutionare a unor revendicari, de relationare activa cu sistemul politic, normele legitimiatii politice.
Influenta directa exercitata de sistemul politic asupra formarii convingerilor si atitudinilor politice este mai puternica decât cea exercitata de factorii nonpolitici ai socializarii si în anumite circumstante o poate submina sau chiar anula. Chiar daca familia si scoala au întiparit în mintea individului o viziune pozitiva asupra sistemuui politic, în cazul în care el este dispretuit de partidul sau, înselat de politic, înfometat (...) este mai mult ca sigur ca opinie pe caere o avea despre sistemul politic se va altera.
Când mijloacele socializarii se afla sub controlul exclusiv al statului, ca în regimurile totalitare, rolul ei este nu numai de a consolida sistemul politic existent ci si de a preîntâmpina sau anihila aparitia eventualilor factori perturbatori.
În astfel de societati educatia si propaganda îsi unesc eforturile în a asigura autoritatea totala a statului asupra individului. În aceste conditii, socializarea timpurie prin scoala - gradinita - pare a fi cea mai eficienta. În copilarie, mesajul propagandistic prinde usor, nu întâmpina de obicei rezistente semnificative.
Analizând procesul de socializare din tarile totalitare se constata existenta a trei elemente importante : 1. în primul rând, constiinta importantei decisive a socializarii politice ; 2. în al doila rând, suprematia absoluta a unor anumite institutii : scoala, partid, armata - în detrimentul altor posibili competitori ; 3. în al treilea rând, simplificarea extraordinara a discursului poltic. Fenomenul acesta cauzeaza si o regresie intelctuala. În timp ce modernizarea societatii implica multiplicarea surselor de informatie si dezvoltarea mesajelor suprapuse si conflictuale, statul totalitar se întoarce la adevarul unic si indivizibil.
Consideram ca prezentarea urmatoarelor date statistice* este relevanta pentru întelegerea caracteristicilor socializarii politice în România.
Influenta asupra deciziilor Frecventa Procentajul
luate în familie raspunsurilor raspunsurilor
a) mare 103 19,2
b)medie 192 36,0
c) mica 101 18,9
d) nici o influenta 116 21,8
e) nu-mi amintesc 16 3,0
f) non raspunsuri 5 1,1
TOTAL 533 100,0
Tabel 1. Pattern-ul autoritatii în familie si competenta civica
Datele furnizate de cercetare arata ca 55,3% din subiectii intervievati au avut, în perioada adolescentei, o influenta mare asupra deciziilor luate în familie. Pe de alta parte, un procent mare de interlocutori, respectiv 40,7 % sustin fie ca nu au avut nici o influenta, fie ca influenta lor a fost mica în ceea ce priveste luarea deciziilor în familie (vezi tabel 1).
Ce puteau face daca decizia luata în Frecventa Procentajul
familie era nedreapta? raspunsurilor raspunsurilor
a)Aveau dreptul sa se plânga, sa 373 70,0
riposteze
b) Nu aveau dreptul sa se plânga 147 27,5
c) Nu stiu (nu-mi amintesc) 13 2,5
TOTAL 533 100,0
Tabel 2. Pattern-ul autoritatii în familie si competenta civica
Din relatarile subiectilor deducem ca în 40,7 % din cazuri, familia nu a încurajat participarea libera a copiilor la luarea deciziilor, perpeutînd modelul autoritar al relatiilor în familie, învatându-l pe copil mai mult sa se supuna, sa se subordoneze, decât sa se implice cu responsabilitate în luarea deciziilor, pregatindu-i în mod indirect pentru adoptarea unui comportament politic obediant, dependent.
Ce puteau face subiectii daca nu erau Frecventa Procentajul
supusi unui tratament nedrept în raspunsurilor raspunsurilor
scoala?
a) Puteau sa riposteze 207 38,8
b) Nu aveau dreptul sa se plânga 319 59,8
c) Nu stiu (nu-mi amintesc) 7 1,4
TOTAL 533 100,0
Tabel 3. Pattern-ul autoritatii în scoala si competenta civica
Tabelul 3 indica faptul ca 59,8 % din subiecti afirma ca scoala nu le-a oferit posibilitatea sa se plânga în situatia unui tratament nedrept. Ei sustin ca era în avantajul copilului sa nu riposteze în situatia în care era victima unui tratament nedrept pentru ca, în timp ce obedienta era "premiata", riposta era sanctionata. Elevul sanctionat pe nedrept, daca se revolta, risca sa primeasca o noua pedeapsa, poate mai grea decât prima, sau în cel mai bun caz era igonrat.
Subiectii au avut sau nu prilejul sa discute Frecventa Procentajul
în scoala probleme politice si sociale raspunsurilor raspunsurilor
controversate?
a)Au avut prilejul 106 20
b) Nu au avut prilejul 416 78
c)Nu-si amintesc 11 2
TOTAL 533 100,0
Putem deduce ca, în perceptia majoritatii subiectilor, pattern-ul autoritatii în familie era mai democrat decât cel al autoritatii în scoala.
Daca 70% din subiecti opinau ca în familie aveau dreptul sa se plânga daca se simteau nedreptatiti, doar 38% din subiecti au sustinut ca s-au bucurat de aceasta libertate si în scoala. Relatiile profesori-elevi sunt percepute, deci, ca nondemocratice, coercitive în percpetia majoritatii subiectilor.
Neexersarea dialogului pe probleme politice în scoala este apreciata de majoritatea subiectilor ca fiind o deficienta majora a scolii românesti. De aceea, ei propoun în proportie de 80,1% introducerea în învatamântul românesc a unei discipline care sa le permita dezbaterea unor probleme privind statul de drept, democratia, drepturile omului.
Tabelul 5 ne indica faptul ca 51,1% din interlocutori sustin ca sunt consultati cu privire la deciziile luate la locul de munca cel putin din când în când, iar 25,0% foarte rr sau niciodata. Se observa, deci, ca pattern-ul autoritatii la locul de munca este mai democrat decât cel din scoala : procentul celor care delcara ca sunt consultati este dublu fata de procentul celor care sustin contrariul.
Masura în care subiectii sunt consultati Frecventa Procentajul
cu privire la deciziile luate la locul de raspunsurilor raspunsurilor
munca
a)des 102 19,1
b) din când în când 165 32,0
c) foarte rar 76 14,3
d) niciodata 57 10,7
e) non-raspunsuri 133 24,9
TOTAL 533 100,0
Tabel 5. Pattern-ul autoritatii în scoala si competenta civica
Desigur ca oportunitatea participarii difera de la un status ocupational la altul. Cu cât statusul ocupational este mai înalt, cu atât este mai mare probabilitatea ca individul sa fie consultat în procesul decizional.
Din relatarile subiectilor, deducem ca ei se simt mai îndreptatiti si abilitati sa participe la luarea unei decizii la vârsta adulta. Având acest sentiment, probabilitatea ca ei sa încerce sa participe activ la viata profesionala creste. Participând la luarea deciziei la locul de munca, ei se vor simti mai capabili sa se implice în viata politica.
Pe de alta parte, trebuie sa se remarce faptul ca viziunea subiectilor asupra pattern-ului autoritatii în familie, scoala, loc de munca difera în functie de nivelul educational.
Datele furnizate de cercetare evidentiaza faptul ca subiectii cu înalta educatie beneficiaza de oportunitati de participare privind viata familiei, problemele scolii si ale locului de munca într-o masura mai mare decât ceilalti.
De asemenea, datele cuprinse în urmatoarele tabele reflecta într-o mare masura, situatia apartenentei organizationale si a competentei civice existenta în România.
Frecventa Procentajul
a) Apartin uneia sau mai multor organizatii 91 17,1
b) Nu apartin nici unei organizatii 427 79,4
c) Non-raspunsuri 15 2,8
TOTAL 533 100
Tabel 6. Apartenenta subiectilor la diferite organizatii
Datele furnizate de cercetare sintetizate în tabelul de mai sus releva faptul ca marea majoritatea interlocutorilor, respectiv 79,4% nu fac parte din nici o organizatie. Doar 17,1 % din subiectii intervievati susti ca apartin uneia sau mai multor organizatii. Gradul d eparticipare civica a populatiei intervievate este foarte scazut. Aceasta concluzie poate fi generalizata la nivelul întregii populatii românesti daca luam în calcul si rezultatele sondajului de opinie realizat de Metromedia Transilvania în martie 1997.
Tipuri de organizatii Frecventa Procentajul
a) sindicate 44 8,4
b) de afaceri 29 5,5
c)cooperative 9 1,7
d)grupuri de veterani 6 1,1
e) atletism 7 1,3
f) politice 19 3,6
g) de cariate 8 1,5
h) civice 13 2,6
i) religioase 13 2,6
j) altele 9 1,7
Tabel 7. Organizatiile la care sunt afiliati subiectii
Constatam, în primul rând, ca exista un procent mare de non-activi civic. acest lucru este evidentiat pe de o parte de procentul mic al pariticipantilor la viata organizationala, respectiv 17,1% din intervienati, precum si de procentul si mai mic de afiliati la organizatiile politice (3,5% din raspunsuri) si civice (2,6% din raspunsuri).
Tabelul urmator, nr.8, indicia pe de o parte gradul scazut de implicare a organizatiilor în probleme controversate precum o guvernare mai buna, problema scolilor, a locuintelor etc., si, pe de alta, caracterul formal al apartenentei organizationale a majoritatii subiectilor afiliati (81,4%).
În concluzie, cercetarea întreprinsa a evidentiat ca modelul de cultura politica predominant în actuala societate româneasca se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi principale :
a) insuficienta informare si comunicare politica ;
b) valori scazute ale competentei civice subiective ;
c) valori scazute ale atasamentului fata de sistemul politic ;
d) valori scazute ale cooperarii, solidaritatii, participarii organizationale în general si politico-civica, în special.
Într-o formula succinta putem spune ca "dependenta" (inexistenta feed-back-ului) constituie acum dominanta pattern-ului culturii politice românesti.
Note :
Giovanni Sartori, Teoria democratiei reinterpretata, Polirom, 1999, p. 180.
G. Sartori, op. cit., p. 181.
Ibid., p. 182.
Jean
Badouin, Introducere în sociologia
politica, Ed. Amarcord,
Ibid., p. 53.
Jean Badouin, op. cit., p. 54.
Ibid., p?.
P. Garrand, 1989, apud. I. Ionescu, D. Stan, Elemente de sociologie, Iasi, 1977, p. 282.
C. Zamfir, L. Vlasceanu, Dictionar de sociologie.
Edgar Hallet Carr, apud. G. Sartori, op. cit., p. 186.
G. Sartori, op. cit., p. 188.
Ibid., p. 194.
M. Duverger, Sociologie de la politique, PUF, Paris, 1973., p. 120.
G. Almond, S. Verba, Cultura civica, Du Style, Bucarest, 1996, p. 44.
Y. Schmeil, Les cultures politiques, în M. Gravitz,J. Lecca, Traite de science politique, PUF, 1985, vol. XI, p. 279.
G. Almond, S. Verba, op. cit., p. 45.
M. Dogan, D. Pellassy, Cum sa comparam natiunile, Ed. Alternative, Buc., 1993, p. 34.
|
