PROBLEMATICA VIOLENTEI IN FAMILIE

PROBLEMATICA VIOLENŢEI ÎN FAMILIE

2.1.Violenta domestica o realitate a societatii

Problema sociala reprezinta un proces social, o caracteristica, o situatie despre care societatea sau un subsistem al ei considera ca trebuie schimbat , sau o alta explicare este o situatie indezirabila care este considerata de un segment important al societatii ca fiind suficient de serioasa pentru a necesita o actiune colectiva în vederea obtinerii unei ameliorari semnificative si a unei dezirabilitati crescute, adica fiind o discrepanta semnificativa între normele sociale si realitatea sociala de fapt .

Multi oameni nu credeau ca violenta conjugala are efecte devastatoare asupra femeii. Altii nu cred ca un astfel de comportament exista într-adevar, si chiar majoritatea celor care erau constienti de astfel de fenomen nu credeau ca afecteaza un numar suficient de femei sau ca era suficient de grav pentru a explica o preocupare pe scara larga .

Invizibilitatea violentei domestice poate fi explicata în parte de omniprezenta ideologiei patriarhale (conform interpretarilor feministe) în structurile statale, ceea ce implicit plaseaza controlul în mâinile barbatilor. Patriarhatul face parte din categoria relatiilor de putere care stabilesc inegalitati sociale prin nastere. Violenta directa împotriva femeilor nu poate fi separata de relatiile sociale inegale dintre barbati si femei. Faptul ca violenta directa este atât de raspândita si acceptata sugereaza cautarea explicatiilor si cauzelor dincolo de caracteristicile individuale si personale.

Transformarile sociale determinate de participarea tot mai larga a femeilor la activitatile din sfera productiei materiale, la viata sociala în general, au impus modificarea treptata a rolului familiei si membrilor ei. Analiza feminista privind violenta porneste de la conceptualizarea barbatilor ca un grup investit cu putere, a caror dominare asupra femeilor este o constructie istorica si sociala, care se reproduce si se mentine într-o mare varietate de feluri, cum este manipularea convingerea, influentarea, fortarea, asocierea, conditionarea. Violenta barbatilor fata de femei, inclusiv fata de femeile apropiate de ei, este înteleasa ca parte a unui sistem structurat pe putere si de exploatare în cadrul relatiilor patriarhale.

Feminismul considera patriarhatul ca un sistem organizat de-a lungul istoriei, de exercitare a autoritatii masculine, care se exercita în diverse domenii ale vietii publice ca viata economica, cea politica si religioasa, dar si în viata familiala. Printre consecintele si formele de manifestare ale patriarhatului se pot enumera: îndoctrinarea de gen prin socializarea în functie de sex, privarea fetelor de anumite nivele si forme de educatie, judecarea femeilor în functie de comportamentul lor sexual (cerinta virginitatii si a fidelitatii), accesul scazut la resurse economice, lipsa respectului fata de rolul femeilor în societate, de-a lungul istoriei si în prezent, lipsa traditiei de autonomie si de independenta, lipsirea femeilor de timp liber, deprecierea performantelor lor s.a. În conditiile dominarii masculine, în care barbatul reprezinta valorile, intelectul si normele, agresiunea comisa de barbati împotriva femeilor sau, în general asupra persoanelor vulnerabile este un fenomen social comun, care nu iese în evidenta de la sine, daca nu i se acorda importanta sociala cuvenita . Este cunoscut faptul ca femeii i-a fost multa vreme rezervat un rol marginal în dezvoltarea societatii, fata de care ea s-a raportat ca la ceva strain si ostil.

Subordonarea femeii fata de barbat a avut lo 444g67e c odata cu evolutia diviziunii muncii, cu aparitia proprietatii private si a claselor opuse prin însasi pozitia lor fata de proprietatea privata. Anii '90 au însemnat reale progrese în cercetarea fenomenului violentei domestice. A crescut mult numarul cercetatorilor care descriu violenta fizica împotriva femeilor. Rolul femeii conturat de tonalitatea afectiva, sentimentalitate si intuitiei este cel care contribuie la fortificarea indivizilor carora li se adreseaza

Violenta este vazuta prin prisma relatiei individului cu societatea, care e considerata un spatiu de manifestare a inegalitatilor sociale structurale. Tensiunile din câmpul social, conflictele din interiorul unor grupuri si cele dintre grupuri pot da nastere la comportamente agresive. Modelul acestora poate fi preluat de la o generatie la alta, de la un membru al unui grup la altul si, la rândul lui, poate fi transmis altor indivizi sau generatii. Ca urmare, în anumite grupuri sociale nivelul de violenta va fi semnificativ mai crescut decât altele.

Mai mult decât o expresie comportamentala, violenta este vazuta ca instrument pentru atingerea unor scopuri sociale, pentru mentinerea sau tulburarea unei anumite ordini sau status-quo social. Punând în evidenta cauzele si aspectele sociale ale violentei, conceptiile din aceasta categorie au meritul de a cauta remedii ale violentei tot pe plan social, prin masuri de politica sociala si reglementari legislative. Nu genele determina nivelul de agresivitate al oamenilor ci situatia lor sociala. Factorii economici, nivelul de educatie, statutul social al persoanelor implicate, traditiile familiale si cele ale comunitatii, precum si relatiile dintre toate acestea pot creste, sau dimpotriva diminua sansele de aparitie ale fenomenelor de violenta ale unui individ, familie sau grup. În privinta diferentelor de gen se datoreaza influientelor sociale, exprimate cultural sub forma asteptarilor de roluri si a discursurilor raspândite în comunitate, care favorizeaza comiterea violentei de catre barbati.

Violenta împotriva femeilor este o reflectare a relatiilor de putere inegale dintre femei si barbati si serveste la perpetuarea acestor raporturi dezechilibrate. Exista o legatura intima între structurile de dominatie masculina si violenta exercitata în sfera sexualului - de la hartuire sexuala, care plaseaza femeile pe o pozitie vulnerabila în domeniul muncii, la violenta intrafamiliala, si pâna la violuri în grup, care distruge o fiinta umana, capacitatea ei de a iubi si a avea încredere în semeni.

În ce priveste explicatiile care au fost date comportamentului violent al unor barbati, ele au tins sa atribuie responsabilitatea unor caracteristici exterioare barbatului: el fie este bolnav psihic si deci nu este ,,normal" (este asociat de barbatii ,,normali") fie a fost provocat si femeia este cea care poarta vina actiunilor lui . În ambele cazuri barbatul agresor nu poarta responsabilitatea actelor sale. Aceste explicatii sunt consonante cu idiologia dominanta, dar pun în umbra o caracteristica esentiala a constructiei unui tip de masculinitate definita prin dominare bruta fata de femei (,,nu esti barbat, daca nu-i arati ca esti barbat").

Desigur, exisra si modele alternative, conform carora este nebarbatesc sa lovesti o femeie - sub textul fiind ca nut e poti pune ca barbat cu o fiinta evident mai slaba ca tine. Nici unul din modele nu apare dimensiunea ,,om": alaturi de mine se afla un om care si-a pus încrederea în mine cu care împart un camin, cu care am copii; sa încercam sa rezulvam diferentele dintre noi prin alte mijloace decât cele primitive, sau sa ne despartim.

Paradoxal, multe relatii abuzive încep prin a fi foarte romantice si caracterizate printr-o grija excesiva a partenerului fata de femei. Dar atentia speciala acordata ei este treptat perceputa de ea ca find intruziva, posesiva si controlatoare prin exces. Relatia evolueaza astfel încât femeia se departeaza treptat de prieteni si familie, astfel ca la izbucnirea primului episod violent, ea nu va avea alt sprijin moral exterior decât pe sotul abuziv însusi, de catre se va simti exclusiv dependenta, în absenta celor apropiati pâna nu demult. Atunci când masculinitatea barbatilor se defineste prin dominatie si este traita ca atare de un barbat si când aceasta nu reuseste sa creeze conditii economice ale dominatiei sale, barbatul tinde sa abuzeze femeia pe care o iubeste fie fizic, fie psihologic, fie ambele.

Violenta domestica, tentativele de explicare a comportamentului barbatului agresor si al femeii agresate, conditiile în care se perpetueaza violenta si în care calvarul continua cu complicitatea victimei - sunt zone complexe iar reactiile de contracarare a acestor fenomene sunt înca insuficiente. Solidaritatea feminina, empatia, împartasirea de experiete, ajutorul moral si material a celor în nevoie s-au impus de-a lungul timpului ca mijloace de rezistenta la agresiunile suferite din partea unor barbati si mai ales din partea partenerilor de viata.

Relatia de dominatie a genului feminine de catre cel masculine este o relatie care se manifesta în genere subtil, prin însasi modurile de percepere a realitatii. Manifestarile violente sunt expresii agresive ale dominatiei. Agresiunile asupra femeilor constituie o modalitate specifica de perpetuare a dominatiei. Actele de violenta care se petrec în familie reprezinta cel mai delicat aspect al violentei împotriva femeilor pentru ca intra în joc legaturi profunde, intime, bazate pe o încredere reciproca investita, dar si pentru ca la mijloc sunt alte fiinte umane, copiii, care pot ramâne marcati o viata întreaga de aceste abuzuri traite în copilarie. Violenta intrafamiliala, sau violenta domestica este un fenomen larg raspândit în lume si se refera la acte de agresiune între membrii adulti care au o relatie intima, de familie, inclusive relatii sexuale. Conform acestei abordari, un aspect esential, în accentuarea vizibilitatii violentei domestice, si deci impunerea sa ca problema sociala este introducerea factorului politic. Prin politizarea unei situatii problematice (atâtarea unui capitol politic acestei situatii), este depasita conditia de invizibilitate, problema fiind retrocedata spatiului public, caruia îi apartine de drept. Tallman (1977) surprindea acest aspect, sustinând ca o problema sociala are nevoie de câstigarea vizibilitatii, dupa care este necesar si dezirabil a i se atasa o aura de preocupare morala, pentru pastrarea sa în sfera vizibila, publica.

Cum a reactionat sistemul în ceea ce priveste constientizarea unui fenomen ca fapt problematic, care necesita luarea unor decizii în cederea promovarii unei schimbari la nivel de idiologie, modele culturale, sau valori? Initial, au existat mecanisme exterioare de inducere a constientizarii cu privire la violenta domestica, mecanisme care au actionat prin intermediul unor documente internationale prin promovarea drepturilor omului si implicit incriminarea violentei intrafamiliale, prin actiuni la nivelul imaginii familiei si a rolurilor în familie si prin mediatizarea unor evenimente internationale în jurul violentei intrafamiliale. Tendinta imediata de rezistenta la schimbare, accentuata de inertia instalata la nivelul sistemului a fost oarecum contracarata de sugerarea din exterior a unei nevoi acute în societatea noastra. Însa doar acest tip de constientizare impusa din exterior nu este suficient pentru definirea unei probleme ca problema sociala. Iar pe plan interior, se perpetueaza vechile mentalitati, însotite de respingerea automata a primelor încercari de definire a violentei intrafamiliale ca problema sociala, ca fiind un apanaj al miscarii feministe, înteleasa prin prisma masculinizarii femeii în timpul regimului communist.

Constiinta sociala, la nivelul opiniei publice, functioneaza de-a lungul a doua dimensiuni: în primul rând este vorba despre elemental senzational mediatizat, prin care opinia publica este manipulata spre o anumita atitudine, prin stimularea acelorasi mecanisme de autoprotectie (când fac dintr-un fapt cotidian unul exceptional, probabilitatea repetarii acelui fapt scade). În al doilea rând avem de-a face cu o strategie de minimalizare a importantei si gravitatii fenomenului, prin îndreptarea atenta a ei spre alte probleme sociale acute (saracia, somajul, diversiunile politice, conflictele si pseudoconflicte etnice sau de clasa, pericole externe).

La nivelul politicilor sociale, constientizarea comportamentelor violente a fost de asemenea impuse prioritar prin mecanisme exterioare. Ratificarea unor documente internationale a determinat o anumita luare de atitudine în unele cercuri politice, pentru a dobândi acceptarea unor foruri internationale interesate de solutionarea violentei. Astfel se explica crearea unor stucturi de monitorizare a fenomenului violentei intrafamiliale la nivel ministerial, în ciuda absentei unor specialisti instruiti pentru a întelege dinamica complexa a fenomenului si deci a initia strategii eficiente de solutionare si prevenire. Pe de alta parte, implicarea institutionala în combaterea violentei domestice este extrem de putin vizibila programele dezvoltate pâna în prezent fiind centrate pe interventie locala, strict focalizata si nu pe educatie sau pe formarea unor echipe multidisciplinare care sa abordeze problematica violentei intrafamiliale în complexitatea sa.

Dupa analizarea acestei probleme, putem afirma ca violenta domestica reprezinta o problema sociala. România înca oscileaza între pastrarea intimitatii familiale si considerarea sporadica a cazurilor care ajung în atentia publica si promovarea violentei domestice pe agendele politice, în vederea respectarii drepturilor omului, în mod egal, indiferent de sex. Un rol important l-a avut conceptia feminista care a reusit sa faca vizibil la nivel de comunitate internationala, diferitele forme de violenta comise în spatiul public si cel familial. În societatile moderne, feminismul a contribuit la demontarea unor valori traditionale.

2.2. Etapele violentei domestice

Atitudinea societatii fata de problema violentei, interpretarea sensului dominant al acestui termen se prezinta, în felul sau, ca un ,,indicator" al gradului social de dezvoltare.

Referitor la celelalte state de sud - estul Europei în Republica Moldova s-a efectuat un studiu pe un esantion reprezentativ de populatie, 800 de familii[11], în violenta conjugala urmeaza niste etape. Acest raport elaborat pe baza anchetelor victimologice ne informeaza ca în prima etapa când pare prima situatie tensionata, agresorul îsi uimileste victima, adresându-i insulte, înjurii si acuzând-o pentru diferite fapte prezente sau trecute. Cu aceasta ocazie, sunt utilizate de catre agresor, diferite tehnici de control, intimidare si interogare, iar victima încearca sa-l calmeze. În masura în care situatia tensionata se amplifica, persoana abuzata devine tot mai pasiva, iar agresorul devine din ce în ce mai violent. În multe cazuri victima se învinovateste pentru ca nu a fost capabila sa controleze situatia de tensiune de la ea din familie, simtindu-se vinovata si complet lipsita de ajutor.

În a doua etapa situatia tensionata deja existenta, urmând doar explozia care se transforma într-un act efectiv violent. În aceasta etapa se produc cele mai frecvente acte de ranire, omor sau agresiune sexuala.

În urmatoarea etapa agresorul constientizeaza si are remuscari chiar si devine o etapa în care domina linistea. Agresorul chiar devine tandru cu victima si încearca sa recupereze sau sa repare ceea ce a facut. El este în stare de orice, poate sa-i ceara iertare, îi face cadouri scumpe promitându-i ca nu o va mai agresa niciodata în viata. Victima gândindu-se ca partenerul a constientizat cu adevarat situatia si spera ca importanta compatibilitatii emotionale în alegerea partenerului conjugal a fost una corecta. Dar realitatea este cruda, deoarece la o prima situatie de tensiune care intervine produce un nou act de agresiune, si începe un nou ciclu de violenta. Aceasta etapa se numeste ,,luna de miere", adica dovezi fizice de dragoste profunda.

Fiecare episod de violenta face sa creasca probabilitatea de aparitie a unei noi agresiuni din ce în ce mai dure si mai severe, mergând chiar si pâna la uciderea victimei.

Mediile sociale, unde si divortul este costisitor, în foarte multe familii ciclul descris mai sus însoteste toata viata cuplului, înspre batrânete certurile si bataile fiind mai rare, probabil ca si mijloacele erotico-sexuale convingatoare de împacare au mai putina forta. Ceea ce arata cercetarile concrete si experienta curenta este ca într-o asemenea atmosfera de risc violental, femeile sufera nu doar fizic din cauza agresiunii propru-zise, ci si a traumei ca agresivitatea se poate repeta. Traiesc, adica, ,,cu frica în sân".

În opinia unor barbati au subliniat de asemenea, ca femeile au luptat pentru egalitate în drepturi, ceea ce nu e chiar corect

În familie cel mai des femeia este expusa violentei fizice, psihologice, economice. Aceasta se exprima prin umilinta, bataie, ignorarea parerilor si a drepturilor lor, renuntarea de a le da bani pentru cheltuielile necesare, expedierea sotiilor dupa câstiguri peste hotare. Femeia în sociatate este expusa violentei si din partea mass-mediei. Unele materiale din presa scrisa, emisiuni TV, denota lipsa de respect fata de femei, astfel ele se obisnuiesc cu violenta, aceptând drept norma.

Iar odata cu trecerea vremii ca si orice rau uman, desi femeile se obisnuiesc cu greu, ele dezvolta strategii de amorsare a efectelor. si chiar daca mijloacele straegice nu reusesc, femeile se consoleaza cu gândul ca asa le-a fost soarta.

Mituri privind violenta domestica

Exista mituri care defavorizeaza femeile si încurajeaza comiterea unor abuzuri impotriva lor, (M. Roth-Szamoskozi, 2005)[14] mentioneaza:

Aceste mituri si altele asemanatoare reprezinta o premisa a inegalitatii, care defavorizeaza femeile.

Recunoasterea faptului ca violenta eriditeaza siguranta, sanatatea, dezvoltarea , interrelatiile, capacitatea de munca, echilibrul psihic al individului pe tot parcursul vietii impune reconsiderarea fenomenului la scara culturala. Prevenirea violentei domestice este schimbarea conceptiilor sociale privind comportamentul agresiv, fundamentarea lor peevidente stiintifice.

Selectam unele din miturile prezentate si ,,demistificate" de S.M Radulescu (2001)[15]:

Mit : Violenta familiala, este o problema privata în rezolvarea careia nimeni nu    are dreptul sa se amestece. Nici o autoritate nu are dreptul de acces la intimitatea ,,sanctuarului" familial.

Realitate : Orice familie trbuie protejata de imixtiunea autoritatilor, exceptând cazurile în care sunt prejudiciate interesele si drepturile membrilor. La fel ca si violenta din afara caminului, violenta dinauntru constituie infractiune.

Mit: Alcoolul este principala cauza a violentei familiale.

Realitate: Este un mit foarte raspândit. Problema alcoolismului, într-adevar, se afla în corelatie cu violenta. Femeile deseori mentioneaza ca el devine agresiv când se afla în stare de ebrietate. Bauturile alcoolice reduc capacitatea persoanei de a controla si a dirija compotamentul, de aceea femeile se consoleaza explicând impulsivitatea barbatului prin influienta alcoolului. Desi alcoolul si violenta familiala sunt adeseori asociate între ele, una nu este cauza celeilalte. De fapt, agresorul are anumite caracteristici care îl împing deopotriva spre alcoolism si violenta.

Mit: Copiii nu se pot lipsi de tata, chiar daca el este agresiv sau ,,ramân alaturi de el doar în numele copiilor".

Realitate: Acest mit se spulbera mai usor si mai repede ca celelalte, daca începi sa meditezi asupra numarului de copii-victime ale violentei. Fara îndoiala, situatia când copiii cresc alaturi de mama si tata e ideala. Sa nu uitam, însa, ca unii copii, care taiesc în conditii de violenta domestica, singuri ajung s-o roage pe mama sau chiar insista ca aceasta sa-l paraseasca pe tata-omul care o maltrateaza. Multi copii prefera sa locuiasca la bunici sau la internat, numai sa nu fie tratati cu cruzime în propria familie.

Mit: Fmeia care a fost agresata o data, devine victima pentru totdeauna.

Realitate: Aceasta, la fel este un comportament dictat de experienta traita. Nu se exclude perspectiva ca, dupa ce v-a consulta specialistii, femeia se va întoarce ,,normala", în cazul ca ciclul violentei v-a fi rupt si ea nu se va afla în conditie de tensiune emotionala si pericol.

Cunoasterea modului de a combate miturile legate de violenta, necesita un efort de colaborare din partea cercetatorilor, a specialistilor, a mass-mediei, a organizatiilor din sfera civila si a tuturor celor implicati în prevenirea violentei si protejarea familiei.

Distinctia cruciala dintre familia moderna si traditionala priveste primordialitatea obligatiilor si a afectiunii. În sistemul traditional al familiilor extinse, legaturile de sânge si rudenie sunt sursa principala a drepturilor si obligatiilor, dar si obiectul privelegiat al afectiunii. Iar în familia moderna nu este ruptura ei din reteaua parentala, cât mutarea focalizarii de pe aceasta retea pe membrii din interiorul familiei nucleale. Familia nucleala în

societatile moderne este mult mai putin pternica si pragmatica, decât în societatile traditionale bazate pe grupuri domestice extinse.

Reducerea semnificativa a violentei în ambele familii, moderna si traditionala nu depinde de punerea în aplicare si de succesul la un moment dat al uneia sau alteia, ci de amploarea unor actiuni concertate, sustinute de specialisti si fundamentate legal, de informare a comunitatii privind modalitatile de protectie si de mistificare conceptiilor privind violenta.

Etiologia violentei

Diversitatea foarte mare a formelor de violenta nu a permis elaborarea unei teorii etiologice generale. Explicatiile oferite pâna în prezent pot fi grupate în trei teorii principale:

• Teoria violentei înnascute;
• Teoria violentei-frustrare;
• Teoria violentei-învatare sau socializare.

Teoria violentei înnascute considera ca violenta este intrinseca naturii umane. Individul se naste cu predispozitii agresive, violente, iar societatea, prin procesul de socializare, inhiba aceste porniri instinctive. Desi a fost mult timp acceptata datorita caracterului sau facil, aceasta teorie nu a fost confirmata prin cercetarea stiintifica. Dimpotriva, cercetarile biologice, psihologice si sociologice au stabilit ca violenta nu este înnascuta, ci apare pe parcursul socializarii indivizilor si este determinata de conditiile în care traiesc indivizii si grupurile umane.

Explicatiile care întrunesc actualmente cea mai larga acceptare si care se sprijina pe o solida argumentare stiintifica sunt oferite de teoria frustrarii si teoria socializarii.

Teoria violentei-frustrare considera ca violenta este rezultatul frustrarii, al privarilor indivizilor de placerea satisfacerii anumitor trebuinte si dorinte.

Individul uman trebuie sa-si satisfaca o serie de nevoi fundamentale. Satisfacerea acestora este însotita de un sentiment de placere, în timp ce nesatisfacerea provoaca neplacere, frustrare. Pe masura ce socializarea avanseaza, nevoile considerate fundamentale sunt completate cu alta nevoi, modelate social-cultural. Posedând o memorie de lunga durata, individul învata ca obtinerea placerii prin satisfacerea nevoilor sale biologice sau social-culturale depinde de existenta în nisa sa ecologica a produselor si fiintelor care sa-i asigure satisfacerea acestor nevoi. Astfel, apare si impulsul spre apropierea unei parti din nisa ecologica. Daca grupul este favorizat si dispune de o abundenta de produse, fiecare individ poate sa-si satisfaca nevoile fara a intra în conflict cu alti indivizi sau alte grupuri. Daca grupul este mai putin favorizat, individul apeleaza la agresivitate si violenta în vederea apropierii sau controlarii unei parti din nisa ecologica, prin care sa-si garanteze satisfacerea nevoilor.

Violenta si agresivitatea nu se limiteaza numai la nisa ecologica în care traieste grupul uman respectiv. Pe masura ce dezvoltarea social culturala genereaza noi nevoi si pe

masura ce grupul este capabil sa creeze mijloace tot mai eficiente de exercitare a agresiunii, el depaseste limitele nisei sale si îsi impune dominatia asupra resurselor si energiilor umane din alte nise ecologice. Bineînteles, aceasta agresivitate este întotdeauna colorata într-o frazeologie umanista prin care se încearca disimilarea adevaratei sale naturi. Teoria frustrarii sustine ca, în masura în care indivizii pot sa-si satisfaca nevoile, ei sunt neagresivi. Când nu pot sa-si satisfaca nevoile conform dorintei lor si când pot lupta, ei devin agresivi. Când nu pot sa-si satisfaca nevoile, când actiunea lor este supusa controlului si interdictiilor si când nu pot lupta, apare inhibitia actiunii, angoasa sau evadarea în imaginar. Starea de angoasa poate constitui însa o incitare la agresivitate, în vederea depasirii ei.

În explicarea cauzelor frustrarii, se face apel la factorii naturali sau sociali. Dintre factorii naturali, cel mai des invocat este raritatea, disproportia dintre volumul resurselor si numarul indivizilor. Desi aceasta teorie porneste de la date reale-cresterea violentei în fazele de tranzitie - nu se poate merge mai departe si afirma ca violenta este inerenta tuturor formelor de dezvoltare în unele tari din lumea a treia, dezvoltarea apreciata de însisi ideologii ei ca deficitara din mai multe puncte de vedere. Conditiile interne si internationale mai favorabile de care au beneficiat anumite tari arata ca dezvoltarea poate evita multe forme de violenta.

Teoria violenta-socializare sau culturala explica violenta prin procesele de socializare, prin influenta pe care o exercita modul de organizare si functionare a societatii asupra socializarii si a comportamentelor indivizilor. Aceasta teorie porneste de la stabilirea factorilor societali care determina, sau cel putin favorizeaza comportamentele violente.

Majoritatea cercetarilor pe care se întemeiaza teoria socializarii converg spre concluzia ca extinderea violentei în societatile contemporane este generata de starile critice si de disfunctiile sociale aparute sau accentuate în ultimele decenii. În cadrul acestor cercetari, un interes deosebit îl prezinta anchetele guvernamentale asupra cauzelor si prevenirii violentei realizate în unele tari occidentale dezvoltate si unele tari în curs de dezvoltare. Trebuie precizat ca aceste cercetari au analizat în principal violenta criminala, violenta prin care este afectata ordinea sociala stabilita si ca rezultatele lor nu pot fi extinse în explicarea tuturor formelor de violenta.

Desi cercetarile întreprinse nu au ajuns sa stabileasca relatii evidente între violenta dintre societate si cea continuta sau transmisa prin mijloacele de comunicare în masa, scoala

poate totusi afirma ca aceasta din urma chiar daca nu determina direct, cel putin favorizeaza aparitia unor comportamente violente.

Violenta ajunge sa fie privita ca un mijloc de compensare a inegalitatilor sociale. Prin natura lor, mijloacele de comunicare în masa selecteaza si transmit mai cu seama evenimente deosebite, senzationale, evenimentele violente constituind un subiect predilect pentru ele. În acest fel, anumiti indivizi sau grupuri sunt incitati sa recurga la violenta, asigurându-se astfel publicitatea ideilor si a scopurilor lor. Pe de alta parte, atragând atentia asupra unor evenimente violente si luând atitudine fata de ele mijloacele de comunicare în masa pot sa modeleze opiniile publicului în directia formarii unor atitudini defavorabile comportamentelor ti atitudinilor violente si astfel sa legitimeze reprimarea acestora. Ele pot în consecinta sa reduca violenta personala, neorganizata, facând-o intolerabila la nivel societal, dar în acelasi timp, ele ofera noi surse de legitimare violentei institutionale, birocratice si în primul rând, violenta statului.

Teoria frustrarii si teoria socializarii nu sunt incompatibile. Violenta depinde de variabile personale, de functii fiziologice si de lupta pentru reusita într-o societate cu resurse rare. Deci violenta este functie de nivelul de frustrare, de riscul de represalii si de sprijinul colectiv. Ea nu se poate produce când nivelul frustrarii este redus, când riscul represaliilor este ridicat, si când sprijinul grupului este slab.

Teoria frustrarii explica violenta direct personala, motivatia violentei si impulsurile violente. Ea este o teorie a violentei-raspuns. Teoria culturala explica modul în care se exercita violenta, modul în care se poate solutiona frustrarea, ,,tehnica" violentei si raspândirea ei este o teorie a violentei învatarii.

Aceste teorii lasa neexplicate o serie de mecanisme si de tipuri ale violentei. Nu este explicata violenta ca ofensiva, ca provocare, violenta sistemelor si organizatiilor societale. Limitele acestor explicatii impun extinderea cadrului teoretic al etiologiei violentei. Aceasta extindere se poate realiza prin includerea unei explicatii complementare: violenta-functionalitate.

2.5 Portretul agresorului si a victimei

Comportamentul agresorului depinde, întâi de toate, de stereotipurile patriarhale care a prins radacini în societatea noastra. Agresorii, în marea majoritatea cazurilor au avut o copilarie marcata de violenta. Ei au fost victimele unor abuzuri provocate de adultii care erau responsabili de nevoile lor.

D. Thomas (1990) ne infameaza ca agresorii sunt persoane nehotarâte, instabile, sunt incapabili sa-si identifice sentimentele si sa le manifeste. El de multe ori este suparat pe lume culpabilizându-i pe cei din jur pentru esecurile sale. Sunt gelosi, posesivi în relatie cu partenerele pe care le schimba frecvent, domina conversatiile si au tendinta de a fi ironici si critici. De multe ori trateaza femeia ca pe un obiect. În viata intima nu considera partenera egalul lui, având o atitudine negativa fata de femei si folosesc sexul ca pe un act de supunere al partenerei. Agresorii sunt nemultumiti de locul de munca, consuma alcool sau alte substante, au atractie fata de arme si cred cu convingere ca puterea si controlul se obtin numai prin violenta.

Majoritatea dintre ei sunt capabili sa-si controleze propriul comportament si înteleg foarte bine unde si când pot sa-si dea frâu liber furiei. Ei înceteaza sa fie agresivi în prezenta martorilor, nici odata nu-si vor manifesta brutalitatea la serviciu, la politie, în instantele de judecata. Printre vecini, ei pot avea reputatia unui tata bun si un sot iubitor. Comportamentul lui, de cele mai multe ori, este imprevizibil, cu timpul devenind tot mai agresiv si mai periculos. Deseori se pare ca într-un singur corp parca ar trai doi oameni: unul este foarte bun, iar altul insuportabil. Asemenea barbati îsi orienteaza agresivitatea, în cele mai multe cazuri, asupra oamenilor apropiati si, au remuscari, traiesc sentimente de vinovatie, rusine, îi macina regretele. Însa, în special dupa ce au comis acte de agresivitate, devin atenti, grijulii. Ei folosesc dragostea pentru a mentine femeia în cadrul unor relatii violente. Acest fapt este confirmat si de existenta ciclului violent.

În societatea, unde femeilor le este predestinat sa creada ca dragostea si casatoria constituie pentru ele unicul mod de autorealizare, deseori se vehiculeaza ideia ca ea are

dreptul la libertatea de a-si parasi familia atunci când actele de violenta devin periculoase. În realitate, însa, exista multiple obstacole care o împiedica pe femeie sa faca acest lucru: ea nu

are unde pleca, de cele mai multe ori este dependenta economic de barbat, sau nu are sustinerea si sprijinul rudelor, si a societatii.

Fiind supusa violentei pe parcursul unei perioade îndelungate, femeia devine neputiincioasa, ea pierde încrederea în fortele proprii si nu este destul de puternica ca sa-si asume controlul asupra vietii sale. Femeia victima va simti ca înnebuneste si va deveni neglijenta în ceea ce o priveste. Stresul si anxietatea prin care trece vor determina agravarea bolilor cronice ce pot avea ca urmare manifestari psihosomatice necunoscute. Victima va începe sa consume alcool sau alte substante care îi aduc o stare de îndepartare psihica de realitatea pe care o traieste. Poate avea tentative de suicid, orientându-si agresivitatea asupra ei însasi sau poate dezvolta comportamente de deplasare a furiei asupra copiilor devenind o mama violenta. ,,Femeia se va întoarce la viata ,,normal", în cazul în care ciclul violentei va fi rupt si ea nu se va afla în conditie de tensiune emotionala si pericol".

Copii care cresc în familii violente sunt victime ale unor violente domestice. Aici copiii sunt supusi violentei fizice sau sexuale, sunt înjositi si umiliti. Sunt familii unde copiii nu sunt maltratati, dar prezenta lor la actele de violenta din partea tatalui contra mamei constituie pentru ei o trauma psihologica, care îi va marca pentru toata viata. Copilul sufera, viata lui se transforma într-o drama, deoarece el asista la un razboi dintre cei mai apropiati oameni ai lui: mama si tata.

Stereotipii sociale privind diferentele dintre barbat si femei

Stereotipurile de gen fiind sisteme organizate de credinte si opinii consensuale în legatura cu caracteristicele femeilor si barbatilor, precum si despre calitatile presupuse ale masculinitatii si feminitatii. Trasaturile pe care oamenii le asociaza barbatilor si femeilor au un caracter nu numai descriptiv, ci si prescriptiv. Credintele stereotipuri ne spun nu numai cum sunt femeile si barbatii, dar si cum ar trebui ei sa fie.

Stereotipurile influenteaza perceptiile despre cele doua sexe. Acest sistem de credinte se transmit mai ales prin asteptarile societale el incluzând totodata si atitudinile fata de rolurile adecvate fiecarui sex, perceptiile cu privire la cei care violeaza aceste norme, precum si perceptia de sine ca persoana de un anumit gen.

,,Înca de la începuturile cercetarii stereotipurile de gen au identificate doua mari grupuri de trasaturi: grupul ,,competent", asociat barbatilor, care include trasaturi cum ar fi încrederea în sine, independenta, controlul (tipul activ) si grupul expresiv-calduros, asociat femeilor, care include trasaturi cum ar fi caldura, bunatatea, preocuparea pentru binele celorlalti (tipul empatic). Aceste trasaturi reprezinta în mare parte si rezultatul perceptiilor de sine ale fiecarui gen în parte: barbatii se considera ei însisi mai activ, iar femeile mai orientate catre ceilalti, mai empatice"

Rezultatele analizelor comparative pe mai multe culturi si nationalitati au relevant faptul ca aceste atribute sunt în mare parte universal-consensuale, barbatii se autoclasifica ca fiind activi, iar femeile, empatice. Acest sistem de credinte s-a dovedit foarte stabil si de-a lungul timpului. Cu toate ca, de exemplu, femeile se percep astazi mult mai active, decât acum cincizeci de ani, barbatii si-au pastrat aceiasi perceptie de sine.

Cercetarea stereotipurilor de gen are în vedere drept componente centrale examinarea trasaturilor asociate femeilor si barbatilor, rolurile asociate fiecarui gen (barbatii sunt capi de familie, femeile cresc copiii si au grija de gospodarie, de exemplu), caracteristicile fizice si abilitatile cognitive stereotip asociate genului respectiv (barbatii sunt vazuti mai analitici si mai buni în rezolvarea problemelor, pe când femeile sunt considerate mai expresive, mai imaginative si cu abilitati verbale mai bune). Multe dintre diferentele prezumate prin stereotipi nu au acoperire .

,,Asteptarile de rol creeaza diferente reale între comportamentele barbatilor si ale femeilor, în special prin socializare. Astfel spus, cele mai multe caracteristici de personalitate si actionare atribuite prin stereotipi nu sunt naturale, biopsihologice, ci induse prin diverse mecanisme psihosociale. Este vorba de efectele etichetarii, legea previziunilor (profetiilor care se autoândeplinesc)" . Aceste etichetari ne relateaza Ilut P. ca asteptarile si etichetarile ce privesc rolurile de sex au serioase consecinte, directe si indirecte, asupra vietii de familie.

Caracterizata ca fiind mai afectiva, întelegatoare, grijulie, mama-indiferent daca lucreaza sau nu - va trebui sa se ocupe în principal de copii; barbatul, având ,,natural" o înclinatie mult mai pronuntata fata de stiinta si cunoastere, va aloca un timp mai mare cititului, televizorului, iar nevasta treburilor casnice.

S-a constatat ca mariajul traditional (în care barbatul lucreaza, iar femeia nu) face barbatii casatoriti mai sanatosi fizic si mintal decât cei necasatoriti, în timp ce la femeie situatia este inversa. Diferentele prin stereotipie afecteaza si indirect viata în familie, mai ales în ceea ce priveste puterea într-un cuplu conjugal, aceasta fiind legata direct de câstigul financiar pe care femeia îl aduce în bugetul familial. Femeile sunt mult mai putin angajate în câmpul muncii; ele ocupând posturi mult mai slab platite decât barbatii; la aceleasi munci efectuate, câstiga mai putin comparativ cu barbatii.

O inegalitate flagranta, dar mai putin discutata pâna de curând, este aceea ca femeile au profesii si executa munci cu mare încurcatura afectiva si disonanta emotionala. În relatia cu publicul, în calitate de educatoare si învatatoare, ca secretare, vânzatoare si chelnerite etc., lor li se pretinde sa fie mereu amabile, sa nu supere clientii, copiii, parintii. Deci indiferent de starile sufletesti care, firesc, nu pot fi întotdeauna pozitive, lor li se cere sa afiseze amabilitate si bunavointa, ceea ce evident nu e o sursa de confort psihic. Situatia are valente suplimentare negative fiindca în mediul familial tot pe ele cade greul problemelor psihoafective: grija fata de copilul bolnav, necazul cu fiica pe care a parasit-o iubitul etc.

,,Judecatile cu privire la status si putere sunt si le asociate stereotipurile de gen: de la cei care ocupa pozitii mai înalte în ierarhia sociala se asteapta trasaturi specifice masculine, pe când despre cei cu un status mai scazut se crede ca au trasaturi stereotip feminine.

Cei care nu se conformeaza rolurilor de gen stereotipurilor asteptate de la sexul lor sunt sanctionati social în diverse forme" Raspunsul societatii se manifesta deseori prin blamarea victimei, care este considerata a fi vinovata pentru ca a încalcat diferite norme de comportament. Pedepsirea actelor de violenta domestica a însemnat însa depasirea dihotomiei public/privat, care justifica în mod traditional neinterventia autoritatilor statului în conflictele din familie.   

Discutând celebra sintagma ,,ceea ce este personal e politic Susan Moller Okih (1989) a constatat faptul ca la fel ca sfera publica, cea privata (domestica) este controlata tot de relatii de putere; în ambele cazuri dominatia masculina este considerata o modalitate de manifestare a dominatiei masculine în cadrul familiei patriarhale. În aceste conditii, dreptul la viata privata a fost mult timp înteleasa ca fiind libertatea tatilor si sotilor de a-ti disciplina copiii si sotiile.

Femeia si violenta domestica

Cresterea violentei îndreptata asupra femeii reprezinta una dintre problemele sociale cele mai dramatice cu care se confrunta societatile contemporane. Desi este dificil de estimat numarul femeilor care sunt maltratate chiar de catre sotul lor, datorita dorintei de a domina si de a mentine controlul. Mai mult, majoritatea partenerilor recurg la diferite agresiuni considerând pedepsele fizice ca un mijloc de disciplinare.

Situatia si problemele femeilor din societatea româneasca aflata la începutul acestui nou mileniu, depind de doua tipuri de realitati. Pe de o parte, de realitatea socialista, de modul în care barbatii si femeile si-au redefinit relatiile si raporturile de forta în competitia pentru controlul resurselor care caracterizeaza societatea în tranzitie în care traim.

Pasti Vladimir (2003) ne informeaza ca în majoritatea cazurilor de violenta, femeile apeleaza la autoritati mai degraba daca violenta este exercitata asupra copiilor decât asupra lor.

Da, într-adevar este mai ,,normal" ca o femeie maltratata de partenerul ei si deci mai usor de recunoscut într-un sondaj de opinie de cât ca un barbat sa fie maltratat de partenera.

Agresorul impune victimei izolare sociala, chiar si fata de alti membri ai familiei, pentru ca acestia sa nu afle suferintele care îi sunt provocate. Femei care au fost victime ale unor parteneri agresivi relateaza despre violurile si perversiunile sexuale la care au fost supuse. Aceste suferinte fizice sunt acompaniate constant de cele psihologice, caci victimele sunt amenintate, manipulate, private adesea de resurse economice. Poate ca suferinta mintala este cea mai periculoasa (pentru ca este constanta), este cea provocata de ideea ca în orice moment victima se afla pe mâna agresorului si fara putinta de aparare. Constientizarea acestei situatii determina la victima permanenta autoculpabilizare si cautare de solutii pentru a preveni incidentele violente, torturante.

Raportul Organizatiei Mondiale Contra Torturii (OMCT) consemneaza: ,,... în acelasi mod în care tortura produsa de un agent al statului are cel mai adesea loc în timp ce victima se afla într-o detentie secreta, fara acces la lumea exterioara, fiind la bunul plac al celor care o interogheaza sau sechestreaza, care la rândul lor nu sunt deloc controlati, femeia batuta, din cauza situatiei ei în familie, traieste departe de prieteni, de familie sau de alte persoane. Desi aparent libera sa plece, spre deosebire de detinute, fuga ei ar putea fi, din punct de vedere psihologic si de facto, imposibila, pentru ca se teme de violenta împotriva ei sau a copiilor, sau nu are familie, sau nu dispune de sprijin juridic ori de sprijin si ajutor în comunitate"

În situatii de violenta domestica exista, cu diferente de la o tara la alta, o toleranta fata de asemenea acte. Aceasta toleranta se leaga de sentimentele de onoare ranita, gelozie, furie ale barbatului, provocate de comportamentul nepotrivit al partenerei. Adesea, barbatul îsi imagineaza despre comportamentul femeii si nu despre acte reale comise de ea. Aceste scuze sunt valabile însa doar pentru comportamentul barbatului, sunt deci discriminatorii si tolereaza de la actele impulsive la actele de razbunare planificate, deliberate. Cel mai adesea, violentele împotriva partenerei sunt bine gândite, organizate de catre barbat, pentru ca ele se bazeaza pe o atitudine constanta de dominare a barbatului asupra femeii.

George Neamtu (2003) ne spune ca în unele tari exista toleranta fata de pedepsele pe care sotul le aplica sotiei pentru comportamentul ei ,,nepotrivit". Dar aceste acte ,,sanctiuni legitime nu sunt permise decât barbatului; ele sunt deci rezultatul unor discriminari la care este supusa femeia.

Organizatia Mondiala Contra Torturii (OMCT) arata ca violenta domestica este, înainte de toate, o violarea drepturilor omului. Mai mult, reluând argumentul sanctiunilor în cazuri de violenta domestica, putem înfiera statul pentru asumarea unei parti din responsabilitatile privind consecintele violentei domestice, deoarece aceasta se produce de fapt cu autorizarea si consimtamântul sau.

,,Una dintre problemele care apar în general în rândul specialistilor si care se datoreaza lipsei de întelegere profesionala a fenomenului de violenta domestica este faptul ca interesul si viziunea lor asupra interventiei se opresc la pedepsirea agresorului si eventual la sprijinirea victimei".

Discursul specialistilor axat exclusiv pe cele doua puncte de interventie este relevat la toate întâlnirile în care se discuta pe tema violentei în familie. Viziunea interventiei educative si terapeutice la nivelul agresorului si a familiei, luata ca unitate de interventie, ca si viziunea actiunilor preventive sunt aproape absente.

Într-o societate lipsita de putere, curaj, îndrazneala, cu oameni neobisnuiti cu autonomia personala, în case cei mai multi n-am apucat decât exercitiul slab, este greu de spus ca am avut de-a face cu discriminari de gen în sfera publica, cei mai multi dintre noi fiind de fapt nediscriminativ anulati ca influenta sociala. În mod particular, femeile sunt socializate în sensul blocarii aspiratiilor prin preajma caminului, eventual sa aiba o slujba onesta, dar nu implicanta, caci are cine gândi si conduce în numele, interesul si locul lor, dupa care sunt blamate ca nu sunt în stare de mai mult.

,,În societatile patriarhale si în familia traditionala, autoritatea barbatului si a tatalui era de la sine înteleasa, nevasta si copiii reprezentând un gen de bunuri pe care barbatul le administra si admonesta fara protectia comunitatii, ea intervenind doar în circumstante extreme".

Cercetarile au aratat ca violenta familiala este un raspuns complex la anumite conditii: saracia, lipsa de putere socio-politica, promovarea în mass-media a violentei fata de femei, ideologia dominantei si agresivitatii masculine si altele. Datele arata ca variabilele atât economice cât si psihologice intervin în hotarârea sotiilor de a ramâne sau nu în abuzul conjugal.

Se constata ca femeile prinse într-o relatie violenta încearca sa ia o masura de protectie (care adesea nu este cea mai nimerita), abia în momentul în care simt ca pericolul se rasfrânge si asupra copilului. Câta vreme femeia crede ca suferinta o atinge doar pe ea si pentru copil este de preferat sa aiba ambii parinti, femeia ramâne în relatie, pierzându-si încetul cu încetul sentimentul puterii de a stapâni o situatie, sentimentul generozitatii si capacitatea de a darui dragoste si de a crea bucurie în jur, adica acele caracteristici care definesc feminitatea ca opusa masculinitatii. Ceea ce pierde femeia prinsa într-o relatie violenta este însasi puterea feminitatii ei, puterea de a crea si recrea lumea, de a fermeca lucrurile.

Aceasta dovedeste înca odata ca subiectul violentei domestice este un subiect important, care nu a fost înca bine aclimatizat în conditiile societatii, ale politicienilor si ale comunitatii profesionistilor de la noi. Faptul ca în ultimul timp au loc tot mai multe întâlniri si discutii cu specialisti si politicieni pe teme violenta domestica constituie o mare speranta de schimbare a actualei situatii.

,,Oricum, ceea ce în consensualitate studiile au aratat ca violenta nu rezolva tensiunile familiei, ci le amplifica. Mai mult, violenta naste violenta si o transmite prin socializare si învatare sociala"

Cred ca ignoranta si indiferenta, puternic înradacinate în mentalitatea româneasca, reprezinta principala cauza a absentei unei politici sociale în crearea a unor spatii sigure pentru victime, de luare a unor masuri preventive si de interventie complexa si de reglementare legala protectiva eficienta.