Perceptie curenta
Sociologic, un intelectual apare ca o persoana cu un īnalt nivel cultural si/sau stiintific, a carei īndeletnicire comporta īn mod esential o activitate spirituala (spre deosebire de īndeletnicirile manuale) īn domeniul literaturii, artei sau stiintei. Dispunānd de capacitate de analiza, sinteza si abstractizare, el cerceteaza ideile, fenomenele socio-politice si evenimentele, ajungānd la concluzii care pot influenta structura si evolutia acestora.
Socio-politic
Istoric si academic, definitia uzitata a intelectualului este īnsa una socio-politica si culturala: omul de litere, artistul sau omul de s 626v2111g tiinta care, sprijinindu-se pe cunoasterea sa, resimte datoria morala de a se angaja si īn viata publica, īn administrarea Cetatii, prin opinii ferme, militantism, elaborarea de teorii cu aplicare la praxis, ori printr-o participare directa īn pozitii de guvernamānt sau administratie (vezi notiunea de "angajare").
Potrivit faimoasei definitii a lui Jean-Paul Sartre, intelectual nu este acela care scrie carti sau īsi trece timpul cu preocupari intelectuale, ci acela care, parasind universul livresc, intra direct īn viata publica si "se amesteca īn treburile care nu-l privesc" (J.-P. Sartre, Plaidoyer pour les intellectuels, ed Gallimard, 1972, p. 12). Notiunea de intelectual si aceea de angajare au o fiinta istorica recenta, ele debutānd abia īn 1898, odata cu articolul "J'accuse!", cunoscutul protest public al lui Émile Zola īn "Afacerea Dreyfus". Definitia intelectualului este una socio-politica, "intelectual" si "angajat" fiind notiuni sinonime si corelative. (Ea nu are nici o legatura cu reprezentarea termenului īn vulgata.)
Rolul intelectualului
Īn ciuda reperelor si posibilitatilor de judecata, intelectualii au putut avea īn istorie atitudini surprinzatoare, care au mers de la critica radicala sau acomodarea neutra, pāna la pactizarea totala cu regimuri totalitare. Aparent amorale sau cinice, aceste pozitii se pot explica īn raport cu cele doua atitudini principiale ale intelectualului fata de un sistem istoric constituit.
Tipologie morala: intelectualul critic si intelectualul organic
Potrivit unei distinctii operate pentru prima data de Gramsci, prin pozitia lor fata de epoca se pot detasa īn general doua tipuri de intelectuali, avānd doua atitudini perfect distincte: "intelectualul critic", care respinge realitatea imediata si are drept unic criteriu de judecata universalul, si "intelectualul organic", care adera la realitate si propune un numar de criterii si necesitati conjuncturale. Aceste optiuni se reflecta direct īn angajarile lor.
Intelectualul critic sau universalist postuleaza refuzul alaturarii de orice sistem de putere constituit (structuri statale, religioase, ideologice, de guvernamānt etc.), de a sustine sistemul sau de a participa la el īn orice fel, chiar atunci cānd actiunile lui ar sluji binele. Pentru el, rolul instantei gāndirii este acela de a fi indiferenta sau īn opozitie declarata fata de Principe. Regimurile, structurile constituite sau spiritul timpului nu trebuie flatate, chiar si atunci cānd ar fi īmbratisate de majoritatea indivizilor. Ceea ce-i ramāne prin urmare este fie calea abstragerii din secol, a ignorarii istoriei si imperativelor timpului sau, refuzīnd de plano angajarea ca fiind neesentiala īn raport cu ideile sau cu arta sa (aceasta este pozitia instantei "clericale" absolute a intelectualului, sustinuta de Julien Benda), fie calea "interventionista", a unei continue vigilente critice īn raport cu Puterea si cu spiritul timpului sau (activismul civic etc.). Pentru intelectualul critic, singurul criteriu care ar trebui sa ne orienteze judecata este exemplaritatea universalului si demnitatea individuala. Doar un set de valori universale (Adevar, Bine, Frumos, Dreptate, constiinta rationala, stiintificitate, rationalitate logica si experiment) trebuie sa determine analiza, discernamāntul, atitudinea sau normele noastre de judecata. Reperele fiind universale, din ele decurg īn mod necesar constiinta critica, morala, sociala sau istorica a individului.
Intelectualul organic sau "specific" (cf. Foucault) postuleaza necesitatea ca aceste criterii ale universalului sa fie subsumate unui numar de necesitati si optiuni normative, impuse de imperativele epocii. Acestea īl pot determina sa sustina formal o cauza sau un sistem de credinte, sau chiar sa profeseze īnregimentarea īn sistemul constituit, indiferent de caracterul democratic sau autoritar al acestuia. Desi valorile universale sunt importante, intelectualul organic afirma ca decisiva este concretizarea acestor abstractiuni, aplicarea lor imediata pentru binele individului istoric. Esentiale nu devin asadar "binele", "adevarul", "progresul" īn general, ci ceea ce pot īnsemna acestea pentru noi, masura īn care ele pot fi instituite sau augmentate; nu o descoperire stiintifica, ci valoarea ei de utilitate; nu elaborarea si valorizarea sensurilor, ci valoarea si functia lor pentru individ. Astfel, un adevar devine important numai īn masura īn care el este adevar-pentru-noi, prin caracterul sau procesual īn raport cu binele public. Acest amoralism, care poate īnsemna ca un rau evident contra individului poate reprezenta un bine necesar pentru societate, a determinat tacerea sau complicitatea intelectualului organic fata de caracterul criminogen al unor regimuri autoritare. Optiunea morala abstracta, exemplaritatea singulara de a face opozitie unui regim politic sunt pentru el alegeri cu totul secundare. Esential este felul cum poate fi ajutat un regim sa instituie un bine social pentru cel mai mare numar, īn raport cu imperativul progresului. Renuntānd la criterii de judecata fundamentale, precum universalitatea, principiul realitatii sau primatul certitudinii rationale, intelectualul organic este un om de credinta, cineva care īsi pune sperantele īntr-un sistem ideatic promitānd o soteriologie generala. Actiunile acestui tip de intelectual, care au provocat adesea perplexitate, se explica prin acest tip de valorizare simpla dar coerenta. Ele nu tin de obnubilare sau de eroarea istorica, ci de o alegere constienta si asumata.
Bibliografie
Julien Benda, La trahison des clercs, ed. Grasset, Paris, 1927;
Jean-Paul Sartre, "Qu'est-ce qu'un intellectuel?", apud Plaidoyer pour les intellectuels, ed. Gallimard, 1972, p. 12;
Raymond Aron, L'opium des intellectuels, Calmann-Lévy, 1955;
Michel Winock, Le sičcle des intellectuels, Éditions du Seuil, Paris, 1997;
Michel Foucault, "La Fonction politique de l'intellectuel", cf. Dits et écrits, nr 184, 1976, p. 109;
Noam Chomsky, Responsabilité des intellectuels, ed. Comeau et Nadeau, Montréal, 1999;
Bernard-Henri Levy, Eloge des intellectuels, ed. Grasset, 1987;
|
