Dincolo de diversificarile doctrinar metodologice care le asigura identitatea epistemologica īn ordine istorica, orientarile si curentele sociologice ce se aseamana, īntre ele, prin efortul euristic de solutionare a aceluiasi univers problematic: spatiul social global īn calitatea sa de "matrice de generescenta" a "conditiei umane".

Considerate preponderent entropic, preocuparile tehnico-metodologice si praxiologice au polarizat īn raport cu descoperirea surselor de "rationalitate" ale spatiului social si promovarea unor coordonate de evolutie care sa-I confere parametri de rationalitate compatibili cu asteptarile individuale si comunitare, specifice fiecarei etape de evolutie a societatii umane. Cum, īnsa, istoric vorbind, sociologia si-a definit relativ recent obiectul epistemic, problema rationalitatii sociale are vechi state de servicii īn perimetrul reflexiei filosofice unde a fost abordata īn maniera speculativa. Fie si īn acest mod, rationalitatea, inclusiv rationalitatea sociala, a cumulat unele achizitii conceptuale care nu pot fi ignorate, mai ales ca unele se dovedesc benefice completarii aspectelor socilogice ale rationalitatii sociale.

Din aceasta cauza nu ne dispensam de aportul explicativ al "tipurilor" de rationalitate acreditate deja, īn literatura de specialitate.

Etimologic , cuvāntul ratiune provine de la "ratio", participiul lui reor (a crede, a gāndi) si pare a fi semnificat, īnaintea epocii clasice, mai ales calcul si raport, sens cu care a circulat īn Antichitate prin echivalentul grecesc "logos", īn scopul desemnarii inteligibilitatii lumii. Ulterior, cu referire la metodologia cunoasterii, termenul de rationalitate s-a impus īndeosebi prin Rene Descartes care asi ramas referential sub numele orientarii care-I poarta numele: cartezianismul. Īn orizontul acestuia, pledoaria pentru "ideile clare si distincte" a evoluat spre "aplicarea matematicii la datele experientei" - ca principala caracteristica a rationalismului modern care, prin Leibniz aspira sa ofere fundamente filosofice īn scopul legitimarii cunoasterii matematice , ca singura posibila īn "rationalizarea" īntregii cunoasteri umane.

O prima distinctie, care va marca "destinul epistemic" al rationalitatii, a operat-o I. Kant īntre ratiunea teoretica al carei potential explicativ vizeaza domeniul naturii , si ratiunea practica, prin care are loc instituireaa umanului ca expresie a moralei libertatii. Cunoasterea analitica, expresie a etapei moderne a sriintelor naturii, īsi datoreaza aparitia tot rationalismului modern.

Īncercānd o sinteza īntre logosul grec si rationalismul modern, G.W.F. Hegel este īntemeietorul categoriei de ratiune dialectica īn lucrarea "Fenomenologia spiritului", prin care ratiunea cumuleaza nu numai prerogativele inteligibilitatii, ci chiar pe acelea de constructie a realului: "ceea ce este real, este si rational". Īn acest sens, pe baza altor premise ontologice A. Comte a sustinut posibilitatea producerii de catre om a rationalitatii lumii īn care traieste. Prin intermediul stiintei, omul poate cunoaste aria de manifestare a rationalitatii si īi poate corija formele de manifestare prin reorganizarea societatii pe principiile stiintei. Rationalitatea, nu este o proprietate intrinseca a naturii, gāndirii sau societatii, ci un rezultat al "proiectiei intereselor noastre ca specie , un atribut al prstatiilor umane".

Rationalitatea "globala" si cea "locala" (Husserl, Hartman) a permis clarificarea faptului ca "rationalitatea nu se redfuce la logicitatea sistemelor conceptuale ci implica si considerabile valente axiologice". Georg Klaus, īncercānd o definire cāt mai putin controversabila a rationalitatii, propune drept criteriu una din performantele sistemului: atingerea si mentinerea stabilitatii. Rationalitate face, de fapt, trecerea "ratiunii" de la perspectiva eminamente teoretico-filosofica la cea sociologica. Referential, īn ordine istorica, ramāne Max Weber care, plecānd de la geneza si structura actiunii umane, a stabilit patru forme de manifestare a rationalitatii:

a) zweckrational = rational īn raport cu un scop, prin care se īntelege utilizarea datelor impersonale ale mediului pentru atingerea unor scopuri personale (zweckrationales Handlen). Īn esenta, aceasta vizeaza folosirea adecvata a mijloacelor. Aici intervine o rationalitate "formala" care include calcularea mijloacelor pentru scopuri date, si o rationalitate "materiala" prin care se īntelege definirea, ca atare, a scopurilor. Rationalizarea actiunii practice se realizeaza prin: "adecvarea mijloecelor īn functie de consecintele lor preliminate, asumarea normativa a unei valori īn virtutea convingerii" (p.98). Aceasta defineste aria de manifestare a "rationalitatii instrumentale";

b) wertrational = rational īn raport cu o valoare care poate fi: etica, estetica, religioasa etc.

c) orientarea afectuala (A. Marga) a actiunii sociale prin vibratia afectiva, prin emotii sau sentimentele care motiveaza implicarea īn spatiul social;

d) traditional = determinarea actiunii sociale pe baza modelelor de comportament legitimat de obisnuinta.

Spre deosebire de aceste patru feluri de determinare a actiunii sociale din "Conceptele sociologice de baza" (1921), "Knies si problema rationalitatii" (1903 -1906) Max Weber releva o "bidimensionalitatea" a actiunii umane:

1) zweckrationales (pline de scop) si prin aceasta libera (freis) īnscrisa īn "matricea normativa" a determinarii sociale, ceea ce-i confera rationalitate.

2) īn aceasta perspectiva "irationala" este nu actiunea fara sens (Sinn), ci aceea care are alte semnificatii decāt cele asociate sensului īnsusi.

O prima clasificare a tipurilor de rationalitate o datoram lui Giambattista Vico care a definit trei tipuri de ratiuni:

1) ratiunea divina - care opereaza practic prin revelatie;

2) ratiunea de stat - subordonata imperativului "pastrarii neamului omenesc" si cunoscuta īndeosebi de cei care guverneaza;

3) ratiunea naturala - care arata ca "ceea ce este drept pentru toti sau majoritatea oamenilor, trebuie sa constituie regula vietii sociale.acesta fiind principiul "stiintei noi" .

Literatura de specialitate prezinta ca valoare de patrimoniu urmatoarele tipuri de rationalitate:

a) rationalitatea īn raport cu un scop care este perceputa practic sub forma rationalitatii instrumentale si a rationalitatii strategice: se evalueaza "prin eficienta";

b) rationalitatea comunicativa - se manifesta sub forma rationalitatii axiologice;

c) rationalitatea autoexpresiva: o serie a rationalitītii comunicative si se evalueaua prin "criticabilitatea veracitatii operei" (Erwin Goffman);

d) rationalitatea conceptuala - defineste procesul de crestere a gradului de concizie si pertinenta semantica a conceptelor;

e) rationalitatea logica - vizeaza consistenta logica;

f) rationalitatea epistemologica - se refera asupra optimului dintre empiric si teoretic īn spatiul cunoasterii stiintifice si al legitimarii stiintifice a cunoasterii, īn general;

g) rationalitatea ontologica - are īn vedere relevarea consistentei interne a viziunii despre lume asociate metodologiei de cercetare, precum si compatibilitatea dintre aceasta si exigentele cunoasterii stiintifice;

h) rationalitatea valorica - are īn vedere nu numai definirea īncarcaturii valorice a scopului, ci capacitatea indivizilor īn atingerea efectiva a scopurilor. "Matematicienii si logicienii exceleaza īn rationalitatea conceptuala, logica si metodo 131b11b logica. Oamenii de stiinta se presupune ca ramān credinciosi rationalitatii metodologice, epistemologice si ontologice. Tehnologii, managerii si oamenii de actiune accentueaza mai curānd rationalitatea valorica si practica. Cei mai multi dintre noi, īnsa, nu tinem cu consecventa la una din celesapte rationalitati si putini sunt cei care - daca exista - sa pretuiasca toate cele sapte; cei care fac acest lucru vor fi numiti "rationalisti totali" ; (Mario Bunge: Seven Desiderats for Rationality).

i) rationalitatea integratoare - de competenta filosofiei prin viziune, ea este, pe plan practic, legitimata metodologic īn abordarea profilului organizatoric al societatilor si vizeaza structura unor programe de īnfaptuit: economice, culturale, sociale etc.

Īn acest sens, cele mai valoroase contributii apartin lui Jurgen Habermas care, īncercānd o retrospectiva critica si novatoare asupra relatiei dintre teorie si praxis, a lansat ipoteza unei "teorii a societatii īn intentie practica". ca parte componenta a fazei moderne a filosofiei sociale. Insistānd asupra finalitatii practice a stiintelor social-umaniste aflate sub riscul de a fi subordonate conjuncturilor politice, J. Habermas precizeaza: "Īn opera aristotelica politica este parte a filosofiei practice. Traditia ei dureaza pāna īn zorii secolului al XIX-lea, abia prin istorism este definitiv stopata. Albia ei seaca cu cāt curentul de viata filosofica este condus īn canalele stiintelor particulare. De la sfārsitul secolului al XVIII-lea, stiintele sociale nou constituite au separat apele dreptului public, pe de o parte, de politica clasica, pe de alta parte. Acest proces de dezlegare de corpusul filosofiei practice se īncheie deocamdata cu stabilirea politicii dupa modelul unei stiinte experimentale moderne, care nu mai are comun cu acea veche politica ceva mai mult decāt numele. Cānd o īntālnim pe aceasta din urma, ea ne pare a fi de moda veche. Deja odata cu īnceputul epocii moderne I se contesta chiar dreptul īn cadrele filosofiei: cānd Hobbes la mijlocul secolului alXVII-lea se ocupa de "the matter form and power of commonwealth" el nu mai face politica īn felul lui Aristotel, ci "social philosophy" .

Societatea moderna demonstreaza faptul ca īn practica raporturilor sociale, motivate axiologic, pentru a evita riscul reducerii acestora la simple probleme "tehnice" este imperios necesara "o noua conceptie asupra politicii".

Filosofiei sociale a zilelor noastre I se replica faptul ca "transpunerea teoriei īn praxis sta, spre deosebire de o simpla aplicare tehnica a rezultatelor stiintifice, īn fata sarcinii de a patrunde īn constiinta si simtirea cetatenilor dispusi la actiune: solutiile teoretice trebuie sa se dovedeasca a fi, īn situatii concrete, solutii necesare practic pentru satisfacerea trebuintelor obiective, mai mult, ele trebuie sa fie concepute īn prealabil din acest orizont al celor ce actioneaza" .

Īn spatiul social global, "actiunea instrumentala"si "actiunea strategica" se artculeaza praxilogic pentru a forma "sistemul actiunii rationale īn raport cu un scop" - sistem prin care J. Habermas defineste "munca" .

Ca proiectie antropologica, la nivel institutionalizat aal individului integrat solicitarilor comunitare, "munca" este una din formele de "luare īn stapānire a proceselor sociale". Disociindu-se de "ingineria sociala" generata de pozitivismul tehnocratic, J. Habermas pledeaza pentru o noua "teorie a actiunii sociale" bazata pe trei tipuri de actiuni:

a) actiunea instrumentala: orientata spre "interesul de stapānire a obiectelor exterioare";

b) actiunea comunicativa: legitimata de intersubiectivitatea vietii sociale;

c) actiunea emancipativa: operationalizeaza cunostinte critice.

Daca tipul a) serveste īn acest scop, de cunostinte analitic-experimentale, tipul b) face uz de cunostinte istorico-hermeneutice; "emanciparea progresiva" este dimensiunea fundamentala a actiunii sociale orientata de valorile reprezentative pentru transformarile īn curs care caracterizeaza societatea moderna.

Convins fiind ca nu filosofia sociala, ci sociologia ar putea fi īn masura sa rezolve problema rationalizarii sociale, M. Crozier si-a cāstigat un loc distinct īn istoria sociologiei prin maniera originala īn care a studiat logica consensului īn spatiul social organizat. Īn conceptia sa "emanciparea" actiunii sociale este posibila prin "rationalizarea progresiva a spatiului social", dar cel putin pe moment, practicul este sensibil diferit de rigoarea teoretica a principiilor. Mai mult, teoria politica a societatii moderne (oocidentale) desi coerenta din punctul de vedere al logicii sale interne si fondata pe o logica a consensului, īsi releva īn practica multe aspecte irationale.

Un exemplu tipic, propus de M Crozier pentru a demonstra "esecul rationalitatii sociale de tip american, īl constitiue "rationalitatea pragmatica"potrivit careia "adevarul"vietii sociale trebuie "controlat" īn functie de interesele nemijlocite ale actorilor implicati īn actiunea sociala. Or, aceasta conditionare, specifica rationalitatii sistemice (īn special de tip functionalist), demonstreaza o confuzie īntre ordinea sociala si legitimarea ideologica a ei: coerenta argumentelor ideologice respecta prescriptiile premiselor teoretice si mai putin articularea reala a componentelor societatii globale".

Rationalitatea sociala poate fi realizata practic, dar prin alte mijloace decāt cele exprimate īn orizontull ideologiei. Viata reala confirma o permanenta interferenta īntre logica consensului si logica dezordinii.

"Īn logica consensului, cu cāt oamenii se īntālnesc mai mult, cu atāt se "aranjeaza" mai bine īntre ei; fac compromisuri, īnvata sa se īnteleaga unii pe altii si īsi reglementeaza astfel conflictele; īn logica dezordinii, cu cāt oamenii se īntālnesc mai mult, cu atāt mai mult se detesta, emit pretentii mai mari, protesteaza si se supun" . Competitia efectiva dintre grupurile de interese reflecta existenta unui "pluralism al realitatilor" care trebuie, ca atare, prezentata īn teoria si practica sociologica. Rationalitatea sistemului se constituie prin echilibrul dinamic dintre rationalitati "limitate".

Īn acest sens, sociologia este, la rāndul ei, o teorie a rationalitatii "imperfecte" sau "strategice", nu "teorie abstracta a unei presupuse realitati unitare". Plecānd de la aceasta realitate, M Crozier īsi restrānge sfera consideratiilor asupra organizatiilor sociale a caror rationalitate o prezinta ca "functie īn sistemul puterii".

Studierea organizatiilor permite, astfel, o abordare si a schimbarii, problema fie tratata confuz, fie ignorata de sociologia "rationalitatii sociale clasice" preocupata cu precadere de conservarea structurilor īn perimetrul "imperativelor functionale". Totusi, chiar si transformarea radicala a structurilor sociale, pentru M Crozier nu reprezinta decat "un proces de īnvatare colectiva, care permite instituirea de noi constructii ale actiunii colective, care creeaza si exprima, la rāndul lor, o noua structura a cāmpurilor sociale" .

Daca la nivel micro "pluralismul" rationalitatii īsi gaseste o confirmare greu controversabila, la nivel macrosocial, modelul dihotomic al rationalitatii - a priori / a posteriori - propus de C.E. Lindblom, este considerat de M. Crozier complet artificial si schematic, deoarece reduce complexitatea realitatii sociale la niste abstractiuni defective de realitate. Practica sociala, īn speta cea organizatorica, opereaza nu cu aceste dimensiuni polare, ci cu un model "intermediar" care distribuie cu multa flexibilitate ponderea "controlurilor sociale" īn functie de solicitarile integrative ale mediului si de natura sarcinii care motiveaza actiunea sociala. Printre alte ipoteze si teorii ale rationalitatii, de care M Crozier se disociaza polemic, mai amintim:

a) modelul lui A. Hirschman potrivit caruia "oamenii si decidentii nu stiu niciodata precis ceea ce vor" deoarece structura optiunilor valorice nu poate fi congruenta cu structura dinamica a unei realitati īn permanenta transformare. De aceea ccea ce se recunoaste a fi "scop al actiunii" este, de cele mai multe ori, un rezultat al recompunerii, retroactive, a mai multor fragmente de obiective reformulate pe parcursul "experientei": scopurile se descopera īn cursul actiunii, nu se pot predetermina teoretic, īntrucāt orice teoretizare reprezinta o tentativa de restrāngere a complexitatii sociale la "capacitatea semantica" si la "potentialul explicativ" al conceptelor. Toate acestea releva faptul ca īn societate actioneaza o "māna ascunsa" alaturi de "māna invizibila" invocata de A. Smith.

b) ipoteza care sta la baza schitei de model propus de March consta īn definirea dezvoltarii ca proces de diversificare permanenta a registrului scopurilor. Scopurile, fiind un rezultat al creatiei individuale si comunitare, se afirma ca resurse de inovatie sociala. Rationalitatea spatiuluisocial ar consta, īn aceasta perspectiva, īn lansarea oamenilor īn cāt mai multe si mai diversificate experiente pentru a le da posibilitatea sa contribuie la largirea gamei de scopuri posibile;

c) modelul rationalitatii limitate propus de H.Simon se bazeaza pe premisa ca "omul nu este un animal care urmareste optimizarea, ci unul care cauta satisfactia". Īn acest context, o "rationalitate globala" este nu numai o utopie, ci si chiar un fals deziderat: omul nu trebuie sa-si propuna noi constrāngeri, ci sa caute sa restrānga atāt numarul de constrāngeri minime, cāt si aria de manifestare a constrāngerilor indispensabile dimensiunii organizationale a spatiului social.

Asigurarea confortului psihologic trebuie sa primeze īn spatiul social, nu "imperativele" unei rationalitati impersonale si supraindividuale.

Disociindu-se de unele aspecte ale modelelor rezumate anterior, M.Crozier le foloseste novator integrāndu-le constructiv īntr-un model propriu numit model al rationalitatii conflictale. Acest model se īntemeiaza pe premisa rationalitatii deciziilor ca sursa primara de rationalizare a spatiului social. Astfel, prin deciziile sale, omul īsi singularizeaza locul sau īn ontologia sociala īn care se manifesta ca principal creator de ordine īntr-un domeniu eminamente entropic. Practica decizionala a confirmat, deja, faptul ca īn orice decizie, secventa cea mai importanta o constituie"formularea problemei"; de aici decurge faptul ca, īn plan social, continutul rationalitatii depinde īn mare masura de "calitatile personale ale decidentilor". Acest adevar ne īndreptateste sa afirmam ca nu exista o singura "rationalitate", ci "rationalitati multiple" specifice fiecarui actor si fiecarei "microculturi" īn care s-a format si dezvoltat fiecare actor.

Cum "microculturile" din care provin "actorii" sunt diferite, sau chiar opuse, "rationalitatile actorilor" antreneaza urmatoarea situatie dilematica: ori actorii iau decizii si atunci "rationalitatile lor" intra īn conflict, ori evita luarea deciziilor si genereaza riscul supravietuirii organizatiei. Restrāngāndu-si consideratiile, īn exclusivitate asupra organizatiilor, M.Crozier sustine ca rationalitatile divergente, īn practica, "negociaza" aspectele care le diferentiaza pentru a ajunge la un "compromis" īn formularea problemei. Acest "compromis" asigura echilibrul dinamic al segmentului organizat al spatiului social.

Īn cadrul procesului de negociere se constituie "structurile care opereaza la intersectia diferitelor jocuri ale deciziei. Īn cea mai mare parte, lupta rationalitatilor se da īn definirea problemelor. Integrarea acestor rationalitati pare a se face mai degraba prin schimbarea structurii, decāt prin negociere deschisa" . Rationalitatea conflictuala se dovedeste a fi, īn ultima instanta un tip "intermediar" de rationalitate īntre structura sociala "standard" a societatii globale si rationalitatile "locale" ale organizatiilor.

Caracteristica principala a tipului standard de structura sociala constituie lupta permanenta dintre "grupurile strategice" si "grupurile conservatoare": daca primele exploateaza oportunitatile posibile inovarii actiunii sociale, cel e din urma sunt preocupate de mentinerea avantajelor ce decurg din oportunitatile de care dispun, deja. "Rationalitatea conflictuala" se constituie prin competitia "exponentilor" acestor categorii de "grupuri", avānd ca scop integrarea īn "tipul" standard de structura; schimbarea structurii, la M. Crozier are sensul de schimbare a elitei organizationale.

Studiind "visul rationalitatii americane" , pe care o considera un "standard al democratiei", ajunge la concluzia ca rationalitatea defineste, īn esenta, un proces neīntrerupt de a dobāndi "mereu mai multa organizare"; organizarea nefiind incompatibila cu democratia īntrucāt democratia nu se poate dispensa de ideea unei autoritati care polarizeaza īn raport cu sine celelalte segmente ale spatiului social. Faptul ca "dezordinea" sociala din societatea americana a torpilat sistematic orice proiect de "rationalizare globala" a spatiului social, demonstreaza ca "autoritatea" si "democratia" pot exista infirmānd ipoteza posibilitatii de realizare a unei "rationalitati absolute" de tip sistematic.

Caracteristica principala a societatilor moderne o constituie faptul ca īntre ele "nu exista rationalitate absoluta, ci numai rationalitati partiale, contingente, legate de circumstante."

Statutul actual al organizarii democratice a spatiului social releva faptul ca rationalitatea sociala, īn prezent, este dublu conditionata:

a) conditia necesara o reprezinta democratia, iar

b) conditia suficienta este asigurata de autoritate.

Cāt priveste dimensiunea praxiologica a acestei "rationalitati moderne", ea dovedeste un izomorfism īntre palierele micro si macro ale socialului: la ambele niveluri se stabilesc raporturi formale īntre un "grup supraorganizational" si "masa organizatiei". Grupul supraorganizational (indiferent ca este Statul, grupul strategic sau cel conservator) cumuleaza prerogativele initierii si stapānirii "regulilor jocului organizational".

Rationalitatea sociala se dovedeste a fi, īn ultima instanta, o rationalizare a "jocurilor" organizationale ce se desfasoara la nivelul tuturor organizatiilor din spatiul social. Īntrucāt "fiecare organizatie īsi are reguli proprii" pentru "jocul" organizational care o particularizeaza īn societatea globala, "negocierea" īntre rationalitatile fiecareia este un proces fundamental pentru sensul evolutiei sociale. Obiectul de studiu este tocmai continutul acestui proces, si nu rezultatul acestui proces, deoarece sociologul nu este un simplu "grefier" al societatii, ci un participant activ la corijarea traseelor de patologie sociala ale societatii moderne īn care "birocratizarea" structurilor "reprezinta un rau necesar". Problema este nu aceea a eliminarii totale a "birocratiei" ci a reducerii acesteia la un minimum necesar care face posibila organizarea eficienta a comunitatilor sociale si a grupurilor de interese existente īn societatea umana īn prezent.

Suspectata de obedienta fata de puterea institutionala , datorita pledoariei pentru "ordine" si "integrare", sociologia sistematica, atasata principal unei ipotetice "rationalitati absolute", a fost supusa unei virulente polemici din partea adversarilor "sistemismului". Acestia au inaugurat o orientare care nu are īnca, o platforma doctrinara. Cunoscuta deja, sub numele de "criticism", aceasta orientare este, uneori, considerata ca sursa de inovare metodologica si de initiere a procesului schimbarii de paradigma pentru viitorul sociologiei ca stiinta.

O solutie de mediere īntre "sistemism" si "criticism" a fost inserata īn circuitul stiintific de catre E.Dahlstrom, care pleaca de la premisa ca "o societate rationala trebuie sa īndeplineasca anumite cerinte, pornind de la faptul ca, totdeauna, controlul sistemului (elitei) este responsabil fata de periferie (nonelita), ca oamenii participa democratic īn sistem si ca alocarea valorilor satisface nevoile oamenilor" . Inspirata din analogia dintre planificare si rationalitatea sociala, conceptia lui E. Dahlstrom se vrea o forma de protest fata de instrumentalizarea socilogiei din doctrinele sistemice. Modelul rationalitatii aferent acestora se bazeaza pe premisa stabilirii nevoilor oamenilor de la "neutru" unde se fixeaza scopurile actiunii sociale, stiintelor sociale, implicit sociologiei, revenindu-le identificarea mijloacelor operative de realizare efectiva a scopurilor.

Domeniul de impliacre pentru stiintele sociale l-ar constitui, astfel, rationalizarea instrumentala. Aceasta rationalizare instrumentala a contribuit, īnsa, la "sectorizarea" rationalitatii spatiului social global, antrenānd o amplificare a procentului de irationalitate inerent societatii moderne. De aceea, pentru viitor, este preferabil sa fie orientat efortul de investigare al stiintelor sociale catre rationalitatea substantiala.

Īn particular, sociologia trebuie sa cumuleze īn mod legitim, prerogativele formularii scopurilor sociale colective prin definirea clara a rationalitatii nevoilor care se reflecta īn scopurile propuse. Pentru a se ridica la īnaltimea acestor exigente, este imperios necesara o noua abordare a rationalitatii, care sa surmonteze atāt limitele medelului tehnologico-birocratic, cāt si modelul liberal autonom.

Aceasta noua abordare se impune datorita faptului ca cele doua modele amintite anterior reprezinta doua extreme: primul centralizeaza pāna la monopolizarecunoasterea sociala, cel din urma disperseaza procesele dezarticulānd actiunea sociala care devine, astfel, ineficienta.

Aceasta noua conceptie asuprarationalitatii sociale propusa de E. Dahlstrom este cunoscuta sub numele de model al actiunii democratice. Īntrucāt acest model este inspirat din social-democratia tarilor scandinave (si tocmai de aceea "pigmentat" ideologic), continutul sau nu este lipsit de unele accente politologice sau chiar de politica curenta. Semnalāndu-le, o facem īn primul rānd pentru a ne afirma deschis intentia de a retine īn exclusivitate aspectele sociologice ale acestui model.

Rezumativ, modelul actiunii democratice articuleaza urmatoarele niveluri de analiza:

a) cunoasterea sociala prin "explorarea practica" a īntregului univers problematic al vietii sociale;

b) elevarea nivelului de īntelegere al "maselor" prin plasarea lor īn contexte participative care sa le mareasca posibilitatea de cunoastere a proceselor care definesc societatea moderna;

c) legitimarea actiunii sociale numai prin īntemeierea deciziilor pe baza rezultatelor cercetarii stiintifice a spatiului social global;

d) colaborarea organelor legislative cu instantele specializate īn cercetarea stiintifica a fenomenalitatii socialeīn scopul organizarii "cercetarii-actiune" care poate īnlocui practica decizionala actualaīn care cei ce iau decizii sunt, de cele mai multe ori, foarte departe de "pulsul" real al problemelor pe care īncearca sa le rezolve;

e) trecerea stiintelor sociale de la faza de "justificare" a realitatii sociale, sau de īnregistrare pasiva a datelor de tip "sociografic" la o faza "criticista", prin promovarea unor puncte de vedere rezolutive īn raport cu problemele studiate;

f) renuntarea la prejudecata conform careia numai "elitele" ar putea sa rezolve eficient si competent problemele de fond ale societatii si antrenarea tuturor "actorilor" īn toate etapele "cunoasterii sociale" a problemelor, respectiv īn stabilirea strategiilor de actiune rezolutiva. "Teza ca poporul este forta creatoare a istoriei poate sa devina adevarata si īn aria producerii cunoasterii sociale, si aceasta poate fi semnificatia centrala a modelului actiunii democratice" .

Prin "cunoastere sociala" E. Dahlstrom defineste procesul de īntelegere a genezei socialului si a sensului evolutiei societatii umane, aspecte prin care "elitele" au organizat spatiul social din punctul de vedere al intereselor de grup. O adevarata "democratizare" a spatiului social comporta nu numai o largire progresiva a ariei de "cuprindere" a elitelor, ci si un acces al tuturor membrilor la "cunoasterea sociala", respectiv o aducere a "vointei colective" a maselor īn spatiul deciziei. Cum decizia eficienta presupune cunoasterea temeinica a tuturor aspectelor īn numele carora se exercita, "cunoasterea sociala" este considerata de E. Dahlstrom ca parte componenta a "democratizīrii" progresive prin largirea ariei de cuprindere a cunoasterii atāt a "produselor" cunoasterii sociale, cāt si a "procesului" de cunoastere. Logica socialului apare, īn aceasta perspectiva, ca o logica a actiunii si participarii democratice a oamenilor la stabilirea scopurilor colective pe baza evaluarii nevoilor lor individuale.

Īn acest context, rationalitatea sociala defineste tocmai procesul de "autocunoastere si autodezvoltare a colectivitatilor umane" dezvaluindu-se a fi o parte a miscarii istorice reale, nu o "schema" sau un "model" abstract menit a "ordona" o realitate haotica si aflata sub zodia spontanului.

Īn prezent, ca rezultat al diviziunii sociale a muncii, societatea prezinta o diviziune structurala institutionalizata la nivelul unei "fragmentari institutionale" corespunzatoare. Refacerea unitatii organice a spatiului social este sarcina "socilogiei militante" care trebuie sa imprime "militantism" eficient tuturor stiintelor sociale īn scopul reducerii conflictelor de interese pe care le genereaza actuala "farāmitare institutionala".

Reconstructia rationalitatii sociale, fiind o necesitate obiectiva pentru practica sociala nemijlocita, nu poate īncepe decāt cu proiectarea unor programe socio-culturale compatibile cu tendintele de fond ale miscarii istorice ireversibile. Rationalitatea sociala nu este, deci, un rezultat al actiunii exogene, ci defineste procesul īnsusi de articulare endogena a vectorilor de actiune ai tuturor "actorilor" grpati īn structurile sociale legitimate institutional.

Reprosānd tuturor tentativelor de definire a "rationalitatii sociale", cunoscute pāna acum, fie partialitatea, fie inconsistenta premiselor, J. Elster se disociaza critic de orice analogie a rationalitatii sociale cu alte tipuri de rationalitate. Īn particular, cu modelul organicist, integrat īn demersul sociologic de catre rationalitatea functionala, J.Elster polemizeaza deschis pentru a-si contura mai precis originalitatea punctului sau de vedere. Astfel, daca sociologia functionalista, plecānd de la preluarea mecanica a rationalitatii "perfecte" existente īn spatiul biologic, a ajuns la postularea aceleiasi rationalitati īn spatiul social, realitatea rarta ca "nu exista nici un mecanism social corespunzator selectiei naturale care ne-ar permite sa inferam ca functiile latente ale unei structuri mentin īn mod tipic structura prin relatii de feed-back" .

Aceasta diferenta devine evidenta daca analizam "mediul īnconjurator": īn cazul organismelor biologice mediul este considerat constant, spre deosebire de cel specific omului care nu poate fi constant deoarece este īn permanenta modificat sub impactul actiunii generate de interesele sale individuale si comunitare, institutionalizate sau nu.

Rationalitatea biologica defineste cresterea performantelor indivizilor, sau a speciilor īntregi, īn adaptarea la un mediu considerat constant (biotopul); de aceea ea este o rationalitate "parametrica". Acest tip de rationalitate este "locala", nu globala.

Rationalitatea sociala, avānd ca obiectiv o crestere globala a performantelor si desfasurāndu-se īntr-un mediu dinamic nu mai poate fi perfecta; ea este, inevitabil, imperfecta. Ea ar putea deveni "perfecta" īn situatia īn care oamenii ar dispune īn mod egal de toata informatia de care dispune sistemul social si ar actiona pe baza unor principii si metodologii īmpartasite si acceptate de toti actorii.

O astfel de "situatie actionala" s-ar putea crea numai prin centralizarea si distribuirea egala a informatiei disponibile la nivelul tuturor actorilor. Or, acest lucru este posibil numai īn comunitatile traditionale si cele mai restranse numeric si structural. Societatilor moderne le este caracteristica "rationalitatea imperfecta" potrivit careia actorii si structurile sunt parti componente ale mediului social aflat īntr-un echilibru dinamic.

Urmarind o "maximizare globala" si pe termen lung a performantelor, ea se dovedeste a fi o rationalitate strategica a carei teorie urmeaza a fi elaborata cu aportul conjugat al sociologieisi al celorlalte stiinte social-umaniste. Cu titlul de contributie personala la aceasta "teorie a rationalitatii strategice", J. Elster lanseaza īn circuitul specific doua concepte: cel de "autoobligatie" si cel de "automanipulare". Autoobligatia reprezinta o cale privilegiata de a rezolva problema slabiciunii vointei; ea este tehnica principala pentru realizarea rationalitatii (imperfecte) prin mijloace indirecte .

Premisa de la care pleaca J. Elster este urmatoarea: o actiune sociala, proiectata rational la nivel global, nu poate fi urmata numai de ratiunea individuala deoarece interesul epistemic este numai una din componentele motivatiei participarii actorilor. O crestere a performantelor participarii "performante" implica si aportul vointei, sentimentelor si credintelor care fortifica energetic participarea individuala si colectiva la actiune. Cum prezenta factorilor afectvi ridica riscul manipularii "maselor", pentru atenuarea acestui risc este necesara "automanipularea" ca principala pārghie de depasire a impedimentului amintit.

Un alt segment al rationalizarii imperfecte īl constituie, īn conceptia lui J. Elster, utilizarea unor "strategii stereotipe" de actiune. De ce sunt ele necesare?

Pentru ca, īn mod practic actorii aleg cai optime de actiune īntre mai multe alternative posibile, iar timpul afectat acestor alegeri ridica costurile globale ale actiunii, reducāndu-I gradul de competitivitate.

Recurgerea la o "credinta (irationala) īntr-o valoare determinata" cu rol de arhetip scurteaza timpul alegerilor, "rationalizeaza" actiunea prin articularea mutuala a asteptarilor actorilor, dar confera rationalitatii un caracter imperfect. Totusi, pe moment, aceasta rationalitate imperfecta reprezinta maximul posibil care poate fi obtinut īn eforturile omului de a-si construi un mediu social si uman īn conditii mai bune pentru dezvoltarea plenara a personalitatii sale. O caracterizare deplina a ceea ce īnseamna sa fii uman ar trebui sa includa cel putin trei trasaturi: omul poate fi rational īn sensul sacrificarii deliberate a gratificatiei prezente pentrucea viitoare; el nu este deseori rational, ci manifesta mai curānd slabiciunea vointei. Chiar atunci cānd nu este rational, stie aceasta si se poate autoobliga sa se apere īmpotriva irationalitatii. Aceasta rationalitate de grad secund sau rationalitate imperfecta tine cont atāt de ratiune, cāt si de pasiune. Ceea ce se pierde, poate, este sensul aventurii . Īn acest context, ceea ce se dorea a fi o teorie globala, se releva a fi, mai degraba. O "tehnica de ghidare si evaluare a actiunii marcate de inconsistenta īn timp a preferintelor".

Ca pledoarie pentru integrarea subiectivitatii umane īn realitatea proteica a lumii moderne, tehnica rationalitatii imperfecte constituie un element deloc neglijabil īn resurectia problematicii rationalitatii sociale ca obiect al reflexiei calificate si al practicii novatoare caracteristice "expertilor" īn stiintele social-umaniste contemporane.

"Rezistenta epistemologica" pe care o manifesta rationalitatea sociala este, īn esenta, trasatura definitorie a realitatii sociale: un echilibru dinamic ca garantie a continuarii procesului dezvoltarii.

BIBLIOGRAFIE

Studiu de autor

RAŢIONALITATEA SOCIALĂ

-descriptiva - consta īn a stabili ceea ce īntelege o comunitate de dimensiuni oarecare prin rationalitate ;

-normativa - consta īn a prelua si generaliza un concept al rationalitatii dintr-un domeniu amintit pentru toate domeniile ;

-deductiva - consta īn derivarea unei determinari a rationalitatii dintr-o propozitie mai generala .

-stiinta moderna care "desfarmeca" natura din momentul īn care vede īn ea doar un sistem de legi ;

-morala care se īntemeiaza pe recunoasterea libertatii subiective a indivizilor ;

-arta moderna arta īn care forma si ontinutul sunt determinate de "intensitatea absoluta" .

-īn plan economic : economie bazata pe "īntreprinderea capitalista"

-īn plan politico-administrativ : organizare avānd ca nucleu statul bazat pe un sistem de impozite centralizat si permynentizat , care dispune de forta militara , care monopolizeaza aplicarea dreptului si aplicarea legitima a fortei

-īn plan cultural : "stiinta moderna , constānd īn cunostinte empirice , avānd capacitatea de prognoza , care sprijina stapānirea instrumentala a evenimentelor empirice . Daca se poate spune la un mod general ca rationalitatea īnseamna fie stapānirea diversitatii empirice , prin concepte de diferite grade de generalitate , fie atingerea unui scop prin calcularea mijloacelor adecvate , atunci se poate admite ca īn societatea moderna , al doilea sens a devenit caracteristic.

-"actiunea rationala īn raport cu un scop " (e actiunea celui care cāntareste atāt mijloacele fata de scopuri , cāt si scopurile fata de consecinte , ca si diferitele scopuri posibile , unul īn raport cu altul) ;

-"actiunea rationala īn raport cu o valoare" (e actiunea celui care actioneaza īn serviciul convingerii sale , fara a lua īn considerare urmarile previzibile ale acesteia) .

Rationalitatea stiintei

īn "Logical Foundation of Probability" (1951) a fundamentat rationalitatea stiintei īn corectitudinea unor reguli pe care le-a identificat cu regulile inductiei . Inductia confera rationalitate stiintei , care o foloseste dar nu se reduce la ea (metodologismul).

-metodologie riguroasa ;

-controlul intersubiectiv si repetabilitatea principala a cunostintelor ;

-metoda deschisa , bazata pe excluderea orcarui alt motiv , exceptānd cel al cautarii cooperative a adevarului ;

-īntemeiere prin recunoasterea superioritatii celui mai bun argument .

-se pot construi stiinte sociale dupa modelul naturalist (psihologia experimentala , sociologia) ;

-un pluralism metodologic a ramas nedepasit īn practica de cercetare a societatii , de exemplu .

Rationalitate si Comunicare

Rationalitatea si comunicarea sunt legate launtric din urmatoarele motive :

-nu putem vorbi de rationalitatea unei cunostinte sau actiuni care sa fie "privata" ; o cunostinta sau actiune ratiopnala īsi pastreaza calificarea īn fata a cel putin doua subiecte ;

-interactiunile umane se bazeaza pe intersubiectivitatea comunicativa īn cadrul unui grup sau comunitati ;

-īn conditiile unei vieti sociale din ce īn ce mai complexa , nu ne mai putem sprijini delimitarea a ceea ce e rational de ceea ce e irational , pe repere precum stiintele , traditia , autoritatea ; doar comunicarea sociala poate constitui un astfel de reper .

Comunicarea si rationalitatea ei

a adus obiectii kantismului , indicānd consecintele lui inacceptabile : Kant nu poate evita reducerea preceptelor morale la simple postulate , lipsite de perspectiva realizabilitatii practice . Mead propune substituirea kantianuluio subiect transcendental cu comunitatea indivizilor ce cationeaza si comunica , indivizi care , departe de a se stinge īn multimea amorfa , sunt nu numai conditionati de comunitate , ci si conditie a acesteia . Mead considera constiinta ca o parte a "actiunii sociale" . Īn psihologia sociala nu construim comportamentul grupului social luānd īn seama comportamentul fiintelor individuale ce compun acest grup . Plecam mai curānd de la un īntreg social , o complexa activitate de grup , īnauntrul careia noi analizam comportamentul fiecarui individ izolat . Grupul social este conceput de Mead ca un grup structurat , care integreaza actiunile indivizilor ce-l compun ; el este caracterizat de interactiuni care sunt mijlocite comunicativ .De aceea , cercetarea comunicarii este calea pentru a identifica mecanismul integrarii īn grupul social .

telos-ul ei imanent , care este "īntelegerea". Conditiile atingerii īntelegerii nu sunt numai conditii de limbaj .

īntelegere discursiva . Delimitarea formei mai īnalte a comunicarii , care este discursul , satisface mai bine decāt distinctiile teoriilor empirice ale comunicarii nevoile unei teorii a rationalitatii care depaseste restrictiile spre o identificare a rationalitatii cu adecvarea la lumea data īn experienta , ce se stabileste prin īntemeiere īn cadrul unui proces comunicativ deschis . Discursul este cadrul īntemeierii ce asigura rationalitatea propozitiilor , ctiunilor so obiectivarilor lor , presupunānd o situatie de vorbire ideala īn care domneste exclusiv coercitia propriu-zis fara coercitie a celui mai bun argument , care permite verificarea metodica obiectiva a sustinerilor si solutionarea motivata rational a problemelor practice.

Habermas cerceteaza comunicarea plecānd de la o baza sociologica : comunicarea satisface īn societate nevoia de "coordonare a sectiunilor" . "Īntelegerea implicita de comunicare" este īnsasi mecanismul de coordonare a actiunilor . "Actiunea comunicativa" a vorbitorilor e mereu plasata īn "contexte situative" care sunt la rāndul lor , parti din lumea traita a vietii participantilor la comunicare . Din acest moment teoria "actiunii comunicative" se prelungeste organic īntr-o teorie a societatii . Societatea e deci o comunitate īn sensul ca indivizii ce o compun preiau comportamentul altuia īn formarea propriului comportament ca o conditie a posibilitatilor vietii sociale .

Rationalitate si identitate

Bibliografie:

A. Marga - Rationalitate , comunicare , argumentare , Ed . Dacia , 1991

Date bibliografice:

Jurgen Habermas s- a nascut īn 1928 la Dussenldaf. Pāna īn 1954 (dupa absolvirea din 1949) īnvata filozofie, istorie, economie si psihologie la Universitatile din Gottingen si Bonn. Īntre 1955 si 1959 este asistentul lui Th. Adorna. Invocam perioada 1961 - 1964 cānd preda filozofie la Heidelberg. Revine īn 1981 īn Frankfurt unde din 1983 este profesor de sociologie.

La sfārsitul anilor '60 Habermas recunoaste ca actiunea sociala nu poate fi explicata numai prin modelul actional al muncii, deoerece īntr- un model teleologico - rational nu se poate explica interactiunea, sau altfel spus nu se poate explica derularea comunicatiei intersubiective. Sustinea ca interactiunea dintre persoane si obiecte apar numai prin actiunea comunicativa dintre o persoana si alte persoane.

Munca este o actiune rationala teleologica. Poate sa fie īndreptataspre realizare de scop sau poate sa fie o alegere rationala sau amāndoua.

Interactiunea este o actiune comunicativa dintre mai multe persoane si este orientat de simboluri. Īn functie de aceste doua tipuri de actiune diferentiaza īn doua subsisteme pe societatea luata īn sens larg. Societatea apare ca o dihotomie. Specificul societatilor īnalt dezvoltate o vede īn faptul ca subsistemul actiunii rationale - teleologice a muncii intra atāt an sfera politicului cāt si īn sfera interactionala. Īn sfera politicului devin mijloace de legitimizare a puterii laolalta cu stiinta si tehnica. Astfel stiinta si tehnica posed functii legimititazoare din momentul devenirii lor īn mijloace de productie eficiente. Prin ethosul neutru al actiunii rationale de scop sau finalitate se masoara succesul adaptarii si integrarii. Ex: skinheadi? neadaptati pentru ca au valori nationale. El a īncercat o apropiere a structural functionalismului cu sociologia moderna a conoasterii prin evidentierea a doua categorii de baza una avand o istorie eminamente anglo - saxona, cealalta īnsa provenind dintre filozofia germana: sistemul si universul vietii. Aceste doua categorii sunt de fapt colectoare teoretice a actiunilor de tip comunicativ si de munca. Din punctul de vedere a sistemului a luiParsons,sociologia este angrenata īn studierea activitatii de fixare si atingere de finalitati a sectorului economic si politico - administrativ. Universul vietii a gāndirii germane nu face altceva decāt analize schemelor de integrare, de socializare. Asadar cānd functionalismul se ocupa de sistem neglijeaza conditiile integrarii, socializarii īnchegate tocmai īn universul vietii. Dar tot asa si cand sociologia moderna a cunoasterii se concentreaza asupra structurii normativo - simbolice neglijeaza ceea ce este peste astea - sistemul. Īnsa la cercetarea sistemelor sociale aceste doua planuri trebuie tratate contextual si coerent. Asta este solutia lui Jurgen Habermais īnca din 1973.Logica sistemului poate sa fie īn contradictie cu logica universului vietii.

Drumul parcurs de universul vietii de la "distrugerea" miturilor, secularizarea religiei pāna la filozofii, ideologii si formarea identitatilor particulare de grup era totdeauna compatibil cu modurile de functionare a sistemului. Astazi īnsa, dupa anii '70 prin cresterea fortelor de productie a dus la schimbari īn structura de interactii a universului vietii, iar aceste schimbari īmpiedica realizarea optima a functiunilor sistemului (ex: anomia, soc ecologic, tulburari colective de personalitate). Īnsa daca sistemul lasa īn sfera publica valorile si scopurile proprii de dezvoltare, acestea sunt nimicite (ex: problema centralelor nucleare). Daca nu lasa aceste scopuri īn sfera publica a comunicarii īn universul vietii atunci sistemul pierde din legitimitate. Este o dilema foarte grava. Problema este de fapt ca sistemul politic trebuie sa formuleze imperative rationale nu numai pentru sistemul economic ci trebuie sa introduca īn sfera publica a cātorva exigente functionale, care odata intrate se transforma īn motive si motivatii de īnvatare si actiune conform maximelor sistemului. Dar relatia sistemului cu sfera publica a devenit conflictuala, deoarece politicul ca un subsistem al "sistemului" nu este "nebun" ca sa distruga ? economica doar pentru satisfacerea nevoilor dealtfel democratic legitime ale universului vietii. Īn schimb īnsa, sistemul conform ratiunii economice sugruma universul vietii. Lumea vietii este colonizata de rabdare. Solutia la aceasta dilema ar putea reprezenta dupa Habermas un nou tip de rationalitate, care sa īnlocuiasca rationalitatea de tip sistem. Acest nou tip de rationalitate o cheama: comunicarea orientat spre reconciliere sociala.

Dupa parerea lui Habermas cercetarea structurii specifice a lumii vietii cāt si tipul de actiune comunicativa specific lui este obiectuul sociologiei.

Accepta diferentierea functionala propusa de Weber, Parsons, Luhman, dar faptul diferentierii explica prin lumina lumii vietii. Explica ca si Marx patologiile lumii vietii prin efectele nedorite ale diferentierii functionale. Ratiunea comunicarii ca o actiune sociala, are la Weber o definire de intentie de actiune, adica premargatoare actiunii. Dupa Habermas exista doua tipuri de actiue comunicativa: actiunea strategica si actiunea orientata spre reconciliere sociala. Primul este o actiune instrumentala, daca se urmareste - prin folosirea tehnicilor de actiune - o eficienta sporita. Toate actiunile ce nu sunt legate de de o finalitate sau un succes sunt actiuni comunicative. Ce īnseamna orientarea spre reconciliere sociala? Este "procesul de negociere a asocierii subiectilor capabile de comunicare si actiune" . Aceasta īntelegere are scopul consensului, consensul realizat prin cooperare, īntelegere, compromis. Aceasta īntelegere este prezenta īn limbajul uman. Baza normativa dorita de noua teorie sociala se afla īn limbaj, īn reciprocitatea īntelegerii derivate din comunicare.

Prin actiunea comunicativa se īntelege nu cānd īn centrul actiunii sunt interese personale sau nevoi individuale, ci cānd actiunea este coordonata de acturi de reconciliere, de īntelegere.

a) actiunea teleologica,care urmareste realizarea unei finalitati si alegerea cea mai adecvata (eficienta) dintre alternative;

b) actiunea normativa unde exista īn cadrul grupurilor valori comune si membrii grupului se orienteaza dupa ele;

c) actiunea comunicativa: este vorba de interactiunea a doua subiecte cel putin, care sunt abile de comunicare verbala. Au de gānd gasirea acorduluian armonizarea actiunilor lor. Aici conceptul central este interpretatia.

Īn cazul actiunii teleologice avem presupus o singura lume obiectiva. Aceste actiuni sunt validate prin enunturi cu caracter faptic de continut propozitional (adevarat sau fals). Important este ca reusita depinde si de alti, care sunt amabili de cooperare numai īn cazul cānd acesta coincide cu intervalele lor egocentrice.

Īn cazul actiunii normative pe līnga lumea obiectiva intra si lumea sociala a actorului. Lumea sociala este lumea contexturilor normative. Actiunile sunt validate prin justetea normativa (valid sau invalid). Actiunea dramaturgica este o interactie sociala, unde actorii se "autodeschid" reciproc. O pun subiectivitatea la mai vizibil si īncearca sa o faca acceptata de public. Un fel de incredibilitate subiectiva.

2) justetea normativa (valabil - nevalabil);

3) credibilitate subiectiva (credibil - incredibil).

cānd cineva vrea sa īnteleaga faptele;

cānd cineva vrea sa īnteleaga un context normativ;

cānd cineva vrea sa īnteleaga o raportare subiectiva

schema

- a identitatii de grup;

Cultura   Societate Personalitate

repr. Culturala	pierdere de sens	retragerea legitimitatii	criya de orientare sau educatie
integrare sociala	nerelevante identitatilor colective	anomie	alienare
socializare	discontinuitate īn traditii	retragerea motivelor	patologii psihice

Cultura

Societate

Personalitate

repr. culturala

traditii,

tezaurul

cunostintelor

culturale

cunostinte

īnnoite cu

caracter

legitimizator

reīnnoirea

cunostintelor

educativo -

formative

integrare sociala

imunizarea

unui   grup

de orientari

de valoare

activitatii recunoscute

coordonarea

intersubiectiv

reproductia

pathernurilor

de apartenenta

sociala

socializare

īnsusire

de cultura

interiorizarea

valorilor

formarea

identitatilor