Dincolo de diversificarile doctrinar metodologice care le asigura identitatea epistemologica în ordine istorica, orientarile si curentele sociologice ce se aseamana, între ele, prin efortul euristic de solutionare a aceluiasi univers problematic: spatiul social global în calitatea sa de "matrice de generescenta" a "conditiei umane".

Considerate preponderent entropic, preocuparile tehnico-metodologice si praxiologice au polarizat în raport cu descoperirea surselor de "rationalitate" ale spatiului social si promovarea unor coordonate de evolutie care sa-I confere parametri de rationalitate compatibili cu asteptarile individuale si comunitare, specifice fiecarei etape de evolutie a societatii umane. Cum, însa, istoric vorbind, sociologia si-a definit relativ recent obiectul epistemic, problema rationalitatii sociale are vechi state de servicii în perimetrul reflexiei filosofice unde a fost abordata în maniera speculativa. Fie si în acest mod, rationalitatea, inclusiv rationalitatea sociala, a cumulat unele achizitii conceptuale care nu pot fi ignorate, mai ales ca unele se dovedesc benefice completarii aspectelor socilogice ale rationalitatii sociale.

Din aceasta cauza nu ne dispensam de aportul explicativ al "tipurilor" de rationalitate acreditate deja, în literatura de specialitate.

Etimologic , cuvântul ratiune provine de la "ratio", participiul lui reor (a crede, a gândi) si pare a fi semnificat, înaintea epocii clasice, mai ales calcul si raport, sens cu care a circulat în Antichitate prin echivalentul grecesc "logos", în scopul desemnarii inteligibilitatii lumii. Ulterior, cu referire la metodologia cunoasterii, termenul de rationalitate s-a impus îndeosebi prin Rene Descartes care asi ramas referential sub numele orientarii care-I poarta numele: cartezianismul. În orizontul acestuia, pledoaria pentru "ideile clare si distincte" a evoluat spre "aplicarea matematicii la datele experientei" - ca principala caracteristica a rationalismului modern care, prin Leibniz aspira sa ofere fundamente filosofice în scopul legitimarii cunoasterii matematice , ca singura posibila în "rationalizarea" întregii cunoasteri umane.

O prima distinctie, care va marca "destinul epistemic" al rationalitatii, a operat-o I. Kant între ratiunea teoretica al carei potential explicativ vizeaza domeniul naturii , si ratiunea practica, prin care are loc instituireaa umanului ca expresie a moralei libertatii. Cunoasterea analitica, expresie a etapei moderne a sriintelor naturii, îsi datoreaza aparitia tot rationalismului modern.

Încercând o sinteza între logosul grec si rationalismul modern, G.W.F. Hegel este întemeietorul categoriei de ratiune dialectica în lucrarea "Fenomenologia spiritului", prin care ratiunea cumuleaza nu numai prerogativele inteligibilitatii, ci chiar pe acelea de constructie a realului: "ceea ce este real, este si rational". În acest sens, pe baza altor premise ontologice A. Comte a sustinut posibilitatea producerii de catre om a rationalitatii lumii în care traieste. Prin intermediul stiintei, omul poate cunoaste aria de manifestare a rationalitatii si îi poate corija formele de manifestare prin reorganizarea societatii pe principiile stiintei. Rationalitatea, nu este o proprietate intrinseca a naturii, gândirii sau societatii, ci un rezultat al "proiectiei intereselor noastre ca specie , un atribut al prstatiilor umane".

Rationalitatea "globala" si cea "locala" (Husserl, Hartman) a permis clarificarea faptului ca "rationalitatea nu se redfuce la logicitatea sistemelor conceptuale ci implica si considerabile valente axiologice". Georg Klaus, încercând o definire cât mai putin controversabila a rationalitatii, propune drept criteriu una din performantele sistemului: atingerea si mentinerea stabilitatii. Rationalitate face, de fapt, trecerea "ratiunii" de la perspectiva eminamente teoretico-filosofica la cea sociologica. Referential, în ordine istorica, ramâne Max Weber care, plecând de la geneza si structura actiunii umane, a stabilit patru forme de manifestare a rationalitatii:

a) zweckrational = rational în raport cu un scop, prin care se întelege utilizarea datelor impersonale ale mediului pentru atingerea unor scopuri personale (zweckrationales Handlen). În esenta, aceasta vizeaza folosirea adecvata a mijloacelor. Aici intervine o rationalitate "formala" care include calcularea mijloacelor pentru scopuri date, si o rationalitate "materiala" prin care se întelege definirea, ca atare, a scopurilor. Rationalizarea actiunii practice se realizeaza prin: "adecvarea mijloecelor în functie de consecintele lor preliminate, asumarea normativa a unei valori în virtutea convingerii" (p.98). Aceasta defineste aria de manifestare a "rationalitatii instrumentale";

b) wertrational = rational în raport cu o valoare care poate fi: etica, estetica, religioasa etc.

c) orientarea afectuala (A. Marga) a actiunii sociale prin vibratia afectiva, prin emotii sau sentimentele care motiveaza implicarea în spatiul social;

d) traditional = determinarea actiunii sociale pe baza modelelor de comportament legitimat de obisnuinta.

Spre deosebire de aceste patru feluri de determinare a actiunii sociale din "Conceptele sociologice de baza" (1921), "Knies si problema rationalitatii" (1903 -1906) Max Weber releva o "bidimensionalitatea" a actiunii umane:

1) zweckrationales (pline de scop) si prin aceasta libera (freis) înscrisa în "matricea normativa" a determinarii sociale, ceea ce-i confera rationalitate.

2) în aceasta perspectiva "irationala" este nu actiunea fara sens (Sinn), ci aceea care are alte semnificatii decât cele asociate sensului însusi.

O prima clasificare a tipurilor de rationalitate o datoram lui Giambattista Vico care a definit trei tipuri de ratiuni:

1) ratiunea divina - care opereaza practic prin revelatie;

2) ratiunea de stat - subordonata imperativului "pastrarii neamului omenesc" si cunoscuta îndeosebi de cei care guverneaza;

3) ratiunea naturala - care arata ca "ceea ce este drept pentru toti sau majoritatea oamenilor, trebuie sa constituie regula vietii sociale.acesta fiind principiul "stiintei noi" .

Literatura de specialitate prezinta ca valoare de patrimoniu urmatoarele tipuri de rationalitate:

a) rationalitatea în raport cu un scop care este perceputa practic sub forma rationalitatii instrumentale si a rationalitatii strategice: se evalueaza "prin eficienta";

b) rationalitatea comunicativa - se manifesta sub forma rationalitatii axiologice;

c) rationalitatea autoexpresiva: o serie a rationalitîtii comunicative si se evalueaua prin "criticabilitatea veracitatii operei" (Erwin Goffman);

d) rationalitatea conceptuala - defineste procesul de crestere a gradului de concizie si pertinenta semantica a conceptelor;

e) rationalitatea logica - vizeaza consistenta logica;

f) rationalitatea epistemologica - se refera asupra optimului dintre empiric si teoretic în spatiul cunoasterii stiintifice si al legitimarii stiintifice a cunoasterii, în general;

g) rationalitatea ontologica - are în vedere relevarea consistentei interne a viziunii despre lume asociate metodologiei de cercetare, precum si compatibilitatea dintre aceasta si exigentele cunoasterii stiintifice;

h) rationalitatea valorica - are în vedere nu numai definirea încarcaturii valorice a scopului, ci capacitatea indivizilor în atingerea efectiva a scopurilor. "Matematicienii si logicienii exceleaza în rationalitatea conceptuala, logica si metodo 131b11b logica. Oamenii de stiinta se presupune ca ramân credinciosi rationalitatii metodologice, epistemologice si ontologice. Tehnologii, managerii si oamenii de actiune accentueaza mai curând rationalitatea valorica si practica. Cei mai multi dintre noi, însa, nu tinem cu consecventa la una din celesapte rationalitati si putini sunt cei care - daca exista - sa pretuiasca toate cele sapte; cei care fac acest lucru vor fi numiti "rationalisti totali" ; (Mario Bunge: Seven Desiderats for Rationality).

i) rationalitatea integratoare - de competenta filosofiei prin viziune, ea este, pe plan practic, legitimata metodologic în abordarea profilului organizatoric al societatilor si vizeaza structura unor programe de înfaptuit: economice, culturale, sociale etc.

În acest sens, cele mai valoroase contributii apartin lui Jurgen Habermas care, încercând o retrospectiva critica si novatoare asupra relatiei dintre teorie si praxis, a lansat ipoteza unei "teorii a societatii în intentie practica". ca parte componenta a fazei moderne a filosofiei sociale. Insistând asupra finalitatii practice a stiintelor social-umaniste aflate sub riscul de a fi subordonate conjuncturilor politice, J. Habermas precizeaza: "În opera aristotelica politica este parte a filosofiei practice. Traditia ei dureaza pâna în zorii secolului al XIX-lea, abia prin istorism este definitiv stopata. Albia ei seaca cu cât curentul de viata filosofica este condus în canalele stiintelor particulare. De la sfârsitul secolului al XVIII-lea, stiintele sociale nou constituite au separat apele dreptului public, pe de o parte, de politica clasica, pe de alta parte. Acest proces de dezlegare de corpusul filosofiei practice se încheie deocamdata cu stabilirea politicii dupa modelul unei stiinte experimentale moderne, care nu mai are comun cu acea veche politica ceva mai mult decât numele. Când o întâlnim pe aceasta din urma, ea ne pare a fi de moda veche. Deja odata cu începutul epocii moderne I se contesta chiar dreptul în cadrele filosofiei: când Hobbes la mijlocul secolului alXVII-lea se ocupa de "the matter form and power of commonwealth" el nu mai face politica în felul lui Aristotel, ci "social philosophy" .

Societatea moderna demonstreaza faptul ca în practica raporturilor sociale, motivate axiologic, pentru a evita riscul reducerii acestora la simple probleme "tehnice" este imperios necesara "o noua conceptie asupra politicii".

Filosofiei sociale a zilelor noastre I se replica faptul ca "transpunerea teoriei în praxis sta, spre deosebire de o simpla aplicare tehnica a rezultatelor stiintifice, în fata sarcinii de a patrunde în constiinta si simtirea cetatenilor dispusi la actiune: solutiile teoretice trebuie sa se dovedeasca a fi, în situatii concrete, solutii necesare practic pentru satisfacerea trebuintelor obiective, mai mult, ele trebuie sa fie concepute în prealabil din acest orizont al celor ce actioneaza" .

În spatiul social global, "actiunea instrumentala"si "actiunea strategica" se artculeaza praxilogic pentru a forma "sistemul actiunii rationale în raport cu un scop" - sistem prin care J. Habermas defineste "munca" .

Ca proiectie antropologica, la nivel institutionalizat aal individului integrat solicitarilor comunitare, "munca" este una din formele de "luare în stapânire a proceselor sociale". Disociindu-se de "ingineria sociala" generata de pozitivismul tehnocratic, J. Habermas pledeaza pentru o noua "teorie a actiunii sociale" bazata pe trei tipuri de actiuni:

a) actiunea instrumentala: orientata spre "interesul de stapânire a obiectelor exterioare";

b) actiunea comunicativa: legitimata de intersubiectivitatea vietii sociale;

c) actiunea emancipativa: operationalizeaza cunostinte critice.

Daca tipul a) serveste în acest scop, de cunostinte analitic-experimentale, tipul b) face uz de cunostinte istorico-hermeneutice; "emanciparea progresiva" este dimensiunea fundamentala a actiunii sociale orientata de valorile reprezentative pentru transformarile în curs care caracterizeaza societatea moderna.

Convins fiind ca nu filosofia sociala, ci sociologia ar putea fi în masura sa rezolve problema rationalizarii sociale, M. Crozier si-a câstigat un loc distinct în istoria sociologiei prin maniera originala în care a studiat logica consensului în spatiul social organizat. În conceptia sa "emanciparea" actiunii sociale este posibila prin "rationalizarea progresiva a spatiului social", dar cel putin pe moment, practicul este sensibil diferit de rigoarea teoretica a principiilor. Mai mult, teoria politica a societatii moderne (oocidentale) desi coerenta din punctul de vedere al logicii sale interne si fondata pe o logica a consensului, îsi releva în practica multe aspecte irationale.

Un exemplu tipic, propus de M Crozier pentru a demonstra "esecul rationalitatii sociale de tip american, îl constitiue "rationalitatea pragmatica"potrivit careia "adevarul"vietii sociale trebuie "controlat" în functie de interesele nemijlocite ale actorilor implicati în actiunea sociala. Or, aceasta conditionare, specifica rationalitatii sistemice (în special de tip functionalist), demonstreaza o confuzie între ordinea sociala si legitimarea ideologica a ei: coerenta argumentelor ideologice respecta prescriptiile premiselor teoretice si mai putin articularea reala a componentelor societatii globale".

Rationalitatea sociala poate fi realizata practic, dar prin alte mijloace decât cele exprimate în orizontull ideologiei. Viata reala confirma o permanenta interferenta între logica consensului si logica dezordinii.

"În logica consensului, cu cât oamenii se întâlnesc mai mult, cu atât se "aranjeaza" mai bine între ei; fac compromisuri, învata sa se înteleaga unii pe altii si îsi reglementeaza astfel conflictele; în logica dezordinii, cu cât oamenii se întâlnesc mai mult, cu atât mai mult se detesta, emit pretentii mai mari, protesteaza si se supun" . Competitia efectiva dintre grupurile de interese reflecta existenta unui "pluralism al realitatilor" care trebuie, ca atare, prezentata în teoria si practica sociologica. Rationalitatea sistemului se constituie prin echilibrul dinamic dintre rationalitati "limitate".

În acest sens, sociologia este, la rândul ei, o teorie a rationalitatii "imperfecte" sau "strategice", nu "teorie abstracta a unei presupuse realitati unitare". Plecând de la aceasta realitate, M Crozier îsi restrânge sfera consideratiilor asupra organizatiilor sociale a caror rationalitate o prezinta ca "functie în sistemul puterii".

Studierea organizatiilor permite, astfel, o abordare si a schimbarii, problema fie tratata confuz, fie ignorata de sociologia "rationalitatii sociale clasice" preocupata cu precadere de conservarea structurilor în perimetrul "imperativelor functionale". Totusi, chiar si transformarea radicala a structurilor sociale, pentru M Crozier nu reprezinta decat "un proces de învatare colectiva, care permite instituirea de noi constructii ale actiunii colective, care creeaza si exprima, la rândul lor, o noua structura a câmpurilor sociale" .

Daca la nivel micro "pluralismul" rationalitatii îsi gaseste o confirmare greu controversabila, la nivel macrosocial, modelul dihotomic al rationalitatii - a priori / a posteriori - propus de C.E. Lindblom, este considerat de M. Crozier complet artificial si schematic, deoarece reduce complexitatea realitatii sociale la niste abstractiuni defective de realitate. Practica sociala, în speta cea organizatorica, opereaza nu cu aceste dimensiuni polare, ci cu un model "intermediar" care distribuie cu multa flexibilitate ponderea "controlurilor sociale" în functie de solicitarile integrative ale mediului si de natura sarcinii care motiveaza actiunea sociala. Printre alte ipoteze si teorii ale rationalitatii, de care M Crozier se disociaza polemic, mai amintim:

a) modelul lui A. Hirschman potrivit caruia "oamenii si decidentii nu stiu niciodata precis ceea ce vor" deoarece structura optiunilor valorice nu poate fi congruenta cu structura dinamica a unei realitati în permanenta transformare. De aceea ccea ce se recunoaste a fi "scop al actiunii" este, de cele mai multe ori, un rezultat al recompunerii, retroactive, a mai multor fragmente de obiective reformulate pe parcursul "experientei": scopurile se descopera în cursul actiunii, nu se pot predetermina teoretic, întrucât orice teoretizare reprezinta o tentativa de restrângere a complexitatii sociale la "capacitatea semantica" si la "potentialul explicativ" al conceptelor. Toate acestea releva faptul ca în societate actioneaza o "mâna ascunsa" alaturi de "mâna invizibila" invocata de A. Smith.

b) ipoteza care sta la baza schitei de model propus de March consta în definirea dezvoltarii ca proces de diversificare permanenta a registrului scopurilor. Scopurile, fiind un rezultat al creatiei individuale si comunitare, se afirma ca resurse de inovatie sociala. Rationalitatea spatiuluisocial ar consta, în aceasta perspectiva, în lansarea oamenilor în cât mai multe si mai diversificate experiente pentru a le da posibilitatea sa contribuie la largirea gamei de scopuri posibile;

c) modelul rationalitatii limitate propus de H.Simon se bazeaza pe premisa ca "omul nu este un animal care urmareste optimizarea, ci unul care cauta satisfactia". În acest context, o "rationalitate globala" este nu numai o utopie, ci si chiar un fals deziderat: omul nu trebuie sa-si propuna noi constrângeri, ci sa caute sa restrânga atât numarul de constrângeri minime, cât si aria de manifestare a constrângerilor indispensabile dimensiunii organizationale a spatiului social.

Asigurarea confortului psihologic trebuie sa primeze în spatiul social, nu "imperativele" unei rationalitati impersonale si supraindividuale.

Disociindu-se de unele aspecte ale modelelor rezumate anterior, M.Crozier le foloseste novator integrându-le constructiv într-un model propriu numit model al rationalitatii conflictale. Acest model se întemeiaza pe premisa rationalitatii deciziilor ca sursa primara de rationalizare a spatiului social. Astfel, prin deciziile sale, omul îsi singularizeaza locul sau în ontologia sociala în care se manifesta ca principal creator de ordine într-un domeniu eminamente entropic. Practica decizionala a confirmat, deja, faptul ca în orice decizie, secventa cea mai importanta o constituie"formularea problemei"; de aici decurge faptul ca, în plan social, continutul rationalitatii depinde în mare masura de "calitatile personale ale decidentilor". Acest adevar ne îndreptateste sa afirmam ca nu exista o singura "rationalitate", ci "rationalitati multiple" specifice fiecarui actor si fiecarei "microculturi" în care s-a format si dezvoltat fiecare actor.

Cum "microculturile" din care provin "actorii" sunt diferite, sau chiar opuse, "rationalitatile actorilor" antreneaza urmatoarea situatie dilematica: ori actorii iau decizii si atunci "rationalitatile lor" intra în conflict, ori evita luarea deciziilor si genereaza riscul supravietuirii organizatiei. Restrângându-si consideratiile, în exclusivitate asupra organizatiilor, M.Crozier sustine ca rationalitatile divergente, în practica, "negociaza" aspectele care le diferentiaza pentru a ajunge la un "compromis" în formularea problemei. Acest "compromis" asigura echilibrul dinamic al segmentului organizat al spatiului social.

În cadrul procesului de negociere se constituie "structurile care opereaza la intersectia diferitelor jocuri ale deciziei. În cea mai mare parte, lupta rationalitatilor se da în definirea problemelor. Integrarea acestor rationalitati pare a se face mai degraba prin schimbarea structurii, decât prin negociere deschisa" . Rationalitatea conflictuala se dovedeste a fi, în ultima instanta un tip "intermediar" de rationalitate între structura sociala "standard" a societatii globale si rationalitatile "locale" ale organizatiilor.

Caracteristica principala a tipului standard de structura sociala constituie lupta permanenta dintre "grupurile strategice" si "grupurile conservatoare": daca primele exploateaza oportunitatile posibile inovarii actiunii sociale, cel e din urma sunt preocupate de mentinerea avantajelor ce decurg din oportunitatile de care dispun, deja. "Rationalitatea conflictuala" se constituie prin competitia "exponentilor" acestor categorii de "grupuri", având ca scop integrarea în "tipul" standard de structura; schimbarea structurii, la M. Crozier are sensul de schimbare a elitei organizationale.

Studiind "visul rationalitatii americane" , pe care o considera un "standard al democratiei", ajunge la concluzia ca rationalitatea defineste, în esenta, un proces neîntrerupt de a dobândi "mereu mai multa organizare"; organizarea nefiind incompatibila cu democratia întrucât democratia nu se poate dispensa de ideea unei autoritati care polarizeaza în raport cu sine celelalte segmente ale spatiului social. Faptul ca "dezordinea" sociala din societatea americana a torpilat sistematic orice proiect de "rationalizare globala" a spatiului social, demonstreaza ca "autoritatea" si "democratia" pot exista infirmând ipoteza posibilitatii de realizare a unei "rationalitati absolute" de tip sistematic.

Caracteristica principala a societatilor moderne o constituie faptul ca între ele "nu exista rationalitate absoluta, ci numai rationalitati partiale, contingente, legate de circumstante."

Statutul actual al organizarii democratice a spatiului social releva faptul ca rationalitatea sociala, în prezent, este dublu conditionata:

a) conditia necesara o reprezinta democratia, iar

b) conditia suficienta este asigurata de autoritate.

Cât priveste dimensiunea praxiologica a acestei "rationalitati moderne", ea dovedeste un izomorfism între palierele micro si macro ale socialului: la ambele niveluri se stabilesc raporturi formale între un "grup supraorganizational" si "masa organizatiei". Grupul supraorganizational (indiferent ca este Statul, grupul strategic sau cel conservator) cumuleaza prerogativele initierii si stapânirii "regulilor jocului organizational".

Rationalitatea sociala se dovedeste a fi, în ultima instanta, o rationalizare a "jocurilor" organizationale ce se desfasoara la nivelul tuturor organizatiilor din spatiul social. Întrucât "fiecare organizatie îsi are reguli proprii" pentru "jocul" organizational care o particularizeaza în societatea globala, "negocierea" între rationalitatile fiecareia este un proces fundamental pentru sensul evolutiei sociale. Obiectul de studiu este tocmai continutul acestui proces, si nu rezultatul acestui proces, deoarece sociologul nu este un simplu "grefier" al societatii, ci un participant activ la corijarea traseelor de patologie sociala ale societatii moderne în care "birocratizarea" structurilor "reprezinta un rau necesar". Problema este nu aceea a eliminarii totale a "birocratiei" ci a reducerii acesteia la un minimum necesar care face posibila organizarea eficienta a comunitatilor sociale si a grupurilor de interese existente în societatea umana în prezent.

Suspectata de obedienta fata de puterea institutionala , datorita pledoariei pentru "ordine" si "integrare", sociologia sistematica, atasata principal unei ipotetice "rationalitati absolute", a fost supusa unei virulente polemici din partea adversarilor "sistemismului". Acestia au inaugurat o orientare care nu are înca, o platforma doctrinara. Cunoscuta deja, sub numele de "criticism", aceasta orientare este, uneori, considerata ca sursa de inovare metodologica si de initiere a procesului schimbarii de paradigma pentru viitorul sociologiei ca stiinta.

O solutie de mediere între "sistemism" si "criticism" a fost inserata în circuitul stiintific de catre E.Dahlstrom, care pleaca de la premisa ca "o societate rationala trebuie sa îndeplineasca anumite cerinte, pornind de la faptul ca, totdeauna, controlul sistemului (elitei) este responsabil fata de periferie (nonelita), ca oamenii participa democratic în sistem si ca alocarea valorilor satisface nevoile oamenilor" . Inspirata din analogia dintre planificare si rationalitatea sociala, conceptia lui E. Dahlstrom se vrea o forma de protest fata de instrumentalizarea socilogiei din doctrinele sistemice. Modelul rationalitatii aferent acestora se bazeaza pe premisa stabilirii nevoilor oamenilor de la "neutru" unde se fixeaza scopurile actiunii sociale, stiintelor sociale, implicit sociologiei, revenindu-le identificarea mijloacelor operative de realizare efectiva a scopurilor.

Domeniul de impliacre pentru stiintele sociale l-ar constitui, astfel, rationalizarea instrumentala. Aceasta rationalizare instrumentala a contribuit, însa, la "sectorizarea" rationalitatii spatiului social global, antrenând o amplificare a procentului de irationalitate inerent societatii moderne. De aceea, pentru viitor, este preferabil sa fie orientat efortul de investigare al stiintelor sociale catre rationalitatea substantiala.

În particular, sociologia trebuie sa cumuleze în mod legitim, prerogativele formularii scopurilor sociale colective prin definirea clara a rationalitatii nevoilor care se reflecta în scopurile propuse. Pentru a se ridica la înaltimea acestor exigente, este imperios necesara o noua abordare a rationalitatii, care sa surmonteze atât limitele medelului tehnologico-birocratic, cât si modelul liberal autonom.

Aceasta noua abordare se impune datorita faptului ca cele doua modele amintite anterior reprezinta doua extreme: primul centralizeaza pâna la monopolizarecunoasterea sociala, cel din urma disperseaza procesele dezarticulând actiunea sociala care devine, astfel, ineficienta.

Aceasta noua conceptie asuprarationalitatii sociale propusa de E. Dahlstrom este cunoscuta sub numele de model al actiunii democratice. Întrucât acest model este inspirat din social-democratia tarilor scandinave (si tocmai de aceea "pigmentat" ideologic), continutul sau nu este lipsit de unele accente politologice sau chiar de politica curenta. Semnalându-le, o facem în primul rând pentru a ne afirma deschis intentia de a retine în exclusivitate aspectele sociologice ale acestui model.

Rezumativ, modelul actiunii democratice articuleaza urmatoarele niveluri de analiza:

a) cunoasterea sociala prin "explorarea practica" a întregului univers problematic al vietii sociale;

b) elevarea nivelului de întelegere al "maselor" prin plasarea lor în contexte participative care sa le mareasca posibilitatea de cunoastere a proceselor care definesc societatea moderna;

c) legitimarea actiunii sociale numai prin întemeierea deciziilor pe baza rezultatelor cercetarii stiintifice a spatiului social global;

d) colaborarea organelor legislative cu instantele specializate în cercetarea stiintifica a fenomenalitatii socialeîn scopul organizarii "cercetarii-actiune" care poate înlocui practica decizionala actualaîn care cei ce iau decizii sunt, de cele mai multe ori, foarte departe de "pulsul" real al problemelor pe care încearca sa le rezolve;

e) trecerea stiintelor sociale de la faza de "justificare" a realitatii sociale, sau de înregistrare pasiva a datelor de tip "sociografic" la o faza "criticista", prin promovarea unor puncte de vedere rezolutive în raport cu problemele studiate;

f) renuntarea la prejudecata conform careia numai "elitele" ar putea sa rezolve eficient si competent problemele de fond ale societatii si antrenarea tuturor "actorilor" în toate etapele "cunoasterii sociale" a problemelor, respectiv în stabilirea strategiilor de actiune rezolutiva. "Teza ca poporul este forta creatoare a istoriei poate sa devina adevarata si în aria producerii cunoasterii sociale, si aceasta poate fi semnificatia centrala a modelului actiunii democratice" .

Prin "cunoastere sociala" E. Dahlstrom defineste procesul de întelegere a genezei socialului si a sensului evolutiei societatii umane, aspecte prin care "elitele" au organizat spatiul social din punctul de vedere al intereselor de grup. O adevarata "democratizare" a spatiului social comporta nu numai o largire progresiva a ariei de "cuprindere" a elitelor, ci si un acces al tuturor membrilor la "cunoasterea sociala", respectiv o aducere a "vointei colective" a maselor în spatiul deciziei. Cum decizia eficienta presupune cunoasterea temeinica a tuturor aspectelor în numele carora se exercita, "cunoasterea sociala" este considerata de E. Dahlstrom ca parte componenta a "democratizîrii" progresive prin largirea ariei de cuprindere a cunoasterii atât a "produselor" cunoasterii sociale, cât si a "procesului" de cunoastere. Logica socialului apare, în aceasta perspectiva, ca o logica a actiunii si participarii democratice a oamenilor la stabilirea scopurilor colective pe baza evaluarii nevoilor lor individuale.

În acest context, rationalitatea sociala defineste tocmai procesul de "autocunoastere si autodezvoltare a colectivitatilor umane" dezvaluindu-se a fi o parte a miscarii istorice reale, nu o "schema" sau un "model" abstract menit a "ordona" o realitate haotica si aflata sub zodia spontanului.

În prezent, ca rezultat al diviziunii sociale a muncii, societatea prezinta o diviziune structurala institutionalizata la nivelul unei "fragmentari institutionale" corespunzatoare. Refacerea unitatii organice a spatiului social este sarcina "socilogiei militante" care trebuie sa imprime "militantism" eficient tuturor stiintelor sociale în scopul reducerii conflictelor de interese pe care le genereaza actuala "farâmitare institutionala".

Reconstructia rationalitatii sociale, fiind o necesitate obiectiva pentru practica sociala nemijlocita, nu poate începe decât cu proiectarea unor programe socio-culturale compatibile cu tendintele de fond ale miscarii istorice ireversibile. Rationalitatea sociala nu este, deci, un rezultat al actiunii exogene, ci defineste procesul însusi de articulare endogena a vectorilor de actiune ai tuturor "actorilor" grpati în structurile sociale legitimate institutional.

Reprosând tuturor tentativelor de definire a "rationalitatii sociale", cunoscute pâna acum, fie partialitatea, fie inconsistenta premiselor, J. Elster se disociaza critic de orice analogie a rationalitatii sociale cu alte tipuri de rationalitate. În particular, cu modelul organicist, integrat în demersul sociologic de catre rationalitatea functionala, J.Elster polemizeaza deschis pentru a-si contura mai precis originalitatea punctului sau de vedere. Astfel, daca sociologia functionalista, plecând de la preluarea mecanica a rationalitatii "perfecte" existente în spatiul biologic, a ajuns la postularea aceleiasi rationalitati în spatiul social, realitatea rarta ca "nu exista nici un mecanism social corespunzator selectiei naturale care ne-ar permite sa inferam ca functiile latente ale unei structuri mentin în mod tipic structura prin relatii de feed-back" .

Aceasta diferenta devine evidenta daca analizam "mediul înconjurator": în cazul organismelor biologice mediul este considerat constant, spre deosebire de cel specific omului care nu poate fi constant deoarece este în permanenta modificat sub impactul actiunii generate de interesele sale individuale si comunitare, institutionalizate sau nu.

Rationalitatea biologica defineste cresterea performantelor indivizilor, sau a speciilor întregi, în adaptarea la un mediu considerat constant (biotopul); de aceea ea este o rationalitate "parametrica". Acest tip de rationalitate este "locala", nu globala.

Rationalitatea sociala, având ca obiectiv o crestere globala a performantelor si desfasurându-se într-un mediu dinamic nu mai poate fi perfecta; ea este, inevitabil, imperfecta. Ea ar putea deveni "perfecta" în situatia în care oamenii ar dispune în mod egal de toata informatia de care dispune sistemul social si ar actiona pe baza unor principii si metodologii împartasite si acceptate de toti actorii.

O astfel de "situatie actionala" s-ar putea crea numai prin centralizarea si distribuirea egala a informatiei disponibile la nivelul tuturor actorilor. Or, acest lucru este posibil numai în comunitatile traditionale si cele mai restranse numeric si structural. Societatilor moderne le este caracteristica "rationalitatea imperfecta" potrivit careia actorii si structurile sunt parti componente ale mediului social aflat într-un echilibru dinamic.

Urmarind o "maximizare globala" si pe termen lung a performantelor, ea se dovedeste a fi o rationalitate strategica a carei teorie urmeaza a fi elaborata cu aportul conjugat al sociologieisi al celorlalte stiinte social-umaniste. Cu titlul de contributie personala la aceasta "teorie a rationalitatii strategice", J. Elster lanseaza în circuitul specific doua concepte: cel de "autoobligatie" si cel de "automanipulare". Autoobligatia reprezinta o cale privilegiata de a rezolva problema slabiciunii vointei; ea este tehnica principala pentru realizarea rationalitatii (imperfecte) prin mijloace indirecte .

Premisa de la care pleaca J. Elster este urmatoarea: o actiune sociala, proiectata rational la nivel global, nu poate fi urmata numai de ratiunea individuala deoarece interesul epistemic este numai una din componentele motivatiei participarii actorilor. O crestere a performantelor participarii "performante" implica si aportul vointei, sentimentelor si credintelor care fortifica energetic participarea individuala si colectiva la actiune. Cum prezenta factorilor afectvi ridica riscul manipularii "maselor", pentru atenuarea acestui risc este necesara "automanipularea" ca principala pârghie de depasire a impedimentului amintit.

Un alt segment al rationalizarii imperfecte îl constituie, în conceptia lui J. Elster, utilizarea unor "strategii stereotipe" de actiune. De ce sunt ele necesare?

Pentru ca, în mod practic actorii aleg cai optime de actiune între mai multe alternative posibile, iar timpul afectat acestor alegeri ridica costurile globale ale actiunii, reducându-I gradul de competitivitate.

Recurgerea la o "credinta (irationala) într-o valoare determinata" cu rol de arhetip scurteaza timpul alegerilor, "rationalizeaza" actiunea prin articularea mutuala a asteptarilor actorilor, dar confera rationalitatii un caracter imperfect. Totusi, pe moment, aceasta rationalitate imperfecta reprezinta maximul posibil care poate fi obtinut în eforturile omului de a-si construi un mediu social si uman în conditii mai bune pentru dezvoltarea plenara a personalitatii sale. O caracterizare deplina a ceea ce înseamna sa fii uman ar trebui sa includa cel putin trei trasaturi: omul poate fi rational în sensul sacrificarii deliberate a gratificatiei prezente pentrucea viitoare; el nu este deseori rational, ci manifesta mai curând slabiciunea vointei. Chiar atunci când nu este rational, stie aceasta si se poate autoobliga sa se apere împotriva irationalitatii. Aceasta rationalitate de grad secund sau rationalitate imperfecta tine cont atât de ratiune, cât si de pasiune. Ceea ce se pierde, poate, este sensul aventurii . În acest context, ceea ce se dorea a fi o teorie globala, se releva a fi, mai degraba. O "tehnica de ghidare si evaluare a actiunii marcate de inconsistenta în timp a preferintelor".

Ca pledoarie pentru integrarea subiectivitatii umane în realitatea proteica a lumii moderne, tehnica rationalitatii imperfecte constituie un element deloc neglijabil în resurectia problematicii rationalitatii sociale ca obiect al reflexiei calificate si al practicii novatoare caracteristice "expertilor" în stiintele social-umaniste contemporane.

"Rezistenta epistemologica" pe care o manifesta rationalitatea sociala este, în esenta, trasatura definitorie a realitatii sociale: un echilibru dinamic ca garantie a continuarii procesului dezvoltarii.

BIBLIOGRAFIE

Studiu de autor

RAŢIONALITATEA SOCIALĂ

-descriptiva - consta în a stabili ceea ce întelege o comunitate de dimensiuni oarecare prin rationalitate ;

-normativa - consta în a prelua si generaliza un concept al rationalitatii dintr-un domeniu amintit pentru toate domeniile ;

-deductiva - consta în derivarea unei determinari a rationalitatii dintr-o propozitie mai generala .

-stiinta moderna care "desfarmeca" natura din momentul în care vede în ea doar un sistem de legi ;

-morala care se întemeiaza pe recunoasterea libertatii subiective a indivizilor ;

-arta moderna arta în care forma si ontinutul sunt determinate de "intensitatea absoluta" .

-în plan economic : economie bazata pe "întreprinderea capitalista"

-în plan politico-administrativ : organizare având ca nucleu statul bazat pe un sistem de impozite centralizat si permynentizat , care dispune de forta militara , care monopolizeaza aplicarea dreptului si aplicarea legitima a fortei

-în plan cultural : "stiinta moderna , constând în cunostinte empirice , având capacitatea de prognoza , care sprijina stapânirea instrumentala a evenimentelor empirice . Daca se poate spune la un mod general ca rationalitatea înseamna fie stapânirea diversitatii empirice , prin concepte de diferite grade de generalitate , fie atingerea unui scop prin calcularea mijloacelor adecvate , atunci se poate admite ca în societatea moderna , al doilea sens a devenit caracteristic.

-"actiunea rationala în raport cu un scop " (e actiunea celui care cântareste atât mijloacele fata de scopuri , cât si scopurile fata de consecinte , ca si diferitele scopuri posibile , unul în raport cu altul) ;

-"actiunea rationala în raport cu o valoare" (e actiunea celui care actioneaza în serviciul convingerii sale , fara a lua în considerare urmarile previzibile ale acesteia) .

Rationalitatea stiintei

în "Logical Foundation of Probability" (1951) a fundamentat rationalitatea stiintei în corectitudinea unor reguli pe care le-a identificat cu regulile inductiei . Inductia confera rationalitate stiintei , care o foloseste dar nu se reduce la ea (metodologismul).

-metodologie riguroasa ;

-controlul intersubiectiv si repetabilitatea principala a cunostintelor ;

-metoda deschisa , bazata pe excluderea orcarui alt motiv , exceptând cel al cautarii cooperative a adevarului ;

-întemeiere prin recunoasterea superioritatii celui mai bun argument .

-se pot construi stiinte sociale dupa modelul naturalist (psihologia experimentala , sociologia) ;

-un pluralism metodologic a ramas nedepasit în practica de cercetare a societatii , de exemplu .

Rationalitate si Comunicare

Rationalitatea si comunicarea sunt legate launtric din urmatoarele motive :

-nu putem vorbi de rationalitatea unei cunostinte sau actiuni care sa fie "privata" ; o cunostinta sau actiune ratiopnala îsi pastreaza calificarea în fata a cel putin doua subiecte ;

-interactiunile umane se bazeaza pe intersubiectivitatea comunicativa în cadrul unui grup sau comunitati ;

-în conditiile unei vieti sociale din ce în ce mai complexa , nu ne mai putem sprijini delimitarea a ceea ce e rational de ceea ce e irational , pe repere precum stiintele , traditia , autoritatea ; doar comunicarea sociala poate constitui un astfel de reper .

Comunicarea si rationalitatea ei

a adus obiectii kantismului , indicând consecintele lui inacceptabile : Kant nu poate evita reducerea preceptelor morale la simple postulate , lipsite de perspectiva realizabilitatii practice . Mead propune substituirea kantianuluio subiect transcendental cu comunitatea indivizilor ce cationeaza si comunica , indivizi care , departe de a se stinge în multimea amorfa , sunt nu numai conditionati de comunitate , ci si conditie a acesteia . Mead considera constiinta ca o parte a "actiunii sociale" . În psihologia sociala nu construim comportamentul grupului social luând în seama comportamentul fiintelor individuale ce compun acest grup . Plecam mai curând de la un întreg social , o complexa activitate de grup , înauntrul careia noi analizam comportamentul fiecarui individ izolat . Grupul social este conceput de Mead ca un grup structurat , care integreaza actiunile indivizilor ce-l compun ; el este caracterizat de interactiuni care sunt mijlocite comunicativ .De aceea , cercetarea comunicarii este calea pentru a identifica mecanismul integrarii în grupul social .

telos-ul ei imanent , care este "întelegerea". Conditiile atingerii întelegerii nu sunt numai conditii de limbaj .

întelegere discursiva . Delimitarea formei mai înalte a comunicarii , care este discursul , satisface mai bine decât distinctiile teoriilor empirice ale comunicarii nevoile unei teorii a rationalitatii care depaseste restrictiile spre o identificare a rationalitatii cu adecvarea la lumea data în experienta , ce se stabileste prin întemeiere în cadrul unui proces comunicativ deschis . Discursul este cadrul întemeierii ce asigura rationalitatea propozitiilor , ctiunilor so obiectivarilor lor , presupunând o situatie de vorbire ideala în care domneste exclusiv coercitia propriu-zis fara coercitie a celui mai bun argument , care permite verificarea metodica obiectiva a sustinerilor si solutionarea motivata rational a problemelor practice.

Habermas cerceteaza comunicarea plecând de la o baza sociologica : comunicarea satisface în societate nevoia de "coordonare a sectiunilor" . "Întelegerea implicita de comunicare" este însasi mecanismul de coordonare a actiunilor . "Actiunea comunicativa" a vorbitorilor e mereu plasata în "contexte situative" care sunt la rândul lor , parti din lumea traita a vietii participantilor la comunicare . Din acest moment teoria "actiunii comunicative" se prelungeste organic într-o teorie a societatii . Societatea e deci o comunitate în sensul ca indivizii ce o compun preiau comportamentul altuia în formarea propriului comportament ca o conditie a posibilitatilor vietii sociale .

Rationalitate si identitate

Bibliografie:

A. Marga - Rationalitate , comunicare , argumentare , Ed . Dacia , 1991

Date bibliografice:

Jurgen Habermas s- a nascut în 1928 la Dussenldaf. Pâna în 1954 (dupa absolvirea din 1949) învata filozofie, istorie, economie si psihologie la Universitatile din Gottingen si Bonn. Între 1955 si 1959 este asistentul lui Th. Adorna. Invocam perioada 1961 - 1964 când preda filozofie la Heidelberg. Revine în 1981 în Frankfurt unde din 1983 este profesor de sociologie.

La sfârsitul anilor '60 Habermas recunoaste ca actiunea sociala nu poate fi explicata numai prin modelul actional al muncii, deoerece într- un model teleologico - rational nu se poate explica interactiunea, sau altfel spus nu se poate explica derularea comunicatiei intersubiective. Sustinea ca interactiunea dintre persoane si obiecte apar numai prin actiunea comunicativa dintre o persoana si alte persoane.

Munca este o actiune rationala teleologica. Poate sa fie îndreptataspre realizare de scop sau poate sa fie o alegere rationala sau amândoua.

Interactiunea este o actiune comunicativa dintre mai multe persoane si este orientat de simboluri. În functie de aceste doua tipuri de actiune diferentiaza în doua subsisteme pe societatea luata în sens larg. Societatea apare ca o dihotomie. Specificul societatilor înalt dezvoltate o vede în faptul ca subsistemul actiunii rationale - teleologice a muncii intra atât an sfera politicului cât si în sfera interactionala. În sfera politicului devin mijloace de legitimizare a puterii laolalta cu stiinta si tehnica. Astfel stiinta si tehnica posed functii legimititazoare din momentul devenirii lor în mijloace de productie eficiente. Prin ethosul neutru al actiunii rationale de scop sau finalitate se masoara succesul adaptarii si integrarii. Ex: skinheadi? neadaptati pentru ca au valori nationale. El a încercat o apropiere a structural functionalismului cu sociologia moderna a conoasterii prin evidentierea a doua categorii de baza una avand o istorie eminamente anglo - saxona, cealalta însa provenind dintre filozofia germana: sistemul si universul vietii. Aceste doua categorii sunt de fapt colectoare teoretice a actiunilor de tip comunicativ si de munca. Din punctul de vedere a sistemului a luiParsons,sociologia este angrenata în studierea activitatii de fixare si atingere de finalitati a sectorului economic si politico - administrativ. Universul vietii a gândirii germane nu face altceva decât analize schemelor de integrare, de socializare. Asadar când functionalismul se ocupa de sistem neglijeaza conditiile integrarii, socializarii închegate tocmai în universul vietii. Dar tot asa si cand sociologia moderna a cunoasterii se concentreaza asupra structurii normativo - simbolice neglijeaza ceea ce este peste astea - sistemul. Însa la cercetarea sistemelor sociale aceste doua planuri trebuie tratate contextual si coerent. Asta este solutia lui Jurgen Habermais înca din 1973.Logica sistemului poate sa fie în contradictie cu logica universului vietii.

Drumul parcurs de universul vietii de la "distrugerea" miturilor, secularizarea religiei pâna la filozofii, ideologii si formarea identitatilor particulare de grup era totdeauna compatibil cu modurile de functionare a sistemului. Astazi însa, dupa anii '70 prin cresterea fortelor de productie a dus la schimbari în structura de interactii a universului vietii, iar aceste schimbari împiedica realizarea optima a functiunilor sistemului (ex: anomia, soc ecologic, tulburari colective de personalitate). Însa daca sistemul lasa în sfera publica valorile si scopurile proprii de dezvoltare, acestea sunt nimicite (ex: problema centralelor nucleare). Daca nu lasa aceste scopuri în sfera publica a comunicarii în universul vietii atunci sistemul pierde din legitimitate. Este o dilema foarte grava. Problema este de fapt ca sistemul politic trebuie sa formuleze imperative rationale nu numai pentru sistemul economic ci trebuie sa introduca în sfera publica a câtorva exigente functionale, care odata intrate se transforma în motive si motivatii de învatare si actiune conform maximelor sistemului. Dar relatia sistemului cu sfera publica a devenit conflictuala, deoarece politicul ca un subsistem al "sistemului" nu este "nebun" ca sa distruga ? economica doar pentru satisfacerea nevoilor dealtfel democratic legitime ale universului vietii. În schimb însa, sistemul conform ratiunii economice sugruma universul vietii. Lumea vietii este colonizata de rabdare. Solutia la aceasta dilema ar putea reprezenta dupa Habermas un nou tip de rationalitate, care sa înlocuiasca rationalitatea de tip sistem. Acest nou tip de rationalitate o cheama: comunicarea orientat spre reconciliere sociala.

Dupa parerea lui Habermas cercetarea structurii specifice a lumii vietii cât si tipul de actiune comunicativa specific lui este obiectuul sociologiei.

Accepta diferentierea functionala propusa de Weber, Parsons, Luhman, dar faptul diferentierii explica prin lumina lumii vietii. Explica ca si Marx patologiile lumii vietii prin efectele nedorite ale diferentierii functionale. Ratiunea comunicarii ca o actiune sociala, are la Weber o definire de intentie de actiune, adica premargatoare actiunii. Dupa Habermas exista doua tipuri de actiue comunicativa: actiunea strategica si actiunea orientata spre reconciliere sociala. Primul este o actiune instrumentala, daca se urmareste - prin folosirea tehnicilor de actiune - o eficienta sporita. Toate actiunile ce nu sunt legate de de o finalitate sau un succes sunt actiuni comunicative. Ce înseamna orientarea spre reconciliere sociala? Este "procesul de negociere a asocierii subiectilor capabile de comunicare si actiune" . Aceasta întelegere are scopul consensului, consensul realizat prin cooperare, întelegere, compromis. Aceasta întelegere este prezenta în limbajul uman. Baza normativa dorita de noua teorie sociala se afla în limbaj, în reciprocitatea întelegerii derivate din comunicare.

Prin actiunea comunicativa se întelege nu când în centrul actiunii sunt interese personale sau nevoi individuale, ci când actiunea este coordonata de acturi de reconciliere, de întelegere.

a) actiunea teleologica,care urmareste realizarea unei finalitati si alegerea cea mai adecvata (eficienta) dintre alternative;

b) actiunea normativa unde exista în cadrul grupurilor valori comune si membrii grupului se orienteaza dupa ele;

c) actiunea comunicativa: este vorba de interactiunea a doua subiecte cel putin, care sunt abile de comunicare verbala. Au de gând gasirea acorduluian armonizarea actiunilor lor. Aici conceptul central este interpretatia.

În cazul actiunii teleologice avem presupus o singura lume obiectiva. Aceste actiuni sunt validate prin enunturi cu caracter faptic de continut propozitional (adevarat sau fals). Important este ca reusita depinde si de alti, care sunt amabili de cooperare numai în cazul când acesta coincide cu intervalele lor egocentrice.

În cazul actiunii normative pe lînga lumea obiectiva intra si lumea sociala a actorului. Lumea sociala este lumea contexturilor normative. Actiunile sunt validate prin justetea normativa (valid sau invalid). Actiunea dramaturgica este o interactie sociala, unde actorii se "autodeschid" reciproc. O pun subiectivitatea la mai vizibil si încearca sa o faca acceptata de public. Un fel de incredibilitate subiectiva.

2) justetea normativa (valabil - nevalabil);

3) credibilitate subiectiva (credibil - incredibil).

când cineva vrea sa înteleaga faptele;

când cineva vrea sa înteleaga un context normativ;

când cineva vrea sa înteleaga o raportare subiectiva

schema

- a identitatii de grup;

Cultura   Societate Personalitate

repr. Culturala	pierdere de sens	retragerea legitimitatii	criya de orientare sau educatie
integrare sociala	nerelevante identitatilor colective	anomie	alienare
socializare	discontinuitate în traditii	retragerea motivelor	patologii psihice

Cultura

Societate

Personalitate

repr. culturala

traditii,

tezaurul

cunostintelor

culturale

cunostinte

înnoite cu

caracter

legitimizator

reînnoirea

cunostintelor

educativo -

formative

integrare sociala

imunizarea

unui   grup

de orientari

de valoare

activitatii recunoscute

coordonarea

intersubiectiv

reproductia

pathernurilor

de apartenenta

sociala

socializare

însusire

de cultura

interiorizarea

valorilor

formarea

identitatilor