O analiza a discursurilor cu referire la relatiile majoritate - minoritati practicate în România dupa 1989 scoate în evidenta existenta a trei tipuri distincte: un discurs majoritar, un discurs minoritar conformist si un discurs minoritar revendicativ. Minoritarii conformisti sunt cei ce au grija sa integreze sistematic în discursul lor referiri la faptul ca sunt cetateni loiali ai României, ca se simt acasa în România, accentuând de asemenea bunele relatii pe care le au, atât cu institutiile statului român, cât si cu concetatenii lor majoritari. O mare parte a raporturilor între majoritate si minoritarii revendicativi se structureaza pe ideea ca minoritarii cer, revendica, cât mai mult posibil, în timp ce majoritarii acorda, cedeaza, cu grija însa de a ceda cât mai putin posibil. Totul ca într-un joc cu suma nula în care orice câstig al minoritarilor echivaleaza cu o pierdere pentru majoritari.
Un leitmotiv al discursului minoritar îl reprezinta dreptul la o viata interna proprie a comunitatii respective, recunoscuta public. Se folosesc în acest context termeni variati: separare, autonomie, privatitate comunitara, sau se face referire la ideea de protectie, mentinere, prezervare a identitatii culturale/nationale proprii, identitate amenintata cu asimilarea de catre societatea majoritara. Esenta discursului minoritar revendicativ ar fi deci: "suntem diferiti si vrem sa ramânem diferiti si sa fim recunoscuti ca atare".
In cadrul discursului majoritar cu referire la minoritati, dominant este însa leitmotivul comunicarii, al deschiderii spre relationarea cu celalalt, oferita cu generozitate de majoritari si solicitata minoritarilor, pericolul avut în vedere, la scara întregii societati, fiind definit în termeni de izolare sau segregare a grupurilor minoritare. Esenta unui astfel de discurs ar fi deci: "traim în aceeasi tara, prin urmare trebuie sa comunicam, orice tendinta de izolare fiind un pericol pentru stabilitatea societatii".
Dincolo de ceea ce afirma explicit sau implicit cele doua tipuri de discurs, ambele au în subsidiar o idee fundamentala: comunicarea interculturala submineaza afirmarea identitatii, favorizând asimilarea, iar afirmarea identitatii în lipsa comunicarii interculturale submineaza coeziunea si stabilitatea societatii. O alegere ar fi deci necesara din aceasta perspectiva: favorizarea fie a identitatii, fie a comunicarii. Am putea astfel vorbi de un continuum având la cele doua doua extremitati identitatea, respectiv comunicarea[1].
Discursurilor practicate de reprezentantii celor doua grupuri, majoritarii si minoritarii revendicativi, li se agauga însa cele ce îsi propun sa se situeze deasupra clivajelor majoritate/minoritate, ele apartinând în principal specialistilor în domeniu si politicienilor, putin numerosi, focalizati pe ideea reconcilierii ca singura solutie pentru sta 10110u2014k bilitatea sociala durabila. Acestea sunt discursurile de tip multicultural si intercultural[2] care, plecând de la recunoasterea diversitatii culturale, propun modele de societate în care sunt valorizate în egala masura, atât pastrarea si dezvoltarea identitatilor specifice, cât si comunicarea interculturala. Din perspectiva tipurilor de discurs analizate mai sus o astfel de optiune poate fi însa receptionata de cele doua grupuri în doua moduri distincte. Astfel, în prima varianta, optiunea multiculturala/interculturala va fi privita ca idealista si lipsita de corespondent în realitate, ramânând deci un discurs steril ce va continua sa fie interpretat selectiv de cele doua parti: minoritarii accentuând aspectele legate de identitate, iar majoritarii pe cele legate de comunicare. Nici cealalta varianta nu este însa satisfacatoare, ea presupunând întelegerea multiculturalitatii/interculturalitatii ca un compromis, un punct median în continuumul identitate - comunicare în care ar exista si putina identitate, si putina comunicare, desigur spre frustrarea reprezentantilor ambelor grupuri.
Vom încerca în cele ce urmeaza sa argumentam posibilitatea reala ca o societate, cum este cea a României contemporane, sa favorizeze simultan dezvoltarea identitatilor specifice si comunicarea interculturala, fara ca acest lucru sa presupuna vreo pierdere pentru majoritari sau minoritari. Ne vom baza pe ipoteza ca cele doua dimensiuni, identitatea si comunicarea, nu reprezinta extremitatile unui continuum ci doua variabile independente ce permit însa o mai clara analiza a raporturilor dintre diferitele grupuri din cadrul unei societati multiculturale. In acest scop, propunem adaptarea unor concepte elaborate în cadrul a doua teorii din psihologia sociala si, respectiv, psihologia interculturala. Este vorba despre modelul TILT (Teaching individuals to live toghether) elaborat de Kalman J. Kaplan si de teoria strategiilor de aculturatie a imigrantilor elaborata de J. W. Berry.
Modelul TILT a fost elaborat de Kaplan pornind de la critica perspectivei unidimensionale asupra distantei interpersonale. Modelul unidimensional al distantei presupune un continuum pe o axa ce are la o extremitate contopirea cu celalalt, iar la cealalta separarea totala. Extremitatea caracterizata prin apropiere ofera maximum de intimitate dar presupune pericolul pierderii constiintei sinelui. Extremitatea ce reprezinta îndepartarea ofera spatiu pentru afirmarea sinelui dar presupune singuratate si izolare. Intre cele doua extremitati reciproc exclusive se situeaza un punct median ce permite un grad mediu de intimitate si de afirmare a sinelui.
Criticând acest model, Kaplan propune o viziune bidimensionala a distantei interpersonale, considerând ca acest concept contine doua dimensiuni distincte: distanta fata de celalalt si distanta fata de sine. Prima dimensiune este pusa în legatura cu conceptul de "atasament", înteles ca reprezentând capacitatea de a relationa cu ceilalti, spre exemplu, capacitatea de a întinde mâna pentru a primi sau da ajutor. Cea de-a doua dimensiune este asociata conceptului de "individuatie", înteles ca un construct intrapersonal legat de capacitatea de a se diferentia de ceilalti.
Modelul TILT suprapune peste viziunea traditionala, unidimensionala, o viziune bidimensionala a distantei interpersonale, eliminând astfel si ambiguitatile din definirea termenilor de "apropiere" si "îndepartare" interpersonala. Astfel, daca modelul traditional presupune o relatie de proportionalitate inversa între atasament si individuatie (cu cât atasamentul este mai puternic, individuatia va fi mai redusa si reciproc), modelul bidimensional nu implica o astfel de relatie, considerând cele doua dimensiuni ca find independente.
In acest spatiu bidimensional rezulta patru pozitii ce includ cele doua extremitati ale modelului unidimensional dar si doua pozitii ce nu sunt puse în evidenta de modelul anterior. Astfel, acest model defineste distanta interpersonala sanatoasa, nu printr-un nivel mediu de individuatie si de atasament, ci ca un echilibru între cele doua dimensiuni, echilibru corespunzator pozitiei D din figura de mai sus, caracterizata atât prin individuatie cât si prin atasament.
O alta componenta a modelului TILT, relevanta pentru discutia noastra, este legata de conceptele de "ziduri" si de "frontiere"[3]. Zidurile se refera la barierele dintre persoane si au rolul de a-i mentine pe ceilalti în afara, în timp ce frontierele se refera la conturul sinelui, având rolul de a marca diferentierea sinelui. Prin analogie, zidurile pot fi asociate cu un bandaj, în timp de frontierele corespund pielii de pe mâna. Zidurile sunt legate de capacitatea de a se conecta, de a relationa cu ceilalti, aceasta însemnând diferite pozitii pe axa atasamentului: zidurile permeabile corespund unei capacitati ridicate de relationare, iar zidurile opace unei capacitati reduse de relationare. Frontierele, legate de capacitatea de diferentiere fata de ceilalti, reprezinta puncte diferite pe axa individuatiei: frontiere puternice corespund unei capacitati ridicate de diferentiere, iar frontiere slabe unei capacitati reduse de diferentiere.
In fine, un alt set conceptual al modelului TILT la care facem referire este cel al nevoilor si temerilor de relationale si de diferentiere. si acestea sunt asociate modelului bidimensional descris mai sus. Astfel, atasamentul sanatos corespunde cadranului în care individul are atât nevoie de relationare, cât si nevoie de diferentiere, celelalte trei cadrane corespunzând unor stari în care individul are cel putin un tip de temere, fie de individuatie, fie de atasament. Individul matur sanatos este cel capabil de a-si afirma cele doua categorii de nevoi. Astfel, nevoia sa de atasament va determina aparitia de ziduri permeabile, iar nevoia de individuatie va duce la constituirea de frontiere puternice. Pe masura ce individul se maturizeaza, zidurile vor fi înlocuite de frontiere. Astfel, mentinând analogia cu bandajul, sa ne gândim ca, în cazul unei rani, bandajul (zidul) are rolul de a proteja zona în care pielea (frontiera) a fost distrusa. Pe masura însa ce pielea se vindeca, bandajul îsi va pierde necesitatea. Situatia în care, la un individ, zidurile sunt mentinute în mod nenecesar, chiar si dupa ce frontierele au fost bine conturate corespunde unei stari patologice, la fel cum tot unei stari patologice îi corespunde si situatia mentinerii la individul matur a unor frontiere slabe ale sinelui.
Daca vom transfera modelul TILT de la nivel psihologic la nivel social, trecând de la distanta interpersonala la distanta sociala între grupurile ce compun o societate data, vom obtine un model perfect compatibil cu perspectiva interculturala[4]. Intr-un astfel de model, individuatia ar corespunde capacitatii grupului de a-si mentine, afirma si dezvolta o identitate culturala proprie, iar atasamentul ar reprezenta echivalentul capacitatii de a relationa cu celelalte grupuri, de a comunica si coopera. Prin analogie cu modelul TILT si pe baza argumentelor furnizate de acesta, se poate concluziona ca, o societate în care grupurile culturale ce o compun îsi afirma propria identitate, gasind în acelasi timp mecanisme de comunicare si cooperare, nu este doar posibila ci reprezinta chiar situatia dezirabila corespunzatoare unei societati "sanatoase".
Celalalt model care ofera, credem, un cadru conceptual adecvat analizei problematicii relatiilor interculturale în România este cel propus de John W. Berry pentru analiza strategiilor de aculturatie ale imigrantilor. Berry considera ca membrii unui grup de imigranti trebuie sa raspunda, afirmativ sau negativ, la doua întrebari ce definesc raportarea lor la societatea majoritara: (1) Este importanta conservarea identitatii si a caracteristicilor culturale? si (2) Este important sa se stabileasca si sa se mentina relatii cu alte grupuri? Raspunsurile la aceste întrebari determina patru variante ce reprezinta pozitia grupului imigrant: integrare, asimilara, separare/segregare si marginalizare. Termenul de separare este utilizat pentru a desemna o dorinta a grupului imigrant, iar cel de segregare cu referire la presiunea grupului dominant. O serie de cercetari realizate mai întâi în Canada si apoi în mai multe tari ale lumii au confirmat validitatea modelului si au permis elaborarea unor instrumente de masurare a pozitiei diferitelor grupuri în acest sistem.
Cele patru tipuri de
aculturatie, dupa Berry (1980)
Cele doua modele propuse, adaptarea modelului TILT la relatiile dintre grupurile sociale ce compun o societate data, respectiv, adaptarea modelului aculturatiei propus de Berry la situatia minoritatilor nationale, se dovedesc asadar nu doar compatibile ci chiar convergente. Ambele aduc argumente pentru ideea ca o societate interculturala este nu doar dezirabila ci si posibila: deschiderea spre comunicarea cu celalalt nu reprezinta în sine o amenintare la adresa identitatii grupurilor, iar mentinerea si afirmarea unor identitati specifice nu implica în mod necesar riscuri pentru coeziunea si stabilitatea societatii.
Pentru a putea aplica conceptele descrise la realitatea concreta a relatiilor interculturale din România contemporana este necesara mai întâi circumscrierea mai precisa a continutului acestor relatii. In acest sens, consideram ca doua sunt dimensiunile fundamentale ce definesc comunitatile si polarizeaza relatiile interculturale în România: apartenenta etnica, în fapt apartenenta nationala în sens etnic, reflectata de conceptul de "minoritate nationala", si apartenenta religioasa, fara ca între cele doua dimensiuni sa existe o suprapunere totala. In ceea ce priveste relatiile interetnice, distingem trei categorii bine diferentiate: cazul relatiilor cu minoritatea maghiara, cel al relatiilor cu minoritatea romilor si, respectiv, relatiile cu toate celelalte minoritati nationale afirmate public. In privinta relatiilor interconfesionale, avem în vedere, pe de o parte, relatiile bisericii majoritare ortodoxe cu celelalte confesiuni în general si, pe de alta parte, relatiile ortodoxie - catolicism, reflectate în primul rând prin relatiile cu biserica greco-catolica. Desigur, aceasta clasificare este inevitabil simplificatoare dar o consideram pertinenta pentru a orienta analiza cauzelor si a dinamicii relatiilor interculturale, recunoscând totodata gradul mare de variabilitate prezent în interiorul fiecareia dintre categoriile avute în vedere. Vom analiza în continuare fiecare caz în parte, din doua perspective: cea a majoritatii si cea a minoritatii. Aprecierile facute au la baza în mare masura activitatile realizate de Institutul Intercultural Timisoara, reflectarea în presa a acestei problematici dar si unele studii empirice. Ele trebuie considerate ca puncte de plecare, ca ipoteze ce necesita o validare mai riguroasa.
Relatiile interconfesionale sunt privite diferit de majoritari si minoritari, în primul rând datorita marii asimetrii numerice între biserica majoritara si celelalte confesiuni. Daca prima propune argumente, în principal de natura simbolica, pentru legitimarea unei pozitii dominante, cele din urma lupta pentru afirmarea publica pe baze de egalitate, mizând pe principiul dreptului la diferenta. Acestea au tendinta de a se situa în cadranul C al schemei propuse mai sus, corespunzând tendintei de separare si pun accentul pe construirea si mentinerea unor ziduri cât mai opace, în vederea constituirii unor frontiere ferme.
In privinta relatiilor interetnice, este importanta distinctia între nivelul reprezentantilor politici si cel al comunitatilor locale[6]. In general însa, rolul primordial în definirea raporturilor între grupurile etnice apartine, în opinia noastra, liderilor politici. Lucrurile vor continua sa ramâna asa atâta vreme cât societatea civila nu va ajunge într-o faza mai avansata de maturizare. In prezent, dupa cum reiese si din mai multe studii empirice , tendinta este de a considera relatiile directe, la nivel local, ca fiind bune, în timp ce relatiile generale dintre comunitati sunt descrise prin preluarea temelor si pozitiilor din discursul politic.
In cazul relatiilor dintre majoritatea româna si minoritatea maghiara cea mai frecvent întâlnita atitudine la majoritari este de a reprosa minoritatii, sau chiar de a denunta ca pe o încalcare a îndatoririlor de cetatean român, tendintele de a dezvolta o viata comunitara separata. Perceptia separarii este accentuata desigur de inaccesibilitatea limbii maghiare pentru români, si în special pentru cei ce au migrat dintr-o zona fara populatie maghiara în zone în care maghiarii au, nu doar o pondere demografica semnificativa, ci si o conectare profunda la patrimoniul cultural al zonelor respective. Aceasta contestare a dreptului la privatitate comunitara are desigur la baza motivatii complexe legate de dinamica socio-istorica a raporturilor de putere dintre cele doua comunitati. Daca ne referim însa la tematica si tonul discursurilor actuale, desi s-a estompat probabil în ultimii ani, ramâne valabila logica de tipul: acordam drepturi minoritarilor pentru ca suntem buni si generosi, ei însa cer tot mai mult, pentru a-si dezvolta o viata interna proprie care nu va întârzia sa conduca la institutii paralele, la separare tot mai accentuata si apoi la secesiune[8]. Altfel spus, majoritarii au tendinta de a considera ca minoritatea maghiara aluneca periculos în cadranul C al schemei prezentate, corespunzator separarii, caracterizat printr-un nivel ridicat de individuatie si un nivel redus de atasament. Ei acuza deci mentinerea inutila a zidurilor în conditiile unor frontiere bine conturate. Discursul tipic al minoritatii maghiare este, în schimb, unul de revendicare a dreptului la individuatie, acuzând majoritatea de tentative de a o împinge în cadranul A, corespunzator asimilarii , caracterizat prin individuatie redusa si atasament la nivel ridicat. Ei denunta deci tendintele de subtiere a frontierei, ceea ce justifica construirea unor ziduri puternice. Discursurile bazate pe promovarea interculturalitatii sunt asociate în acest context, de minoritari, cu tendintele asimilationiste, iar promovarea multiculturalismului este în general asociata, de majoritari, cu tendintele separationiste. Interesanta este însa compromiterea multiculturalismului prin recuperarea lui de catre politicienii majoritari în cazul refuzului înfiintarii unei universitati maghiare de stat .
Situatia este diferita în cazul minoritatii romilor si al relatiilor acesteia cu majoritatea. Astfel, schema propusa ne ajuta în acest caz sa distingem categorii diferite de atitudini, fiecare corespunzatoare unui cadran din schema. In primul rând, exista cu siguranta în cazul romilor un grup deosebit de semnificativ numeric ce a optat pentru situarea în cadranul A, al asimilarii, cu individuatie redusa si atasament ridicat. Aceasta optiune[11] este, desigur, determinata de decalajul de statut social dintre romi si restul populatiei si de riscurile expunerii la discriminare. Exista, în al doilea rând, doua categorii de romi ce tind sa se situeze în cadranul C, al separarii, caracterizat prin individuatie ridicata si atasament redus. Este vorba, pe de o parte, de comunitati de tip traditional ce îsi bazeaza în mare masura coeziunea pe delimitarea clara între romi si gadjii si pe mentinerea prioritatii normelor interne ale grupului fata de normele societatii majoritare. Pe de alta parte, din aceasta categorie fac parte activistii romi ce militeaza pentru construirea unei identitati rome de tip national dupa modelul european al constructiei nationale din secolul XIX. Actiunea lor este centrata pe definirea unor repere identitare de tip esentialist, între care redescoperirea si punerea în valoare a traditiei ocupa dealtfel un loc important, alaturi de limba, spre exemplu, ca si pe revendicarea în fata societatii majoritare a dreptului la diferenta. În al treilea rând, exista în cazul romilor un grup cu pondere semnificativa ce se încadreaza perfect în cadranul B, al marginalizarii, ce corespunde unui nivel de atasament si de individuatie redus. Este vorba, în primul rând, de grupurile de romi ce au suferit de pe urma politicilor de "integrare sociala" (în fapt de asimilare fortata) ale regimului comunist si, ulterior, de pe urma lipsei unor politici si masuri adecvate de protejare în contextul tranzitiei la economia de piata. Au fost astfel generate grupuri ce au fost rupte în mod brutal de reperele identitare traditionale, fara însa a putea asimila normele culturale ale societatii majoritare si fara a fi acceptate de aceasta. Mai mult, membrii acestor grupuri reprezinta tinta predilecta a discriminarilor si a manifestarilor de tip rasist. Atitudinea majoritarilor fata de romi este si ea foarte diferita de cea descrisa în cazul maghiarilor. Astfel, asimilarea, încurajata în cazul maghiarilor, nu este în general privita la romi cu ochi buni, refuzul declararii identitatii etnice la recensamânt sau în alte contexte oficiale (spre exemplu în mediul scolar) fiind perceput ca o înselaciune. Dimpotriva, separarea, în sensul de afirmare a propriei identitati este încurajata iar segregarea este deseori practicata, voluntar sau involuntar în numeroase situatii si este recomandata ca solutie de nationalistii extremisti. In cazul liderilor romilor, atitudinile fata de interculturalitate converg cu cele ale majoritarilor. Este semnificativ faptul ca termenul de interculturalitate este utilizat în mai multe rânduri în textul Strategiei Guvernului României de îmbunatatire a situatiei romilor, elaborata prin participarea activa a unui grup de organizatii ale romilor si aprobata prin hotarâre de guvern . Ambele grupuri, minoritar si majoritar, par a fi astfel de acord cu posibilitatea si dezirabilitatea situarii în cadranul D, al integrarii. În ceea ce priveste calea de ajungere într-o astfel de situatie, unii lideri ai romilor sustin necesitatea trecerii din cadranele A (asimilare) si B (marginalizare) mai întâi în C (separare) si doar ulterior în D (integrare).
Aceasta perspectiva asupra relatiilor interculturale permite, dupa cum s-a vazut, pe de o parte, argumentarea posibilitatii unei societati interculturale si, pe de alta parte, analiza raporturilor dintre grupurile ce compun o anumita societate. O astfel de analiza faciliteaza atât întelegerea cauzelor si a mecanismelor relatiilor "problematice" cât si formularea de strategii pertinente pentru stimularea unei evolutii care sa conduca la satisfacerea nevoilor legitime atât la nivel individual cât si comunitar.
In ceea ce priveste motivarea dezirabilitatii unei societati interculturale, a promovarii drepturilor minoritatilor, ca si legitimarea revendicarilor acestora si a strategiilor utilizate pentru obtinerea realizarii lor, avem în fata doua optiuni fundamentale[14]. Una este cea a fundamentarii acestei perspective pe recunoasterea de principiu a egalitatii culturilor si pe importanta cautarii si mentinerii stabilitatii sociale. Cealalta consta în situarea drepturilor fundamentale ale persoanei umane, între care figureaza si cele legate de recunoasterea si afirmarea identitatii (inclusiv a drepturilor ce permit aceste lucruri), ca sursa a legitimarii unor raporturi societale echitabile . In ceea ce ne priveste, suntem sustinatorii celei de-a doua variante, considerând respectul pentru demnitatea umana, si deci drepturile persoanei umane, ca sursa necesara si suficienta pentru legitimarea viziunii unei societati interculturale. Este însa o astfel de societate, chiar argumentata stiintific, o utopie? Credem ca nu. Dimpotriva, ea reprezinta în opinia noastra o tendinta naturala a societatii contemporane . Este însa vorba, nu despre o societate în care protectia diferitelor identitati este asigurata si garantata prin reguli echitabile, ceea ce ar permite limitarea, evitarea sau eliminarea conflictelor, ci despre una în care exista în permanenta un echilibu dinamic între afirmarea identitatilor si promovarea comunicarii interculturale, o societate ce recunoaste conflictele si cauta permanent mecanisme eficiente de gestionare constructiva a acestora.
Afirmatia ca avem de-a face cu o tendinta naturala spre o astfel de societate poate fi usor contrazisa cu exemple multiple din lumea contemporana. Este astazi larg împartasita ideea ca, daca perioada constituirii si consolidarii statelor nationale a fost caracterizata în mod esential printr-un proces de agregare, perioada actuala este caracterizata printr-un dublu proces, de coagulare omogenizare dincolo de granitele statelor nationale, pe de o parte, si de afirmare a diversitatii culturale prin intermediul unui tot mai pronuntat discurs de natura disociativa si diferentialista. O serie de exemple concrete pot însa ilustra si depasirea viziunii bazate pe o permanenta lupta între tendintele asimilationiste si cele de separare, pe baza acceptarii principiilor integrarii asa cum au fost definite mai sus. Un exemplu de acest tip îl poate reprezenta dezvoltarea cooperarii trans-frontaliere în zona de contact între Serbia, Bosnia-Hertegovina (în special cantonul Tuzla) si Croatia. Aici, desi ranile conflictelor sângeroase nu sunt complet vindecate, desi persista la toate partile puternice tendinte nationaliste, poate fi totusi constatata o deschidere reala spre colaborare, o constientizare a avantajelor cooperarii fata de izolare. Un alt exemplu îl reprezinta desigur evolutia din ultimul deceniu a relatiilor interculturale din România[17]. Inclinam sa credem ca vom asista în continuare la evolutii pozitive în aceasta privinta. Este dealtfel semnificativ faptul ca aceasta problematica este din ce în ce mai mult abordata, atât în mediul stiintific cât si în discursul public, în mod deschis, fara complexele si tabu-urile specifice primilor ani ai deceniului trecut.
Berry, J. W., 1980, Acculturation as varieties of adaptation. In A. Padilla (ed.), Acculturation: Theory, models and some new findings, 9-25. Boulder, CO: Westview.
Berry, J. W., 1989, Acculturation et adaptation psychologique. In J. Retschitykz, M. Bossel-Lagos et P. Dasen (Eds) La recherche interculturelle. L'Harmattan.
Berry, J. W., Poortinga, Y. H., Segalll, M. H., Dasen, P., 1992, Cross-cultural psychology - Research and applications. Cambridge University Press.
Giordano, C., 1997, Affiliation, Exclusion and the National State: "Ethnic Discourses" amd Minorities in East Central Europe. In H.-R. Wicker (ed.) Rethinking Nationalism and Ethnicity. Berg.
Kaplan, K. J., 1988, TILT: Teaching individuals to live together. Transactional Analysis Journal, 18, 220-230.
Kaplan, K. J., 1998, TILT: Teaching individuals to live together. Philadelphia: Brunner-Mazel.
Kaplan, K. J., 2001, TILT and Structural Pathology. Transactional Analysis Journal Internet, vol 4.
Kaplan, K. J., 1984, A bidimensional distancing approach to transactional analysis: A suggested revision of the OK corra 1. Transactional Analysis Journal, 15, 114-119.
Mahler, M. S., Pine, F., Bergman, A., 1975, La naissance psychologique de l'ętre humain. Payot.
Ogay, T., 2000, De la compétence ŕ la dynamique interculturelles. Des théories de la communication interculturelle ŕ l'épreuve d'un échange de jeunes entre Suisse romande et alémanique. Bern: Peter Lang
Poutignat, Ph., Streiff-Fenart, J., 1995, Théories de l'ethnicité. Paris PUF
Salat, L., 2001, Multiculturalismul liberal. Polirom, Iasi
Taylor, C., 1992, Multiculturalism and "The Politics of Recognition". Princeton University Press.
Wieviorka, M. (ed.), 1996, Une société fragmentée? Le multiculturalisme en débat, La Découverte, Paris
Willet, C. (ed.), 1998, Theorizing Multiculturalism - A Guide to the Current Debate. Blackwell Publishers
Gabriel Andreescu confirma existenta unei astfel de viziuni: « ideea separarii - ca si a termenului pereche, de segregare - poarta cu ea sugestia unei atitudini anti-integrationiste, adica, aflata în competitie cu integrarea si coabitarea. Ca si cum ar masura aceeasi dimensiune, una crescând sau descrescând pe seama celeilalte ».
Nu vom dezvolta aici distinctia dintre cele doua concepte si nici sensurile variate ce sunt atribuite multiculturalismului. In textele lor, atât Adrian Severin cât si Gabriel Andreescu utilizeaza acest concept. Ne marginim la a afirma preferinta personala pentru interculturalitate si la a constata ca, din perspectiva descrisa mai sus, aceasta este compatibila cu viziunile asupra multiculturalismului propuse de cei doi autori. Astfel, Adrian Severin vorbeste despre "principiul integrarii multiculturale (multiculturalismul) care depaseste simpla coexistenta si, refuzând, în egala masura, atât asimilarea minoritatilor cât si izolarea (insularizarea, ghetoizarea) lor, urmareste ca membrii fiecarei entitati, fie ea majoritara sau minoritara, sa-si însuseasca, sa înteleaga, sa respecte si sa se exprime conform valorilor specifice culturii celorlalte comunitati culturale colocuitoare". La rândul sau, Gabriel Andreescu considera ca "multiculturalismul exprima conceptul/atitudinea care afirma ca echilibrul si corectitudinea relatiilor interetnice presupun recunoasterea nevoii de integrare, alaturi de nevoia de privatitate comunitara a grupurilor etnoculturale si sustine dezvoltarea lor reciproca, pe care o considera si posibila". Se utilizeaza deci, nu totdeauna cu acelasi sens sau cu sens clar precizat, concepte precum asimilare, izolare, ghetoizare, privatitate, integrare, si de un echilibru considerat dezirabil la nivel social. In continuare ne propunem sa oferi o serie de clarificari conceptuale si sa argumentam tocmai posibilitatea unui astfel de echilibru.
Termenul orginal est "boundary", dificultatile de traducere a acestuia în contextul nostru fiind identice cu cele descrise de Poutignat & Streiff-Fenart (1995) cu referire la conceptul utilizat de Barth în definirea conceptului de "ethnie".
si Gabriel Andreescu foloseste argumente de aceasta factura atunci când afirma ca « situatia comunitatii este considerata analoaga cu situatia persoanei care tinde sa-si circumscrie un spatiu privat, în care are dreptul sa ramâna cu sine însasi, fara interventii din afara. Nevoii recunoscute de viata privata îi corespunde, în cazul persoanei, "dreptul la privatitate". În acelasi sens, se poate vorbi despre nevoia comunitatii de "privatitate comunitara" si despre dreptul comunitatii "la privatitate comunitara" »
Sensul acordat de noi acestui concept se distinge astfel, spre exemplu, de cel pe care îl utilizeaza Gabriel Andreescu în textul sau din prezentul volum.
Aceasta distinctie est facuta si de alti autori ce contribuie la prezentul volum, spre exemplu, Gabriel Andreescu si István Horváth. Primul, subliniaza, pe buna dreptate, rolul esential pe care-l au pentru definirea relatiilor interetnice interactiunile dintre liderii politici, iar cel de-al doilea scoate în evidenta influenta atitudinilor publicului, relevate de sondajele de opinie, asupra pozitiilor si deciziilor clasei politice. Nu este însa, credem, suficient luata în considerare influenta discursului politic asupra temelor de discutie si a opiniilor vehiculate în raport cu aceste teme la nivelul membrilor comunitatilor în cauza.
Vezi textul lui Mircea Kivu din acest volum: "Cei din Transilvania situeaza conflictul în alta parte decât în zona în care traiesc.Cu alte cuvinte, conflictul este perceput de regula ca pe ceva care se întâmpla undeva, mai rar ca pe o experienta directa".
Christian Giordano (1997 si textul din acest volum) analizeaza foarte pertinent rolul teritoriului în raporturile dintre comunitatile nationale din Europa de Est.
Printre argumentele invocate se numara instalarea de functionari români în zone cu populatie maghiara compacta, dificultatea ocuparii locurilor la scolile si sectiile cu predare în limba maghiara în anumite zone sau, recent, rezultatele ultimului recensamânt ce confirma scaderea numerica a populatiei maghiare.
Optiune bine ilustrata de decalajul semnificativ între rezultatele ultimelor doua recensaminte, bazate pe libera declaratie, si rezultatele studiilor sociologice, spre exemplu cele realizate de Institutul pentru Cercetarea Calitatii Vietii, care se bazeaza în primul rând pe autoidentificare în context privat.
Spre exemplu, organizatiile si retelele coordonate de Vasile Ionescu si Delia Grigore, deosebit de active, pe de o parte în combaterea rasismului si, pe de alta parte, în stimularea unei constructii identitare de tip national
Ar mai fi, de fapt, o a treia optiune, pe care o consideram inacceptabila: aceea a considerarii drepturilor minoritatilor doar ca o obligatie asumata de state în virtutea unor tratate bilaterale cu statele înrudite cu minoritatile respective.
Adrian Severin este explicit sustinatorul celei de-a doua variante, el afirmând ca "statele moderne au de rezolvat o ecuatie complexa (de fapt, un sistem de ecuatii cu mai multe necunoscute) în care intra urmatoarele componente principale: omul (ca valoare suprema si masura a tuturor lucrurilor); comunitatea (ca grupare reala, concreta de oameni ce se simt legati între ei printr-o identitate comuna circumscrisa de traditii, mod de viata, interese, eventual cultura similara); teritoriul (asupra caruia se exercita prerogativele aferente suveranitatii); drepturile (ce sunt recunoscute omului si comunitatii pe teritoriul si în legatura cu teritoriul pe care traiesc). Ordinea enumerarii nu este întâmplatoare. Ea exprima ordinea importantei componentelor ecuatiei într-o conceptie democratica moderna". Gabriel Andreescu pare a înclina, în schimb, spre prima varianta atunci când se declara sustinatorul unui "liberalism modern, în masura sa faca fata cerintelor diversitatii etnoculturale si sa asigure echilibrul dintre stabilitatea societala si exigentele echitatii etnoculturale"
Desi în esenta Adrian Severin si Gabriel Andreescu par a fi de acord ca asistam la o serie de evolutii pozitive, perspectivele celor doi autori sunt diferite. In primul rând, daca Severin are în vedere mai degraba nivelul european, Andreescu se refera la situatia din România. In al doilea rând, din textul lui Adrian Severin transpare clar si perspectiva politicianului angajat la nivel international, pe baza unor principii clar formulate si asumate, si preocupat de gasirea de solutii, nu doar de întelegerea proceselor sociale, ci si de influentarea lor, în timp ce perspectiva lui Gabriel Andreescu este mai degraba cea a intelectualului critic, a analistului ce observa cu neutralitate sau chiar scepticism realitatea sociala.
Gabriel Andreescu descrie foarte pertinent succesiunea mai multor faze în special în relatiile româno-maghiare si ilustreaza aceasta tendinta pozitiva la nivelul discursurilor si actiunilor politice. Studiile sociologice, de tipul celor prezentate de Mircea Kivu si Horváth István, redau si ele o tendinta pozitiva la nivelul publicului.
|
