Sociologia fenomenologica s-a afirmat în circuitul stiintific de profil începând cu deceniul al treilea al secolului al XX-lea prin aportul austriacului Alfred Schutz.

Ca sursa de inspiratie a perspectivei fenomenologice în sociologie, exegetii autorizati indica sociologia interpretativa (M. Weder, sociologia umanista, istorista, comprehensiva, subiectiva, creatoare, antipozitivista, interactionista) si conceptia lui Ed. Husserl asupra fenomenologiei, orientare pe care acesta a impus-o în gândirea moderna. Întrucât ponderea în sociologia fenomenomenologica o detine particularizarea gândirii husserliene la specificul cunoasterii sociale, consideram necesara prefatarea problematicii noastre cu câteva consideratii referitoare la fenomenologie ca metoda de filosofare.

Cunoscuta sub numele de "reductie fenomenologica", ea defineste stilul de filosofare creat de Edmund Husserl în cadrele teoretice generale ale fenomenologiei întemeiate de Fichte si Hegel la care avea sensul de itinerariu spiritual prin care are loc ridicarea de la certitudinea senzoriala la "stiinta absoluta". Fenomenologia spiritului, de exemplu la G.F.W. Hegel, reprezinta evolutia constiintei prin raporturile dialectice dintre obiect si subiect în procesul obiectivitatii.

Plecând de la unele consideratii etimologice E.Husserl a lansat deviza "sa ne întoarcem la lucruri" pentru pentru a le "chestiona" în semnificatiile lor originale, fenomenul fiind esenta data aprioric într-n domeniu independent si de subiect si de obiect. În acest sens, reductia fenomenologica se realizeaza prin "punerea în paranteza" a tuturor cunostintelor stiintifice si filosofice (Epoche) prin aceasta lumea încetând sa mai fie doar obiect de cunoastere, lucrurile aparându-ne independent de elementele culturale în care ele sunt îmbracate.

Aceasta "punere între paranteze" este necesara deoarece cea mai mare parte a activitatii umane se constituie din procese de identificare, clasificare si evaluare a lucrurilor din mediul înconjurator, denumite cu termenul generic de "cunoastere". La nivelul cunoasterii comune, cunoasterea este legitimata de socializare prin care oamenii percep si îsi interpreteaza propria lume, constientizeaza sensul lui "a fi în lume". Diferita de existenta biologica, aceasta existenta " în lume" a individului legimimata prin socializare, vizeaza faptul ca individul îsi îns 525e44f useste lucrurile ca fiind "naturale" sau "luate ca atare". Echipamentul cultural, achizitionat prin socializare si sedimentat în modele de comportament, este absolut necesar existentei noastre sociale, dar prezinta riscul departarii de "esenta lucrurilor reale" prin elaborarile culturale pe care ni le însusim. Omul, fiind o fiinta constienta (nu vegetativa), care îsi cauta rosturile în Univers, trebuie sa îsi chestioneze riguros propria cultura mostenita. Principala modalitate de a chestiona orice cultura este de a "o pune în paranteze" si de a o explora apoi, prin intemediul stiintei întrucât doar stiinta poate oferi drumul cunoasterii lumii "din afara", "dinlauntrul" omului si prin aceasta modul autentic de "a fi în lume".

De aceea, cea cea mai buna a "întoarcerii la lucruri" o constituie aceea a unei "filosofii ca o stiinta riguroasa".

Ca metoda filosofica, precizeaza un exeget , este modalitatea sistematica prin care lucrurile devin "lucruri percepute de mine", adica "fenomene". Fenomenele nu se confunda cu lucrurile pur si simplu percepute, întrucât perceperea a ceva de catre ego cuprinde si elemente care sunt doar "aprezentate", adica nepercepute direct si constituie "orizontul intern al fenomenelor" (daca ele apartin aceluiasi lucru) sau "orizontul extern" (daca aspectele apartin altor lucruri la care fenomenul respectiv se poate referi). atât orizontul intern, cât si cel extern sunt componente ale fenomenelor, dar prin aceasta si ale contiintei eului, pentru ca principala caracteristica a constiintei este intentionalitatea ei, constiinta fiind totdeauna "constiinta de ceva".

Continutul inten'ionalitatii constintei defineste noemata, iar dinamica noematei formeaza noesisul, adic stilul specific al constiintei, modul în care ea "intentioneaza". Modificarile pe care le pot suferi atât noema, cât si noesisul privesc diferenta dintre perceptia originara a ceva si toate experientele derivate ale subiectului.Modificarile noetice vizeaza problema evidentei prin care Husserl întelege "posibilitatea referirii experientelor derivate la o experienta originara" si care asigura posibilitatea distinctiei a ceea ce tocmai s-a întâmplat (retention) si ceea ce s-a întâmplat mai înainte (recollection), între protentie si retentie. Pe aceste coordonate putem distingem:

a) "însusirea" unui lucru; b) cunoasterea "politetica", adica parcurgerea unor etape, procedee si demonstratii pâna la "însusirea" lui; c) cunoasterea nomotetica, adica "însusirea lucrului fara a mai repeta demonstratia (exemplu acceptam ca apa fierbe la 90).

Apreciata pentru încercarea de a depasi apreorismul si formalismul de factura kantiana, precum si a empirismului pozitivist, fenomenologia si reductia fenomenologica a marcat contributii valoroase si în logica (E. Husserl), în teoria valorilor si antropologiei filosofice (M. Scheler); în estetica (R. Ingarden, M. Dufrenne). Ca etapa importanta în gândirea europeana a secolului noastru, fenomenologia lui E. Husserl sta la baza operei unor gânditori ca: M. Heidegger, E. Fink, M. Merleau-Ponty, P. Ricoreur s.a..

În ciuda implicatiilor ei subiective, teoria intentionalitatii a contribuit la de pasirea viziunii mecaniciste a constiintei ca sfera închisa, entitate abstracta si la definirea ei ca deschidere, ca proces de adecvare continua la obiect (dict.fil.p.265).

Ca mod specific de practicare a filosofiei, reductia fenomenologica sustine, deci, ca reflexia filosofica poate ajunge prin "interogari si reductii succesive la subiectivitatea transcedentala, ca loc de origine al oricarei conferiri de sens" , întrucât, luând ca punct de plecare varietatea experientelor umane se ridica treptat la nivelul constiintei care, prin actele ei intentionale, confera sensuri existentei. Relevarea structurilor semnificative în care este implicat omul prin atele intentionale ale constiintei va genera directii noi de dezvoltare a filosofiei si a altor stiinte social-umaniste.

În particular, prin aplicarea reductiei fenomenologice la viata sociala, A. Schutz a elaborat o fenomenologie a vietii sociale care constituie baza tuturor dezvoltarilor din sociologia fenomenologica pâna în cel mai imediat prezent.

Premisa sociologiei fenomenologice o constituie necesitatea întoarcerii "la semnificatia subiectiva a activitatilor sociale cotidiene". Aceasta exigenta metodologica deriva din situatia cu totul speciala a sociologului care, în calitate de cercetator face parte din universul problematic al propriei cercetari. Pentru a ajunge la rezultate valide în munca sa stiintifica trebuie, tocmai do aceea, sa faca abstractie de echipamentul cultural pe care si l-a însusit prin socializare, punându-l între paranteze". Chiar si în aceasta ipostaza, sociologul nu poate ajunge în adevarata subiectivitate a actorilor sociali deoarece si acestia, prin socializare, si-au alterat subiectivitatea, personalitatea lor fiind un rezultat cumulat, de influente promovate prin modele de comportament considerate representative la nivelul societatii globale.

De aceea, o adevarata cunoastere sociologica "de gradul al doilea" rezulta prin interpretarea modalitatilor de raportare a actorilor la spatiul social. Aceste modalitati sunt numite "tipificatii" si reprezinta imaginea subiectiva, la nivelul simtului comun, a lumii obiective. Plecând de la aceste tipificatii sociologul construieste "cursuri ale actiunii" nereale, adica o imagine obiectiva a lumii real-percepute.

Ca "acord uman intersubiectiv" aceasta imagine face din spatiul social o ontologie regionala calitativ distincta fata de alte "ontologii regionale" ale Existentei.

În limitele acestei ontologii regionale actiunea sociala se finalizeaza prin crearea "tipologiilor regionale" ca "structuri intersubiective ale lumilor istorice ale vietii" care delimiteaza ceea ce efectiv este "social".

Genetic, socialul presupune succesiunea urrnatoarelor secvente: structurile intersubiective ale "lumii eului" descopera în fiecare componenta a realitatii obiective un alter ego ca proiectic universala a unui ego transcedental. Calitatile diferite ale acestor componente permit construirea aperceptiva a tipologiei lor regionale în limitele semnificatiei pe care o au fata de asteptarile eterogene ale actorilor implicati în actiunea sociala. Actiunea sociala, la rândul sau, se obiectiveaza în procese sociale la nivelul carora se gasesc tipificatiile actorilor articulate în sisteme culturale coerente. Totalitatea acestora defineste tipologia regionala a "lumii istorice a vietii" care este receptata si reflectata în lumea eului pe parcursul procesului de socializare.

Socializarea constitute principala modalitate prin care ego stabileste ce este social din ceea ce percepe si intercepteaza prin sistemele culturale însusite prin socializare. În acest sens, criteriul socialului îl constitute coerenta tipologiilor regionale cuprinse în sistemele culturale prin care ego descopera adevaratul substrat fenomenal al tipificatiilor.

În acest mod, prin socializare, ego îsi interiorizeaza tipologiile regionale care confera coerenta si sens existentei cotidiene. Socializarea indivizilor este deci un rezultat al intersubiectivitatii cotidiene a agentilor care împartasesc modele culturale echivalente.

Sociabilitatea presupunând comunicarea intersubiectiva, aceasta necesita la rândul sau o teorie a comunicarii pe baza careia sa devina posibila interpretarea cu sens a continutului comunicarii. Ca o anumita componenta a ontologiei regionale sa poata fl comunicata, trebuie ca printr-o "activitate intententionala speciala" sa se transforme în semn (partea imediat perceputa).

Aprezentarile sunt "structuri tematice" prin intermediul carora eul identifica relatiile potentiale ale faptului perceput cu alte fapte sau lucruri adiacente.

Actiunea se releva a fi, în esenta, consecinta unei experiente proiectate a eului. În genere, toate actiunile au o semnificatie actuaIa. Actiunile generate de experienta cotidiana a actorului au si o semnificatie reflexiva. întrucât ele pot fi interpretate prin experienta intersubiectiva a eului însusita în procesul de socializare.

Numai cele cu semnificatie reflexiva sunt actiuni sociale sI au drept caracteristica "faptul ca în proiect este reprezentat un alter-ego sau un alter-ego tipic" .

Cele cu semnificatie numai actuala sunt actiuni non-sociale.

Conceptele de baza ale sociologiei fenomenologice propuse de A. Schutz sunt:

a) contextul întelegerii vizeaza decodificarea semnificatiei raportului dintre politic si nomotetic la nivelul actorului: "Spunem ca experientele noastre semnificative E1, E2, E3 . En se afla într-un context semnificativ, daca aceste experiente se constituie ele însele, prin actele articulate politetic, într-o sinteza mai înalta si daca aceasta sinteza într-un mod nomotetic, apare ca unitate constituita" .

b) simuItaneitatea defineste calitatea experientelor personate de a avea durata lor proprie si de a se reflecta, mutual, ca "realitate absoluta" în constiinta flecarui actor participant la actiunea sociala de tipul "fata în fata";

c) cvasisimultaneitatea vizeaza arta de semnificatii aferente unei relatii indirecte dintre actor si multitudinea tipificatiilor din spatiul social global;

d) actul: desemneaza orice activitate umana, nespecificata, în care se obiectiveaza o alegere umana;

e) actul uman: produsul actiunii sociale, ca activitate proiectata;

f) proiectantul: actorul social care îsi anticipeaza sistemul operational necesar realizarii practice a scopurilor, cu încarcatura valorica si amplitudine sociala, dar conform "duratei" interne a experientei actorului.

Aceste concepte sunt, în sociologia fenonenologica, instrumente utilizate pentru analiza sociologica a activitatilor umane cotidiene; prin aceasta deosebindu-se de celelalte orientari în care conceptele reprezinta instrumente indispensabile în elaborarea diagnozei.

Întrucât în viziunea fenomenologica sociologia nu se reduce la interpretare, ci ambitioneaza sa fie o "stiinta practica", sociologia fenomenologica are si o foarte însemnata dimensiune metodologica. În acest sens cei mai importanti reprezentanti propun urmatoarele repere metodologice valabile atât pentru cercetarea fundamentala, cât si pentru finalitatea practica a sociologiei:

1) Conceptualizarea datelor cercetarii concrete trebuie sa se faca tinându-se seama de diferenta dintre faptele sociale si cele sociologice. Primele apartin actorului sI au la baza interesele în functie de care acesta decupeaza, în spatiul social, structuri de relevanta si de semnificatie proprii fiecarui actor. Datorita acestei raportari pragmatice a actorului la realitate, tipificatiile acestuia sunt imagini profund marcate de subiectivitate, reflectând partial adecvat esenta proceselor sociale. De aceea, tipificatiile nu pot fi suficiente pentru o cunoastere stiintifica autentica. Ele sunt necesare însa întrucât delimiteaza, în spatiul social global, faptele sociale.

Faptele sociologice au la baza "interesele de cunoastere" ale sociologului care,

plecând de la tipificatii, construieste concepte valide din punct de vedere epistemologic. În acest sens, prima regula a metodologiei sociologice fenomenologice defineste exigenta semantizarii conceptelor sociologice plecând nu de la premise teoretico-doctrinare, ci de la tipificatiile cu care actorul opereaza în situatii reale de viata. În acest sens, constructia categoriilor sociologice începe prin generalizarea primara a semnificatiei actiunii sociale concrete, asa cum se desfasoara efectiv în viata cotidiana.

Aceste generalizari primare permit o explicatie incipienta a situatiei, deoarece pentru sociologia fenomelologica actiunea actorulul nu poate fi decât sociala din rnoment ce se desfasoara totdeauna într-o situatie.

În acest context, explicatia sociologica nu trebuie sa ambitioneze la identificarea unor ipotetice legitati generale ale fenomenelor sociale, ci sa se rezume la întelegerea, în termeni sociologici, a evidentelor aferente fenomenului studiat.

Fiind constructii de ordinul al II-lea în raport cu morfologia realului, conceptele sociologice au semnificatie obiectiva numai prin raportare si prin corelatie cu evidentele fenomenelor primare luate în studiu.

2) Semnificatiile fiecarei situatii fiind o creatie sociala a actorilor, în cercetarea sociologica trebuie plecat de la "sistemul de semnificatii proprii grupului".

Dând curs acestei rigori metodologice, ipotezele de lucru devin compatibile cu natura situatiei studiate si permit predictii valide. De exernplu: daca cercetarea se orienteaza asupra aspectelor economice, ipoteza nu poate lua alt punct de plecare decât aria de manifestare a intereselor economice, nu pe cele etnice sau afective.

Acuratetea semnificatiilor asigura pertinenta rezultatelor si relevanta pentru "regiunea ontologica" în care s-a efectuat cercetarea.

3) Sociologia este o stiinta practica, dar nu aplicativa în sensul tehnic al cuvâtului. Continutul sau fiind alcatuit dintr-o cunoastere interpretativa, diferita de cunoasterea din viata cotidiana a individului, ea nu poate fi folosita nemijlocit la rezolvarea problemelor pe care le implica practica sociala. Sociologia nu poate fi folosita ca reteta ci ca "platform teoretica" în orientarea eficienta a actiunii practivce si a evaluarii concrete si corecte a acesteia.

4) Ca profesionisti   care cumuleaza prerogativele expertizarii proceselor majore ale spatiului social, sociologii nu pot face decât recomandari de genul "daca ... atunci", în concordanta cu implicatia logica pe care sprijina ipoteza de cercetare. atuncr', În general, diagnoza este un proces interpretativ de genul: "daca urmariti scopul X, atunci aceste constatari ale mele sunt relevante pentru ca dvs. sa puteti alege una dintre actiunile posibile".

5) Rezultatele cercetarii sociologice nu pot functiona ca repere normative pentru regiunea ontologica investigata, cui trebuie luata ca o diagnoza a calitatii fuctionale la momentul respectiv. Pe un plan mai general, sociologia, ca instanta epistemica, nu poate fi considerata ca ghid moral absolut. În acest sens, unii exegeti subliniaza "predispozitia fenomenologiei de a neglija istoria si timpul istoric" . În sociologia fenomenologica întelegerea se fundamenteaza pe punerea între paranteze a tipificatiilor considerate adevarate "lucruri", "fapte sociale" în sens durkheimist.

A. Schutz admite existenta unei unitati metodologice a stiintelor empirice si a unei "logici unitare", care ar permite echivalentele epistemologice dintre stiintele naturii si stiintele social-umaniste. Totusi, spre deosebire de positivism care preia "mecanic" metodele si conceptele stiintelor naturii pentu a se departa definitiv de speculatia filosofica, sociologia fenomenologica vede tocmai în filosofie posibilitatea sintezei viitoare a cunoasterii si metodologiei cercetarii stiintifice a societatii.

"Obiectul" cercetarii sociologiei fenomenologice nu îl constituie persoanele umane, ci cunoasterea comuna pe care oamenii o au despre ei si despre societatea în care traiesc. Mai precis, printr-o serie de constructe empirice oamenii au pre-selectat si pre-interpretat aceasta lume, pe care au trait-o (which they experience) ca realitate a vietilor lor zilnice. Tocmai aceste obiecte gândite ale lor sunt cele care le determina comportamentul, motivâdu-l. Obiectele gândite pe care le-a construit cercetatorul social pentru a întelege aceasta realitate sociala trebuie bazate pe obiectele gândite pe care le-a construit gândirea comuna a oamenilor, traind viata lor zilnica în cadrul lumii sociale. Ca atare, constructele stiintelor sociale sunt, ca sa spunem asa, constructe de gradul doi, respectiv constructe despre constructele desfasurate de "actori" pe scena sociala, al caror comportament trebuie sa-l observe cercetatorul social si sa îl explice în concordanta cu regulile procedurale ale stiinsei sale" .

Sistemul categorial al sociologiei fenomenologice, utilizat de A. Schutz preponderent din perspectiva sectorul problematic al vietii individului, a fost dezvoltat de P.Berger si Th. Luckmann cu referire la: geneza structurii sociale, a sistemului institutional, a integrarii sociale si rutinelo vietii cotidiene, respectiv zona neproblematica a spatiului social global.

Obiectul de studiu al sociologiei, în conceptia acestora, îl constituie "realitatea vietii cotidiene" ca fenomenalitate nemijlocita a socialului. Definita ca "suma totala a tipificatiilor si modelelor recurente ale interactiunilor stabilite pe calea lor" , realitatea sociala îsi afirma consistenta functionala prin intermediul structurii sociale, considerata problema fundamentala a sociologiei fenomenologice în conceptia lui P. Berger si Th. Luckmann.

Realitatea sociala, asa cum a fost definita mai sus, se caracterizeaza prin:

a) exterioritate - întrucât se constituie ca un produs al exteriorizarii activititilor umane circumscrise unei ordini istorice concrete. Cu studiul aspectelor complexe ale acestei exteriorizari se ocupa etologia sociala.

b) obiectivitatea reflecta faptul ca exteriorizarile individuale ca "tipificatii" devin, treptat, un ansamblu impersonal de scheme de actiune. Aceste scheme impersonale de actiune sunt, în fapt, rezultatul obiectivarii colective a intentionalitatii actorilor. Forma cea mai înalta a obiectivarii o constituie institutionalizarea, etapa în care structura sociala devine pereceptibila ca structura institutionala prin intermediul careia se asigura coerenta spatiului social global.

c) coercitia defineste acceptarea de catre individ a limitarilor impuse de cadrul

institutional existent, deoarece recunoaste în el "tipificatiile" generatiilor anterioare materializate în mecanisme de control social.

Normele sociale, imanente mecanismelor de control, pot fi: 1) de sedimentare, daca avem în vedere acumularea, prin experienta, a modelelor de comportarnent tipice în situatii tipice; 2) traditionale, când normele retin doar tipificatiile transmise din generatie în generatie, fara a fi inserate îin raza de actiune sociala a institutiilor; 3) de stilizare - rezultate din impunerea aspectelor exemplare ale traditiei în urma stiliz arii ei, la nivelul exigentelor progresului si al miscarii istorice.

Ca forme ale tipificatiilor sociale, acestea structureaza normele sub forma culturii normative a grupurilor asigurând, astfel, existenta relationala a individului si a vietii sociale. Raza lor de functionalitate se înregistreaza la nivelul rolurilor prin care devine posibila integrarea sociala. Rolurile realizeaza, în esenta, o mediere culturala între intentionalitatea individuala si asteptarile normative ale spatiului social, prin aceasta dovedindu-se a fi principala sursa a ordinii institutionale. Ordinea institutionala sta la baza ordinii sociale pe care individul o accepta ca legitima si fata de ale carei norme isi subordoneaza întreaga subiectivitate.

d) normativitatea - dubla origine, natural-sociala a individului include o dimensiune "biogramatica" prin care evolutia persoanei se conformeaza "biogramei speciilor" (ontogenia biologica) si o ontogenie istorica prin care constructia personalitatii isi releva dependenta fata de intersubiectivitate. În aceasta perspectiva, spatiul social apare ca o arie existentiala în perrnanenta expansiune sub impactul conjugat al universului faptelor materiale si al universului simbolic.

Raportarea autentic umana Ia spatiul social presupune acceptarea solicitarilor integrative ale celor doua universuri - valoric complementare -, iar continutul sau defineste socializarea; finalul acesteia îl constituie integrarea sociala.

Integrarea, în viziunea sociologiei fenomenologice, este conceputa ca un proces de permanenta reevaluare a evenimentelor în functie de dinamica optiunilor valorice si de dimensiunea temporala. Ponderea celor doua variabile se reflecta în niveluri diferite ale integrarii, cel mai important fiind nivelul "integrarii totale" prin intermediul careia "se creaza o ordine în istorie, asezâdu-se toate evenimentele într-o ordine coerenta, care include trecutul, prezentul si viitorul, adica o memorie colectiva . Prin memorie colectiva se întelege, în acest context, transcrierea în concepte sociologice a tuturor componentelor realitatii vietii cotidiene, iar cei care cumuleza, în mod legitim, aceste prerogative sunt intelectualii. Rolul lor nu este acela de a schimba lumea, ci doar sa contribuie la explicarea ei, în felul acesta "sacralizâd-o". Când toate componentele realitatii au fost definite si articulate într-o explicatie coerenta, în faza respectiva de dezvoltare societatea trece printr-o "situatie paradigmatica", adica beneficiaza de un univers simbolic, în masura sa o particularizeze.

Diversitatea intereselor individuale si de grup, antrenând o interpretare diferita a aceluiasi univers simbolic, explica geneza si functionalitatea ideologilor care justifica situatia paradigmatica respectiva.

Reflectând interese concurente, ideologiile, la rândul lor, se afirma ca optiuni valorice alternative aflate În permanenta competitie.

Pe toata perioada "situatiei paradigmatice" echilibrul dinamic al societatii este asigurat prin recunoasterea unei ideologii ca "dominante", care isi mentine suprematia prin forme simbolice de influentare a sensului actiunii sociale în care sunt integrati indivizii (actorii). Cele mai importante forme simbolice de conservare a rangului de prestigiu al ideologiei dominante, sunt:

a) stiintele, teologia, mitologia prin care controlurile sociale, inerente acestora, actioneaza ca pârghii morale în sensul mentinerii situatiei prezente;

b) legitimarea institutionala a universului simbolic sub diferite forme. Terapia sociala, de exemplu, este forma cea mai eficienta de mentinere a deviantilor (reali sau potentiali) în raza de semnificatie a tuturor definitiilor, deja legitimate institutional, ale realitatii. Anihilarea este o forma de legitimarte care se foloseste, de obicei, când terapia sociala nu mai poate rezolva sau tine sub control situatia. În practica, anihilarea vizeaza fie epurarea tuturor manifestarilor incompatibile cu universul simbolic existent, fie atenuarea continutului lor deviant pâna la limita în care acesta poate fi inserat în cadrele de legitimitate ale valorilor promovate oficial. Schimbarea este acceptata, astfel, ca schimbare în interiorul situatiei paradigmatice, nu ca transformare structurala a acesteia, întrucât eliminarea deviantilor se face printr-o "reprimare simbolica" la capatul careia consensus îi constientizeaza individului faptul ca traieste, efectiv, într-un pluralism democratic. Acest consens este impus obiectiv de totalitatea organizata si legitimata a definitiilor realitatii sociale a vietii cotidiene.

Revolta individului, într-un segment sau altul al spatului social, îl aduce pe acesta în situata de a negocia definitia situatiei concrete în care se gaseste. Aceasta negociere este posibila deoarece toate definitiile realitatii au fost concepute ca negociabile; de accea orice tensiune latenta sau manifesta este rezolvabila prin largirea permanenta a universului simbolic, fara a-l înlocui sau a-l transforma.

Schimbarea universului simbolic, ca necesitate obiectiva de a tine ritmul schimbarilor efective, intervenite în societate, este o schimbare formala. Sociologia nu trebuie sa intervina în aceasta schimbare, ci numai sa îi explice resorturile, aria de manifestare si sensul schimbarii, Nu tine de competenta sociologului sa califice daca aceasta realitate este buna sau rea; el trebuie doar sa îi explice geneza, formele de manifestare si valorile representative care îi înrâuresc evolutia pentru a-i oferi actorului sanse mai mari de reusita atunci când "negociaza" situatia de viata concreta în care se gaseste.

Faza postindustriala a societatii moderne amplifica situtiile de negociere, întrucât diviziunea muncii l-a înglobat pe individ în corpuri profesionale supraindividuale, pe care Th. Luckmann le numeste clase. În interiorul acestora individul si-a pierdut identitatea deoarece solicitarile integrative, specifice profesiei, il obliga sa-si asume o "identitate prefabricata" în functie de anumite asteptari de randament ale unei participari performante.

Sferele institutionale rationalizate (economia, cultura, tehnologia, politica) îi impun actorului un conformism absolut de rol, iar sferele institutionalizate nerationale (familie, vecinatate, grup de prieteni, club) conduc spre o "subdefinire a identitatii". Toate acestea demonstreaza în mod inevitabil o segmentare a universului simbolic si a sferelor institutionale, respectiv a "tipologiilor regionale". În acest context se amplifica nesiguranta de status, contribuind la o accentuata perisabilitate a identitatii personale care, prin subiectivizare progresiva ajunge sa se regaseasca pe sine numai în raza de legitimitate a institutiilor "secundare": sef de familii, organizator de petreceri etc. Aceasta acceptare a universului simbolic existent prin retragerea în sfera privata a existentei se datoreaza si unei relative resemnari a individului în fata socializarii "anticipative" pe care o realizeaza mass-media prin vehicularea modelelor de comportament, performante, în care individul isi regaseste aspiratiile de succes, nu coordonatele propriei identati.

Rationalizarea spatiului social sub impactul noilor tehnologii si a tehnicilor manageriale moderne a contribuit numai la cresterea randamentului material al sistemului social global, nu la promovarea unei structuri sociale rationale. Structura specifica societatii "postindustriale" înceteaza de a mai media într-o maniera consistenta între cosmosul sacru si constiinta subiectiva , deoarece prin alienare, individul nu mai recunoaste în structure sociala "suma totala a tipificatiilor" sale, ci a tipificatiilor unor prescriptii de randament supraindividuale.

Tehnologiile nefiind croite dupa puterea de adaptare a oamenilor contribuie la "de-socializarea" individului aflat la baza unei posibile crize a ordinii sociale. Aceasta criza îsi mareste arealul de manifestare în societatea moderna si datorita segmentarii universului simbolic de catre rationalizarea eminamente functionala a institutiilor primare tot mai mult orientate spre atingerea propriilor cote de performanta si mai putin de cresterea oportunitatilor de afirmare a personalitatii creatoare.

În esenta, "ratiunile" care orienteaza functionarea societatilor moderne sunt departe de a fi identificate cu o structura sociala rationala care sa permita afirmarea pIenara a individului: acesta traieste drama de a întelege complexitatea reala a lumii contemporane, în care, însa, nu se poate integra decât simplificându-i identitatea prin profesionalizare, proces prin care isi asuma o "identitate prefabricata". Conformarea la prescriptiile de status facându-se în functic de trasaturile de personalitate, competitia se mentine, totusi, ca o competitie pentru obtinerea pozitiilor sociale, întrucât societatea moderna este o societate a status-rolurilor.

În acest sens, E. Goffman pledeaza pentru restructurarea societatii pe baza "dramaturgiei sociale" care ar putea releva mai bine nevoia de moralitate a lumii modeme si a stiintei sociale în ansamblul sau. Reprezentarile colective vehiculate în raza de existenta a individului sunt doar niste conventii pe care actorul le accepta nu ca pe niste scopuri, ci ca mijioace ale adaptarii la o situatie pasagera (working consens). Moralitatea, ca dimensiune nefenomenala a actiunii sociale, faciliteaza o adaptare eficienta la o realitate în permanenta schimbare si o întelegere a raportului dintre aparenta si esenta identitatii persoanei în spatiul social global.

Ca orientare care polarizeaza atentia deopotriva a exegetilor, cât si a practicienilor, sociologia fenomenologica poate fi considerata o importanta contributie Ia recuperarea, cu instrumentul conceptual propriu sociologiei, a subiectivitatii în calitatea sa de fapt de stiinta.

Dincolo de ceea ce i s-ar putea reprosa ca limite, ramâne efortul de a dezvalui una din multiplele dimensiuni ale personalitatii umane, atât de proteice si caleidoscopice într-un spatiu social marcat de o dinamica fara precedent, cum este cel al societatii contemporane.

BLBLIOGRAFIE

A. Schutz: The Phenomenology of the Social World, London, Heinemann, 1981;

G. Rizer: Toward an integrated sociological paradigm, Allyn and Bacon, 1981;

Th.Luckmann: Life, World and Social Realities, London, Heinemann,1981;

4. T. B. Bootomore; R. Nisbet (eds): A History of Sociological Analysis, London, Heinemann, 1979;

P. Nerger, H.Keiner: Sociology Reinterpreted. An Essay on Method and Vocation, Lonfon, Penguin, Books, 1972;

L. A. Coser: Two methods in search of a substance, in "American Sociological

Review" nr. 6, vol. 40,1975;

Th. Luckmann: Personal identity as an evolutionary and historical problem, in Humann Ethnology. Claims and limits of a new discipline, Cambridge - Paris, Cambridge University Pres, Editions de la Maisons des Sciences de I'HOMME, 1979;

E. Goffman: On Cooling the Mark Out: Some Aspects of Adaptation to Failure, in M. F. Nimkoff (ed Reading in General Sociology, Boston, Houghton Mifflin Company, 1964;

E. Goffman: The Presentation on Self in Everday Life, London, Penguin Books, 1972;

A. Schutz: Concept and theory formation in the social science, in K. Thompson, J. Tunstall (eds), Sociological perspectives, London, Penguin Books, 1971;