Sociologia fenomenologica s-a afirmat īn circuitul stiintific de profil īncepānd cu deceniul al treilea al secolului al XX-lea prin aportul austriacului Alfred Schutz.

Ca sursa de inspiratie a perspectivei fenomenologice īn sociologie, exegetii autorizati indica sociologia interpretativa (M. Weder, sociologia umanista, istorista, comprehensiva, subiectiva, creatoare, antipozitivista, interactionista) si conceptia lui Ed. Husserl asupra fenomenologiei, orientare pe care acesta a impus-o īn gāndirea moderna. Īntrucāt ponderea īn sociologia fenomenomenologica o detine particularizarea gāndirii husserliene la specificul cunoasterii sociale, consideram necesara prefatarea problematicii noastre cu cāteva consideratii referitoare la fenomenologie ca metoda de filosofare.

Cunoscuta sub numele de "reductie fenomenologica", ea defineste stilul de filosofare creat de Edmund Husserl īn cadrele teoretice generale ale fenomenologiei īntemeiate de Fichte si Hegel la care avea sensul de itinerariu spiritual prin care are loc ridicarea de la certitudinea senzoriala la "stiinta absoluta". Fenomenologia spiritului, de exemplu la G.F.W. Hegel, reprezinta evolutia constiintei prin raporturile dialectice dintre obiect si subiect īn procesul obiectivitatii.

Plecānd de la unele consideratii etimologice E.Husserl a lansat deviza "sa ne īntoarcem la lucruri" pentru pentru a le "chestiona" īn semnificatiile lor originale, fenomenul fiind esenta data aprioric īntr-n domeniu independent si de subiect si de obiect. Īn acest sens, reductia fenomenologica se realizeaza prin "punerea īn paranteza" a tuturor cunostintelor stiintifice si filosofice (Epoche) prin aceasta lumea īncetānd sa mai fie doar obiect de cunoastere, lucrurile aparāndu-ne independent de elementele culturale īn care ele sunt īmbracate.

Aceasta "punere īntre paranteze" este necesara deoarece cea mai mare parte a activitatii umane se constituie din procese de identificare, clasificare si evaluare a lucrurilor din mediul īnconjurator, denumite cu termenul generic de "cunoastere". La nivelul cunoasterii comune, cunoasterea este legitimata de socializare prin care oamenii percep si īsi interpreteaza propria lume, constientizeaza sensul lui "a fi īn lume". Diferita de existenta biologica, aceasta existenta " īn lume" a individului legimimata prin socializare, vizeaza faptul ca individul īsi īns 525e44f useste lucrurile ca fiind "naturale" sau "luate ca atare". Echipamentul cultural, achizitionat prin socializare si sedimentat īn modele de comportament, este absolut necesar existentei noastre sociale, dar prezinta riscul departarii de "esenta lucrurilor reale" prin elaborarile culturale pe care ni le īnsusim. Omul, fiind o fiinta constienta (nu vegetativa), care īsi cauta rosturile īn Univers, trebuie sa īsi chestioneze riguros propria cultura mostenita. Principala modalitate de a chestiona orice cultura este de a "o pune īn paranteze" si de a o explora apoi, prin intemediul stiintei īntrucāt doar stiinta poate oferi drumul cunoasterii lumii "din afara", "dinlauntrul" omului si prin aceasta modul autentic de "a fi īn lume".

De aceea, cea cea mai buna a "īntoarcerii la lucruri" o constituie aceea a unei "filosofii ca o stiinta riguroasa".

Ca metoda filosofica, precizeaza un exeget , este modalitatea sistematica prin care lucrurile devin "lucruri percepute de mine", adica "fenomene". Fenomenele nu se confunda cu lucrurile pur si simplu percepute, īntrucāt perceperea a ceva de catre ego cuprinde si elemente care sunt doar "aprezentate", adica nepercepute direct si constituie "orizontul intern al fenomenelor" (daca ele apartin aceluiasi lucru) sau "orizontul extern" (daca aspectele apartin altor lucruri la care fenomenul respectiv se poate referi). atāt orizontul intern, cāt si cel extern sunt componente ale fenomenelor, dar prin aceasta si ale contiintei eului, pentru ca principala caracteristica a constiintei este intentionalitatea ei, constiinta fiind totdeauna "constiinta de ceva".

Continutul inten'ionalitatii constintei defineste noemata, iar dinamica noematei formeaza noesisul, adic stilul specific al constiintei, modul īn care ea "intentioneaza". Modificarile pe care le pot suferi atāt noema, cāt si noesisul privesc diferenta dintre perceptia originara a ceva si toate experientele derivate ale subiectului.Modificarile noetice vizeaza problema evidentei prin care Husserl īntelege "posibilitatea referirii experientelor derivate la o experienta originara" si care asigura posibilitatea distinctiei a ceea ce tocmai s-a īntāmplat (retention) si ceea ce s-a īntāmplat mai īnainte (recollection), īntre protentie si retentie. Pe aceste coordonate putem distingem:

a) "īnsusirea" unui lucru; b) cunoasterea "politetica", adica parcurgerea unor etape, procedee si demonstratii pāna la "īnsusirea" lui; c) cunoasterea nomotetica, adica "īnsusirea lucrului fara a mai repeta demonstratia (exemplu acceptam ca apa fierbe la 90).

Apreciata pentru īncercarea de a depasi apreorismul si formalismul de factura kantiana, precum si a empirismului pozitivist, fenomenologia si reductia fenomenologica a marcat contributii valoroase si īn logica (E. Husserl), īn teoria valorilor si antropologiei filosofice (M. Scheler); īn estetica (R. Ingarden, M. Dufrenne). Ca etapa importanta īn gāndirea europeana a secolului noastru, fenomenologia lui E. Husserl sta la baza operei unor gānditori ca: M. Heidegger, E. Fink, M. Merleau-Ponty, P. Ricoreur s.a..

Īn ciuda implicatiilor ei subiective, teoria intentionalitatii a contribuit la de pasirea viziunii mecaniciste a constiintei ca sfera īnchisa, entitate abstracta si la definirea ei ca deschidere, ca proces de adecvare continua la obiect (dict.fil.p.265).

Ca mod specific de practicare a filosofiei, reductia fenomenologica sustine, deci, ca reflexia filosofica poate ajunge prin "interogari si reductii succesive la subiectivitatea transcedentala, ca loc de origine al oricarei conferiri de sens" , īntrucāt, luānd ca punct de plecare varietatea experientelor umane se ridica treptat la nivelul constiintei care, prin actele ei intentionale, confera sensuri existentei. Relevarea structurilor semnificative īn care este implicat omul prin atele intentionale ale constiintei va genera directii noi de dezvoltare a filosofiei si a altor stiinte social-umaniste.

Īn particular, prin aplicarea reductiei fenomenologice la viata sociala, A. Schutz a elaborat o fenomenologie a vietii sociale care constituie baza tuturor dezvoltarilor din sociologia fenomenologica pāna īn cel mai imediat prezent.

Premisa sociologiei fenomenologice o constituie necesitatea īntoarcerii "la semnificatia subiectiva a activitatilor sociale cotidiene". Aceasta exigenta metodologica deriva din situatia cu totul speciala a sociologului care, īn calitate de cercetator face parte din universul problematic al propriei cercetari. Pentru a ajunge la rezultate valide īn munca sa stiintifica trebuie, tocmai do aceea, sa faca abstractie de echipamentul cultural pe care si l-a īnsusit prin socializare, punāndu-l īntre paranteze". Chiar si īn aceasta ipostaza, sociologul nu poate ajunge īn adevarata subiectivitate a actorilor sociali deoarece si acestia, prin socializare, si-au alterat subiectivitatea, personalitatea lor fiind un rezultat cumulat, de influente promovate prin modele de comportament considerate representative la nivelul societatii globale.

De aceea, o adevarata cunoastere sociologica "de gradul al doilea" rezulta prin interpretarea modalitatilor de raportare a actorilor la spatiul social. Aceste modalitati sunt numite "tipificatii" si reprezinta imaginea subiectiva, la nivelul simtului comun, a lumii obiective. Plecānd de la aceste tipificatii sociologul construieste "cursuri ale actiunii" nereale, adica o imagine obiectiva a lumii real-percepute.

Ca "acord uman intersubiectiv" aceasta imagine face din spatiul social o ontologie regionala calitativ distincta fata de alte "ontologii regionale" ale Existentei.

Īn limitele acestei ontologii regionale actiunea sociala se finalizeaza prin crearea "tipologiilor regionale" ca "structuri intersubiective ale lumilor istorice ale vietii" care delimiteaza ceea ce efectiv este "social".

Genetic, socialul presupune succesiunea urrnatoarelor secvente: structurile intersubiective ale "lumii eului" descopera īn fiecare componenta a realitatii obiective un alter ego ca proiectic universala a unui ego transcedental. Calitatile diferite ale acestor componente permit construirea aperceptiva a tipologiei lor regionale īn limitele semnificatiei pe care o au fata de asteptarile eterogene ale actorilor implicati īn actiunea sociala. Actiunea sociala, la rāndul sau, se obiectiveaza īn procese sociale la nivelul carora se gasesc tipificatiile actorilor articulate īn sisteme culturale coerente. Totalitatea acestora defineste tipologia regionala a "lumii istorice a vietii" care este receptata si reflectata īn lumea eului pe parcursul procesului de socializare.

Socializarea constitute principala modalitate prin care ego stabileste ce este social din ceea ce percepe si intercepteaza prin sistemele culturale īnsusite prin socializare. Īn acest sens, criteriul socialului īl constitute coerenta tipologiilor regionale cuprinse īn sistemele culturale prin care ego descopera adevaratul substrat fenomenal al tipificatiilor.

Īn acest mod, prin socializare, ego īsi interiorizeaza tipologiile regionale care confera coerenta si sens existentei cotidiene. Socializarea indivizilor este deci un rezultat al intersubiectivitatii cotidiene a agentilor care īmpartasesc modele culturale echivalente.

Sociabilitatea presupunānd comunicarea intersubiectiva, aceasta necesita la rāndul sau o teorie a comunicarii pe baza careia sa devina posibila interpretarea cu sens a continutului comunicarii. Ca o anumita componenta a ontologiei regionale sa poata fl comunicata, trebuie ca printr-o "activitate intententionala speciala" sa se transforme īn semn (partea imediat perceputa).

Aprezentarile sunt "structuri tematice" prin intermediul carora eul identifica relatiile potentiale ale faptului perceput cu alte fapte sau lucruri adiacente.

Actiunea se releva a fi, īn esenta, consecinta unei experiente proiectate a eului. Īn genere, toate actiunile au o semnificatie actuaIa. Actiunile generate de experienta cotidiana a actorului au si o semnificatie reflexiva. īntrucāt ele pot fi interpretate prin experienta intersubiectiva a eului īnsusita īn procesul de socializare.

Numai cele cu semnificatie reflexiva sunt actiuni sociale sI au drept caracteristica "faptul ca īn proiect este reprezentat un alter-ego sau un alter-ego tipic" .

Cele cu semnificatie numai actuala sunt actiuni non-sociale.

Conceptele de baza ale sociologiei fenomenologice propuse de A. Schutz sunt:

a) contextul īntelegerii vizeaza decodificarea semnificatiei raportului dintre politic si nomotetic la nivelul actorului: "Spunem ca experientele noastre semnificative E1, E2, E3 . En se afla īntr-un context semnificativ, daca aceste experiente se constituie ele īnsele, prin actele articulate politetic, īntr-o sinteza mai īnalta si daca aceasta sinteza īntr-un mod nomotetic, apare ca unitate constituita" .

b) simuItaneitatea defineste calitatea experientelor personate de a avea durata lor proprie si de a se reflecta, mutual, ca "realitate absoluta" īn constiinta flecarui actor participant la actiunea sociala de tipul "fata īn fata";

c) cvasisimultaneitatea vizeaza arta de semnificatii aferente unei relatii indirecte dintre actor si multitudinea tipificatiilor din spatiul social global;

d) actul: desemneaza orice activitate umana, nespecificata, īn care se obiectiveaza o alegere umana;

e) actul uman: produsul actiunii sociale, ca activitate proiectata;

f) proiectantul: actorul social care īsi anticipeaza sistemul operational necesar realizarii practice a scopurilor, cu īncarcatura valorica si amplitudine sociala, dar conform "duratei" interne a experientei actorului.

Aceste concepte sunt, īn sociologia fenonenologica, instrumente utilizate pentru analiza sociologica a activitatilor umane cotidiene; prin aceasta deosebindu-se de celelalte orientari īn care conceptele reprezinta instrumente indispensabile īn elaborarea diagnozei.

Īntrucāt īn viziunea fenomenologica sociologia nu se reduce la interpretare, ci ambitioneaza sa fie o "stiinta practica", sociologia fenomenologica are si o foarte īnsemnata dimensiune metodologica. Īn acest sens cei mai importanti reprezentanti propun urmatoarele repere metodologice valabile atāt pentru cercetarea fundamentala, cāt si pentru finalitatea practica a sociologiei:

1) Conceptualizarea datelor cercetarii concrete trebuie sa se faca tināndu-se seama de diferenta dintre faptele sociale si cele sociologice. Primele apartin actorului sI au la baza interesele īn functie de care acesta decupeaza, īn spatiul social, structuri de relevanta si de semnificatie proprii fiecarui actor. Datorita acestei raportari pragmatice a actorului la realitate, tipificatiile acestuia sunt imagini profund marcate de subiectivitate, reflectānd partial adecvat esenta proceselor sociale. De aceea, tipificatiile nu pot fi suficiente pentru o cunoastere stiintifica autentica. Ele sunt necesare īnsa īntrucāt delimiteaza, īn spatiul social global, faptele sociale.

Faptele sociologice au la baza "interesele de cunoastere" ale sociologului care,

plecānd de la tipificatii, construieste concepte valide din punct de vedere epistemologic. Īn acest sens, prima regula a metodologiei sociologice fenomenologice defineste exigenta semantizarii conceptelor sociologice plecānd nu de la premise teoretico-doctrinare, ci de la tipificatiile cu care actorul opereaza īn situatii reale de viata. Īn acest sens, constructia categoriilor sociologice īncepe prin generalizarea primara a semnificatiei actiunii sociale concrete, asa cum se desfasoara efectiv īn viata cotidiana.

Aceste generalizari primare permit o explicatie incipienta a situatiei, deoarece pentru sociologia fenomelologica actiunea actorulul nu poate fi decāt sociala din rnoment ce se desfasoara totdeauna īntr-o situatie.

Īn acest context, explicatia sociologica nu trebuie sa ambitioneze la identificarea unor ipotetice legitati generale ale fenomenelor sociale, ci sa se rezume la īntelegerea, īn termeni sociologici, a evidentelor aferente fenomenului studiat.

Fiind constructii de ordinul al II-lea īn raport cu morfologia realului, conceptele sociologice au semnificatie obiectiva numai prin raportare si prin corelatie cu evidentele fenomenelor primare luate īn studiu.

2) Semnificatiile fiecarei situatii fiind o creatie sociala a actorilor, īn cercetarea sociologica trebuie plecat de la "sistemul de semnificatii proprii grupului".

Dānd curs acestei rigori metodologice, ipotezele de lucru devin compatibile cu natura situatiei studiate si permit predictii valide. De exernplu: daca cercetarea se orienteaza asupra aspectelor economice, ipoteza nu poate lua alt punct de plecare decāt aria de manifestare a intereselor economice, nu pe cele etnice sau afective.

Acuratetea semnificatiilor asigura pertinenta rezultatelor si relevanta pentru "regiunea ontologica" īn care s-a efectuat cercetarea.

3) Sociologia este o stiinta practica, dar nu aplicativa īn sensul tehnic al cuvātului. Continutul sau fiind alcatuit dintr-o cunoastere interpretativa, diferita de cunoasterea din viata cotidiana a individului, ea nu poate fi folosita nemijlocit la rezolvarea problemelor pe care le implica practica sociala. Sociologia nu poate fi folosita ca reteta ci ca "platform teoretica" īn orientarea eficienta a actiunii practivce si a evaluarii concrete si corecte a acesteia.

4) Ca profesionisti   care cumuleaza prerogativele expertizarii proceselor majore ale spatiului social, sociologii nu pot face decāt recomandari de genul "daca ... atunci", īn concordanta cu implicatia logica pe care sprijina ipoteza de cercetare. atuncr', Īn general, diagnoza este un proces interpretativ de genul: "daca urmariti scopul X, atunci aceste constatari ale mele sunt relevante pentru ca dvs. sa puteti alege una dintre actiunile posibile".

5) Rezultatele cercetarii sociologice nu pot functiona ca repere normative pentru regiunea ontologica investigata, cui trebuie luata ca o diagnoza a calitatii fuctionale la momentul respectiv. Pe un plan mai general, sociologia, ca instanta epistemica, nu poate fi considerata ca ghid moral absolut. Īn acest sens, unii exegeti subliniaza "predispozitia fenomenologiei de a neglija istoria si timpul istoric" . Īn sociologia fenomenologica īntelegerea se fundamenteaza pe punerea īntre paranteze a tipificatiilor considerate adevarate "lucruri", "fapte sociale" īn sens durkheimist.

A. Schutz admite existenta unei unitati metodologice a stiintelor empirice si a unei "logici unitare", care ar permite echivalentele epistemologice dintre stiintele naturii si stiintele social-umaniste. Totusi, spre deosebire de positivism care preia "mecanic" metodele si conceptele stiintelor naturii pentu a se departa definitiv de speculatia filosofica, sociologia fenomenologica vede tocmai īn filosofie posibilitatea sintezei viitoare a cunoasterii si metodologiei cercetarii stiintifice a societatii.

"Obiectul" cercetarii sociologiei fenomenologice nu īl constituie persoanele umane, ci cunoasterea comuna pe care oamenii o au despre ei si despre societatea īn care traiesc. Mai precis, printr-o serie de constructe empirice oamenii au pre-selectat si pre-interpretat aceasta lume, pe care au trait-o (which they experience) ca realitate a vietilor lor zilnice. Tocmai aceste obiecte gāndite ale lor sunt cele care le determina comportamentul, motivādu-l. Obiectele gāndite pe care le-a construit cercetatorul social pentru a īntelege aceasta realitate sociala trebuie bazate pe obiectele gāndite pe care le-a construit gāndirea comuna a oamenilor, traind viata lor zilnica īn cadrul lumii sociale. Ca atare, constructele stiintelor sociale sunt, ca sa spunem asa, constructe de gradul doi, respectiv constructe despre constructele desfasurate de "actori" pe scena sociala, al caror comportament trebuie sa-l observe cercetatorul social si sa īl explice īn concordanta cu regulile procedurale ale stiinsei sale" .

Sistemul categorial al sociologiei fenomenologice, utilizat de A. Schutz preponderent din perspectiva sectorul problematic al vietii individului, a fost dezvoltat de P.Berger si Th. Luckmann cu referire la: geneza structurii sociale, a sistemului institutional, a integrarii sociale si rutinelo vietii cotidiene, respectiv zona neproblematica a spatiului social global.

Obiectul de studiu al sociologiei, īn conceptia acestora, īl constituie "realitatea vietii cotidiene" ca fenomenalitate nemijlocita a socialului. Definita ca "suma totala a tipificatiilor si modelelor recurente ale interactiunilor stabilite pe calea lor" , realitatea sociala īsi afirma consistenta functionala prin intermediul structurii sociale, considerata problema fundamentala a sociologiei fenomenologice īn conceptia lui P. Berger si Th. Luckmann.

Realitatea sociala, asa cum a fost definita mai sus, se caracterizeaza prin:

a) exterioritate - īntrucāt se constituie ca un produs al exteriorizarii activititilor umane circumscrise unei ordini istorice concrete. Cu studiul aspectelor complexe ale acestei exteriorizari se ocupa etologia sociala.

b) obiectivitatea reflecta faptul ca exteriorizarile individuale ca "tipificatii" devin, treptat, un ansamblu impersonal de scheme de actiune. Aceste scheme impersonale de actiune sunt, īn fapt, rezultatul obiectivarii colective a intentionalitatii actorilor. Forma cea mai īnalta a obiectivarii o constituie institutionalizarea, etapa īn care structura sociala devine pereceptibila ca structura institutionala prin intermediul careia se asigura coerenta spatiului social global.

c) coercitia defineste acceptarea de catre individ a limitarilor impuse de cadrul

institutional existent, deoarece recunoaste īn el "tipificatiile" generatiilor anterioare materializate īn mecanisme de control social.

Normele sociale, imanente mecanismelor de control, pot fi: 1) de sedimentare, daca avem īn vedere acumularea, prin experienta, a modelelor de comportarnent tipice īn situatii tipice; 2) traditionale, cānd normele retin doar tipificatiile transmise din generatie īn generatie, fara a fi inserate īin raza de actiune sociala a institutiilor; 3) de stilizare - rezultate din impunerea aspectelor exemplare ale traditiei īn urma stiliz arii ei, la nivelul exigentelor progresului si al miscarii istorice.

Ca forme ale tipificatiilor sociale, acestea structureaza normele sub forma culturii normative a grupurilor asigurānd, astfel, existenta relationala a individului si a vietii sociale. Raza lor de functionalitate se īnregistreaza la nivelul rolurilor prin care devine posibila integrarea sociala. Rolurile realizeaza, īn esenta, o mediere culturala īntre intentionalitatea individuala si asteptarile normative ale spatiului social, prin aceasta dovedindu-se a fi principala sursa a ordinii institutionale. Ordinea institutionala sta la baza ordinii sociale pe care individul o accepta ca legitima si fata de ale carei norme isi subordoneaza īntreaga subiectivitate.

d) normativitatea - dubla origine, natural-sociala a individului include o dimensiune "biogramatica" prin care evolutia persoanei se conformeaza "biogramei speciilor" (ontogenia biologica) si o ontogenie istorica prin care constructia personalitatii isi releva dependenta fata de intersubiectivitate. Īn aceasta perspectiva, spatiul social apare ca o arie existentiala īn perrnanenta expansiune sub impactul conjugat al universului faptelor materiale si al universului simbolic.

Raportarea autentic umana Ia spatiul social presupune acceptarea solicitarilor integrative ale celor doua universuri - valoric complementare -, iar continutul sau defineste socializarea; finalul acesteia īl constituie integrarea sociala.

Integrarea, īn viziunea sociologiei fenomenologice, este conceputa ca un proces de permanenta reevaluare a evenimentelor īn functie de dinamica optiunilor valorice si de dimensiunea temporala. Ponderea celor doua variabile se reflecta īn niveluri diferite ale integrarii, cel mai important fiind nivelul "integrarii totale" prin intermediul careia "se creaza o ordine īn istorie, asezādu-se toate evenimentele īntr-o ordine coerenta, care include trecutul, prezentul si viitorul, adica o memorie colectiva . Prin memorie colectiva se īntelege, īn acest context, transcrierea īn concepte sociologice a tuturor componentelor realitatii vietii cotidiene, iar cei care cumuleza, īn mod legitim, aceste prerogative sunt intelectualii. Rolul lor nu este acela de a schimba lumea, ci doar sa contribuie la explicarea ei, īn felul acesta "sacralizād-o". Cānd toate componentele realitatii au fost definite si articulate īntr-o explicatie coerenta, īn faza respectiva de dezvoltare societatea trece printr-o "situatie paradigmatica", adica beneficiaza de un univers simbolic, īn masura sa o particularizeze.

Diversitatea intereselor individuale si de grup, antrenānd o interpretare diferita a aceluiasi univers simbolic, explica geneza si functionalitatea ideologilor care justifica situatia paradigmatica respectiva.

Reflectānd interese concurente, ideologiile, la rāndul lor, se afirma ca optiuni valorice alternative aflate Īn permanenta competitie.

Pe toata perioada "situatiei paradigmatice" echilibrul dinamic al societatii este asigurat prin recunoasterea unei ideologii ca "dominante", care isi mentine suprematia prin forme simbolice de influentare a sensului actiunii sociale īn care sunt integrati indivizii (actorii). Cele mai importante forme simbolice de conservare a rangului de prestigiu al ideologiei dominante, sunt:

a) stiintele, teologia, mitologia prin care controlurile sociale, inerente acestora, actioneaza ca pārghii morale īn sensul mentinerii situatiei prezente;

b) legitimarea institutionala a universului simbolic sub diferite forme. Terapia sociala, de exemplu, este forma cea mai eficienta de mentinere a deviantilor (reali sau potentiali) īn raza de semnificatie a tuturor definitiilor, deja legitimate institutional, ale realitatii. Anihilarea este o forma de legitimarte care se foloseste, de obicei, cānd terapia sociala nu mai poate rezolva sau tine sub control situatia. Īn practica, anihilarea vizeaza fie epurarea tuturor manifestarilor incompatibile cu universul simbolic existent, fie atenuarea continutului lor deviant pāna la limita īn care acesta poate fi inserat īn cadrele de legitimitate ale valorilor promovate oficial. Schimbarea este acceptata, astfel, ca schimbare īn interiorul situatiei paradigmatice, nu ca transformare structurala a acesteia, īntrucāt eliminarea deviantilor se face printr-o "reprimare simbolica" la capatul careia consensus īi constientizeaza individului faptul ca traieste, efectiv, īntr-un pluralism democratic. Acest consens este impus obiectiv de totalitatea organizata si legitimata a definitiilor realitatii sociale a vietii cotidiene.

Revolta individului, īntr-un segment sau altul al spatului social, īl aduce pe acesta īn situata de a negocia definitia situatiei concrete īn care se gaseste. Aceasta negociere este posibila deoarece toate definitiile realitatii au fost concepute ca negociabile; de accea orice tensiune latenta sau manifesta este rezolvabila prin largirea permanenta a universului simbolic, fara a-l īnlocui sau a-l transforma.

Schimbarea universului simbolic, ca necesitate obiectiva de a tine ritmul schimbarilor efective, intervenite īn societate, este o schimbare formala. Sociologia nu trebuie sa intervina īn aceasta schimbare, ci numai sa īi explice resorturile, aria de manifestare si sensul schimbarii, Nu tine de competenta sociologului sa califice daca aceasta realitate este buna sau rea; el trebuie doar sa īi explice geneza, formele de manifestare si valorile representative care īi īnrāuresc evolutia pentru a-i oferi actorului sanse mai mari de reusita atunci cānd "negociaza" situatia de viata concreta īn care se gaseste.

Faza postindustriala a societatii moderne amplifica situtiile de negociere, īntrucāt diviziunea muncii l-a īnglobat pe individ īn corpuri profesionale supraindividuale, pe care Th. Luckmann le numeste clase. Īn interiorul acestora individul si-a pierdut identitatea deoarece solicitarile integrative, specifice profesiei, il obliga sa-si asume o "identitate prefabricata" īn functie de anumite asteptari de randament ale unei participari performante.

Sferele institutionale rationalizate (economia, cultura, tehnologia, politica) īi impun actorului un conformism absolut de rol, iar sferele institutionalizate nerationale (familie, vecinatate, grup de prieteni, club) conduc spre o "subdefinire a identitatii". Toate acestea demonstreaza īn mod inevitabil o segmentare a universului simbolic si a sferelor institutionale, respectiv a "tipologiilor regionale". Īn acest context se amplifica nesiguranta de status, contribuind la o accentuata perisabilitate a identitatii personale care, prin subiectivizare progresiva ajunge sa se regaseasca pe sine numai īn raza de legitimitate a institutiilor "secundare": sef de familii, organizator de petreceri etc. Aceasta acceptare a universului simbolic existent prin retragerea īn sfera privata a existentei se datoreaza si unei relative resemnari a individului īn fata socializarii "anticipative" pe care o realizeaza mass-media prin vehicularea modelelor de comportament, performante, īn care individul isi regaseste aspiratiile de succes, nu coordonatele propriei identati.

Rationalizarea spatiului social sub impactul noilor tehnologii si a tehnicilor manageriale moderne a contribuit numai la cresterea randamentului material al sistemului social global, nu la promovarea unei structuri sociale rationale. Structura specifica societatii "postindustriale" īnceteaza de a mai media īntr-o maniera consistenta īntre cosmosul sacru si constiinta subiectiva , deoarece prin alienare, individul nu mai recunoaste īn structure sociala "suma totala a tipificatiilor" sale, ci a tipificatiilor unor prescriptii de randament supraindividuale.

Tehnologiile nefiind croite dupa puterea de adaptare a oamenilor contribuie la "de-socializarea" individului aflat la baza unei posibile crize a ordinii sociale. Aceasta criza īsi mareste arealul de manifestare īn societatea moderna si datorita segmentarii universului simbolic de catre rationalizarea eminamente functionala a institutiilor primare tot mai mult orientate spre atingerea propriilor cote de performanta si mai putin de cresterea oportunitatilor de afirmare a personalitatii creatoare.

Īn esenta, "ratiunile" care orienteaza functionarea societatilor moderne sunt departe de a fi identificate cu o structura sociala rationala care sa permita afirmarea pIenara a individului: acesta traieste drama de a īntelege complexitatea reala a lumii contemporane, īn care, īnsa, nu se poate integra decāt simplificāndu-i identitatea prin profesionalizare, proces prin care isi asuma o "identitate prefabricata". Conformarea la prescriptiile de status facāndu-se īn functic de trasaturile de personalitate, competitia se mentine, totusi, ca o competitie pentru obtinerea pozitiilor sociale, īntrucāt societatea moderna este o societate a status-rolurilor.

Īn acest sens, E. Goffman pledeaza pentru restructurarea societatii pe baza "dramaturgiei sociale" care ar putea releva mai bine nevoia de moralitate a lumii modeme si a stiintei sociale īn ansamblul sau. Reprezentarile colective vehiculate īn raza de existenta a individului sunt doar niste conventii pe care actorul le accepta nu ca pe niste scopuri, ci ca mijioace ale adaptarii la o situatie pasagera (working consens). Moralitatea, ca dimensiune nefenomenala a actiunii sociale, faciliteaza o adaptare eficienta la o realitate īn permanenta schimbare si o īntelegere a raportului dintre aparenta si esenta identitatii persoanei īn spatiul social global.

Ca orientare care polarizeaza atentia deopotriva a exegetilor, cāt si a practicienilor, sociologia fenomenologica poate fi considerata o importanta contributie Ia recuperarea, cu instrumentul conceptual propriu sociologiei, a subiectivitatii īn calitatea sa de fapt de stiinta.

Dincolo de ceea ce i s-ar putea reprosa ca limite, ramāne efortul de a dezvalui una din multiplele dimensiuni ale personalitatii umane, atāt de proteice si caleidoscopice īntr-un spatiu social marcat de o dinamica fara precedent, cum este cel al societatii contemporane.

BLBLIOGRAFIE

A. Schutz: The Phenomenology of the Social World, London, Heinemann, 1981;

G. Rizer: Toward an integrated sociological paradigm, Allyn and Bacon, 1981;

Th.Luckmann: Life, World and Social Realities, London, Heinemann,1981;

4. T. B. Bootomore; R. Nisbet (eds): A History of Sociological Analysis, London, Heinemann, 1979;

P. Nerger, H.Keiner: Sociology Reinterpreted. An Essay on Method and Vocation, Lonfon, Penguin, Books, 1972;

L. A. Coser: Two methods in search of a substance, in "American Sociological

Review" nr. 6, vol. 40,1975;

Th. Luckmann: Personal identity as an evolutionary and historical problem, in Humann Ethnology. Claims and limits of a new discipline, Cambridge - Paris, Cambridge University Pres, Editions de la Maisons des Sciences de I'HOMME, 1979;

E. Goffman: On Cooling the Mark Out: Some Aspects of Adaptation to Failure, in M. F. Nimkoff (ed Reading in General Sociology, Boston, Houghton Mifflin Company, 1964;

E. Goffman: The Presentation on Self in Everday Life, London, Penguin Books, 1972;

A. Schutz: Concept and theory formation in the social science, in K. Thompson, J. Tunstall (eds), Sociological perspectives, London, Penguin Books, 1971;