STRATEGIA GUVERNAMENTALA DE REFORMA A CADRULUI LEGISLATIV SI A STRUCTURILOR IMPLICATE IN PROTECTIA COPILULUI

STRATEGIA GUVERNAMENTALĂ DE REFORMĂ A CADRULUI LEGISLATIV sI A STRUCTURILOR IMPLICATE ÎN PROTECŢIA COPILULUI

Necesitatea unei bune coordonari a eforturilor de reformare a politicii publice cu privire la situatia copilului din România devine dupa 1989 tot mai evidenta.

Experienta deceniilor trecu 16516h71q te a confirmat faptul ca "nevoile si drepturile copiilor trebuie sa constituie o prioritate în cadrul tuturor actiunilor de dezvoltare. Schimbarea este posibila, iar drepturile copiilor au capacitatea de a aduna în jurul lor toate fortele; politicile trebuie sa abordeze atât factori imediati, care afecteaza sau exclud anumite grupuri de copii, cât si cauzele mai vaste si mai profunde ale protectiei inadecvate si încalcarii drepturilor copiilor. Este necesar sa se realizeze interventii cu tina clara pentru a se obtine rezultate rapide, acordându-se atentia cuvenita durabilitatii acestora, iar actiunile trebuie sa se sprijine tocmai pe rezistenta si forta copiilor însisi"[1].

Astfel, profilul politicii publice românesti în materie de protectia copilului nu este dat exclusiv de "constrângeri bugetare". Elementele legate de reforma institutionala si manageriala în domeniul protectiei copilului sunt esentiale pentru a defini noile modalitati de actiune publica dupa 1989.

Un factor pe care trebuie sa-l luam în considerare atunci când analizam actiunea statului în materie de protectia copilului este acela ca întregul proces de reforma a protectiei copilului se înscrie în contextul general al reformei economice si sociale din România. Din punct de vedere analitic, se poate considera ca reforma cuprinde doua mari câmpuri de actiune: reforma juridica si reforma manageriala.

Reforma cadrului legislativ se refera la reasezarea sau inovatia din punct de vedere legal pentru a putea permite realizarea diverselor segmente de reforma, prevazute în cadrul programelor de guvernare si strategiilor specifice diverselor domenii de politica publica.

Reforma manageriala se refera la constructia normativa, la stabilirea de reguli si proceduri de "a face", pregatirea functionarilor publici, care sa permita valorificarea eficienta a legislatiei.

Desi aceste doua componente ar trebui sa functioneze în echilibru, nu întotdeauna se întâmpla si asa. Între afirmarea generoasa a unor principii care sa formeze politica publica si pâna la concretizarea lor în dispozitive de lucru si strategii coerente de abordare a problemelor, distanta este mare.

Dupa 1990 au fost adoptate o serie de dispozitii care încearca sa îmbunatateasca situatia sistemului de protectie a copilului prin aparitia unor instrumente de lucru mai eficiente si care sa asigure respectarea drepturilor copiilor. Se pot identifica în cadrul procesului de reformare a protectiei copilului, doua mari perioade: una cuprinsa între 1990-1996 si cea de-a doua, fiind si cea mai semnificativa, începând cu 1997 si pâna în prezent.

VI.1. Reforma sistemului de protectie a copilului între 1990-1996

Perioada cuprinsa între anii 1990-1996 se caracterizeaza prin efortul de adecvare a cadrului juridic, dar si de interventie practica pentru îmbunatatirea sistemului de protectie a copilului.

Se constata astfel o evolutie a formelor de politica publica vizând protectia copilului aflat în dificultate. Dupa 1989, ca urmare a urgentei si gravitatii situatiei copiilor institutionalizati în orfelinate, noile forme de actiune au fost implementate în graba.

Ideologia specifica României comuniste a creionat modelul statului paternalist, care intervenea în orice situatie, atât la nivel global, cât si la nivel individual. Astfel, Legea nr.3/1970 (abrogata în prezent) reglementa masurile si institutiile abilitate în ceea ce a reprezentat ocrotirea minorului, alaturi de Codul familiei care prevedea urmatoarele principii privind protectia copilului:

egalitatea în tratament a copiilor, fara deosebire de faptul ca acestia provin din casatorie, din afara acesteia ori sunt adoptati;

exercitarea drepturilor si îndatoririlor parintesti numai în interesul copilului;

egalitatea parintilor în ceea ce priveste exercitarea drepturilor si îndeplinirea obligatiilor parintesti;

realizarea adoptiei numai în interesul copilului adoptat.

Toate aceste norme au condus la o puternica centralizare a activitatilor de protectie a copilului, eliminându-se si deresponsabilizându-se rolul familiei si al comunitatii din care copilul face parte. Pe acest fundal, Legea nr.3/1970 venea sa confirme tendinta de control absolut al statului în problema protectiei copilului. Prin acest act normativ au fost favorizate pâna la generalizare formele de institutionalizare a copilului ca mod de ocrotire, excluzând rolul comunitatii în cresterea si educarea copilului, neglijându-se si activitatile de prevenire a abandonului si de sustinere a parintilor pentru a-si putea asuma responsabilitatile în cresterea copiilor. Prin urmare, acest act normativ reglementa institutionalizarea copiilor ca principala forma de "ocrotire a minorilor"[2].

Constient de costurile economice si sociale ale vechiului sistem de protectie a copilului promovat de legea amintita, Guvernul României s-a hotarât sa realizeze schimbari fundamentale în acest domeniu.

Încep sa fie practicate tot mai des formule mixte de protectie, parteneriate public-private, care-si propun sa realizeze o adaptare a principiilor si constrângerilor economiei de piata la necesitatea dezvoltarii unor responsabilitati în domeniu. Apar astfel noi modele de servicii    în domeniul protectiei copilului: servicii pentru copiii strazii (fenomen aflat în plina dezvoltare) si servicii care sa raspunda unor probleme precum: abandonul scolar, diverse forme de abuz, infectii HIV si SIDA, etc. .

Imediat dupa 1991, un rol important în antrenarea statului în transformarea sistemului de protectie a copilului a revenit organismelor neguvernamentale internationale, cât si românesti. Lipsa de experienta în încheierea unor parteneriate solide, precum si în folosirea mecanismelor de comunicare si influentare a actiunii statului, au condus la necorelarea eforturilor de solutionare a problematicii copiilor aflati în dificultate.

Actiunea organismelor neguvernamentale a fost în principal caritabila, activitatile fiind în majoritatea lor umanitare, de ajutorare materiala a institutiilor în care se aflau copii. O data cu interventia institutiilor si organismelor internationale în crearea si dezvoltarea de programe si proiecte privind îmbunatatirea sistemului de ocrotire a copilului, organismele neguvernamentale încep sa se specializeze în derularea unor proiecte pilot, pentru ca apoi sa ajunga prestatori de servicii pentru: copiii strazii, copiii din institutii, prevenirea abandonului si institutionalizarii, consiliere parentala, servicii pentru mama si copii.

Dupa cinci ani de tergiversari, problema copilului în dificultate ajunge pe agenda publica. Beneficiarii acestei politici publice sunt în continuare copiii institutionalizati, în conditiile în care se vorbeste despre o reforma a sistemului de protectie a copilului fara descentralizare si modificari institutionale.

În perioada '89-'97 statul s-a preocupat de modificarea partiala a cadrului normativ si administrativ de ocrotire a minorului. Lipsa unei strategii nationale în materia protectiei copilului a facut dificila atât activitatea structurilor administrative, cât si a actorilor privati, precum organismele neguvernamentale implicate în domeniu.

Cadrul legislativ se modifica urmare: aderarii prin Legea nr.18/1990, la Conventia Internationala privind Drepturile Copilului; aderarea României prin Legea nr.100/1992 la Conventia de la Haga referitoare la aspectele civile ale rapirii de copii si ulterior, aderarea la Conventia Europeana si ratificarea Conventiei asupra protectiei copilului si cooperarii în materia adoptiei internationale, prin Legea nr.84/1994.

Totodata, pentru solutionarea problemei abandonului copiilor în institutii, se adopta Legea nr.47/1993 privind declararea judecatoreasca a abandonului. Desi controversata, legea îsi gaseste aplicatie prin aceea ca, pentru un numar mare de copii abandonati, se poate apela la alte masuri decât institutionalizarea.

În 1995 este elaborata prima strategie nationala în domeniul protectiei copilului, adoptata prin Hotarârea de Guvern nr.972/1995. Planul national de actiune în favoarea copilului prevedea elemente ce vizau sprijinirea familiei si prevenirea abandonului, precum si favorizarea unor alternative de tip familial în ocrotirea copilului, modalitati de interventie cu privire la copiii strazii, implicarea în prevenirea si interventia în caz de abuz asupra copilului.

Se aminteste astfel, pentru prima data în legislatia României de problema "copiilor strazii", considerati copii inadaptati. Initierea si dezvoltarea unor programe în acest domeniu revin, în egala masura: Ministerului Învatamântului, Ministerului Sanatatii, Ministerului de Interne, Ministerului Tineretului si Sportului, cât si autoritatilor administratiei publice locale.

Ca o caracterizare succinta a acestei perioade, putem spune ca, pâna la începutul anului 1997, sistemul de protectie a copilului aflat în dificultate, instituit în 1970 a ramas neschimbat, desi începând cu 1990, o data cu ratificarea Conventiei O.N.U. privind Drepturile Copilului si prin includerea în Constitutia României a principiului care garanteaza libera dezvoltare a personalitatii : "copiii se bucura de un regim special de protectie si asistenta în realizarea drepturilor lor" (art.45, alin.1 vechea Constitutie a României).

"Sistemul de protectie a copilului care a functionat pâna în 1997 era favorabil ocrotirii copilului în institutii. Comisia pentru Ocrotirea Minorului (C.O.M.), instanta administrativa autorizata sa hotarasca adoptarea unei masuri de protectie a copilului, avea posibilitati limitate de decizie.

Vechea lege (nr.3/1970), nu prevedea nici o forma de sprijinire a familiei naturale pentru prevenirea institutionalizarii copilului. Studiile realizate de Reprezentanta UNICEF în România si Programul de Protectie a Copilului D.P.C.-EU/PHARE au scos în evidenta ca saracia, asociata sau nu cu alte cauze de natura sociala, reprezinta unul din motivele pentru care familia solicita institutionalizarea copilului"[3].

VI.2. Reforma în domeniul protectiei copilului între 1997-2001

Aceasta perioada este marcata de urgenta reformei institutionale. În cadrul acestei etape, se pot identifica trei mari directii de politica publica:

îmbunatatirea situatiei mostenite, în principal prin schimbari calitative la nivelul serviciilor pentru copiii institutionalizati;

gasirea unor forme mixte de parteneriat între institutiile prestatoare de ocrotire si structurile private;

deinstitutionalizarea, ca obiectiv principal al reformei.

Revizuirea cadrului legislativ în domeniul protectiei copilului, în spiritul deplinei respectari a principiilor si prevederilor Conventiei O.N.U. cu privire la Drepturile Copilului, a reprezentat o prioritate în dezvoltarea si implementarea unei strategii de reforma coerente în acest domeniu.

"Anul 1997 a adus speranta ca regimul ocrotirii unor categorii de minori s-a încheiat, prin adoptarea de catre Guvernul României în sedinta din 31 martie 1998 a Strategiei Guvernului privind Protectia Copilului în Dificultate, ce a constituit premisa realizarii si implementarii unui nou sistem, prin:

reforma cadrului juridic si administrativ de protectie a drepturilor copilului;

descentralizarea activitatii de protectie a drepturilor copilului;

restructurarea si diversificarea institutiilor de ocrotire a copilului aflat în dificultate;

dezvoltarea alternativelor de tip familial în ocrotirea rezidentiala;

prevenirea prenatala a abandonului;

cresterea rolului societatii civile în activitatea de protectie a drepturilor copilului"[4].

În ianuarie 1997 a fost creat Departamentul pentru Protectia Copilului în cadrul structurilor executive guvernamentale, în urma reorganizarii Comisiei Nationale pentru Protectia Copilului.

Acest Departament a fost creat pentru a realiza reforma sistemului de protectie a copilului în dificultate. Noul sistem de protectie a fost constitui pe urmatoarele principii:

principiul întâietatii interesului superior al copilului, care reprezinta ratiunea stabilirii oricarei masuri de protectie a acestuia;

principiul nondiscriminarii, care permite oricarui copil, a carui dezvoltare, securitate sau integritate fizica sau morala sunt periclitate, sa beneficieze de masurile de protectie prevazute de lege;

descentralizarea puterii de decizie si a responsabilitatilor în acest domeniu la nivelul autoritatilor administratiei publice locale;

favorizarea alternativelor de tip familial la ocrotirea de tip rezidential a copilului aflat în dificultate;

creare unui nou cadru normativ, bazat pe principii moderne, pentru organizarea activitatilor desfasurate de actori institutionali privati care actioneaza în acest domeniu(fundatii si asociatii).

Într-o perioada scurta de timp si cu resurse limitate, Departamentul de Protectie a Copilului    a reusit sa introduca modificari importante ale cadrului legislativ, care fac posibila descentralizarea si sustin conceptele cuprinse în Conventia O.N.U. cu privire la Drepturile Copilului, cât si în Recomandarea nr.1286 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei.

Strategia propusa de Departamentul pentru Protectia Copilului este axata, în primul rând, pe protectia copilului aflat în dificultate, într-un demers centrat pe evolutia cadrului legislativ normativ, reducerea autoritatii si responsabilitatii administrative si financiare centrale si transferarea ei la nivel local, întarirea capacitatilor factorilor institutionali la nivel local pentru a le da posibilitatea sa furnizeze servicii eficiente, promovarea de alternative la actualul sistem rezidential de îngrijire si crestere a rolului societatii civile în domeniul protectiei copilului, prin implicarea comunitatii locale si a O.N.G.-urilor.

Implementarea acestei strategii, complexitatea activitatilor si serviciilor aparute au constituit motivatia principala de reorganizare a Departamentului pentru Protectia Copilului în noiembrie 1998, facilitând coordonarea eficienta a derularii întregii activitati desfasurate în domeniul protectiei copilului.

Ca o consecinta a noilor reglementari au fost create Comisiile pentru Protectia Copilului, organe de specialitate ale consiliilor judetene, prezidate de secretarul judetului, precum si servicii publice specializate pentru protectia drepturilor copilului sub autoritatea Comisiilor si actionând ca organ executiv al acestora.

Comisia pentru Protectia Copilului este organul de specialitate al consiliului judetean, cu activitate decizionala în materia protectiei copilului aflat în dificultate si a protectiei copilului prin adoptie. În exercitarea atributiilor ce-i revin, Comisia reprezinta autoritatea consiliului judetean si coordoneaza activitatile în domeniul autoritatii tutelare si al protectiei drepturilor copilului, inclusiv prin prevenirea situatiilor ce pun în pericol securitatea si dezvoltarea copilului, desfasurata de comisiile locale din unitatile administrativ-teritoriale din judetele în care functioneaza.

Prin Hotarârea Guvernului nr.205/1997 se înfiinteaza în subordinea consiliilor judetene sau consiliilor locale ale municipiului Bucuresti, servicii publice specializate pentru protectia copilului care poarta titulatura de Directii pentru Protectia Drepturilor Copilului si au personalitate juridica proprie, fiind institutii publice de interes judetean, respectiv local. "Aceste servicii au ca principale obligatii: de a identifica familii sau persoane carora sa le poata fi dat în plasament sau încredintare copilul, cu prioritate printre rudele copilului, sa le acorde asistenta si sprijin, sa ofere asistenta si sprijin parintilor copiilor dupa revenirea acestora în mediul familial"[5].

Departamentul pentru Protectia Copilului a sustinut metodologic si financiar crearea unor structuri si a încheiat cu consiliile judetene si cu Comisiile locale ale sectoarelor municipiului Bucuresti Conventii de colaborare cu privire la organizarea la nivel de judet, respectiv sector, a activitatii de protectie a drepturilor copilului. Realizarea acestui parteneriat (în cadrul caruia este posibila si implicarea sectorului neguvernamental) se constituie ca o colaborare    eficienta între autoritatile statului si societatea civila pentru sustinerea reformei în domeniul protectiei copilului.

În anul 1997 au fost emise si Ordonantele de Urgenta nr.25 si 26. Acestea reprezinta pilonul cadrului legislativ cu privire la adoptie si la protectia copilului aflat în dificultate. Modificarile aduse în principal de catre noua legislatie se refera la adoptarea si definirea terminologiei de "copil" în locul celei de minor, precum si pe mutarea accentului de pe protectia copilului prin institutionalizare pe dezvoltarea masurilor alternative de plasament sau încredintare, sprijinirea familiei naturale, adoptie nationala si internationala.

Asa cum se prevede în Ordonanta de Urgenta nr.26/1997, copilul, adica persoana care nu a împlinit înca 18 ani si nu are capacitate deplina de exercitiu, în situatia în care îi este periclitata dezvoltarea sau integritatea fizica, se bucura de protectie si asistenta din partea colectivitatii locale din care face parte.

Statul garanteaza protejarea copiilor împotriva oricarei forme de violenta, inclusiv sexuala, vatamare ori abuz fizic sau mintal, de abandon sau neglijenta, exploatare, în timpul cât se afla în îngrijirea parintilor, a reprezentantului legal sau a oricarei alte persoane.

În ceea ce priveste colaborarea statului cu organizatiile neguvernamentale se stipuleaza posibilitatea autorizarii/acreditarii activitatii acestora. Hotarârea Guvernamentala nr.217/1998 prevede conditiile de obtinere a atestatului, procedurile de atestare si statutul asistentului maternal, facilitându-se astfel dezvoltarea alternativelor de tip familial.

"Elementul legislativ cel mai important al acestei perioade de reformare a politicii cu privire la protectia copilului aflat în dificultate, îl reprezinta Ordonanta de Urgenta nr.192/1999 privind înfiintarea Agentiei Nationale pentru Protectia Drepturilor Copilului (A.N.P.D.C.). Aceasta ordonanta amplifica si ofera un plus de coerenta eforturilor statului cu privire la reforma din domeniu si impune modalitati moderne, europene de gestionare a problemelor copilului în România"[6].

A.N.P.D.C. înlocuieste structura administrativa a Departamentului pentru Protectia Copilului. Agentia nou formata, are responsabilitatea implementarii reformei serviciilor si institutiilor în domeniul protectiei copilului, în conformitate cu programele guvernamentale si acordurile internationale în domeniu, ratificate de catre România.

În acest sens A.N.P.D.C. va asigura coerenta strategiei nationale de reforma în domeniu si va avea functii de reglementare, administrare, reprezentare si control. Prin înfiintarea acesteia sunt solutionate o serie de probleme structurale ale politicii statului cu privire la situatia copilului aflat în dificultate.

Un alt element important al prevederilor O.U.nr.192/1999 îl reprezinta redefinirea copilului ca obiect al politicii publice. Prin textul legislativ se elimina diferenta de statut între copiii cu handicap si cei fara handicap, între cei "normali" si cei "cu probleme speciale". Se pune astfel un accent clar pe drepturile copilului în general si se accentueaza responsabilitatea autoritatii publice fata de respectarea acestor drepturi. Prin lege, respectarea drepturilor copilului depinde de calitatea prestatiilor institutiilor publice si private din domeniul protectiei copilului.

Aceeasi ordonanta prevede si sursele de finantare a activitatilor din domeniul protectiei copilului: contributii obligatorii din partea consiliilor locale municipale, orasenesti si comunale; sume alocate de Guvern direct bugetului agentiei; venituri proprii ale judetelor si sectoarelor municipiului Bucuresti; sume din fondul special de solidaritate pentru persoanele cu handicap; credite sau granturi externe din surse guvernamentale si neguvernamentale; donatii, sponsorizari si alte fonduri.

"Pâna în 1999, ca reflex al situatiei mostenite dinainte de 1989 si aditionarii necorelate a unor elemente administrative noi, sistemul de protectie a copilului suferea de o accentuata fragmentare a institutiilor si serviciilor. Alaturi de Departamentul pentru Protectia Copilului, aveau responsabilitati administrative în domeniu: Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap, Ministerul Sanatatii, Ministerul Educatiei Nationale, Ministerul de Interne. Prin aparitia A.N.P.D.C. are loc o coagulare si concentrare a efortului national de protectie a drepturilor copilului. Protectia copilului devine parte vizibila a agendei politice românesti, concretizata în programe de interes national cu privire la reforma institutiilor si serviciilor referitoare la îngrijirea, protectia si promovarea drepturilor tuturor copiilor"[7].

Doi ani mai târziu, prin Ordonanta de Urgenta nr.12/2001 aprobata prin Legea nr.252/2001 a fost înfiintata Agentia Nationala pentru Protectia Copilului si Adoptie (A.N.P.C.A.), ca unica structura centrala care asigura coordonarea metodologica a protectiei copilului, fiind responsabila pentru elaborarea, coordonarea si monitorizarea politicilor în domeniul protectiei copilului.

Astazi, problema protectiei copilului aflat în dificultate sau în risc este gestionata de Guvernul României, prin intermediul A.N.P.C.A. .

Reforma institutiilor de ocrotire a copilului

Perioada parcursa din 1997 pâna în prezent a reprezentat timpul reformei radicale în domeniul protectiei drepturilor copilului în tara noastra. Domeniul cu cele mai mari probleme necesitând interventie imediata si în care s-au produs cele mai importante transformari este cel al ocrotirii copilului în sistem rezidential. Procesul de reforma în acest domeniu reprezinta cea mai importanta descentralizare din administratia publica din 1989 si pâna astazi.

Astfel, anul 1997 a marcat descentralizarea serviciilor pentru copii. Într-o societate traditional centralizata în care "Guvernul - prin intermediul ministerelor si al altor organe ale administratiei publice centrale, puternic reprezentate în teritoriu - oferea în mod direct cvasitotalitatea serviciilor din domeniul acoperit de Conventia cu privire la Drepturile Copilului, descentralizarea reala, la nivel judetean, a protectiei copilului a constituit o provocare majora. Inexistenta unor modele.anterior testate în practica cu privire la o descentralizare de o asemenea anvergura a facut ca aceasta experienta, în sine, sa se constituie într-un procedeu practic care, prin realizarile, dar mai ales prin problemele aparute într-o prima faza sa genereze învataminte importante pentru viitorul constructiei sistemului de servicii din tara noastra"[8].

În prezent s-a încheiat procesul de transfer al institutiilor de tip rezidential pentru protectia copilului (leagane si case de copii) din subordinea Ministerului Sanatatii si a Ministerului Educatiei Nationale, în cadrul serviciilor publice specializate la nivel judetean. De asemenea, s-au elaborat atât instrumentele necesare unui management eficient al resurselor de la nivelul judetului, cât si cele pentru îndeplinirea atributiilor ce revin institutiilor rezidentiale în conformitate cu noua legislatie.

O data cu încheierea procesului de transfer, prioritara a devenit restructurarea unor institutii si organizarea lor sub forma de centre de plasament, având drept principala atributie ocrotirea si îngrijirea copilului într-un mediu cât mai apropiat de cel familial si diminuând caracteristicile medicale sau instructiv-educative mult prea accentuate, care dominau înainte de restructurare.

"În România, institutiile rezidentiale pentru ocrotirea copilului(organizate conform Legii nr.3/1970, în prezent abrogata), separate artificial pe criteriul vârstei (copilul de 0-3 ani era ocrotit în leagane , iar cei de vârsta cuprinsa între 3-18 ani în case de copii), au intrat din 1997 în proces de restructurare, în centre de plasament, ca prestatoare de servicii pentru copilul aflat în dificultate, ale directiilor judetene pentru protectia copilului"[9].

Reforma institutiilor de ocrotire implica mari dificultati mai ales în cazul unitatilor mari, cu peste 200 de copii, precum si în cazul judetelor în care directiile descentralizate ale Ministerului Sanatatii si Ministerului Educatiei Nationale nu sunt cooperante. Aceste dificultati au fost cauzate mai ales de faptul ca, desi copiii aveau aceleasi categorii de nevoi, subordonarea administrativa a leaganelor si caselor de copii era diferita (leaganul era subordonat Ministerului Sanatatii, în timp ce casa de copii se afla în subordinea Ministerului Educatiei Nationale).

De asemenea, existau dificultati în monitorizarea si luarea unor masuri de protectie a copiilor abandonati în unitati spitalicesti. Asa cum recunosc si specialistii, o problema majora legata de copiii din România o constituie abandonul acestora de catre proprii parinti. Explicatia fenomenului nu este facila. Dincolo de o componenta istorica, legata mai mult sau mai putin direct de politica pronatalista agresiva a statului totalitar, aplicata pe parcursul câtorva decenii înainte de 1989, cu consecinte directe asupra modului de percepere a responsabilitatilor individuale si de familie ale parintilor cu privire la soarta lor si a copiilor lor, nu poate fi ignorata componenta economico-sociala legata de cresterea accelerata a saraciei la nivelul unor categorii largi de populatie în perioada de tranzitie de dupa 1989.

Dincolo de acestea, importante sunt realitatile care au fost generate de venirea pe lume a unor copii nedoriti. Consecintele, pe lânga abandonul copiilor, s-au manifestat în cresterea mortalitatii si morbiditatii infantile, în lipsa cvasigenerala de culturii sexuala legata de contraceptie si planificare familiala, precum si a numarului crescut de copii cu diferite dizabilitati.

Singurul raspuns pe care statul a stiut sa-l ofere existentei copiilor nedoriti a fost, timp îndelungat, unul de tip cvasiindustrial, prin plasarea pe termen lung sau nedefinit al acestor copii în institutii rezidentiale, unele dintre acestea fiind de mari dimensiuni si plasate departe de constiinta publica, izolate de comunitate.

Tocmai în aceasta directie s-au facut poate, cei mai importanti pasi în procesul de reforma a sistemului de protectie a copilului. Initiate cu resurse relativ modeste si privite, uneori, cu scepticism si chiar cu suspiciune, serviciile de protectie alternative la îngrijirea rezidentiala, dezvoltate de organizatii neguvernamentale, uneori în parteneriat cu autoritatile din anumite judete sau localitati au devenit începând cu 1997 parte integranta a sistemului. Astfel, serviciile alternative, cuprind astazi, în primul rând, reteaua de asistenta maternala, casele de tip familial, precum si o serie de servicii menite sa previna abandonul copiilor de catre proprii parinti, cum ar fi, de exemplu: centre de zi de diferite tipuri sau multitudinea de servicii de consiliere destinate copiilor si parintilor lor. S-a reusit în acest sens, în ultimii ani sa se reduca numarul copiilor institutionalizati.

Recunoscându-se necesitatea existentei viitoare a unor institutii rezidentiale de ocrotire a copiilor, în special în cazul unor copii cu nevoi speciale sau cu tulburari de comportament, s-au facut pasi importanti în restructurarea acestora, astfel încât serviciile oferite sa fie mult individualizate, corespunzatoare nevoilor personale ale fiecarui copil. Totodata se actioneaza în vederea reducerii dimensiunilor acestor institutii sau modularii lor pentru constituirea unui mediu cât mai apropriat de cel familial, se urmareste stabilirea unor legaturi între copiii din aceste institutii si comunitate, dar si reducerea si controlul strict al perioadelor în care acesti copii sunt clientii institutiilor rezidentiale, înainte de a fi integrati în familiile lor naturale sau de a li se oferi alte tipuri de protectie, corespunzatoare principiilor general acceptate de catre Conventia O.N.U. cu privire la Drepturile Copilului.

În paralel cu restructurarea acestor servicii, a fost initiata si diversificarea serviciilor pentru protectia copilului, cu scopul respectarii dreptului copilului de a fi crescut de familia sa de origine. Serviciile nou create: centre maternale, centre de îngrijire de zi, centre de îngrijire si recuperare pentru copiii cu handicap, asigura o participare activa a societatii civile la protectia copilului, având un profund accent comunitar si aliniindu-se la strategia sectoriala de aderare a României la structurile europene.

"În toamna anului 1998 a debutat Proiectul de reforma a sistemului de protectie a copilului pentru 1999-2001"[10], desfasurat de Guvernul României - Departamentul pentru Protectia Copilului în parteneriat cu autoritatile administratiei publice locale si cu participarea unor organisme internationale: Banca Mondiala, UNICEF, EU/PHARE, Guvernul spaniol si cel elvetian, Fundatia SERA, FDS, USAID, proiect ce are ca obiectiv major promovarea si respectarea drepturilor copilului prin restructurarea si dezvoltarea sistemului de servicii din acest domeniu.