STRATEGII SI TEHNICI DE INTERVENTIE

Inginerul construieste sisteme tehnice capabile sa functioneze eficient, in limitele programelor incluse in structura lor. Sociologul si psihologul nu trebuie sa imagineze neaparat sisteme care nu au mai existat. Ei gasesc sistemele - personale si sistemele sociale - deja existente, naturale, orientate spre perfectionare, spre schimbare si dezvoltare. Sistemele reale sunt ele insele, in grade diferite, creative. Rolul specialistului nu este totodeauna acela de a indica ce trebuie facut si cum trebuie facut (terapia directiva), ci adesea de a contribui doar la perfectionarea capacitatii creative de auroperfectionare a sistemelor pe care le gaseste constituite. Obiectul acestei operatii il reprezinta tehnicile terapiei non-directive.

Problema a fost formulata mai intai, in psihoterapie. Psihoterapia lucreaza cu un anumit model de personalitate normala (sanatoasa) sau patologica. Personalitatea normala se caracterizeaza prin cateva trasaturi foarte generale, trasaturi care fac posibila functionarea ei eficienta: orientare spre realitate, deschidere la experienta, comunicare libera intre diferitele compartimente, straturi ale personalitatii, disponibilitati pentru actiune, dar si pentru invatare, corectare si perfectionare, abordare creativa a noilor probleme. Intr-un cuvant, personalitatea sanatoasa, normala reprezinta un sistem flexibil, dinamic, deschis si creativ, orientat spre crestere: un sistem rational. Patologiile reprezinta frane, obstacole in calea unei asemenea organizari si functionari flexibile, rationale si realiste, totodata. Dupa cum se poate observa, modelul sistemului normal, sanatos, nu este foarte specificat. El se rezuma la cateva principii care asigura functionarea eficienta si care trebuie promovate in procesul psihoterapiei. Mai mult. Se considera ca persoana umana este, potential, un asemenea sistem normal, sanatos, dar care poate fi perturbat de diferiti factori. Procesul de terapie ajuta pacientul sa se intoarca la starea sa naturala de normalitate. Termenul de terapie non-directiva, introdus de Carl Rogers (1951), sugereaza tocmai acest specific al relatiei pacient / consultant. Consultantul nu ii indica pacientului cum sa-si rezolve problemele sale de viata, cum sa-si organizeze viata. Aceste lucru pacientul trebuie sa-l decida singur. Terapeutul ajuta pacientul sa depaseasca blocajele interne care "ii intuneca" judecata; sa fie realist, rational. In aceasta viziune, normalitatea este echivalenta cu rationalitatea.

Din psihoterapie, aceasta paradigma a normalitatii / patologiei a fost transferata in socioterapie (E. Jaques, 1961, M. Pages, 1961). Dincolo de diferentele dintre persoana si sistemul social, paradigma normalitatii pare a fi, in mare masura, comuna. Socioterapia non-directiva merge si ea pe cultivarea capacitatilor normale, flexibile, creative, rationale de functionare, iar nu pe promovarea unui anumit mod de organizare a sistemelor, pe sugerarea unor solutii. Sistemele, facand fata rational, deschis problemelor lor, cauta, fara prejudecati, solutiile cele mai adecvate. Specialistul nu incearca sa orienteze sistemul intr-o directie sau alta, sa puna diagnoze, sa stabileasca obiective de atins si mijloace de adoptat. El este un facilitator al comunicarii interne, al autoanalizei si al experimentarii, al deschiderii la experienta proprie, cat si la experienta celorlalti, la feed-back si la autocorectie.

Socioterapia non-directiva a pus cu forta necesitatea unei definiri mai clare a "rationalitatii sociale". De la inceput este necesar sa operam o distinctie intre doua perspective asupra rationalitatii: o perspectiva de continut si o alta de forma. Din perspectiva continutului, un sistem este rational atunci cand, confruntat cu o problema, reuseste sa adopte solutia cea mai buna, solutia rationala. O asemenea perspectiva, cu toate avantajele sale, implica insa si o dificultate de principiu pentru analist. Decizia ca un sistem este sau nu rational, din punctul de vedere al continutului comportamentului sau, poate fi realizata doar de pe pozitiile unui alt sistem care se afla in posesia unei cunoasteri mult mai puternice decat sistemul de evaluat. Doar posedand toate cunostintele teoretice si empirice necesare solutionarii tipului de probleme cu care sistemul analizat se confrunta este posibil sa se determine daca comportamentul acestuia din urma este sau nu rational, daca solutiile pe care le adopta sunt sau nu rationale. O asemene conditie este insa dificil de realizat, daca nu cumva principial imposibil, presupunand ca un membru al unei colectivitati (specialistul) detine toate cunostintele functionarii optime ale acesteia, in timp ce ea nu le detine. Oricat de tentanta ar fi perspectiva de continut asupra rationalitatii, ea ridica deci dificultati insuportabile, cel putin in momentul de fata. Perspectiva formei, desi mai modesta, este, totusi, mai avantajoasa. Ea supune analizei nu produsul (continutul) activitatilor cognitive ale unui sistem, ci forma sa, mecanismele prin care se desfasoara: din punct de vedere al formei, a fi rational inseamna a adopta o serie de strategii si proceduri cognitive si decizionale care maximizeaza sansa de a gasi solutii adecvate, dar nu garanteaza validitatea unei solutii sau a alteia. Paradigma normalitatii sistemului discutata mai sus reprezinta in fapt tocmai un model de organizare cognitiva care poate duce la un asemenea comportament rational.

Analistul, in aceasta perspectiva, nu se plaseaza intr-o pozitie cognitiva superioara sistemului. Nici el "nu stie" cum ar fi mai bine de actionat. El analizeaza doar formele de organizare ale sistemului, cautand sa maximizeze capacitatea acestuia de a fi rational, eficient din punct de vedere cognitiv. El nu ofera solutii. Sistemul trebuie sa le gaseasca. El incearca doar sa perfectioneze capacitatile naturale ale acestuia de a se comporta rational, invingand diferitele patologii si eliminand formele contraproductive. Terapia non-directiva este o modalitate de aplicare structural anti-tehnocratica a sociologiei. Sociologul nu decide ce trebuie sa faca sistemele sociale, ci le sprijina pe acestea sa decida singure, intr-o modalitate cat mai rationala si realista.

In paradigma terapiei non-directive, rationalitatea este definita intr-o modalitate strict functionala, din perspectiva proprietatilor sale formale, ca "orientare spre realitate" si "orientare spre sarcina", "spre functie", intr-un proces activ de adaptare. O asemenea definitie a rationalitatii sistemelor sociale ar putea fi operationalizata sub forma unui test de rationalitate. Testul de rationalitate propus aici, pornind de la cateva sugestii ale lui K. D. Benne, (1961 a), include 8 caracteristici fundamentale, perechi, fiecare descriind o caracteristica a functionarii rationale, eficiente (coloana din stanga) sau, complementar, o deformare patologica care confera comportamentului o orientare irationala, ineficace (coloana din dreapta). Acest test poate oferi o imagine asupra rationalitatii potentiale a sistemelor, cat si asupra tipurilor de deformari patologice de care acestea pot suferi.

TESTUL DE RATIONALITATE A SISTEMELOR SOCIALE

Daca vrem, de exemplu, sa determinam rationalitatea potentiala a unei intreprinderi, testul de rationalitate ne va indica manifestarile "sanatoase" sau "patologice" care caracterizeaza functionarea mecanismelor sale cognitive.

Patologia sistemelor sociale, reluand o idee dezvoltata in capitolul anterior, poate lua doua configuratii distincte, in functie de sursele lor primare: sindromul luptei si sindromul incertitudinii. Atat conflictele interne, cat si dificultatile de a face fata constructiv incertitudinii genereaza rigiditatea sistemului, orientarea sa patologica. In procesul socioterapiei, specialistul incearca sa reorienteze sistemele, sprijinandu-le sa-si constientizeze mecanismele patologice si sa cultive mecanismele normale care asigura o functionare rationala, flexibila si eficace.

Specialistul poate alege una dintre urmatoarele strategii de terapie: terapia sistemului prin terapia indivizilor sau terapia directa a sistemului. Cele doua strategii de interventie au o lunga traditie. Ele ridica probleme specifice care merita a fi evocate pe scurt.

a. Terapia sistemului prin terapia indivizilor. Pornindu-se de la estimarea ca activitatea sistemului este realizata de catre indivizii care il compun, este usor de presupus ca modificand atitudinile, cunostintele, capacitatile de cunoastere si actiune ale acestora va rezulta o modificare a sistemului insusi. Si este clar ca a convinge indivizii reprezinta un punct de pornire obligatoriu pentru realizarea de schimbari sociale importante. Actiunea de sensibilizare, de diseminare de cunostinte si informatii reprezinta o metoda curenta in sociologie, desi importanta ei este, dupa parerea mea, mult subestimata. Exista o larga varietate de tehnici care au ca obiectiv invatatura individuala a membrilor diferitelor sisteme. T - Grupul este un exemplu de acest fel. El a cunoscut, in perioada de dupa razboi, o influenta foarte mare. Tehnica T - Grupului se fundeaza pe ideea ca, in mediul social natural, oamenii nu reusesc sa-si perfectioneze capacitatile lor de autocunoastere, de cunoastere a celorlalti, de cooperare eficace. Scosi din sistemele sociale in care traiesc (intreprinderi, familii) ei formeaza pentru o scurta perioada de timp grupuri de invatare care le faciliteaza deschiderea la cunoasterea de sine si la cunoasterea celorlalti. Aici ei inteleg mai bine atat motivatia profunda a propriilor lor comportamente, cat si motivatia comportamentelor celorlalti, blocajele lor interioare, cat si cele interpersonale, identifica mecanismele patologice din propria lor comportare, cat si din activitatea grupului. Ei invata cum sa fie ei insisi sisteme deschise, flexibile, rationale si cum sa formeze, impreuna cu ceilalti, asemenea sisteme.

Diferitele forme de analiza de caz (K. D. Benne, 1961 b, P. si F. Pigors, 1961) reprezinta tot o modalitate de terapie a sistemului prin terapia membrilor sai. Scoase din sistem, persoanele sunt puse, "in conditii de laborator", sa analizeze diferite probleme similare cu cele pe care sistemele din care fac parte le au de infruntat, sa formuleze solutii, sa le evalueze impreuna cu alte persoane, prin confruntare. Prin aceste exercitii, ele invata nu numai despre diferitele probleme supuse analizei si despre modalitatile de solutionare a lor, ci si despre procesele sociale, interpersonale in activitatea sistemelor sociale de solutionare a problemelor: interdependente sociale, comunicare interpersonala, tratarea diversitatii opiniilor si realizarea consensului, rezistentele care apar in procesul comunicarii si luarii deciziei, modul de depasire a acestora. Se asteapta ca aceste capacitati noi dobandite sa fie transferate in activitatea practica a sistemelor in care persoanele actioneaza.

Punctul forte al acestui tip de abordare terapeutica se dovedeste a fi totodata si punctul sau slab. "Scoaterea" indivizilor din sistemele sociale in care ei sunt incadrati si perfectionarea capacitatilor lor in conditii de laborator, reprezinta o importanta conditie facilitatoare a schimbarii. Scosi de sub presiunea mediului social care le-a modelat si le intretine modul de gandire si comportare, indivizii pot mai lesne sa-si modifice comportamentul. Dificultarea reapare insa in momentul intoarcerii persoanelor in sistemele lor naturale. Aici ele reintra in sistemul relatiilor sociale si interpersonale care nu sunt suportive pentru noile modalitati de actiune invatate. Castigurile obtinute prin perfectionarea capacitatilor in conditii de laborator tind sa fie anulate prin interventia normelor sociale care caracterizeaza functionarea sistemului, cat si a parametrilor sai structurali: diferente de interese, structuri de putere, concurenta.

b. Terapia directa a sistemului se refera la un set de tehnici care incearca sa perfectioneze capacitatile sistemului insusi, in procesul functionarii sale, sa-l scoata din rutina procedurilor cristalizate, sa-i creeze oportunitati de a reflecta critic asupra lor, de a explora alternative, de a obtine si utiliza constructiv feed-back-ul asupra efectelor activitatii sale, de a stabili obiective de perfectionare si de a urmari sistematic realizarea acestora. Sociologul sprijina direct sistemul sa-si formuleze obiective de dezvoltare, sa-si perfectioneze procedurile de solutionare a problemelor sale. Este cazul unora dintre programele de dezvoltare a organizatiei (OD). Terapia directa a sistemului, datorita dificultatilor sale, presupune insa tehnici mult mai complexe decat terapia individului in conditii de laborator.