Oricât am cauta în timp si spatiu, nu vom gasi nici o societate care sa fie total în afara oricarei ierarhii. Desigur ca utopistii au visat adesea sa suprime inegalitatile. Teoriile utopice ale egalitatii au aparut pentru început în epoca renascentista, fiind formulate de Th. Morus (1516) (cel care inventeaza termenul de utopie) si Campanella. Mai târziu, în sec. XVII-XVIII, ele au fost dezvoltate de Mably si Morelli, care sustin posibilitatea unei societati a egalitatii absolute. În secolul XIX, dupa revolutia burgheza, S. Simon Ch. Fourier, R. Owen dau nastere teoriei socialismului utopic.
Mai apoi, K. Marx care s-a vrut realist, a considerat de asemenea ca umanitatea trebuia sa tinda catre un sistem în cadrul caruia toti oamenii au acelasi gen de statut, un sistem fundamentat pe principiile egalitatii si echitatii. El a realizat ca acest lucru nu este posibil decât într-un viitor îndepartat, atunci când progresul nelimitat al stiintei si tehnicii va genera aparitia unui "om nou", a unui "om total", atunci când deosebirea dintre munca fizica si munca intelectuala se va estompa si extraordinara abundenta a bunurilor va permite ca fiecare sa primeasca "dupa nevoi" si nu doar dupa capacitati.
Pe de alta parte, se stie ca indivizii nu pot fi identici unii cu altii: unii sunt mai puternici, altii mai slabi, unii mai frumosi, altii mai urâti, unii mai tineri, altii mai batrâni etc. Dar atunci când vorbim de ierarhii sociale, vorbim de fapt despre inegalitati ce pot fi direct imputate societatii. Exista deosebiri pe care chiar societatea le creeaza, de care tine cont, pe care le dezvolta sau le atenueaza. Asa, de exemplu, în unele societati primitive, superioritatea derivata din forta fizica se extrapoleaza într-un statut social mai înalt, în timp ce în societatile moderne, forta musculara nu confera în mod obligatoriu o pozitie sociala mai elevata. În concluzie, putem spune ca exista conexiuni între ierarhiile naturale si ierarhiile sociale, dar ele nu sunt nici obligatorii, nici constante. În acelasi timp, nu este posibil nici sa le abolim totalmente. În legatura cu aceste fapte sociale, sociologii încearca sa raspunda la urmatoarele interogatii : cum se prezinta ierarhiile sociale ale individului, care sunt consecintele si cum se desfasoara mobilitatea sociala. Ierarhiile si mobilitatea în interiorul ierarhiilor sunt doua notiuni centrale în sociologie. Clasele sociale - remarca sociologul I. Ungureanu - "sunt grupuri sociale cu semnificatie societala maxima si interactiunea care le produce este mai complexa" decât a altor grupuri (a familiei, de exemplu).
Delimitari conceptuale
Pentru început, sa facem distinctia între inegalitati sociale si inegalitati individuale. În societate întâlnim nu numai diferente între indivizi, ci si diferente între categorii sociale. Diferentierea sociala se refera tocmai la aceste deosebiri între clasele soc 15515m1216p iale determinate de ssistemele ierarhice din societate. Geologii vorbesc despre straturile pamântului, sociologii despre straturile sociale. Daca în primul caz "notiunea de strat" este mai precisa, în cel de al doilea ea este mai relativa. Este clar ca delimitarile (granitele dintre aceste straturi sociale sunt mai mult sau mai putin reale sau arbitrare, caci indivizii asezati de sociolog într-un anumit strat pot constitui unitati reale sau poate foarte bine sa nu aiba nimic în comun decât faptul ca apartin unei categorii într-o clasificare stabilita de sociolog.
De exemplu, daca clasificam indivizii dupa venitul lor, putem decide în mod arbitrar ca vom distinge o prima categorie de la 0-300.000 lei, o alta de la 300.000-600.000 lei si asa mai departe. Dar putem foarte bine sa decidem stabilirea unor transe mai mari sau, dimpotriva, mai mici. Daca, însa, în sistemul de casta, care a existat în India traditionala se ia în considerare stratificarea între casta brahmanilor si cea a razboinicilor sau oamenilor liberi sau a servilor, atunci se fac decupaje ierarhice reale, pe care sociologul nu le-a inventat, ci doar constatat. Aceeasi problema se pune în societatile moderne în legatura cu clasele sociale. Marxistii le-au definit ca unitati reale, în timp ce discipolii lui Weber le-au perceput mai degraba ca pe niste decupaje la care se apeleaza din necesitati comprehensive.
În orice caz, putem spune ca toate societatile - cu exceptia celor primitive - au cunoscut un oarecare sistem de stratificare. Orice ierarhie presupune un referential valoric : oamenii sunt mai mult sau mai putin virtuosi, bogati, influenti, admirati, frumosi, pentru ca virtutea, bogatia, puterea, prestigiul sunt valori în raport cu care putem sa-i situam pe o scara de evaluare.
Pentru fiecare din ierarhiile relative la o valoare de acest gen (de exemplu, bogatie, prestigiu etc.) indivizii ce au sanse aproximativ egale pot constitui un strat, sau, asa cum sustinea Sorokin, stratificarea sociala consta "într-o inegala distribuire a drepturilor si privilegiilor, puterii sociale si a influentei printre membrii unei societati". Accentuând si mai mult asupra principiului ierarhic, T. Parsons propune urmatoarea definitie : "Stratificarea sociala este clasamentul diferential al indivizilor care compun un sistem social dat si calificarea ca superiori sau inferiori a unora în raport cu ceilalti dupa valorile importante pentru societate".
Stratificarea are o mare importanta pentru întelegerea sistemelor sociale. Ea permite sesizarea liniilor esentiale de forta, a cauzelor stabilitatii lor si a celor care provoaca tensiunile lor interne sau transformarile lor.
În masura în care stratificarea este acceptata, ea exprima o ordine stabilita pe care o perpetueaza. Pe de alta parte, în masura în care ea genereaza introspectii, rivalitati, ea genereaza lupte, pune probleme, naste revolutii pentru ca inegalitatile antreneaza dezechilibre.
Sociologii sunt în functie de ideologia lor, mai mult sau mai putin sensibili la unul sau la celalalt aspect. Acest lucru reiese în mod evident si din utilizarea preferentiala a termenului de strat sau a termenului de clasa sociala. În timp ce primul te face în mod firesc sa te gândesti la o etajare sociala, stabilizata, cel de al doilea (de coloratura marxista) te invita sa pui un mai mare accent pe conflicte si transformari sociale.
Domeniul sociologic al stratificarii este extrem de vast si de complex, pentru ca exista numeroase ierarhii în fiecare societate, ierarhii care de multe ori se întrepatrund unele cu altele, le determina unele pe altele ( de exemplu, ierarhia economica si a prestigiului nu sunt în mod evident fara legatura una cu cealalta ; putem spune, pe de alta parte, ca nu orice bogatas se bucura de prestigiu).
În continuare, o noua demarcatie ar merita sa fie facuta : între strat, statut, clasa sociala. Clasele corespund unui anumt tip de stratificare. Termenul de stratificare are deci o sfera mai larga (de exemplu : stratificarea pe baza de caste, pe baza de clase sociale, de venituri, de prestigiu .). Stratificarea sociala pune, în mod esential, problema statutului dar ea este legata mai mult de ierarhie.
Pe scurt, putem spune ca stratul social este legat de o anumita forma de statut si clasa sociala este un caz particular al stratificarii sociale.
9.2. Casta si clasa - forme ale stratificarii
Milenii, secole de-a rândul (în societatile precapitaliste), pozitia sociala a unui individ era prescrisa, miscarile sociale fiind mici sau neexistând pur si simplu. Aceasta situatie era reflectata si sanctionata prin legi, cutume care consfinteau separarea societatii în diferite caste, stari sociale.
Casta este un sistem de stratificari "închis" : pozitia individului este dictata de familia în care se naste ; schimbarea pozitiei nu este posibila. Statutele atribuite determina pozitia în casta.
Deseori, pozitia într-o casta este legata de o anumita ocupatie (casta cizmarilor, a macelarilor etc.). Aceste ocupatii (statute) sunt transmise prin familie generatiilor viitoare si, de aceea, casatoriile se fac între persoane cu acelasi nivel social (proces numit endogamie).
Ideologia
castelor provine adesea din religie, de unde ideea ca eventualul contact
între membrii diferitelor caste poate provoca o poluare rituala, o aducere
în stare de "prihana" (a membrilor din casta superioara). Sistemul
castelor este întâlnit în special în
În India, exista 4 caste principale - brahmanii, razboinicii, oamenii liberi si servii - si mii de subcaste. Chiar daca sistemul castelor a fost abolit oficial în 1949, el este înca o forta puternica în societatea indiana, mai ales în zonele rurale : ocupatiile si oportunitatile maritale în India rurala sunt aproape exclusiv legate de casta.
În Africa de Sud, sistemul apartheidului este tot o forma de casta. Gasim aici patru caste principale : albii, negrii, "coloratii", asiaticii.
Clasa, dupa Goodman, este specifica societatii capitaliste. Spre deosebire de casta, clasa este o forma "deschisa" de stratificare, în care pozitia primita de o persoana prin nastere poate fi schimbata. Pozitia unui individ într-o clasa este bazata pe statutul dobândit (marital si profesional) la care se ajunge prin aport personal (cel putin în parte .).
Acest lucru face posibila mobilitatea sociala, miscarea indivizilor în sus si în jos în structura de clasa. Datorita mobilitatii sociale, clasele nu sunt strict delimitate cum sunt castele : granitele lor sunt flexibile, numarul nu este întotdeauna clar, criteriile care determina existenta oamenilor la o clasa sunt flexibile.
Clasa, ca si casta, influenteaza puternic sansele vietii individului : cei din clasa de sus au un acces mai mare la resursele sociale (educatie, profesie, asistenta medicala). Clasa este multidimensionala : exista mai multi factori definitorii : bogatia, puterea, prestigiul social.
În continuare va prezentam un exemplu devenit clasic de stratificare sociala, cel existent în Marea Britanie. Aici, etajarea sociala contine 4 clase principale :
clasa superioara : familii ce poseda bogatii de mai multe generatii si din când în când au si putere ;
clasa de mijloc : relativ mare si variata, formata din indivizi ce au câstigat o bogatie modesta din afaceri si profesiuni libere, iar la nivel inferior, din gulere albe (contabili, functionari, vânzatori).
marea clasa muncitoare : efectueaza diferite munci, deseori manuale ;
clasa de jos : indivizi care nu muncesc deloc sau ale caror venituri sunt suplimentate de stat.
Astazi se pun tot mai multe întrebari legate de evolutia claselor sociale.
Vor exista societati fara clase? Conform teoriei lui Marx, clasele sociale au un caracter istoric, apar si dispar pe o anumita treapta a istoriei. Teoretic, raspunsul este afirmativ. Practic, dezideratul nu s-a realizat înca nicaieri în lume. Se pare ca URSS a esuat în scopul de a realiza o societate fara clase. Un studiu atent al URSS-ului realizat de Lane în 1984 a stabilit ca au existat patru clase : 1) înaltii functionari din guvern ; 2) intelectualii, specialistii si functionarii inferiori din guvern ; 3) muncitorii manuali ; 4) taranii. În România, sociologul Sandu Dumitru identifica urmatoarele categorii sociale în regimul comunist : nomenclaturistii, activitstii de partid, specialistii, dizidentii (pe care le vom analiza ulterior).
Observatie: în analiza claselor, a stratificarilor se presupune ca societatea este un sistem ierarhic. Toti sociologii sunt de acord ca ierarhia este o conditie a unei "societati minimale", dar sunt putini cei care au încercat sa masoare pâna unde este benefica pentru o societate dezvoltarea ei ierarhica si de unde ar trebui ierarhia sa cedeze locul autoconducerii. Individ, grup, subsistem, sistem social în ansamblul sau. O astfel de întrebare si-a pus-o un matematician finlandez, A. Aulin, formulând asa numita "lege a necesarului de ierarhie". (I. Ungureanu - "Paradigme ale cunoasterii sociologice", p. 137).
Teorii despre stratificare
A) Teoria functionalista : Kingsley Davis si Wilbert Moore (1945).
Stratificarea este necesara, inevitabila ; societatea este suma de statute, roluri.
Oricare societate trebuie sa realizeze distribuirea individzilor în diverse pozitii sociale si sa-i determine sa îndeplineasca sarcinile aferente acestora. Dar, datorita faptului ca pozitiile sociale nu comporta îndatoriri si competente egale (unele sarcini fiind mai grele, altele mai usoare), este nevoie, pentru a fi ocupate toate pozitiile, ca societatea sa distribuie recompense diferite - fapt ce sta la baza inegalitatii sociale. Marimea recompenselor depinde de doi factori principali : importanta sociala a activitatii si dificultatile în recrutarea celor competenti în a le realiza.
Reluând teza acestei teorii, T. Parsons considera ca sistemul de ierarhii este bazat pe valorile supreme ale fiecarei societati. Societatea îsi întemeiaza judecati de valoare relative la sistemul social pe urmatoarele elemente : a) calitatile pe care le poseda individul din nastere ; b) realizarea valorilor performantei sale si ceea ce el dobândeste în viata (bogatie, competenta). Pentru clasarea individului în functie de aceste elemente, Parsons distinge patru categorii de valori : 1. universalismul (capacitatea de adaptare, rationalism, eficienta), ceea ce-i permite sa se adapteze la conditiile de existenta ; 2. scopurile colective ; 3. integrarea ; 4. mentinerea modelului cultural. În fiecare societate, aceste valori au importanta lor.
Teoria Davis-Moore a fost criticata de Tumin (1953). El sustine ca este greu sa stabilesti importanta functionala a oricarei pozitii în societate. Cu cât este mai important un medic decât un gunoier pentru societate ?
Tumin sustine ca (indiferent daca stratificarea ar fi fost sau nu justitficata) sistemele de stratificare tind sa se perpetueze pâna la punctul la care devin contraproductive. De ce ? Cei aflati în pozitii superioare tind sa le transmita copiilor lor, împiedicându-i pe cei cu talent superior (sau egal) sa concureze pentru pozitii mai înalte. O asemenea situatie afecteaza atât indivizii carora li s-a refuzat accesul, cât si societatea care a fost privata de persoana cea mai talentata pentru o anumita pozitie.
Tumin sustine ca teoria Davis-Moore, ce afirma ca societatea este o meritocratie, în care exista o relatie între calitatile indivizilor si recompensele pe care acestia le primesc, nu reflecta realitatea.
Succesul (sau lipsa lui) în obtinerea recompenselor este transmis generatiilor viitoare prin intermediul familiei. Astfel, este limitata combinatia libera a talentelor si recompenselor atât de necesara într-o societate democratica si eficienta.
B) Teoria conflictului. Fondatorii acestei teorii (K. Marx, Fr. Engels) sustin ca societatea capitalista este divizata în doua clase principale : posesorii mijloacelor de productie - burghezia - exploatatorii si clasa celor care nu poseda mijloace de productie : proletariat - exploatatii - cei care creeaza plusvaloarea, deci profitul pe care capitalistii si-l însusesc gratuit.
Marx discerne între clasa "în sine", ansamblu neunit înca prin legaturi interne si "pentru sine", (au constiinta de sine) institutii proprii, organizatii, ideologie proprie.
Proprietatea privata sta la baza stratificarii sociale.
Critici sustin ca teoria celor doua clase este demodata ; asistam astazi la o crestere rapida a clasei de mijloc.
Totusi, aceasta teorie mai are si astazi influenta în rândul cercetatorilor : Domhoff (1983) sustine ca puterea este înca concentrata în mâinile unei mici elite economice iar rostul sindicatelor este sa organizeze muncitorii în lupta pentru câstigarea drepturilor care li se cuvin.
C) Teoria dimensionala - Max Weber.
În viziunea weberiana, "stratificarea" este un concept multidimensional : exista trei criterii distincte dupa care indivizii pot fi diferentiati: economic, social si politic.
Pozitia economica a oamenilor ar trebui privita ca un fenomen cu caracter continuu, ca evolutie de la inferior la superior.
Oamenii au grade diferite de prestigiu social (onoare), ceea ce Weber numeste statut, clerul are prestigiu dar, în general, îi lipseste bogatia care l-ar situa pe un loc superior pe scara economica (clasa). Artistii se bucura de cinste, respect, fapt ce nu le confera automat o putere politica reala.
Puterea politica poate sa depinda sau nu de puterea economica. Unii ajung la putere fara a avea o bogatie personala. Pe de alta parte, te poti bucura de o înalta pozitie economica si de prestigiu, fara sa le convertesti în putere politica (ex., atletii, fotbalistii).
Criticii lui Weber sustin ca, în practica, pozitiile unei persoane în diferite dimensiuni ale stratificarii deseori merg împreuna. În sfera politica, dicteaza cei ce au bani (influenta celor ce contribuie cu fonduri la campania electorala).
Oricum, chiar si criticii accepta natura multidimensionala a stratificarii.
D) Teoria evolutionista a lui Gerherd si Jean Lenski. Cei doi sociologi încearca o sinteza a teoriilor anterior examinate. Mai precis, conceptia lor prezinta o unificare a teoriei functionaliste cu cea a conflictului.
În societatile primitive, se consuma tot atât cât se produce, deci, nu exista surplus si, în consecinta, repartizarea inegala a resurselor este improbabila.
Pe masura ce societatile evolueaza datorita îmbunatatirii tehnologiei, resursele suplimentare disponibile sunt deseori repartizate în mod inegal. Aceasta duce la stratificare, care este consolidata, transmisa din generatie în generatie. În societatile industriale, surplusurile sunt si mai mari. Tendinta este ca aceste surplusuri sa fie împartite unui segment mai mare al populatiei. În societatile avansate industrial, efectele statificarii tind sa se reduca.
Sotii Lenski considera ca un oarecare grad de stratificare sociala este inevitabil, întrucât aptitudinile, talentele, inteligenta si resursele sociale nu pot fi distribuite în mod egal.
9. 4. Mentinerea sistemului stratificarii
Institutiile si procesele sociale joaca un rol major în asigurarea persistentei sistemului stratificarii.
Familia. Ea este probabil unul din principalele mecanisme prin care repartizarea inegala a resurselor societatii se transmite generatiilor viitoare. Familiile lasa generatiilor urmatoare, mostenitorilor lor, resursele de care dispun. Sa-l mostenesti pe Ford sau pe locuitorul unui ghetou nu este acelasi lucru.
Clasele sociale tind sa educe diferit copiii : sa actioneze si sa gândeasca diferit, sa aiba nivele de educatie diferite, slujbe, cariere diferite. Studiile relizate de Kohn si Schooler (1983) arata ca socializarea diferita în clasa de mijloc si cea muncitoare duce la tipuri diferite de personalitati, care sunt legate de ocupatiile bazate pe clasa. De asemenea, socializarea duce la dezvoltarea unui sistem axiologic si ideologic care sustine sistemul social existent.
Religia si ideologia. Monarhiile feudale îsi consolidau puterea afirmând "dreptul divin al regilor". Ideologia sistemului castelor sustinea inferioritatea înnascuta a castelor inferioare.
Societatile industriale moderne propovaduiesc faptul ca "straturile" superioare sunt întemeiate pe merit, munca intensa, talent superior si ca principiul "omul potrivit la locul potrivit" legitimeaza sistemul social în aceste societati.
Ordinea politica : statul ajuta la perpetuarea stratificarii sociale prin controlul asupra legilor, care sustin repartizarea inegala a resurselor. Astfel, mentinerea apartheidului în Africa a constituit un exemplu concludent de folosire a puterii coercitive a armatei si politiei pentru pastrarea orânduirii de casta. De regula, legile importante sunt facute de cei care beneficiaza de sistemul de clasa existent.
Economia. Repartizarea diferentiata a resurselor în economie contribuie la stratificarea sociala. Când resursele economice inegale sunt transmise de la o generatie la alta (fapt ce se produce frecvent) sistemul de stratificare existent persista.
Norman Goodman subliniaza faptul ca principalele procese sociale (selective) ce joaca un rol important în mentinerea sistemului stratificarii sunt A) cooptarea si B) principiul avanatajului cumulativ.
A.Cooptarea : implica atragerea, includerea individzilor în sistem (pentru a nu-i ameninta continuitatea). Dându-le un "fragment al activitatii", un anumit rol social, se asteapta, se spera ca ei sa actioneze în vederea mentinerii sistemului nu a schimbarii lui.
Selznick (1948) sustine ca siretlicul cooptarii indivizilor consta în a le operi distinctii, responsabilitati, fara a le acorda putere reala de a efectua vreo schimbare substantiala.
Exemplu : atragerea reprezentantilor studentilor în Consiliul Profesoral al Facultatii poate fi considerata ca o forma de cooptare : în ciuda prezentei lor la sedintele Consiliului profesoral, a faptului ca sunt "consultati" în problemele principale privind soarta Facultatii, puterea efectiva ramâne deseori în mâinile administratiei (în aceeasi situatie sunt si parintii si elevii din Consiliul de conducere al scolii).
Eforturile de cooptare sunt concentrate, în special, asupra liderilor opozitiei, deoarece acestia folosesc mai frecvent arta de a critica, de a protesta amenintând mentinerea sistemului si putînd provoca schimbarea lui. De aceea, de multe ori, ei pot fi tratati, cu generozitate, li se pot da explicatii amanuntite privind caracteristicile pozitive ale situatiei date ("situatie considerata a fi cea mai buna în respectivele circumstante") si pot fi solicitati sa devina membrii în cercurile care detin (exercita) o parte a puterii.
Procesul cooptarii poate fi clar, direct sau "cu perdea", mai constituie tot o confirmare a acestui principiu. Pe scurt, institutiile sociale, procesele sociale selective tind sa fie forte conservatoare în societate : ele mentin si sustin orânduirea sociala existenta. Efectul conjugat al discret, si indirect.
Este direct, atunci când marile firme industriale includ în comitetele de directori un numar limitat de membrii ai sindicatelor, sau atunci când partidele politice încheie aliante cu sindicatele.
Multe societati industriale au permis dezvoltarea, cresterea clasei de mijloc, fapt ce a redus probabilitatea adâncirii conflictelor sociale, revolutiei si schimbarii anticipate de K. Marx. Cresterea clasei de mijloc duce la cooptarea proletariatului, cu alte cuvinte este o forma indirecta de cooptare. Bucurându-se de avantajele vietii clasei de mijloc acordate de sistemul respectiv, el devine cooperant în procesul de mentinere a statu-quo-ului. În 1977, Piven si Cloward au analizat detaliat procesul cooptarii mai multor "miscari ale oamenilor saraci".
B. Principiul avantajului cumulativ. Cei care sunt bine plasati în sistemul de stratificare, care au pozitii avantajoase pe lânga câstigurile materiale considerabile ei beneficiaza - în raport cu ceilalti - si de un "avantaj cumulativ". Analizând sistemul de recompensa în stiinte, Merton introduce expresia "efectul Matei", inspirându-se din Evanghelia lui Matei : "caci celui ce are, i se va da si el va avea din abundenta". "Efectul Matei" se refera la tendinta celor care au deja o reputatie în stiinte, de a culege recompense mai usor decât ceilalti, de a avea deci, un avantaj în plus. Merton a considerat ca sistemul de rasplata în stiinte este stratificat, este bazat pe un succes anterior.
Mai târziu el generalizeaza ideea efectului Matei ca sa descrie principiul avantajului cumulativ - fenomen similar ce se manifesta în institutiile sociale.
Avantajul cumulativ serveste si el la mentinerea si consolidarea diferentelor existente în repartizarea resurselor societatii.
Ex.: stefan Banica jr. poate pretinde, pe buna dreptate, ca a ajuns datorita talentului, aptitudinilor personale la pozitia pe care o are în carierea aleasa. Totusi, nu exista nici o îndoiala ca el a intrat în aceasta cariera cu avantajul numelui si relatiilor tatalui sau. (Copiii artistilor, politicienilor etc. se afla în aceasta situatie).
Ascensiunea lui Joseph Kennedy, fiul lui Robert Kennedy, constituie tot o confirmare a acestui principiu. Pe scurt, institutiile sociale, procesele sociale selective tind sa fie forte conservatoare în societate : ele mentin si sustin orânduirea sociala existenta. Efectul conjugat al acestor forte structurale si culturale fac din sistemul de stratificare unul din elementele cele mai stabile ale societatii.
Dimensiunile inegalitatii în SUA. (Norman Gooodman, "Introducere în sociologie").
A) Din punct de vedere al resurselor economice (venituri - salarii, cîstiguri din investitii si bogatia, valoarea totala a banilor si a bunurilor), inegalitatea este reflectata de urmatorii indicatori :
- în 1986, venitul mediu/familie era de 29. 460 $ (aproximativ 2400 $/luna). Venitul este repartizat astfel: 5% din americanii din clasa de sus obtin un venit la fel de mare ca 40% din americanii din clasa de jos. Bogatia în SUA este foarte concentrata : 20% din familiile americane controleaza peste 75% din bogatia tarii (Biroul de recensamântal SUA 1986 ; 5% de la vârf poseda aproximativ jumatate din bogatia americana.
B) Din punct de vedere al puterii politice (capacitatea de a influenta deciziile gevernamentale), o prima constatare este ca cei care dispun de puterea economica, deseori au o mai mare influenta decât ceilalti. Deseori, ei sunt acuzati de trafic de influenta pentru a obtine avantaje politice si personale. Un exemplu îl constituie legislatia fiscala favorabila celor cu resurse econmice mari, facilitatile fiscale. Boeing, General Electric deseori nu platesc nici un impozit.
Cei mai multi membrii ai Congresului sunt albi protestanti, barbati de vârsta mijlocie.
În timpul Adminstratiei Reagan, 95% din functiile superioare rau ocupate de barbati ; 98% din functiile superioare de albi ; aproape jumatate dintre ei câstigau peste 100 000$. (Easton 1983).
C) si în ceea ce priveste prestigiul, se constata unele inegalitati. Cele mai apreciate profesii sunt : medicina, avocatura, finantele, învatamântul. Profesiile celor cu gulere albe se bucura de nemarxista vest-europeana. Sociologii europeni folosesc rar notiunea de status si când o fac o reduc la cea de ocupatie, identificând mobilitatea sociala cu mobilitatea profesionala.
mai mult prestigiu decât al celor cu "gulere albastre".
clasa de sus reprezinta 3-4% din populatie ;
clasa mijlocie de sus : 5-10% (afaceri si profesii cu venit mare) ;
clasa mijlocie de jos formeaza 30-35 % din populatie;
clasa muncitoare : 40% (veniturile ai anuale fiind între 15.000 -25.000 $ anual) ;
clasa de jos cuprinde necalificati, someri, fara locuinta.
În privinta mobilitatii sociale, urmatoarele date sunt elocvente: 80% din barbati au o oarecare mobilitate intergenerationala. Americanii africani au o mobilitate sociala mai mica decât albii. Femeile au o mobilitatea sociala mai scazuta decât barbatii.
Mobilitatea sociala
9.5.1. Delimitari conceptuale
Conceptul de mobilitate sociala are doua sensuri principale : a) în sens restrâns, reprezinta miscarea în cadrul unui sistem de stratificare; b) în sens larg, se refera la miscarea spatiala (mobilitatea teritoriala) si/ sau schimbarea locului de munca (mobilitate sau fluctuatia fortelor de munca).
Studiile (teoretice si empirice) privind mobilitatea sociala pot fi încadrate (dupa criteriul folosit) în urmatoarele trei categorii :
cele care utilizeaza un criteriu de
ierarhizare propriu-zis, deci umaresc miscarile între straturi
strict ierarhice. Este vorba de traditia
cele care utilizeaza drept criteriu de clasificare exclusiv ocupatia individzilor, ceea ce conduce la constituirea unui spatiu social format dintr-un numar oarecare de categorii socio-profesionale : traditia
cele care utilizeaza drept criteriu clasele sociale si paturile sociale. Aici se înscriu îndeosebi cercetatorii marxisti.
Se face distinctia, uneori, între mobilitatea sociala orizontala (când au loc miscari în cadrul aceluiasi "strat" sau are loc o miscare teritoriala sau a locului de munca fara modificari ale statutului profesional) si mobilitatea verticala, miscare de la un strat la altul, care poate fi ascendenta sau descendenta.
Se vorbeste de mobilitatea ocupationala, educationala, pe scara puterii, a veniturilor.
O alta distinctie esentiala pe care o fac sudiile de specialitate asupra mobilitatii sociale este cea dintre mobiliatea intragenerationala - schimbarea pozitiei individului între doua momente ale vietii sale - si mobilitatea intergenerationala, diferenta între pozitia unui individ, la un moment dat, si cea a familiei sale de origine (de obicei, pozitia tatalui).
Regularitatile mobilitatii sociale în general si mai ales efectele acesteia asupra individului, organizarii sociale, au fost evidentiate de sociologul american P. Sorokin (teoreticianul "clasic" al mobilitatii sociale) în lucrarea "Mobilitatea sociala" din 1927. Definitiile si explicarea efectelor pozitive si negative ale mobilitatii sociale, asa cum au fost ele formulate de Sorokin, constituie si azi referinte pentru oricare cercetator al mobitilatii sociale. El pot fi utilizate pentru verificarea unor legi sociologice (cum sunt legile imitatiei sociale elaborate de Tarde si completate de Sorokin).
Asa cum am aratat mai înainte, mobilitatea sociala are ca o componenta importanta mobilitatea educationala. În ultimele decenii, s-a discutat mult în ce masura mobilitatea educationala intensa determina modificarea volumului mobilitatii sociale si mai ales cum conduce la egalitatea oamenilor. Raymond Boudon, formulând principiul devalorizarii diplomelor demonstreaza ca egalizarea sanselor de acces în învatamânt (mobilitatea educationala) nu conduce la egalizarea sanselor sociale în societatea capitalista si ca statusul social de pornire (originea soiala) ramâne criteriul principal în determinarea structurilor mobilitatii.
Chiar daca pe plan mondial interesul pentru problemele mobilitatii sociale nu mai este la fel de intens ca în urma cu trei decenii, fenomenul constituie o zona de prima importanta pentru sociologie, deoarece este o prezenta interesanta si importanta a epocii moderne si deoarece este printre putinele arii în care legitimitatea sociologiei nu este contestata de nici o alta disciplina.
Tipuri de cerceari sociologice în domeniul mobilitatii sociale
S-au încercat mai întâi comparatii internationale, considerându-se ca tarile mai avansate economic, nivelul mobilitatii sociale ar trebui sa fie mai ridicat ; s-au facut apoi studii comparative în timp, referitor la aceasi tara, pentru a se verifica direct ipoteza cresterii mobilitatii sociale. Nici unele, nici altele nu au putut oferi argumente decisive pentru confirmarea respectivei ipoteze ceea ce, de fapt, demonstreaza persistenta unor inegalitati de sanse sociale însemnate în tarile capitalismului dezvoltat.
Alte studii s-au preocupat de structura fenomenului de mobilitate sociala. S-au încercat evidentierea intensitatii schimburilor între diverse categorii sociale, directiile de mobilitate sociala pentru indivizii plecati dintr-o categorie, sau invers, aria de recrutare a celor intrati într-o noua categorie. Acest gen de cercetari a vizat în special straturile din vârful piramidei sociale (recrutarea elitelor).
O alta categorie de cercetari a urmarit evaluarea influentei unor factori asupra mobilitatii sociale. În acest sens, o atentie privilegiata i-a fost acordata scolii.
Pe lânga toate acesta, trebuie sa trecem în revista si studiile vizând efectele mobilitatii sociale asupra altor factori - fenomene si procese sociale. Indiferent de aria cercetata, cei care au studiat mobilitatea sociala au pornit de la postulatul valorizant ca starea de "mai multa" mobilitate este preferabila celei de "mai multa" imobilitate, dat fiind ca imobilitatea sociala înseamna inegalitate de sanse sociale, adica o autoreproducere a structurilor, deci a inegalitatilor sociale. Ori, daca existenta unor inegalitati este mai usor de "teoretizat" (prin invocarea unor factori naturali sau a unor necesitati de functionare a sistemului) existenta inegalitatii de sanse, adica autoreproducerea inegalitatii sociale, are mai putin adepti între justificare.
9.5.2.1. Pitirim Sorokin si paradigma mobilitatii sociale
"Deoarece sunt extrem de rare societatile ale caor straturi sociale sa fie complet închise, în oricare societate se manifesta mobilitatea verticala sub cele trei forme ale ei : economica, politica, ocupationala. Mobilitatea verticala întâmpina, totodata si peste tot, o anumita rezistenta sociala, ceea ce face ca ea sa varieze în spatiu si în timp. De aceea, nu exista o tendinta perpetua spre cresterea sau descresterea mobilitatii unei societati. Cresterea si descresterea mobilitatii variaza în functie de cauzele care determina o forma sau alta a mobilitatii sociale si care sunt : diferentele înnascute dintre indivizi, diferentele dintre mediile sociale în care traiesc oamenii si faptul ca acestia traiesc permanent împreuna. Efectele mobilitatii sociale sunt benefice pentru dezvoltarea intelectuala a indivizilor, pentru cresterea inventivitatii lor si a prosperitatii economice a societatii, precum si pentru optimizarea distributiei sociale a indivizilor. Mobilitatea sociala are efecte negative asupra compozitiei sociale a societatii, a comporamentului social si relatiilor moral-afective, precum si asupra integarii sociale. Stabilitatea societatii este influentata atât pozitiv cât si negativ de mobilitatea sociala".
Cresterea mobilitatii sociale este direct proportionala cu cresterea "masei" unei societati si eterogenizarea ei. Efectele mobilitatii sociale asupra comportamentului si psihologiei individiului si a ordinii, stabilitatii sociale sunt adesea contradictorii.
Efectele pozitive asupra comportamentului si psihologiei individului sunt : deblocarea, flexibilizarea gândirii individului si, ca urmare, cresterea inventivitatii curiozitatii. O societate cu o mobilitate sociala mai crescuta este mai eficienta decât una cu o mobilitate sociala scazuta.
Efectele pozitive ale mobilitatii sociale asupra ordinii si stabilitatii sociale se refera la faptul ca, desi mobilitatea sociala face terenul social mai alunecos, mai nesigur, ea asigura stabilitatea societatii (a ordinii sociale), în primul rând prin faptul ca poate fi o alternativa la revolutiile sociale generate de nedreapta distribuire sociala a indivizilor.
Pe de alta parte, cresterea mobilitatii sociale poate duce direct la izbucnirea unei revolutii, a unor convulsii sociale pentru ca mobilitatea sociala roade permanent habitusurile sociale, slabeste legaturile (solidaritatea) dintre indivizi, cultiva ambitia individului de a urca permanent pe scara stratificarii, faciliteaza atomizarea societatii, antagonismele sociale devin neclare, schimbatoare si greu controlabile.
"Colectivismul" stimulat de cresterea mobilitatii sociale este "vag, spune Sorokin, fiindca reprezinta doar sentimentul superficial al unei egalitati formale în spatele careia sporeste permanent individualismul celui dornic sa reuseasca socialmente, "sarind" cât mai repede si peste cât mai multe trepte al ierarhiei sociale.
Criticii punctelor de vedere sustinute de P. Sorokin fac urmatoarele observatii:
1. Efectele pozitive si negative ale mobilitatii sociale trebuie considerate "tipuri ideale" (în sens weberian). Nu este absolut obligatoriu sa se întâmple astfel. Efectele sunt doar posibile.
2.Daca efectele sunt potentiale în oricare societate, realizarea lor ca atare nu este obligatorie peste tot (tratatea concret-istorica).
3. Sorokin crede ca mobilitatea soiala duce la "decaderea" sociala, rasiala, nationala. Deoarece primele grupuri (elitele) nu-si asigura aproape niciodata reproducerea demografica, se apeleaza la indivizii din straturile inferioare, care "strica" valoarea "elitei" sau împing în subsolul societatii elementele ei valoroase.
"Rationamentul lui Sorokin este lipsit de fundamente logice, si nu are acoperire istorica. Logic, mobilitatea înlocuieste o elita aflata în declin sau îi revitalizeaza elementele. Schimbarea unei elite cu alta nu înseamna înlocuirea unei "elite bune" (a unei aristocratii) cu una "proasta".
9.5.2.2. Selectia sociala negativa în sociologia româneasca
O problema strâns legata de structura sociala si de mobilitatea sociala este cea a selectiei sociale negative. Sociologul român Ion Ungureanu face o prezentare sintetica si pertinenta a principalelor contributii aduse de sociologia româneasca în clarificarea acestei probleme.
"Într-un mediu social si national corupt prin influenta si dominatie straina, vor fi promovate în ierarhia sociala elementele care se adapteaza pasiv, usor si repede mediului social corupt" - semnala marele nostru poet, M. Eminescu.
Pentru a explica selectia sociala negativa, el introduce conceptul de "patura superpusa". Aceasta nu este o clasa sociala. "Clasa", în conceptia "omului deplin al culturii române", este un corp social format din oameni care au o "tinta comuna, interese comune", pe când cei care compun "patura superpusa" au aparut ca urmare a "declasarii", adica a "înmultirii peste masura a oamenilor ce traiesc din munca aceleiasi sume de producatori". Ele nu compenseaza munca materiala a celor de jos prin munca intelectuala (cum fac clasele superioare din tarile straine). "Patura superpusa" este un element parazitar lipit artificial pe corpul sanatos al unei societati iar etiologia ei este dubla : a) "oameni declasati" sunt "intstrumentele" cele mai bune pentru ca sunt cele mai coruptibile de care se servesc strainii pentru a exploata tara, populatiile ei autohtone" ; b) pe de alta parte, "patura superpusa se formeaza atunci când o societate introduce formele unei civilizatii straine fara ca sa exista corelativul ei economic", ceea ce "genereaza o miscare nesanatoasa în societate, nu bazata pe munca ci pe privilegii". Procesul "declasarii" este generat atât de dominanta straina a unei tari, cât si de strategia gresita de dezvoltare aleasa de tarile dominante.
Mecanismul social al "declasarii" se bazeaza pe deteriorarea principiului "compensatiei muncii".
"Patura superpusa" este un mediu social negativ, care nu permite formarea valorilor si promoveaza nonvaloarea sociala : lingusitorii, viclenii, mincinosii.
Elementele sanatoase ale societatii se vor adapta la acest mediu în mod "natural" : "naturile viguroase vor cata sa întipareasca mediului caracterul lor, cele slabe se vor adapta ca ceara unui mediu nedemn chiar .".
"Adaptabilitatea cu un mediu nesanators, nedemn" nu înseamna deci "superioritate organica", ci selectie sociala negativa, iar "patura superpusa" este în oricare societate un rezultat al selectiei sociale negative.
Teza eminesciana sustine ca evolutia noastra sociala s-a desfasurat ciclic, iar ritmurile si durata acestor cicluri le-au stabilit dominatiile straine" (I. Ungureanu)
M. Eminescu înregistreaza trei cicluri ale selectiei sociale în România :
1700-1821 - când "învinge elementul imigrant prin domnia fanariota";
1821-1866 - are loc o selectie sociala pozitiva, prin "reactivarea elementului autohton";
11 febr. 1866 - când se manifesta o selectie sociala negativa dar nu atât de categorica.
Exista multe controverse pe marginea acestei clasificari : C. Radulescu Motru sustine ca în 1904 se mai poate vorbi de o selectie sociala negativa, ciclu pe care el îl numeste "pseudocultura", o forma a culturii care are toate elementele "culturii adevarate" dar "formele" ei nu se potrivesc cu "fondul", de unde lipsa de armonie, continuitate, originalitate, într-un cuvânt "superficialitatea". Ca si Eminescu, C. Radulescu Motru considera ca "pseudocultura" este prin excelenta favorabila individului cu sentimente "cosmopolite", ceea ce genereaza o selectie negativa a valorilor.
La fel ca si Eminescu în 1881, C. Radulescu-Motru cerea, în 1904, o "reactiune sanatoasa" contra "pseudoculturii", fiindca aceasta genereaza boala societatii românesti moderne, politicianismul. Acesta este reprezentat de "clasa superpusa"(partidul liberal) care a transformat mecanismele politice dintr-un mijloc într-un scop.
D.Draghicescu, desi aparent accepta teza eminesciana, confundând "patura superpusa" cu boierimea în ansamblul ei, ajunge la doua concluzii gresite : 1) "boierii români n-au avut nici o legatura de sânge si de simtaminte cu glasul neamului" ; 2) "trecutul nostru atât de nefericit si agitat n-a pus în joc si n-a dezvoltat decât însusirile sufletest nefavorabile, slabe" . (defectele, lipsurile morale).
Sociologii români cauta o alternativa la stratificarea sociala bazata pe structura sociala. Mihail Manoilescu (1891-1950) vede în corporatism o astfel de alternativa.
Corporatismul este o doctrina si forma de organizare a societatii, care presupune realizarea unei unitati (solidaritati) nemijlocite a indivizilor în cadrul societatii prin intermediul corporatiilor.
Corporatiile sunt reuniuni socio-profesionale ce cuprind sume de indivizi ce exercita o profesie în cadrul aceleiasi ramuri de activitate, indiferent de pozitia lor ierarhica si de proprietatea asupra mijloacelor de productie.
Mihail Manoilescu este întemeietorul doctrinei corporatismului pur si integral. El considera corporatismul ca o forma sociala evolutiva post-liberala si, în consecinta, postparlamentara, în care clasele sociale vor fi înlocuite de grupuri sociale functionale (corporatii) în cadrul unui stat guvernat de o elita politica.
"Elita înseamna acea minoritate a comunitatii nationale, care îsi asuma raspunderea sociala suprema si cumuleaza calitatile cele mai înalte ale comunitatii (.); ea întruneste în mod culminant toate valorile omenesti".
Elita este o aristocratie în conceptia lui Mihail Manoilescu care "prin însasi natura ei, trebuie sa cumuleze toate functiile de conducere, politico-militara, economico-sociala, culturala în toate sectoarele de activitate nationala". Elita trebuie sa prezinte o "unitate organica" concretizata într-un control general asupra tuturor sectoarelor de activitate nationla : "aceasta este dreptul ei, aceasta este datoria ei".
Selectia trebuie sa asigure "superioritatea absoluta" si "superioritatea relativa" a unor grupari conducatoare, proces ce trebuie sa se desfasoare sistematic, continuu, fara sincope. "Nu poate fi elita o clasa în care apoape fara nici o selectiune - oricine poate sa intre si sa se mentina. Nu poate fi elita o categorie sociala în care lipseste orice severitate din punctul de vedere intelectual sau sufletesc la cooptarea de noi membrii. Nu poate sa fie elita un grup social care nu are sentimentul intern si adânc al inegalitatii, al inegalitatii creata de merit".
Elita înseamna probitate personala, forta etica.
Cât priveste sansele burgheziei românesti de a ajunge la o elita, M. Manoilescu este destul de pesimist : "burghezia româneasca mai are de asteptat pâna în ziua în care va constitui o elita".
Principiul corporatismului pur si integral este organizarea, care vrea sa înlocuiasca atât principiul liberei concurente în economie, cât si sistemul democratic-parlamentar. "Organizarea" se bazeaza pe reglementarea centralizata si autocrata a activitatilor tuturor corporatiilor (economice, sociale, culturale, religioase) de catre singura putere politica cu drept de libera activitate constituita din reprezentarea exclusiva a corporatiilor.
9.5.3. Sistemul stratificarii sociale în România în timpul regimului comunist
Desigur, se poate pune problema daca au existat cu adevarat categorii sociale distincte în societatea socialista, în conditiile în care idealul comunist la nivel macrosocial era omogenizarea sociala iar la nivelul microsocial, formarea omului nou, de tip socialist.
Potrivit opiniei lui Sandu E. Dumitru, dincolo de stereotipurile ideologice - respectiv clasa muncitoare, taranimea si patura intelectuala - s-au conturat în socialismul real câteva categorii distincte si anume : disidentul(contestatarul), specialistul, nomenclaturistul, activistul si speculantul.
Contestatarul a fost singurul tip social care nu a fost obedient fata de putere, a actionat împotriva acesteia fie izolat, ca disident (în toate tarile foste comuniste), fie în grup de rezistenta organizata (Cehia, Polonia, Ungaria).
"Disidentul chiar prin faptul ca se împotriveste sistemului totalitar de valori si norme si prejudecati propune un sens al identitatii umane, bazat pe notiunea de responsabilitate", propune deci o morala a curajului si a demnitatii umane.
Contestarea puterii a îmbracat forme si intensitati diferite în tarile lagarului socialist. În România, represivitatea crescuta a regimului a facut ca o mai frecventa si în acelasi timp cea mai inofensiva (pentru putere) forma de contestatare sa o reprezinte butadele satirice, spectacolele umoristice, expozitiile de caricatura cu substrat politic. Desi se limitau la satirizarea cuplului dictatorial sau a politicii P.C.R. si nu constituiau un atac direct la sistem, ele au jucat un bine definit rol în dezvoltarea unei solidaritati resentimenalte si a unei vagi sperante de schimbare. Pe de alta parte, nu trebuie neglijate nici efectele perverse pe care aceste forme subtile de contestare le-au generat, ele constituind supape de dezamorsare a tensiunior acumulate de populatie si micsorând în felul acesta (în loc sa creasca) sansele proliferarii atritudinilor contesatare si solidaritatii exponentilor lor.
(2) Un alt tip social care a opus rezistenta regimului a fost specialistul - elita profesionala a societatii. Aceasta a opus "o rezistenta pasiva, sau, poate, mai corect spus, prin evaziune(.) Moral, el este un dedublat : pentru a îsi putea împlini vocatia, aspiratiile profesionale el accepta mai mult sau mai putin formal platirea unui tribut ideologic, mimarea acceptarii ideologiei oficiale".
Sub aspectul moralitatii, de cealalta parte a baricadei se afla nomenclaturistul, activistul si speculantul.
Nomenclaturistul este cel ce "detine puterea la vârful piramidei", este factor de decizie, este elita politica. Lui îi revine responsabilitatea (sau mai bine zis iresponsabilitatea) instituirii valorilor si normelor totalitare,a controlului social totalitar, a represiunilor organizate asupra indivizilor, a dezvoltarii personalitatii individului în societate. El solicita si impune obedienta neconditionata a indivizilor fata de regim. Trebuie observat faptul ca metodele pe care le-a practicat, intensitatea convingerilor care l-au animat au diferit de la o etapa la alta a istoriei regimului comunist. Daca în perioada stalinista metodele de impunere a valorilr si normelor sistemului comunsit erau extrem de dure, de represive, iar exponentii lor, fanatici în convingeri si comportamente, în perioada de recul ( de decadere a regimului) chiar si o parte a nomenclaturii începuse sa constientizeze inconsistenta sistemului politic comunist si a ideologiei sale. Dezvoltarea paroxistica a formalismului si birocratiei erau modalitati de escamotare si compensare a scaderii credulitatii ideologiei si practicii comuniste.
(4)Activistul, conform caracterizarii facute de S. Dumitru este acela care are ca profesie propaganda ideologica, care, de fapt, a renuntat de buna voie la meseria sa în favoarea repetarii si impunerii persuasive sau mecanice a stereotipurilor ideologice. "Activistul este interfata dintre nomenclatura si mase. El dispune de puteri si avantaje în masura în care este credincios si folositor nomenclaturii si ideologiei sale".
Motivatia profesionala a acestui tip social o constituie fie credinta în ideologia comunista, mai rar întâlnita în perioada decaderii comunismului, fie detinerea unor avantaje personale (mai mici sau mai mari). Ca si în cazul specialistului, dedublarea poate fi prezenta si în cazul activistului. Am putea spuen ca între ei exista o asemanare : ambii sunt duplicitari. Asa cum remarca însa Sandu Dumitru, contrastul este mai puternic decât asemanarea între cele doua tipuri sociale si este evident atât din punct de vedere al valorii profesionale - în timp ce primul este "purtator de performanta" profesionala, celui de al doilea îi lipseste de regula - cât si din punct de vedere moral : daca primul adopta duplicitatea pentru a îsi putea exercita profesia, pentru a putea supravietui, în ultima instanta, cel de-al doilea o face din oportunism, din arivism.
În functiile de conducere erau preferati incompetentii si "impurii" - cei cu "pete" la dosar, pentru ca erau mai usor de controlat si de readus la ordine în caz de nesupunere.
Tipul speculantului, spre deosebire de celelalte tipuri sociale (mai sus numite) clasificate în raport cu sfera politicului este clasificat în raport cu sfera economicului. El este localizat în sectorul comercial si este tipul care exploateaza la maximum penuria de resurse cu care se confrunta populatia, care profita îndeosebi - dar nu numai - de lipsa alimentelor pe piata de stat, fiind un actor social foarte activ pe piata neagra. Meseria lui este de a colecta spre a vinde la suprapret marfurile deficitare. Dubios sub aspect moral, lipsit de scrupule, bine adaptat la vremuri, el intra în categoria profitorilor regimului alaturi de activitst si nomenclaturist. El nu se considera speculant, ci doar un "descurcaret", bine integrat social.
Alaturi de categoriile sociale mai sus mentionate, în socialismul real au existat multi individzi care nu au apartinut nici elitelor politice sau profesionale, nici activistilot, nici speculantilor si care sunt inclusi în notiunea de mase. Sandu Dumitru observa ca "relatia dintre mase - specialisti - contestatri era una de tip pozitiv marcata predominant prin încredere".
Note:
I. Ungureanu, Paradigme ale cunoasterii societatii, p. 137.
Jean Cazeneuve, Dix grandes notions de la sociologie, Ed. du Seuil, 1976, p. 150.
P. Sorokin, Social and Cultural Mobility, Free Press, 1959, p. 11.
P. Parsons, Essays in Sociological Theory, Free Press, 1949, p. 166.
I. Ungureanu, Paradigme ale cunoasterii societatii, p. 137.
P. Sorokin, Social and Cultural Mobility, N.Y., The Free Press, 1959, p. 139-152, 343, 495-540.
I. Ungureanu, Paradigme ale cunoasterii societatii, p. ???
I. Ungureanu, Paradigme ale cunoasterii societatii, p. 156-159.
M. Eminescu, Scrieri politice, Scrisul românesc, 1935, p. 99.
I. Badescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei contemporane, Ed. Eminescu, Buc., 1996, p. 668.
M. Manoilescu, Tragica predestinare a geniului românesc, Iasi, 1993, dupa I. Badescu, D. Dungaciu, op. cit., p. 669.
Sandu Dumitru, Sociologia tranzitiei, Ed. Staff, Buc., 1996, p. 17-20.
Sandu Dumitru, op. cit., p. 17.
|
