Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




STRUCTURALISM sI POSTSTRUCTURALISM

sociologie




STRUCTURALISM sI POSTSTRUCTURALISM






"Structuralism and Post-Structuralism" ("Structuralisme et poststructuralisme"; convorbire cu G. Raulet), Telos, vol. XVI, nº 55, primavara 1983, pp. 195-211.




- Cum sa începem? Ma gîndeam la doua probleme: mai întîi, la aceasta denumire foarte globala de poststructuralism, care e originea ei?

- Voi remarca mai întîi faptul ca, în fond, privitor la ceea ce a fost structuralismul, nici actorii acestei miscari - ceea ce e firesc -, dar nici cei care, vrînd-nevrînd, au primit eticheta de structuralist, nu stiau foarte precis despre ce era vorba. E sigur ca cei care practicau metoda structurala în domenii foarte precise, precum lingvistica sau metodologia comparata, stiau ce înseamna structuralismul, dar, de îndata ce se iesea din aceste domenii foarte precise, nimeni nu stia cu adevarat ce însemna. Nu sînt foarte sigur ca ar fi interesant sa încercam o redefinire a ceea ce s-a numit la acea vreme structuralism. Ceea ce în schimb mi s-ar parea interesant - si, daca as avea timp liber, mi-ar placea s-o fac -, ar fi de studiat ce a însemnat gîndirea formala, ce au însemnat diferitele tipuri de formalism care au strabatut cultura occidentala de-a lungul întregului secol XX. Cînd ne gîndim la extraordinarul destin al formalismului în pictura, al cercetarilor formale în muzica, cînd ne gîndim la importanta pe care a avut-o formalismul în analiza folclorului, a legendelor, în arhitectura, la aplicarea sa, la unele din formele sale în gîndirea teoretica, e sigur ca formalismul în general a fost pesemne unul din curentele cele mai puternice si în acelasi timp cele mai variate pe care le-a cunoscut Europa în secolul XX. si, referitor la acest formalism, cred de asemenea ca trebuie remarcat ca a fost foarte des asociat unor situatii si chiar unor miscari politice deopotriva precise si de fiecare data interesante. Raporturile dintre formalismul rus si Revolutia rusa ar fi cu siguranta de reexaminat foarte îndeaproape. Rolul pe care l-au avut gîndirea si arta formale la începutul secolului XX, valoarea lor ideologica, legaturile lor cu diferite miscari politice, toate acestea ar fi de analizat.

Ceea ce ma uimeste în ceea ce s-a numit miscarea structuralista în Franta si în Europa de Vest catre anii saizeci, e faptul ca, în definitiv, ea era un fel de ecou al efortului facut în anumite tari din Est, si în special în Cehoslovacia, pentru eliberarea de dogmatismul marxist. Iar catre anii '55 sau catre anii '60, în vreme ce într-o tara precum Cehoslovacia vechea traditie a formalismului european de dinainte de razboi era pe cale sa renasca, vedem aparînd cam în acelasi moment în Europa de Vest ceea ce s-a numit structuralism, adica o noua forma, cred, o noua modalitate a acestei gîndiri, a acestei cercetari formaliste. Iata cum as situa eu fenomenul structuralist, reasezîndu-l în acest vast curent al gîndirii formale.

- În Europa de Vest, Germania dispunea, pentru a gîndi miscarea studenteasca, care a început mai devreme decît la noi (din 1964-1965 exista o agitatie universitara evidenta), de teoria critica.

- Asa e.

- E limpede ca nu exista raporturi necesare nici între teoria critica si miscarea studenteasca. Poate ca mai degraba miscarea studenteasca e cea care a dat teoriei critice o întrebuintare instrumentala, cea care a recurs la ea. Tot asa, nu exista poate o cauzalitate nemijlocita nici între structuralism si 1968.

- Întocmai.

- Voiati sa spuneti însa într-un anumit fel ca structuralismul ar fi fost un fel de prealabil necesar?

Le Même et l'Autre .

- Nu. stiu ca exista, dar n-am citit-o.

- .ca în fond trebuia asteptat 1972 pentru a iesi din aceasta tentativa zadarnica de combinare a marxismului si a freudismului si ca aceasta iesire ar fi fost împlinita de Deleuze si Guattari, care veneau din scoala lacaniana. Mi-am permis undeva sa scriu ca, desigur, se iesise din aceasta zadarnica tentativa de combinare, dar printr-un mijloc pe care Hegel l-ar fi respins, adica se plecase în cautarea celui de-al treilea om, Nietzsche, pentru a-l aseza în locul acestei sinteze imposibile; se facea deci referire la Nietzsche în locul acestei combinatii imposibile a freudo-marxismului . S-ar parea însa, cel putin dupa cartea lui Descombes, ca trebuie datat cam în 1972 acest curent de recurs la Nietzsche. Ce credeti despre asta?

- Cunoastere, ratiune, rationalitate, posibilitatea de a face o istorie a rationalitatii, si as spune ca regasim si aici fenomenologia, cu cineva precum Koyré, istoric al stiintei, de formatie germana, care se instaleaza în Franta, cred, catre anii 1930-1935, unde dezvolta o analiza istorica a formelor de rationalitate si de cunoastere într-un orizont fenomenologic. Pentru mine, problema s-a pus aproape în termeni analogi celor pe care i-am indicat mai înainte: este un subiect fenomenologic, transistoric, în stare sa dea seama de istoricitatea ratiunii? Tocmai aici lectura lui Nietzsche a însemnat pentru mine ruptura: exista o istorie a subiectului, tot asa cum exista o istorie a ratiunii, iar desfasurarea acesteia, a istoriei ratiunii, nu trebuie cautata pornind de la un act fondator si prim al subiectului rationalist. L-am citit pe Nietzsche oarecum din întîmplare, si am fost mirat sa vad ca G. Canguilhem, care era istoricul stiintei cel mai influent în Franta la acea vreme, era foarte interesat de asemenea de Nietzsche si a primit foarte bine ceea ce încercam sa fac.

- Dar, in schimb, nu se gasesc la el urme notabile ale lui Nietzsche.

- Ba da. Foarte clare. Exista chiar referinte explicite, mai explicite în ultimele sale texte decît în primele. Raportarea la Nietzsche în Franta, chiar raportarea la Nietzsche a întregii gîndiri a secolului XX, era îngreunata, din motive lesne de înteles. Dar sînt pe cale sa vorbesc despre mine, ar trebui sa vorbim si despre Deleuze. Deleuze si-a scris cartea despre Nietzsche în anii saizeci . Sînt aproape sigur ca a trebuit, el care era interesat de empirism, de Hume, si de asemenea de aceeasi problema: este satisfacatoare teoria subiectului de care dispunem o data cu fenomenologia? - problema pe care o evita prin mijlocirea empirismului lui Hume -, sînt încredintat ca l-a întîlnit pe Nietzsche în aceleasi conditii. As spune, asadar, ca tot ce s-a petrecut în jurul anilor saizeci venea chiar din aceasta insatisfactie în fata teoriei fenomenologice a subiectului, cu diferite portite de scapare, diferite gaselnite, diferite strapungeri, dupa cum luam un termen negativ sau pozitiv, înspre lingvistica, înspre psihanaliza, înspre Nietzsche.

- În orice caz, Nietzsche a reprezentat o experienta determinanta pentru a pune capat actului fondator al subiectului.

- Într-adevar. si tocmai aici scriitori francezi precum Blanchot si Bataille, pentru noi, au fost importanti. Spuneam adineauri ca ma întrebam de ce-l citisem pe Nietzsche. stiu foarte bine de ce l-am citit pe Nietzsche: l-am citit pe Nietzsche datorita lui Bataille si l-am citit pe Bataille datorita lui Blanchot. Asadar, nu e nicidecum adevarat ca Nietzsche apare în 1972; apare în 1972 în discursul oamenilor care erau marxisti în anii saizeci si care au iesit din marxism prin Nietzsche; dar primii care au recurs la Nietzsche nu cautau sa iasa din marxism: ei nu erau marxisti. Cautau sa iasa din fenomenologie.

- Ati vorbit, rînd pe rînd, de istorici ai stiintei, apoi despre faptul de a scrie o istorie a cunoasterii, o istorie a rationalitatii, o istorie a ratiunii. Am putea, foarte sumar, înainte de a reveni la Nietzsche, care îi va interesa, cred, pe cititorii germani, sa precizam acesti patru termeni despre care am putea crede, din cele ce tocmai ati spus, ca sînt cvasi sinonimi.



- Nu, eu descriam o miscare care comporta multe componente si multe probleme diferite. Eu nu identific problemele. Vorbesc despre înrudirea cercetarilor si despre proximitatea celor care le faceau.

- Am putea încerca totusi sa precizam raporturile dintre ele? E adevarat ca acest fapt se gaseste în mod expres în lucrarile dumneavoastra., în special în Arheologia cunoasterii, dar am putea totusi încerca sa precizam aceste raporturi între stiinta, cunoastere, ratiune?

- Nu e comod într-un interviu. As spune ca istoria stiintelor a jucat în Franta un rol considerabil în filosofie. As spune ca, poate, daca filosofia moderna, cea a secolelor XIX si XX, deriva în mare parte din întrebarea kantiana "Was ist Aufklärung?", adica daca admitem ca filosofia moderna a avut printre functiunile sale principale sa se întrebe asupra a ceea ce a fost acest moment istoric în care ratiunea a putut aparea în forma sa "majora" si "fara tutela", functiunea filosofiei secolului XIX consta atunci în a se întreba ce înseamna acest moment în care ratiunea accede la autonomie, ce înseamna istoria ratiunii si ce valoare trebuie acordata dominatiei ratiunii în lumea moderna prin cele trei mari forme ale gîndirii stiintifice, ale aparaturii tehnice si ale organizarii politice . Cred ca era aici una din marile functiuni ale filosofiei, si anume de a se întreba asupra acestor trei domenii, adica, într-un fel, de a face bilantul sau de a insera o întrebare nelinistita în domnia ratiunii. De a continua, de a urmari întrebarea kantiana: "Was ist Aufklärung?". Aceasta reluare, aceasta repetare a întrebarii kantiene în Franta a capatat o forma precisa si poate insuficienta, de altfel: "Ce este istoria stiintei? Ce s-a petrecut de la matematicile grecesti pîna la fizica moderna, cînd s-a construit acest univers al stiintei?". De la Comte pîna în anii 1960, cred ca istoria stiintei a avut ca functiune filosofica sa reia aceasta întrebare. Or cred ca, în Germania, aceasta întrebare despre ceea ce a fost istoria ratiunii sau istoria formelor de rationalitate în Europa nu s-a manifestat atît în istoria stiintei, cît mai degraba în curentul de gîndire care merge de la Max Weber pîna la teoria critica.

- Da. Reflectia asupra normelor, asupra valorilor.

- De la Max Weber pîna la Habermas. Mi se pare ca se pune aici aceeasi întrebare: cum stau lucrurile cu istoria ratiunii, cum stau lucrurile cu dominatia ratiunii, cum stau lucrurile cu diferitele forme prin care se exercita aceasta dominatie a ratiunii? Ceea ce este frapant însa, e ca Franta n-a cunoscut deloc, sau foarte putin, foarte indirect, curentul gîndirii weberiene, ca a cunoscut foarte putin teoria critica si a ignorat practic în întregime scoala de la Frankfurt. Acest fapt pune de altfel o mica problema istorica, problema care ma pasioneaza si pe care n-am reusit nicicum s-o rezolv: toata lumea stie ca multi reprezentanti ai scolii de la Frankfurt au venit la Paris în 1935 pentru a gasi aici refugiu si ca au plecat foarte repede, indignati pe cît se pare - unii chiar au spus acest lucru -, în orice caz tristi, abatuti ca nu au mai gasit ecou. Iar apoi, a venit 1940, dar ei plecasera deja în Marea Britanie si în America, unde au fost efectiv mult mai bine primiti. Între scoala de la Frankfurt si o gîndire filosofica franceza care, prin istoria stiintei, si deci prin problema istoriei rationalitatii, s-ar fi putut întelege, întelegerea nu s-a facut. Iar cînd mi-am facut eu studiile, pot sa va asigur ca nu am auzit niciodata pronuntîndu-se de catre nici unul dintre profesori numele scolii de la Frankfurt.

- E într-adevar destul de surprinzator.

E analiza raporturilor între formele de reflexivitate - raport de sine cu sine -, asadar, relatiile între aceste forme de reflexivitate si discursul adevarului, formele de rationalitate, efectele de cunoastere.

- Dar nu e vorba în nici un caz - veti vedea de ce pun aceasta întrebare care priveste foarte direct anumite lecturi ale curentului zis "nietzschean" francez, lecturi facute în Germania - de a exhuma printr-o arheologie un arhaic care ar fi înaintea istoriei.

- Nu, nicidecum, nicidecum. Daca foloseam acest cuvînt de arheologie, pe care acum nu-l mai folosesc, era pentru a spune ca tipul de analiza pe care îl faceam era decalat, nu în timp, ci prin nivelul pe care se situa. Problema mea nu este sa studiez istoria ideilor în evolutia lor, ci mai degraba sa vad sub idei cum au putut aparea cutare sau cutare obiecte ca posibile obiecte de cunoastere. De ce, de pilda, a devenit nebunia, la un moment dat, un obiect de cunoastere corespunzator unui anumit tip de cunoastere. Tocmai acest decalaj între ideile despre nebunie si constituirea nebuniei ca obiect, am vrut sa-l marchez utilizînd cuvîntul "arheologie" mai degraba decît "istorie".

- Am pus aceasta întrebare pentru ca, în prezent, exista tendinta, sub pretext ca exista recursuri la Nietzsche si de partea noii drept germane, sa se amestece lucrurile si sa se considere ca nietzscheismul francez, daca exista nietzscheism - mi se pare ca ati confirmat mai adineaori ca Nietzsche jucase un rol determinant -, e de acelasi sînge. Se asociaza toate acestea pentru a recrea, în fond, fronturile unei teoretice lupte de clasa pe care cu greu o mai gasim astazi.

- Cred, într-adevar, ca nu exista un nietzscheism, ca nu e nevoie sa spunem ca exista un nietzscheism adevarat, sau ca al nostru e mai adevarat decît celelalte; dar cei care au gasit în Nietzsche, acum mai bine de douazecisicinci de ani, un mijloc de a se deplasa în raport cu un orizont filosofic dominat de fenomenologie si de marxism, aceia, mi se pare, nu au nimic de a face cu cei care se folosesc de nietzscheism. În orice caz, daca Deleuze a scris o carte superba despre Nietzsche, în restul operei sale, prezenta lui Nietzsche este desigur sensibila, dar fara a exista nici o referinta zgomotoasa si nici o vointa de a ridica foarte sus stindardul nietzschean pentru anumite efecte de retorica sau anumite efecte politice. Ceea ce e uimitor e ca, iata, cineva de talia lui Deleuze l-a luat pur si simplu în serios pe Nietzsche si ca l-a luat cu adevarat în serios. E tocmai ce am vrut sa fac si eu: cum ne putem în mod serios folosi de Nietzsche? Am facut cursuri despre Nietzsche dar am scris foarte putin despre Nietzsche. Singurul omagiu putin mai zgomotos pe care i l-am adus a fost sa intitulez primul volum din Istoria sexualitatii Vointa de cunoastere.

- Referitor la aceasta vointa de cunoastere, cred ca s-a vazut bine, în ceea ce ati spus, ca era întotdeauna un raport sau o relatie. Presupun ca veti detesta aceste doua cuvinte, raport si relatie, purtînd marca hegelianismului; ar trebui spus poate "evaluare", asa cum spune Nietzsche, o maniera de a evalua adevarul si, în orice caz, o maniera pe care o are forta, care nu exista ca arhaic sau ca un fond original sau originar, de a se actualiza, asadar un raport de forte si poate deja un raport de putere în actul de constituire a oricarei cunoasteri?

- Nu, nu as putea spune asta, e prea complicat. Problema mea e raportul sinelui cu sine însusi si a rostirii adevarului. Raportul meu cu Nietzsche, ceea ce îi datorez lui Nietzsche, datorez mai mult textelor sale din perioada lui 1880, cînd problema adevarului si a vointei de adevar erau centrale pentru el. Nu stiu daca stiti ca primul text scris de Sartre, pe cînd era un tînar student, era un text nietzschean: Legenda adevarului, un mic text care a fost publicat pentru prima oara într-o revista de liceeni catre anii treizeci . si el plecase de la aceeasi problema. si e curios ca demersul sau a mers de la istoria adevarului la fenomenologie, în vreme ce demersul acestei generatii urmatoare careia îi apartinem a fost sa plece de la fenomenologie pentru a reveni la aceasta problema a istoriei adevarului.



Deleuze (G.), Empirisme et subjectivité. Essai sur la nature humaine selon Hume, Paris, P.U.F., col. "Épiméthée", 1953.

Kant (I.), "Beantwortung der Frage: Was ist Aufklärung?" (septembrie 1784), Berlinische Monatsschrift, IV, nº 6, decembrie 1784, pp. 491-494 (Réponse à la question: Qu'est-ce que les Lumières?, trad. S. Piobetta, in Kant E., La Philosophie de l'histoire [Opuscules], Paris, Aubier, 1947, pp. 81-92).

Pentru L'Express, în care convorbirea nu a aparut niciodata. A fost reluata în Allemagnes d'aujourd'hui, nr. 73,

Sartre (J.-P.), La Légende de la vérité. Text scris în 1929, din care a aparut un fragment în ultimul numar al revistei Bifur, nº 8, iunie 1931, pp. 77-96. Reluat in Contat (M.) si Rybalka (M.), Les Écrits de Sartre, Paris, Gallimard, 1970, apendice II, pp. 531-545.

Benjamin (W.), « Über einige Motive bei Baudelaire", Zeitschrift fur Sozialforschung, n VIII, 1939, pp. 50-89 ("Sur quelques thèmes baudelairiens", trad. J. Lacoste, în Charles Baudelaire. Un poète lyrique à l'époque du capitalisme, Paris, Payot, col. "Petite Bibliothèque Payot", nº 39, 1979, pp. 147-208).

Baudrillard (J.), Oublier Foucault, Paris, Galilée, 1977.

Schubert (A.), Die Decodierung des Menschen, Frankfurt, Focus Verlag, 1981.

În 1981.

În 1979.




Document Info


Accesari: 5683
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2025 )