Ca prima solutie, declarat preponderent stiintifica în interpretarea realitatii sociale, pozitivismul a fost urmat, în ordine istorica, de organicism. Întemeietorul acestei orientari a fost H. Spencer, care a lansat în circuitul stiintific analogia dintre mediul social si organismul biologic; aceasta teza va domina gândirea sociala a întregului secol al XIX-lea.

Interpretând societatea ca o prelungire a lumii organice H. Spencer, prin perspectiva integratoare deschisa în abordarea socialului, este autorul primei tipologii sociale si fondator al curentului cunoscut în sociologie sub numele de evolutionism organicist.

Ca varianta (în multe privinte) a pozitivismului sociologic organicismul evolutionist al lui H. Spencer defineste geneza si rolul legilor care guverneaza evolutia sociala plecând nu de la aspectele spirituale, ci de la datele concrete oferite de antropologie, biologie, istorie, morala, psihologie si cosmologie. Pe baza acestui material faptic a formulat principiul conform caruia toate fenomenele sunt un rezultat al miscarii si transformarii materiei aflate sub impactul a doua tendinte diametral opuse: tendinta de omogenizare si cea de eterogenizare. Dezvoltarea presupune transformarea omogenului în eterogen, proces valabil în toate domeniile Existentei. Legea fundamentala a întregii Existentei este evolutia, care vizeaza integrarea unor elemente disparate într-o unitate functionala; complexitatea dezvoltarii comporta, însa, si momente episodice de involutie si de stagnare, caracterizate prin disolutie.

Ca parte componenta a Universului, societatea se subordoneaza acelorasi prin 616d34g cipii de functionare care explica atât existenta indivizilor, cât si a colectivitatilor. Societatea este treapta cea mai complexa de existenta a organismului viu, între care se pot stabili 5 tipuri de analogii: 1) atât corpul animal, cât si organismul social sunt rezultatul cumularii progresive, a unor componente de ordin material si functional, având ca efect cresterea dimensiunilor si a complexitatii lor; 2) Evolutia, prin diferentierea treptata a indivizilor, impune necesitatea unei structuri care sa faca posibila integrarea partilor componente într-un tot functional; 3) Ca si functiile corpului biologic, cele ale corpului social se diferentiaza, evoluând catre specializari foarte riguroase pe baza carora se alcatuiesc corpuri profesionale distincte. Ele prefigureaza aparitia claselor sociale; 4) Organismul social, ca si cel biologic, are o viata mai mare decât a celulelor care îl compun: Franta, de exemplu a existat si acum câteva sute de ani, dar compusa din alte elemente decât cele de azi; 5) si organismul social si cel animal prezinta doua tipuri de corelatii:corelatii functionale între parti si corelatii între toate acestea si structura generala a organismului, care impune unele cerinte functionale globale. În acest sens, la nivelul societatii, tendinta proprie fiecarui individ de a se dezvolta, pentru a nu limita cadrul de afirmare a celorlalti, necesita un echilibru de structura prin corelarea functiunilor diferite si complementare la nivelul ansamblului funtional. Societatea nu se reduce la suma indivizilor, ci la totalitatea tipurilor de interdependente care confera permanenta si eficienta relatiilor dintre indivizi, similare cu relatiile energetice dintre tesuturile unui organism.

Din punct de vedere structural, societatea umana a parcurs doua faze distincte:

faza militara: caracterizata prin promovarea unor constrângeri institutionale în scopul realizarii coeziunii sociale. Unitatea sociala, profund dependenta de conditiile mediului, este un rezultat al colaborarii obligatorii în aceasta perioada si presupune subordonarea neconditionata a indivizilor fata de vointa conducatorilor. Conformismul este modelul comportamental al tipulsui militar în care socializarea se realizeaza prin preluarea mecanica a valorilor sociale de catre fiecare membru al colectivitatii sociale. Solidaritatea de grup are o motivatie supraindividuala si se relizeaza prin metode coercitive; de aceea are o finalitate conservatoare.

Faza (tipul) de societate militara este exemplificata prin invocarea preocuparilor de polarizare a tuturor activitatilor în raport cu o mentalitate cazona devenita coextensiva spatiului social din: Sparta, Egipt, Rusi, Peru. Structura sociala din aceste societati definea împartirea populatiei în militari (razboinici) si patura sociala care asigura subzistenta (muncitori, mestesugari, agricultori, sclavi). Aceasta dihotomie, valabila la nivelul structurii sociale, se regaseste la nivelul economic sub forma tipului latifundiar de proprietate, iar la nivel organizational sub forma "legitimarilor" institutionale care asigura obedienta întregii societati fata de autoritatea unui stat centralizat. Instrumentul principal prin care se exercita si se conserva autoritatea centrala îl constituie controlul social total: acesta distribuie si redistribuie în permanenta statusurile sociale în scopul mentinerii "distantelor" sociale, a inegalitatilor sociale, care pot asigura o "evolutie" a mentalitatilor sociale dominante: conformismul, acceptarea, rutina, loialitatea. În acest mod se poate cultiva convingerea ca toate conditiile prezente sunt "naturale si lipsite de alternativa". Inocularea unei astfel de mentalitati a condus, însa, la descurajarea initiativei prin excesiva dependenta fata de autoritatea "în exercitiu" si la un curent de opinie profund defavorabil fata de "inovatie", inclusiv fata de inovatia organizatorica.

faza industriala a societatii a promovat tipul industrial ca reprezentant al unor optiuni valorice, fundamental diferite. Diversificarea activitatilor cu caracter economic, implicând din ce în ce mai mult initiativele individuale si capacitatea de creatie a acestora a antrenat deplasarea accentului de la structurile de grup la autoritatea indivizilor. Societatea industriala este, astfel, o societate descentralizataîn care autoritatea este mai difuza, iar cooperarea dintre indivizi are un caracter voluntar. Întarirea rolului initiativelor particulare a facut posibila aparitia unei structuri profesional-organizatorice în masura sa coordoneze activitatile economico-industriale fara sa se mai subordoneze intereselor exclusive ale statului. În aceasta faza, rolul statului este acela de a-I garanta cetateanului drepturile si libertatile sale fundamentale. Pledând pentru restrângerea atributiilor statului si cresterea gamei libertatilor individuale. H. Spencer considera ca "statul exista în profitul indivizilor". Ca faza superioara de evolutie a societatii umane, societatea industriala nu se poate dispensa de structurile fazei militare, datorita amenintarilor exterioare. De aceea, atâta timp cât exista amenintarea razboiului, un minim de constrângeri sunt necesare si în societatea industriala pentru a-i asigura protectie normativa în vederea functionarii ei eficiente. Disparitia totala a razboiului ar face posibila anihilarea oricarei tendinte conservatoare, de întoarcere la o societate bazata pe constrângere.

Facând referire la cultura vremii sale, H. Spencer, în ordine cronologica, da exemplul societatilor "sensibile" fata de problematica industrializarii (Atena, orasele hanseatice, Olanda, SUA, Anglia), în care "coordonarea" de catre o "forta centralizata" a fost înlocuita printr-o autoritate de tip nou care-si realizeaza obiectivele prin "cooperare". În acest mod, explica H. Spencer, controlul centralizat poate fi substituit cu mai multa eficienta prin autoreglare si descentralizare, varietatea credintelor permitând constituirea unor organizatii voluntare în care ierarhiile sociale sunt constituite nu pe baza statului mostenit, ci a meritului ceea ce de-abia în 1958 M. Joung va considera legitim prin formula "meritocratiei"13. În societatea industriala (cea a viitorului) ca dominanta este recunoscuta doar autoritatea productiva, nu cea constrângatoare, adica relatiile de cooperare (partnership), afirmarea si finalizarea convingerilor individuale, tendinta inovatiei si mobilitatea sociala. Modelul societatii industriale propuse de H. Spencer este cel al Angliei victoriene, la care poate accede fiecare societate prin raportarea la "modelul englez de dezvoltare sociala". Acest "unic" model de dezvoltare sociala trebuie sa polarizeze eforturile tuturor societatilor care doresc sa se sincronizeze cu proportiile si ritmurile evolutiei spre "modernitate", pe care H. Spencer o identifica, în mod neechivoc, cu "modelul englezesc" de dezvoltare.

Depasind sfera problematicii sociologiei, h. Spencer face si unele recomandari liberalismului vremii sale: "Functia liberalismului în trecut era de a pune o limita puterii regilor. Rostul adevarului liberalism în viitor va fi de a pune o limita puterii Parlamentului".

În rezumat, H. Spencer prin "formula pozitivism-evolutionista a stiintei sociale" intentioneaza o orientare a cercetarii sociale spre un demers "metodic, urcând de la cauzele apropiate la cauzele îndepartate si coborând de la efectele prime la cele secundare si tertiare" . În acest context, fundamentele stiintei sociale se constituie prin analogie metodologica cu celelalte stiinte, deja legitime din punct de vedere al criteriilor epistemologice în vigoare. Ca referential epistemologic se propune biologia, care ne conduce la ideea conform careia societatea este un agregat uman complex ale carui proprietati sunt o sinteza (nu o suma) a proprietatilor partilor. Societatea reprezinta o calitate organizatorica distincta fata de o simpla însumare a partilor. Ipoteza acestei conceptii o constituie omologia structurala între toate componentele cosmosului, în raport cu care societatea reprezinta o forma concreta de manifestare.

Analogia metodologica se poate rezuma în urmatorele aspecte: 1) procesul generator de schimbare îl constituie cresterea, progresiva, a masei, respectiv a celor ocupati nemijlocit în activitati sociale; 2) schimbarea eficienta se realizeaza prin diferentierea "naturala" a partilor si complicarea structurilor care impune recunoasterea unor noi functiuni, respectiv antreneaza o "specializare functionala crescânda"; 3) interdependenta se releva ca singura varianta de relationare a partilor rezultate din diferentierile structurale generate de evolutie, cu noile exigente functionale promovate de sensul dezvoltarii ireversibile; 4) cel mai important element în rentabilizarea raportului dintre structurile organizatorice si sistemul social global îl constituie constanta functiilor care asigura echilibrul dinamic al întregului spatiu social.

Consecintele considerarii principiilor sociologice ca facând parte din aceeasi clasa valorica cu principiile stiintei biologice, coreleaza cu niste dificultati generale, dupa cum urmeaza: 1) variabilitatea umana reclama cercetarea raporturilor dintre "proprietatile umane" si proprietatile "enviromentale", exigenta care este compatibila numai cu prerogativele epistemico-metodologice ale sociologiei. Raportarea la reperele praxiologice ale situatiei confera cunoasterii sociologice un caracter de relativitate; 2) necesitatea debarasarii cercetatorului social de "habitudinile de gândire din studiul fenomenelor mai simple", pentru a atinge "acea indiferenta linistita" pe care o abordeaza cercetatorii din fizica sau chimie; 3) depasirea "riscului epistemologic" pe care-l reprezinta apartenenta sociologului la propriul obiect de studiu (societatea): "apartinând unei natiuni, unui grup social, unei rase, el nu se poate feri de prejudecati, interes personal atunci când este un tip mediocru, iar când este un tip exceptional, nu reuseste decât imperfect" .

În afara acestora, H. Spencer mai enumera si alte . dificultati cu caracter special: "alcatuirea sociala . e asa de compacta încât nu poti lucra asupra unei parti fara sa atingi mai mult sau mai putin toate celelalte parti ( . ) nu exista nici un fenomen care sa nu-si aiba originea în fenomenele vietii omenesti individuale" . Aceste elemente pledeaza pentru renuntarea la analizele de tip cauza-efect, în favoarea generalizarilor statistice, care si-au dovedit pertinenta stiintifica în cercetarile sociale unde se "lucreaza cu o uniformitate aproximativa" generata de faptul ca societatea este o realitate "superorganizata". Superorganizarea, în conceptia lui H. Spencer, este o limita "naturala" a cresterii organice si a agregarii sociale: "Oamenii nu se ridica la starea de agregat social, decât cu conditia de a se crea între ei inegalitati sociale în ceea ce priveste autoritatea, precum si actiunea unui organism care face supunerea obligatorie" . Dincolo de aceasta limita apare o situatie conflictuala între cele douamari "paliere" ale realitatii sociale organizate: palierul coordonator si cel coordonat. Caracteristica societatii 2industriale", aceasta stare conflictuala (contradictie) releva existenta, la nivelul coordonator a unui sistem operational operativ (executiv) si a unuia regulativ care cuprinde dimensiunile: organizationale, administrative, juridice, ecleziastice. Legea fundamentala a naturii fiind adaptarea, ea se manifesta si în viata sociala, cu precizarea ca adaptarea sociala este produsul unui proces cu un pronuntat continut psihologic, fapt care explica diferentierea spatiului social într-un "corp social" si un "corp politic". În plan practic, aceste doua "corpuri" au institutionalizat doua principale forme adaptive la fenomenalitatea sociala: coordonarea si cooperarea. Comparându-le pe criteriul "eficientei sociale" (functionale), H. Spencer considera ca la "progresul social" cooperarea a contribuit mult mai mult decât coordonarea. Alternanta dintre coordonare si cooperare în viata sociala concreta demonstreaza faptul ca evolutia sociala este stadiala, are ca sens progresul social, se realizeaza prin trecerea de la o omogenitate indefinita si incoerenta, la o eterogenitate definita si coerenta.

O varianta a organicismului o constituie "darwinismul social" care a mers mai departe cu analogia societate - organism biologic, introducând în explicarea vietii sociale legi proprii biologiei. Astfel, "lupta pentru existenta" de exemplu, sau "lupta interspecifica" si "intraspecifica" aplicate la spatiul social au condus la depasirea orizontului de legitimitate epistemica a sociologiei. De aceea, ne rezumam doar la a aminti pe reprezentantii sai cei mai importanti: E. A. Lange, O. Ammon, L. Woltman (Germania), L. Gumplovicz, G. Ratzenhofer (Austria), G. Vacher de Lapioge (Franta), W. G. Summer (SUA), M. Vaccaro (Italia).

Alfred Espinas a propus o varianta a organicismului bazata pe extrapolarea mecanica a caracteristicilorexistentei animale asupra vietii sociale vorbind de "societati animale". Diferenta dintre viata sociala si convietuirea animala este una de grad, ambele fiind susceptibile de o clasificare pe trei niveluri de complexitate: 1) societati de nutritie; 2) societati de reproducere; 3) societati ale vietii de relatie. Fiecare nivel superior valorifica functiunile nivelului care îl precedeaza: "societatea de realatiune e totdeauna grefata pe societate de reproducere care, la rândul ei, e grefata pe cea de nutritie". Societatea umana se intemeiaza pe patrimoniul de idei, prin prisma carora toate celelalte functiuni pot fi tinute sub control, ea devenind, în final un "organism de idei".

Cu valoare istorica, gândirea lui A. Espinas a oferit câteva sugestii pentru formularea premiselor neoevolutionismului.

Spre deosebire de pozitivism, preocupat cu precadere de descifrarea "naturii" societatii, evolutionismul sociologic si-a orientat interesul epistemic asupra destinului societatii umane. Obiectivul principal al evolutionistilor "nu era de a explica ceea ce realmente s-a îmtâmplat, ci ceea ce s-ar fi putut întâmpla daca procesul s-ar fi desfasurat netulburat. Nu explicarea faptelor istorice individuale si nici studiul societatilor particulare sau al grupurilor culturale. În consecinta, pentru cei mai multi evolutionisti, natiunea nu exista (cel mult recunosteau prejudecatile nationale), iar categoria de baza era pentru ei, ca si pentru filozofii din epoca ratiunii, "omenirea" . Concepând societatea ca un "organism natural" evolutia se releva a fi un substitut al istoriei, în plan ideologic oscilând între conservarea ordinii sociale si o conceptie reformist liberala cu accente social-democrate.

Avâvd în vedere principalele functii epistemologice ale evolutionismului, mai remarcam doua categorii de caracteristici:

A. Caracteristici generale

resemantizarea categoriilor si reformularea principiilor sale în functie de descoperirile din stiintele naturii;

antropologismul - este evident în tentativa sociologilor evolutionisti de a "deriva" o conceptie despre societate dintr-o teorie a naturii umane;

analiza sociologica de tip evolutionist este empirica, sub acest aspect apropiindu-se de pozitivism, de care, totusi, se deosebeste prin aspiratia de a elabora o teorie a schimbarii sociale;

spre deosebire de pozitivism, care asista asupra continutului pozitiv si al mecanismelor transformarilor sociale, evolutionismul este preponderent orientat spre descifrarea sensului istoric al consecintelor schimbarii sociale generale si ireversibile;

B. Caracteristici speciale

construirea demersului teoretico-metodologic pe baza principiului unitatii materiale a lumii, care legitimeaza reducerea legitatilor biologice la legile si regularitatile din viata sociala;

postularea unei naturi umane care demonstreaza faptul ca evolutia sociala este un proces unic în cadrul careia exista, însa, diferente sub aspectul formelor de manifestare. Denumite, cu un concept generic, "variabilitatea sociala", aceste diferente se constituie ca "diviziuni si subdiviziuni în cadrul aceleiasi naturi umane". Stadiul patologic al acestor "diviziuni" îl constituie "argumentele" antropologico-resiste si determinist-geografice;

reducerea cauzelor schimbarii la explicarea mecanismelor acesteia evaluate prin prisma raporturilor dintre structuri si functiile specifice fiecarei "secvente a evolutiei".

Spre deosebire de conceptiile evolutioniste "clasice" în care sensul schimbarii este liniar si progresist îndreptat spre "modelul englez" luat ca standard, conceptiile neoevolutioniste iau ca punct de plecare premisa "dezvoltarii policentrice". Potrivit acesteia, exista nu numai forme diferite de dezvoltare sociala, ci si viteze diferite de evolutie în cadrul aceluiasi stadiu de dezvoltare.

Dupa primul razboi mondial, evolutionismul ca paradigma sociologica a cedat mai întâi în fata functionalismului antropologic al lui B. Malinovski, a antropologiei culturale difuzioniste americane, dar ca forme de reconstructie a evolutionismului: "În prezent, exista în stiintele sociale, inclusiv în sociologia functionalista, o reînviere a evolutionismului la scara mare. Ceea ce distinge "noul" evolutionism de cel "vechi" este constiinta divergentelor în privinta dezvoltarii si a radiatiei adaptarii, pe care evolutionistii secolului XIX-lea n-au putut s-o trezeasca" .

Ca rezultat al apropierii dintre evolutionism, dupa 1964 functionalismul sociologic a devenit evolutionism functionalist, unii exegeti avansând teza existentei unei varietati de abordari neoevolutioniste: "noul evolutionism care se naste în America intentioneaza sa faca aceste abordari variate relevante una fata de cealalta, sa sintetizeze contributiile lor pozitive si sa depaseasca dificultatile unei abordari utilizând punctul de vedere al celeilalte" .

Cea mai recenta "varianta" din punct de vedere al istoriei gândirii sociologice, a evolutionismului sociologic o constituie neoevolutionismul "probabilistic" al lui G. L. Lenski. Preocupat de descifrarea mecanismelor grupale si sociale ale schimbarii, G. Lenski si-a dedicat cea mai mare parte a cercetarilor gasirii unui referential conceptual si metodologic pentru construirea unei sociologii a schimbarii si conflictului.

Plecând de la premisa ca "Schimbarea si conflictele sociale, adica fenomenele cele mai presante ale anilor nostri" trebuie sa detina prioritatea preocuparilor sociologice, G. Lenski considera ca daca termenul de "Regina a stiintelor" pare prea pretentios, atunci cel de "integrator al stiintelor sociale" trebuie sa-l acceptam ca fiind, cu siguranta, meritat de sociologie. Unitatea cunoasterii sociale, din ce în ce mai imperativ reclamata de "practicienii" decidenti din diverse sectoare ale spatiului social, este necesara din cauza naturii analoage a multor aspecte ale evolutiei organice si ale evolutiei socio-culturale; noua teorie sintetica contine multe ipoteze sugestive pentru sociologie. Mai mult decât atât, ea furnizeaza un "model care ilustreaza cum constatarile dispersate si neorganizate ale stiintelor sociale pot fi asamblate intr-un cadru teoretic de referinta. Astfel, daca acceptam postulatul unitatii esentiale a naturii, recunoscând ca societatile umane sunt o parte a lumii naturale si ca evolutia socio-culturala este o extensie a evolutiei organice, atunci urmeaza ca teoria societatilor umane si a evolutiei lor trebuie legata, eventual, cu teoria biologica de baza" . Definind societatile umane "moduri de adaptare prin intermediul carora anumite tipuri de organisme si-au sporit sansele de multiplicare si supravietuire" pe baza "succesului reproductiv", evolutia este analizata prin prisma a patru categorii: continuitate, inovatie, extinctie si evolutie propriu-zisa; daca nevoile specific umane sunt "derivate" în raport cu cele biologice, legile evolutiei afecteaza în egala masura natura si societatea. În aceasta perspectiva, unitatea de baza a sociologiei evolutioniste nu mai trebuie s-o constituie societatea, ci populatia, iar sursele de schimbare la nivelul populatiilor sunt altele: limbajul, tehnologia, organizarea sociala, ideologiile. În spatiul social contemporan, locul privilegiat îl detine tehnologia, deoarece inovatia tehnica are aceeasi importanta, prin efectele sale, cu mutatia genetica. Prin analogie, difuziunea "inovatiei genetice" este denumita cu termenul "hibridare biologica", pe baza careia devine posibila selectia intersocietala. Rezultatul acestei selectii este "extinctia socio-culturala" prin care sociologul american întelege "distrugerea societatilor prin razboi" ca o "evolutie cel putin probabila". Ca argument în sprijinul acestei teze se aduce afirmatia conform careia razboiul a definit normalitatea sociala întrucât, la scara evolutiei, maximizarea adaptarii a fost rezultatul "fuziunii" inter-societale si nu al "fuziunii" intra-societale. În acest context devine evident faptul ca teoria evolutionista a conflictului social al lui G. Lenski este în fond, o reluare, în alti termeni, a teoriei lui L. Gomplowicz. Singurul proces evolutiv nelimitat, în conceptia lui G. Lenski, îl reprezinta dezvoltarea tehnologica în raport cu care organizarea societala si structurile sociale sunt analizate ca variabile dependente. Pentru K. E. Boulding modelul evolutionar consta esentialmente într-un proces de creare, de aparitie de noi specii si selectia constanta a speciilor prin procesul de mutatie spre o succesiune de stari ale echilibrului ecologic". Particularizat la evolutia sociala acest model face posibila distinctia între procese sociale dialectice si procese sociale non-dialectice. Daca primele sunt generate de structuri conflictuale de grup, cele din urma sunt continui, cumulative si evolutive: "În cadrul evolutiei sociale exista procese dialectice, dar ele sunt temporare si neimportante, fiindca se produc ca urmare a impactului schimbarilor mici si selectiei micilor mutatii sociale. Prin urmare, în cea mai mare parte, marile schimbari sociale sunt non-conflictuale" . Disociindu-se, partial, de G. Lenski, acest autor o face cu scopul de a propune un model sociologic al "dezvoltarii integrate ecodinamice" care sa fie perceput ca o "alternativa" la marxism, în calitatea acestuia de "teorie sociala generala" .

Întrucât proiectiile ideologice atât ale evolutionismului clasic, cât si ale diverselor variante de neoevolutionism exced competentele sociologiei, ne rezumam la aceasta succinta trecere în revista a celor mai importante teze ale curentului care a facut obiectul acestei prelegeri. Nu înainte de a mai aminti concluzia unui reputat exeget al acestui curent de reflexie sociologica: "Teoria evolutionista este o creatie a optimismului victorian. Profetul anilor '20 nu mai putea fi însa Spencer, ci Spengler. Când Hobhouse facea atât de atent distinctia între ceea ce trebuie si ceea ce este, lumea era convinsa deja ca între avansul tehnologic si progresul moral nu e nici o legatura. Or, marea speranta a evolutionismului victorieni era de a întemeia o morala si o politica evolutioniste" . În prezent circula si urmatoarea aprecierea lui D. G. MacRae, care înca din 1961 afirma ca H. Spencer este autorul "pe care nimeni nu-l citeste, toti abuzeaza de el si caruia toti îi sunt îndatorati"

Spencer, Herbert: First principles, london, William & Norgate, 1904;

Spencer, Herbert: Classification des sciences, Paris, Felix Alcan, 1893;

Spencer, Herbert: Introduction a la science sociale, Paris, Felix Alcan, 1928;

Spencer, Herbert: Les premiers principes, Paris, Germer Bailliere, 1883;

Spencer, Herbert: Legea si cauza sa si alte încercari, (trad.) Bucuresti, Ed. Leon Alcalaz, 1097;

Spencer, Herbert: Individul împotriva statului (trad. de I. Olimpiu Stefanovici-Svensk), Bucuresti, Editura Nationala, 1924;

Foille, Alfred: La pensee et les nouvelles ecoles antiintelectualistes, Paris, Felix Alcan, 1919;

Foille, Alfred: Humanitaires et libertaires au point de vue sociologiques et morale, Paris, F. Alcan, 1914;

F. Alcan: Les elementes sociologiques de la morale, Paris, Felix Alcan, 1905;

F. Alcan: La science sociale contemporane, Paris, Hachette, 1922;

Foille, Alfred: La propriete sociale et la democratie, Paris, Felix Alcan, 1906.