Terminologia: intercultural sau interetnic

Terminologia: intercultural sau interetnic?

O prima dificultate apare în legatura cu terminologia utilizata în cercetarile românesti si internationale, având în vedere numeroasele discutii academice ce au avut loc în ultimii ani în domeniul etnicitatii, al statului-natiune si al relatiilor "inter-etnice". Punerea la îndoiala sau critica continutului termenilor « etnici » si raspândirea conceptului de etnicitate, în timp ce notiunea de natiune sau de stat-natiune se vede « deconstruita » în contextul contemporan, al tarilor europene sau nu, ne obliga la câteva precizari. Trebuie sa 16316n132q definim cel putin termenii pe care îi utilizam în calitate de coordonatori ai acestui proiect, fara ca aceste precizari sa afecteze utilizarea ce le este data de cercetatorii ce publica în continuare, nici cea a cercetarii românesti în domeniu, sau, în fine, utilizarea acordata acestor termeni de clasa politica sau de legislatia din România.

Data fiind practica curenta în tarile Europei de Est, si în mod deosebit în România, de a distinge între cetatenie si nationalitati, la nivelul national si local[1], ni s-a parut util sa atragem atentia cititorilor nu doar asupra conotatiilor esentialiste ce ar putea fi asociate recurgerii la termenul de etnie, aplicat unor grupuri lingvistice si culturale distincte într-un stat-natiune în secolul XXI. Pentru evitarea oricarei confuzii si pentru a ramâne într-o perspectiva antropologica, preferam sa recurgem la termenii de cultura si la relatii interculturale decât la relatii interetnice atunci când descriem relatiile între diferitele grupuri de populatie, cetateni ai României, chiar daca si cultura, ca entitate data, a fost si ea contestata de catre anti-esentialisti.

Minoritati etnice, nationale sau multiculturalism?

Totusi, aceasta prima distinctie între etnie si cultura nu ne permite sa evitam o a doua distinctie, stabilita de legislatia si de politica din România, si anume: distinctia între o majoritate, niciodata numita ca atare, românii, si ceilalti cetateni numiti minoritati. Cele doua criterii se conjuga deci pentru a da termenul de minoritate etnica, cu nimic mai satisfacator, deoarece el este de doua ori exclusiv. Problema aferenta acestei terminologii, politic corecte în sensul primar al termenului, adica conforme uzantelor politice actuale, este legata de faptul ca ea subliniaza de la început un raport de forta între cei mai numerosi si cei mai putin numerosi, trecând sub tacere statutul istoric si diversitatea minoritatilor în cauza. Data fiind istoria constituirii României ca stat national, aceste apelative risca astfel sa creeze mai multa confuzie si frustrari decât sa le rezolve. Daca tinem cont, între altele, de notiunea de minoritate, asa cum este ea cel mai frecvent utilizata în Europa occidentala, în contextul imigratiei, opunând noii veniti cetatenilor mai vechi, ceea ce nu este deloc cazul României, sau utilizarea sa în America de Nord si în Australia, cuvântul îsi pierde sensul. Kymlicka (1995) a evidentiat confuzia provocata deseori de termenul « multicultural » si propune distingerea a doua forme de pluralism în cadrul statului-natiune. Am avea astfel de-a face cu state multinationale, adica state ce gazduiesc minoritati istorice, pe care le numeste « nationale », si cu state poli-etnice, adica cele ce contin comunitati de imigranti mai recente ce nu au participat la constructia natiunii. El semnaleaza între altele ca cele doua caracteristici pot foarte bine coexista în cadrul aceleiasi natiuni. O solutie ar fi deci adoptarea acestei terminologii ce distinge minoritati etnice si minoritati nationale si, în cazul României, retinerea celor din urma. Nici aceasta solutie nu este însa mai satisfacatoare, datorita conotatiei termenului de minoritate care, dupa cum am spus, induce din start un raport de putere între grupurile în cauza. Ar trebui deci sa recurgem mai degraba la termenul « multicultural » ce are avantajul, din punct de vedere semantic cel putin, de a ramâne neutru ? Se întâmpla însa ca în dezbaterea asupra prezentei si coexistentei mai multor culturi în cadrul politic al natiunii, termenul « multicultural » sa fie asociat cu ceea ce a devenit « multiculturalismul [3]». Acesta din urma face de acum referinta la reflectii politice precise, carora nu li se poate ignora contextul socio-istoric particular. Este vorba în principal de multiculturalismul nord-american asa cum este el practicat, revendicat si discutat în Statele Unite, în Canada si în Australia de aproximativ treizeci de ani, în opozitie cu vechiul si traditionalul mono-culturalism bine cunoscut sub numele de « melting-pot ». Or istoria si traditia politica nord-americana ne interzic aplicarea unui astfel de « model » multiculturalist în Europa central-orientala fara a i se fi demonstrat în prealabil pertinenta. Am mentionat între altele ca multiculturalismul (Kymlicka: 1995), împinge spre confuzie si ca, în cazul Statelor Unite, el tinde sa se intereseze doar de « poli-etnic » si sa uite « multinationalul », adica populatiile autohtone colonizate. Aceasta constituie un argument în plus pentru respingerea termenului.

Ar ramâne termenul « pluri-cultural » ce semnaleaza diferenta fara a o cuantifica. Totusi, exceptând descrierile statistice ale populatiilor, acest termen nu permite abordarea relatiilor între comunitati. Iata de ce i-am preferat termenul de « intercultural » ce lasa sa se înteleaga, nu doar prezenta mai multor culturi sau « natiuni » în cadrul unui stat, ci si o anumita relatie între entitatile culturale distincte. Cum unul dintre scopurile demersului nostru este tocmai aprofundarea si sistematizarea cercetarilor îm domeniul relatiilor între comunitatile culturale din România, ni se pare legitim sa recurgem la termenul de « intercultural » ceea ce ne permite simultan evitarea importarii prea rapide - desi comode - a unor modele inadecvate, legate atât de analiza, cât si de practici.

Se cuvine subliniat aici ca, dezbaterea asupra terminologiei nu a avut loc în maniera formala între partenerii proiectului si ca nu am dorit impunerea unei terminologii celor ce au contribuit la cercetarile cuprinse în acest volum. Este interesant în final de observat, în anchetele ce fac referire directa la aceste diferite « minoritati » , cum sunt percepute mai exact apartenentele la natiune si la « minoritate ». Este evident ca aceasta reflectie va trebui facuta în faza a doua a proiectului si ca ea va putea reprezenta un câstig pentru cercetare.

Obiectivele si derularea proiectului

Pentru a atinge scopurile pe care ni le-am propus, era necesar mai întâi sa procedam la stabilirea unei retele institutionale, umane si informatice, pe baza careia sa putem crea legaturile necesare culegerii datelor. In vederea schitarii « stadiului actual » al cercetarii interculturale în România, a fost necesar, ca o prima etapa a proiectului, sa identificam lucrarile si sursele existente. Din aceasta prima etapa au rezultat, nu doar scrieri de literatura stiintifica specializata, ci si o literatura « gri », ca si nume de cercetatori si institutii înca de mobilizat. Pe aceasta baza, cele doua institutii partenere ale Universitatii din Fribourg, Institutul Intercultural din Timisoara si Centrul de Cercetare a Relatiilor Interetnice din Cluj, au putut invita cercetatorii si institutiile lor sa participe la Conferinta de la Timisoara din octombrie 2001, în vederea colectarii materialelor existente, dar si cu intentia de a le discuta si de a identifica « nevoi » sau lacune în acest domeniu. In etapa a doua va fi posibila stabilirea unui program mai precis pentru cercetarile viitoare, ca si constituirea unei retele de institusii si cercetatori interesati sa colaboreze între ei în viitor si sa conduca împreuna noi cercetari.

Ni s-a parut interesant sa deschidem, înca din aceasta prima etapa, colaborarea cu persoane si echipe de cercetare din regiunea sud-est europeana, acest lucru fiind posibil datorita retelei construita cu rabdare de Institutul de Etnologie din Fribourg, în special în Bulgaria dar si în Macedonia si Albania. Astfel, CSS (Centro Studi Sociale) din Roma, ce publica regulat în revista sa « Ethnobarometer » studii despre migratiile în Europa de sud-est, ni s-a alaturat la Timisoara, adaugând o componenta importanta acestui prin « tour de table » intercultural, cea a comparatiei.

Daca ne amintim ca în urma cu mai putin de zece ani era de neconceput realizarea unei anchete sociologice independente în România si în întreaga regiune, vom avea masura drumului deja parcurs. Efectului de surpriza lasat de caderea zidului Berlinului i-a succedat rapid ideea unei tranzitii spre economia de piata, aceasta captând ansamblul sperantelor si politicilor si aducând mai târziu numeroase deziluzii ! Tranzitia în domeniul stiintelor sociale s-a facut însa într-o maniera mai difuza si sub impulsul institutiilor europene si nord-americane. Acestea au tendinta, ca si întreprinderile, sa ofere propriile experiente ca modele în domeniul politic, cel social sau chiar în cultura, mergând pâna la impunerea subiectelor de cercetare. Exista pentru parteneri un real pericol de simplificare abuziva, legata atât de perceptia straina a problemelor stiintifice si sociale prioritare în România sau de perceptia româneasca a « modelelor » propuse sau impuse. Sa luam doar exemplul notiunii de « tranzitie spre economia de piata », impusa de economistii occidentali dupa caderea zidului Berlinului si conotatiile pe care aceasta le poate avea pentru persoane ce au cunoscut mai multe decenii de « tranzitie spre comunism »! Problemele precise si urgente ale viitoarei participari a României la NATO si Uniunea Europeana ne permit sa apreciem aceste ambiguitati. În acest context, prezenta si participarea Presedintelui Adunarii Parlamentare a OSCE, dl. A. Severin, la conferinta noastra a reprezentat pentru noi, nu doar o onoare, ci a constituit o pretioasa contributie la dezbaterile noastre, pe care le-a largit. Proiectul nostru de parteneriat instititional academic bilateral dobândeste astfel o dimensiune politica europeana.

Interculturalitate: aspecte, cercetari, perspective. Stadiul actual

Aceasta prima publicatie ne ofera o imagine asupra complexitatii subiectului. Daca îl vom considera în contextul sau mondial si în raport cu întâlnirea culturilor sau a ceea ce unii numesc « metisaj cultural ». Într-adevar, problematica interculturala din România este în acelasi timp specifica dar participa si la contextul intercultural regional si european. La aceasta se adauga particularitatile istorice ale constituirii natiunii române ce ofera un cadru precis temei noastre, cel al relatiilor dintre populatiile reunite din 1918 sub drapelul românesc. Totusi, nu poate fi ignorata preistoria interculturalitatii din România în ceea ce priveste Transilvania si Banatul. Cum sa tinem cont de aceasta istorie fara a cadea în capcanele « continuitatii istorice » a natiunii sau, pur si simplu, ale ignorarii acestei preistorii? Fara a reface aici istoria acestei preistorii interculturale, trebuie totusi amintita apartenenta mai lunga sau mai scurta a acestor doua provincii la imperiile austriac si otoman, atasarea lor la coroana maghiara si compozitia lor constant pluri-culturala înca din Evul Mediu, atât datorita migratiilor interne si regionale, cât si imigratiilor de tip colonial, în ceea ce priveste populatiile germanice. Eterogenitatea acestor populatii nu poate fi totusi considerata ca unica si uniforma din Evul Mediu pâna în prezent. De asemenea, nu poate fi atribuita exclusiv geniului local gestiunea non violenta a relatiilor între populatii în prezent, stiind ca Banatul a facut parte dintr-un Imperiu ce practica (si impunea) o politica de coexistenta multinationala (Vielvoelkerstaat). Într-un alt domeniu, cel al relatiilor (conflictuale) inter-confesionale între ortodocsi si greco-catolici, contextul istoric anterior fata de 1948 si de 1918 ofera o perspectiva clarificatoare asupra dezbaterii, mai ales daca se ia în considerare Ostpolitik pluriseculara a Vaticanului si politica religioasa a lui Stalin.

Altfel spus: câstigul acestei prime etape a proiectului este acela al unei colectii. Colectie incompleta de texte ce adopta perspective inevitabil partiale, dar deseori complementare. Fie sociolog, politolog sau istoric, fiecare abordeaza chestiunea interculturala din perspective si cu tehnici diverse care, combinate, pun în lumina preocuparile majore ale momentului prin intermediul practicilor interculturale din România.

Într-un prim capitol cu doua voci, Adrian Severin si Gabriel Andreescu ne prezinta problematica interculturala la nivel macrosocial si politic. Primul se refera la cadrul european, cel al viitorului pentru România. Acestui text vizionar i se adauga o contributie ce îsi propune înaite de toate definirea unor spatii proprii comunitatilor culturale si indivizilor ce le compun, ca si a limitelor lor la nivel national. Le raspund în maniera critica textele lui Christian Giordano et Calin Rus, primul pornind de la acumularile antropologiei sociale, iar al doilea bazându-se pe rezultate din psihologia sociala. Astfel este definit cadrul interogatiilor noastre.

Capitolul al doilea ne introduce în inima problematicii interculturale românesti din perspectiva istoriei stiintelor sociale din România (Poledna), a sondajelor de opinie (Kivu), a studiilor asupra egalitatii sexelor (A. Magyari), a relatiilor inter-religioase (Lazu), a identitatii rome (Tarnovski) si a monitorizarii presei (Popescu). Poledna ne arata cum paradigma nationala utilizata în stiintele sociale pentru studierea comunitatilor culturale evolueaza de la perioada ce precede comunismul la perioada Ceausescu. Kivu interogheaza cele trei comunitati, româna, maghiara si roma, asupra valorilor identitare reciproce, în timp ce E. Magyari arata, cu ajutorul unor anchete, cum ordinea sociala intervine în maniera transversala în procesul de diferentiere etnica si de gen, ca si în relatiile interetnice. Lazu abordeaza problematica inter-religioasa ortodocsi/uniati, prin intermediul controversei asupra proprietatii bisericilor, reglata în mod pasnic, si, conchide el, exemplar, în Banat. Tarnovski situeaza constructia identitara a romilor în cadrul mai vast al istoriei si statutului lor în România, aratând cum mass-media contribuie de asemenea la aceasta « constructie de imagine ». Popescu ilustreaza în fine, pe baza unor monitorizari ale presei românesti, o problematica de mare actualitate : cea a migratiei internationale a romilor din România.

Cele doua capitole referitoare la Transilvania si la Banat ne permit sa ne apropiem mai mult de realitatea terenului. Horvath analizeaza cazul legitimitatii unei universitati în Transilvania în care predarea sa se faca în limba unei minoritati (cea maghiara), ca aplicare a principiilor europene de protectie a minoritatilor. N. Magyary discuta, la rândul lui, pornind de la notiunea de recunoastere a diversitatii, principiul unei « ordini etnice » ce ar rezolva problema raportului de putere între majoritate si minoritate în beneficiul comunitatilor legate printr-un pact social în orasul Cluj. El introduce în studiu problema dublei loialitati si a stimei de sine, perspective clasice în domeniul interculturalitatii si care permit comparatia cu alte contexte.

Poledna introduce o serie de date statistice comparate privind populatiile din Transilvania între 1850 si 1992. Analiza sa ne face sa întelegem impactul miscarilor de populatie asupra relatiilor interculturale, îndeosebi a emigrarii masive a populatiilor germanice.

În cazul Banatului, Buzarnescu si Pribac amintesc istoria interculturala antica si practica unui multilingvism favorabil educatiei interculturale si convietuirii pasnice. Ar fi deci un caz exemplar de ceea ce ei numesc "interculturalitate interactiva".

Bodo analizeaza la nivelul Banatului istoric (ce include o parte din Voivodina iugoslava si din Bacska maghiara), compozitia identitatii locale si importanta sa în raport cu identitatile regionala si nationala. In fine, Vultur introduce o noua dimensiune a cercetarii interculturale românesti : cea care face apel la istoria orala si se situeaza prin aceasta în proximitatea antropologiei culturale. Povestirile vietii diverselor persoane originare din Banat ofera un context cultural bogat, ce valorifica atât imaginarul cât si « faptele sociale ».

Co-editorii acestui volum au redactat câteva concluzii în vederea definirii unui cadru epistemologic comun ce ar putea ghida viitoare cercetari. Aici figureaza deja vâteva axe posibile ce vor putea fi dezvoltate prin aceste cercetari. Coordonatorii subliniaza de asemenea necesitatea mobilizarii în continuare a resurselor existente la nivel national în România.

Ţinem sa multumim aici colegilor români, coordonatori ai proiectului si co-editori ai acestui volum, pentru contributia lor la identificarea interlocutorilor în domeniul cercetarii interculturale, la colectarea datelor si la organizarea Conferintei de la Timisoara si la redactarea prezentului volum. Nu toti participantii la Conferinta de la Timisoara au putut figura printre autori si regretam acest lucru. Aceasta explica probabil anumite lacune. Suntem convinsi ca aceasta prima etapa, de punere în lumina a cercetarilor existente, ne va permite identificarea rapida a unor noi cercetari de realizat. Astfel, vom putea poate degaja modele specifice de gestiune a interculturalitatii vizând sustinerea unei cetatenii pentru care diversitatea culturala, departe de a reprezenta un obstacol în calea partciparii civice a fiecaruia, îi va garanta, dimpotriva, accesul echitabil la dezbaterile locale, nationale si europene.