VILFREDO PARETO SI TRADITIILE GANDIRII SOCIOLOGICE ITALIENE

Ca reprezentant al unei multimilenare traditii ale gandirii sociale italiene, orientata preponderent spre descifrarea naturii umane, Vilfredo Pareto este intemeietorul primei orientari sociologice italiene centrate pe problematica naturii socialului, a societatii.

Deplasarea de accent este datorata atat formatiei sale stiintifice, cercetarilor in domeniul economic, cat si convingerilor sale privind posibilitatea construirii unei teorii globale a sistemului social pe baza rigorii conceptuale a aparatului matematic. Metodologic, Vilfredo Pareto a intentionat sa elaboreze un sistem conceptual si o proiectie praxiologica a sociologiei compatibile cu statutul epistemologic al stiintelor naturii.

Astfel ca si in stiintele naturii, unde primul pas il reprezinta analiza elementelor componente ale fenomenelor ce intra in arealul obiectelor epistemice respective, si in sociologie, analiza tuturor proprietatilor acsiunilor sociale si clasificarea lor trebuie sa fie primul pas in reconstructia sa epistemica. Diversitatea societatilor umane si caracterul concret al actiunii sociale face dificila descrierea proprietatilor generale ale fenomenelor sociale. Din aceasta cauza, sociologul trebuie mai intai sa "descompuna actiunile umane si sa clasifice elementele componente ale lor".

Vilfredo Pareto propune urmatoarea structura a actiunii sociale:

agentul purtatorul individual sau colectiv al acttiunii (umane) sociale;

scopul - proiectia anticipata a motivatiei individuale sau comunicare a actiunii;

mijloacele - necesare realizarii practice a scopurilor. In functie de raportul scop si mijloace, actiunile se pot clasifica:

a)      actiuni logice - caracterizate printr-o inalta eficienta determinata de adecvarea dintre mijloace si scop;

Exemplu: activitatea tehnologica, economica si o parte a creatiilor cultural artistice ghidate de normele "stiintei logico-experimentale";

b)      actiuni non-logice - celelalte, ale caror rezultate n-au fost initial prevazute de catre agent, dar care au aparut ca "efecte secundare" antrenate de evenimentele exterioare cu efect perturbator;

c)      actiuni cu semnificatii multiple: care fac posibila diferentierea dintre mijloace/operatii/scop/rezultat;

d)      actiuni cu scopuri simbolice, imaginare, a caror evaluare logico-empirica nu este posibila.

Schema integrata a actiunilor umane a fost realizata dupa cum urmeaza:

Considerand faptele sociale ca "obiecte naturale", Vilfredo Pareto plateste un tribut conceptiei pozitiviste a lui A.Comte de care se desparte, totusi, considerandu-o o speculatie "matafizica" deoarece a abordat generalitatile vietii sociale si nu dinamica reala a spatiului social. In acest context, pentru a se putea elabora o sociologie logico-experimentala, Vilfredo Pareto recomanda un dublu demers: inductiv si deductiv. Pe cale inductiva, descifrarea fenomenelor elementare ar contribui la formarea unor concepte clare, care, desi nu reflecta intreaga complexitate sociala, sunt singurele care pot servi ca baza reala pentru constructii teoretice mai ample. Aceste "elemente simple sunt actiunea sociala si structura sa".

Pe cale deductiva: recompunerea totalitatilor sociale in vederea ajungerii, succesive, la o teorie sintetica, generala, asupra societatii umane.

Parcurgerea drumului de la elemente ultime si cele mai simple ale vietii sociale descoperite analitic, pana la reconstructia riguros logica a intregului social, este denumita de autor "metoda logico-experimentala", pe baza careia sociologia poate deveni o stiinta tot atat de exact ca si fizica. Invocarea aportului stiintei in fundamentarea tuturor activitatilor umane il plaseaza pe Vilfredo Pareto pe linia pozitivismului lui A. Comte: "savoir pour, prevoir, prevoir pour pouvoir", dar il si singularizeaza prin considerarea "scientizarii" integrale a socialului ca un proces real, dar si ca un mit modern. In societate "cea mai mare parte a oamenilor se lasa condusi de interese si sentimente, si nu de rationamente", de aceea actioneaza non-logic, fara sa urmareasca prevederile stiintei. Indivizii sunt ghidati, in practica, de ceva mai puternic acre se afla dincolo de ratiune, anume de reziduuri. Acestea sunt manifestari complexe ale tendintelor, sentimentelor, instinctelor care constituie o constanta a motivatiilor umane.

Dupa infaptuirea lor oamenii incep sa le justifice, sa le fundamenteze logic, deci sa le interpreteze, rezultatul fiind ceea ce Vilfredo Pareto denumeste cu conceptul de derivatii. In esenta, reziduurile exprima structura generala a naturii umane, iar derivatiile definesc tendintele de schimbare, precum si modificarea si schimbarea reala a repartuzarii reziduurilor. Reziduurile sunt manifestari ale sentimentelor si instinctelor, asa cum ridicarea mercurului din tubul termometrului reprezinta o manifestare a unei cresteri de temperatura. Actiunea umana este determinata de starea afectiva a indivizilor, dar componentele afectivitatii isi fac prezenta nu direct, ci imediat, ca motive ale actiunii sociale. Cu exceptia actiunilor instrumentale (tehnice, economice), actiunile sociale se deruleaza in orizontul interactiunilor concrete dintre indivizii care coactioneaza, forma principala a interactiunii fiind comunicarea prin intermediulcareia agentii actiunii sociale "rationalizeaza" logic scopul actiunilor lor. De aceea, reziduurile reprezinta "indicatorul cel mai adecvat al relatiilor sociale", deoarece apar doar in limitele efective ale interactiunii umane. Factorii determinanti ai societatii sunt de natura psihica, dar devin importanti doar atunci cand se afirma ca "factori reziduali" prin protectia lor social-simboloca in spatiul social.

Principalele tipuri de reziduuri sunt: 1) instinctul combinatiilor; 2) reziduul persistentei agregatelor; 3) reziduul sociabilitatii = inclinatia umana spre asociere, egalitate, nevoia de aprobare, sentimentul, neifobia; 4) reziduul integritatii individului si a dependentelor sale = predispozitia spre proprietate, teritorialitate, egoismul, nevoia de restabilire a echilibrului social; 5) reziduul exteriorizarii - nevoia individului de a-si manifesta sentimentele prin actiuni exterioare: exteriorizarea religioasa, profetismul; 6) reziduul sexual: manifestare a instinctului sexual in cadrele modelelor culturale specifice fiecarui nivel de civilizatie.

Dintre toate reziduurile, cele mai importante sunt reziduurile combinatiilor si reziduurile persistentei agregatelor.

In esenta, proiectia praxiologica a individului in spatiul social, adica delimitarea status-rolurilor actorului, demonstreaza faptul ca societatea acestuia se manifesta sub doua forme: a) cele exterioare, variabile, poarta numele de "derivatii" si b) forme constante, care alcatuiesc "reziduurile". In conceptia lui Vilfredo Pareto, sociabilitatea este "o forma reziduala a disciplinei", disciplina fiind o particularizare sociala a "gregarismului fiintei umane", in genere, dar si o forma de stimulare si dezvoltare a asocierii. Ca unitate de masura pentru evaluarea marimii "unei clase de sentimente", sociabilitatea cuprinde: sentimentul de "noi", nevoia de uniformitate, mila, cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei, ascetismul.

Sentimentul de "noi" - este caracteristic "disciplinei orizontale" care se manifesta institutional la nivelul "asociatiilor particulare": secte, grupuri inchise, asociatii voluntare etc., si se bazeaza pe aspiratia indivizilor spre maximizarea puterii lor personale intr-un cadru de legitimitate colectiva. Prin intermediul acestui cadru devine posibila "expansiunea sociala a intereselor membrilor".

Nevoia de uniformitate - nu este "naturala", ci un rezultat al trecerii de la "sentimentul de noi" la o "constiinta minimala a colectivitatii", la nivelul careia se constituie un "nucleu al solutiilor" specific pentru fiecare colectivitate. Cum fiecare colectivitate isi are "nucleul" propriu, intre acestea se pot promova mai multe tipuri de relatii de sprijin, de complementaritate, de coordonare, de subordonare sau de opozitie. In cadrul disciplinei orizontale, aceste relatii iau forma raporturilor dintre colectivitati aflate pe aceeasi treapta sociala, iar in cadrul disciplinei ierarhice imbraca forma subordonarilor, respectiv supraordonarilor. Aceasta nevoie de uniformitate, ca o creatie preponderent sociala, imbraca mai multe forma.

Imitatia - defineste acceptarea si obiectivarea comportamentala atat la nivel individual, cat si comunitar, al unui "nucleu de solutii", care, uneori, se poate intinde la intreaga societate. Desi reziduala prin natura sa, imitatia poate depasi starea de forma reziduala a societatii atunci cand "solutia nucleului" este adoptata printr-un rationament logico-experimental. Aceasta este o exceptie. In fond, in mod frecvent, imitatia este "reziduala" deoarece ea releva inclinatia naturala a individului de a-si "justifica" fiecare act. Aceasta forma este forma instinctiv-afectiva (imitativa) sub care se manifesta nevoia de uniformitate.

Neofobia - este forma cea mai elevata a "nevoii de uniformitate", care se manifesta sub forma respingerii constiente a noului din teama (fobia) de a nu tulbura ordinea sociala institutionalizata prin uniformitatea raportarii la "nucleul solutiilor".

Mila si cruzimea - sunt plasate de Vilfred Pareto la nivelul reziduurilor deoarece ele se intalnesc, cel mai adesea, nu in stare "pura", ci sub forma unor "justificari" umanitare sau teorii, care sa permita ecranarea individualismului si a egoismului. Cei "slabi", de exemplu, cunoscandu-si vulnerabilitatea in raza careia li se desfasoara destinul, pledeaza patetic impotriva suferintelor, pentru a-si "masca" propria slabiciune; cei "tari", bazandu-se pe dreptul restitutiv, ale carui principii le aplica sistematic, dezaproba suferinta pe motiv ca e prea "teoretica", orientati fiind de avantaje materiale.

Altruismul - este abordat ca forma concreta a fariseismului, deoarece sacrificarea "pentru celalalt" ascunde, in fond, nu "mila" fata de altul, ci "dorinta de marire a propriului avantaj". Acesta poate fi un avantaj moral, prin realizarea confortului psihologic al celui ce asteapta sa fie ajutat, sau unul institutional, prin sacrificiul pe care il accepta subordonatii pentru "onoarea comandantului".

Sentimentul ierarhiei - ,ca reziduu al ierarhiei, este o forma de manifestare a disciplinei "pe verticala" care constituie "fundamentul societatii umane". El reflecta fie respectul pentru superior generat de speranta intr-o promovare posibila, fie generozitatea fata de "inferiori" (subordonati), izvorata din speranta superiorilor in obtinerea aprobarii subordonatilor fata de scopurile urmarite de esalonul decizional.

Ascetismul - este forma cea mai "pura" a disciplinei sociale si caracterizeaza, in egala masura, att comportamentul credinciosilor, savantilor, militarilor, cat si al oamenilor de afaceri care, daca doresc sa se identifice cu scopul pe care-l urmaresc, trebuie sa se conformeze neconditionat unor norme supraindividuale de raportare la "nucleul de solutii" acceptat social. Practica sociala a demonstrat ca ascetismul se sprijina, formal, pe o mare capacitate de ritualizare prin care-si realizeaza, in egala masura, expansiunea in spatiul social si rezistenta in timp. Vilfredo Pareto atrage atentia asupra a ceea ce ascunde dincolo de "spectacolul" perceput direct: anume, egoismul mascat prin "ipocrizia comportamentului social".

Dincolo de aspectul "tehnic" al acestor distinctii, discutabile daca le evaluam in afara sistemului sociologic propus de Vilfredo Pareto, ramane valabila "invitatia" de a face deosebire intre fenomenul social, ca atare, si modalitatile particulare de manifestare. Ca principale elemente, cu importanta semnificativa pentru istoria sociologiei, a paradigmei paretiene, remarcam:

depasirea explicatiei biologiste a sociabilitatii prin demonstrarea adevarului conform caruia biologul nu se poate manifesta in societate decat prin intermediul unor forme acceptate social;

sociabilitatea nu este rezultatul unui "contract social" acceptat rational, ci o forma de manifestare a echilibrului dinamic generat de substratul afectiv si conditionat de optiuni valorice individuale;

"fenomenalitatea sociala", ca obiect al studiului sociologic, necesita o distinctie intre imaginea indivizilor, grupurilor si societatilor despre sine, si ceea ce "fac" - respectiv prin ceea ce se afirma in spatiul social. "Clasa reziduurilor in raport cu sociabilitatea este constituita din reziduurile care se refera la viata sociala si cele care se refera la disciplina, fiindca sentimentele corespunzatoare disciplinei sunt intarite de viata in societate . Societatea este imposibila fara oarecare disciplina si, in consecinta, intre necesitatea sociabilitatii si cea a disciplinei exista o stransa legatura" . In concluzie: "Forma societatii este determinata de toate elementele care actioneaza asupra ei si asupra carora ea reactioneaza putand vorbi, deci, de o dependenta mutuala (.). Numarul acestor elemente este extraordinar de mare, dar le putem lua in calcul doar pe cele mai importante, considerand insa ca dependentele lor mutuale constituie un sistem, pe care il vom numi sistem social (.). Sistemul social este compus din anumite molecule, care contin reziduuri, interese, derivatii si anumite tendinte (.), iar dependenta mutuala a acestora se realizeaza in patru cicluri, care rezulta din combinarea reziduurilor, intereselor, derivatiilor, eterogenitatii sociale si circulatiei elitelor" .

Dezvoltarea sociala este un proces de succesiune al combinatiilor intre elemente de natura tehnico-economica, socio-culturala, spirituala, combinatii pe care le face atat omul obisnuit, cat si omul de stiinta si omul politic. Spre deosebire de omul de stiinta care actioneaza asupra unor elemente stabile, cele asupra carora actioneaza omul politic sunt dinamice, au o existenta dinamica. De aceea, combinatiile nu trebuie evaluate numai dupa atributul logicitatii lor, ci dupa functia lor sociala. Grupul social care se specializeaza in efectuarea acestor combinatii il reprezinta "speculantii" care prin invocarea locului, rolul si finalitatii diferitelor elemente componente ale actiunii sociale constituie categoria inovatorilor

Spre deosebire de acestia, o alta categorie, denumita "rentieri", promoveaza retinerea fata de schimbare definind conservatorismul social.

Structura generala a actiunii sociale este determinata, in fiecare moment, de distribuirea celor sase categorii de derivatii; o distribuire conditionata de foarte multi alti factori. Cel economic este mai important, dar nu cauzal; deoarece toti factorii fiind de aceeasi importanta axiologica, ei difera ca prioritate functionala.

Intre reziduuri si derivatii nu pot exista raporturi de determinare, deoarece ele sunt coprezente in fiecare moment si pot fi relevate prin acest recurs la aparatura matematica, indeosebi a functiilor. Factori sociali avand aceeasi importanta in determinarea echilibrului societatii, distribuirea reziduurilor este o forma matamatica independenta de continutul psihologic al expresiilor reziduale.

Societatea fiind un sistem complex de actiuni sociale, iar individul fiind in acelasi timp home: economicus, socialis, ludens, religiosus si eticus, actiunea sociala este intotdeauna o actiune concreta, care necesita "construirea unui model al interdependentelor mutuale", dintre toate elementele sale. Prin evaluarea cantitativa a acestora la nivelul unor indici si indicatori, societatea poate fi reprezentata ca un sistem de ecuatii in masura sa reflecte echilibrul dinamic real al spatiului social global. Principala caracteristica a acestui echilibru o reprezinta ciclicitatea sa generata de redistribuirea periodica a reziduurilor intre elite si mase.

Termenul de elita este folosit in doua sensuri: a) in sens larg: ii inglobeaza pe cei mai dotati in domeniul lor de activitate; b) in sens restrans: defineste clasa guvernanta, pe cei care, indiferent de performantele lor profesionale, detin puterea si-si exercita dominatia asupra masei. Legitimitatea acestora nu trebuie gasita in profesie, ci in raport cu masa. Dezvoltarea este asigurata de succesiunea elitelor, ca urmare a predominarii diferitelor tipuri de reziduuri. Cantitatea acestor reziduuri fiind constanta, forma de guvernamant din fiecare moment istoric e asigurata de dominatia unei elite guvernante care ajunge sa gestioneze, episodic, puterea. Clasa guvernanta ajunge la putere fie prin violenta, impunand elite "lei", fie prin viclenie, aducand la putere elite 'vulpi", alternanta dintre aceste doua tipuri de elite fiind insotita de cicluri corespunzatoare in domeniul economic, cultural si spiritual.

Leilor le corespunde stabilitatea sociala fara prosperitate si o spiritualitate in care predomina misticismul, iar vulpilor le este caracteristica inovatia sociala, prosperitatea economica, dar si riscul degradarii valorilor ceea ce duce, in final la revolta maselor.

Structura reziduala confera identitate tipurilor de societate, iar schimbarea elementelor structurale nu afecteaza forma generala a societatii, ci doar tipul de echilibru social.

Scopul sociologiei (care se identifica cu obiectul ei epistemic) este: descoperirea unui optim social prin care adecvarea logica a mijloacelor la scopurile actiunii, rationalitatea paretiana a actiunii sociale fiind una instrumentala. Evolutia sociala este una ondulatorie si se realizeaza prin permanenta redistribuire a celor sase tipuri de reziduuri care fac posibila circulatia elitelor.

Masele nu pot accede la gestionarea puterii, deoarece ele au constituit intotdeauna o sursa de irationalitate sociala.

Prin intreaga sa opera, Vilfredo Pareto poate fi considerat un precursor al functionalismului matematic, care, alaturi de functionalismul organicist, sta la baza functionalismului sociologic contemporan. Cea mai importanta contributie la dezvoltarea sociologiei ca stiinta ramane formalizarea matematica a fenomenelor sociale. In acest sens, amintim "curba lui Pareto", determinarea pozitiei sociale dupa un singur indicator: venitul supus impizitului. Distributia cvasipiramidala a veniturilor a constituit multa vreme un instrument valoros de analiza sociala si de trecere la cercetarea concreta, de teren, ca sens de evolutie si emancipare stiintifica a sociologiei.

Aspiratia sa de a construi sociologia pe principiile unei stiinte logico-experimentale pe cale inductiv-deductiva, respectiv prin inductie se descopera faptele si fenomenele simple, se construiesc concepte clare (actiunea sociala, structura actiunii sociale), iar prin deductie se reconstruieste imaginea globala a societatii, releva faptul ca sociologia paretiana s-a afirmat, mai intai, ca o sociologie a cunoasterii. Metodologia sa este rezultatul confluentei a doua dimensiuni: o dimensiune analitica si o dimensiune sintetica. In partea finala a operei sale, "schiteaza o teorie asupra mecanicii actiunii si reactiunii fortelor sociale" cu multe valente explicative valabile si azi. Distinctia intre elite in sens restrans si sens larg il apropie de Gaetano Mosca, si acesta un doctrinar care se revendica de la aceeasi traditie "machiavelica" bine cunoscuta dincolo de spatiul de cultura italian.

REPERE BIBLIOGRAFICE

VILFREDO PARETO (1848 , Paris - 1923, Celigny, Elvetia)

S-a nascut la 15 iunie 1848 la Paris, provenind dintr-o familie din Liguria care parvenise la rangurile de noblete pa care le oferea secolul al XVIII-lea prin marchizul Giovanni Benedetto Pareto, care a fost facut baron al Imperiului lui Napoleon. Dupa ce in 1850 a facut studii politehnice la Universitatea Politehnica din Turin, in 1869 sustine teza "Principes fondamenteaux de l'equilibre des corps solides". Intre 1874 - 1892 se instaleaza la Florenta, timp in care a functionat ca inginer al Cailor Ferate si apoi Director General al Cailor Ferate italiene. In 1893 devine profesor de Economie politica la Universitatea din Lausanne, publicand in 1896 - 1897 "Cours d'economie politique" urmandu-i la catedra lui Walars. Se va departa definitiv de economia politica in favoarea studiilor de sociologie incepand cu 1912. In 1916 ii apare "Trattato di sociologia generale" publicat la Florenta, iar in 1917 la Universitatea din Lausanne are loc "Jubileul Pareto" ca recunoastere a valoroaselor sale contributii stiintifice in diferite domenii. Intre 1917 - 1919 apare in traducere franceza "Traite de sociologie generale" la Lausanne si Paris. In 1923 devine senator al regatului Italiei. Se stinge din viata la Celigny, in Elvetia.

Principalele opere in limba franceza

Oeuvres completes, 12 vol, Libraire Droz de Geneve, sous direction de G. Busino;

Cours d'economie politique, 1 vol., 1964;

La Marche financier italien (1891 - 1899), 1 vol., 1965;

Ecrites sur la curbe de repartition de la richesse, 1 vol., 1965;

Libre, echangisme, protestionism et socialisme, 1 vol., 1965;

Les Systemes socialistes, 1 vol., 1965;

Mythes et ideologies de la politique, 1 vol., 1965;

Manuel d'economie politique, 1 vol., 1966;

Statistique et economie matematique, 1 vol., 1966;

Marxisme et economie pure, 1 vol., 1966;

Lettres d'Italie, Croniques sociales et economiques, 1 vol., 1967;

Sommaire de Cours de sociologie suivi de Mon Journal, 1 vol., 1968;

Traite de sociologie generale, 1 vol., 1968;

La Mzthe vertuiste et la literature immorale, Paris, Riviors, 1911;

In italiana

Fatti e teorie, Florence, Vallechi, 1920;

Transformation della democrazia, Milano, Corbaccio, 1921

Despre V. Pareto

L. Amoroso, P. Jannaccone: Vilfredo Pareto economista e sociologo, Rome, Bardi, 1948;

F. Borkeman: Pareto, Londres, Chapman & Halle, 1926;

G. H. Bousquet: Precis de sociologie d'apres V. Pareto, Paris, Payot, 1925;

G. H. Bousquet: Pareto (1848 - 1923). Le savant et l'homme, Laussane, Payot, 1960;

L. J. Henderson: Pareto's General Sociology. A Phisiologist's Interpretation, Cambridge, Harvard University Press, 1935;

James H. Moisel: Pareto and Mosca, New Jersey, Prentice Hall, 1965;

Aron, Raymond: Main Currents in Sociological Thought, vol. 2, London, 1968;

Aron, Raymond: Les etapes de la pensee sociologique, Paris, Gallimard, 1979;

Plamenatz, John: Man and Society. A critical Examination of Some Important Social and Political Theories, vol. 1, London, Lougman, 1977;

G. H. Bousquet: Precis de sociologie d'apres V. Pareto, Payot, 1925;

G. H. Bousquet: V. Pareto, sa vie et son oeuvre, Pazot, 1928;

James Burnham: Les Machiaveliens, Calman-Levy, 1950;

Firmin Oules: L'Ecole de Laussane. Textes choisis de L. Walars et V. Pareto, Paris, Daloz, 1950;

G. Perrin: Sociologie de Pareto, Paris, PUF, 1966;

G. Piron: Les Theories de l'equilibre economique. Walars et Pareto, Paris, Domat-Montchrestien, 1939, 2-2 ed-;

J. Schumpeter: Ten Great Economists, New York, Oxford University Press, 1965.