Violenta īn familie
Gradul de violenta difera de la o familie la alta, iar cānd violenta este mult mai serioasa si mai rezistenta la tratament, ea este īnradacinata īn personalitatea parintilor si īn mediul de provenienta familial.
Principala functie a familiei, aceea de a cres 545w2210f te tinerele generatii, facāndu-le capabile de o viata autonoma si de a-si asuma responsabilitatea cresterii generatiei viitoare, este profund alterata de violenta.
Potrivit lui Brazelton si Greenspan nevoile copilului pentru o dezvoltare normala sunt urmatoarele:
Nevoia de a avea relatii emotionale calde, apropiate si stabile,
Nevoia de a fi protejat fizic, de a avea siguranta si o viata regulata,
Nevoia de experiente adaptate nivelului de dezvoltare a copilului,
Nevoia de limite, de viata cotidiana structurata si de responsabilitati adecvate nivelului de dezvoltare,
Nevoia de experiente adecvate diferentelor individuale ale copilului, intereselor lui particulare,
Nevoia de a trai īntr-o comunitate stabila, de a beneficia de sprijinul si de cultura acesteia
Nevoia de a avea un viitor protejat.
Īn familiile violente stabilirea si regularitatea vietii este īntrerupta de evenimentele violente si nu exista o preocupare speciala pentru a procura copilului experientele de care are el nevoie, īn acord cu vārsta si particularitatile lui.
Copii care cresc īn familii violente prezinta probleme fizice, boli inexplicabile, sunt victime ale unor accidente domestice, dar si īn afara casei ei au o crestere mai lenta. Ei traiesc o frica de abandon, o anxietate marita si diferite probleme emotionale si mintale. Dezvolta neīncredere īn sine, depresie si mai ales au tendinta de a observa viata copiilor mai fericiti. Ei au diferite probleme de comportament de tipul agresivitatii sau al pasivitatii la agresivitatea celor din jur, au probleme cu somnul, tulburari de control, se bat cu alti copii, uneori au tendinta de a se automutila, au comportamente defensive de tipul minciunii si al fugii de acasa. Acesti copii au frecvente probleme cu scoala datorita instabilitatii si incapacitatii de a se concentra, precum si unor inabilitati sociale.
Ca adolescenti acesti copii consuma alcool, droguri, au relatii sexuale precoce si sarcini la vārste mici si au o rata crescuta a tentativelor de suicid.
Ca martor al violentelor dintre parinti copilul poate fi o victima directa sau indirecta. Suferinta copilului martor este mai profunda si are consecinte mai ample si mai de durata decāt īn cazurile īn care copilul este o victima directa.
A-si vedea parintii lovindu-se reciproc īnseamna mai mult decāt a fi el cel lovit, deoarece este vorba de clatinarea si insecuritatea īntregului esafodaj al vietii caminului, al locului īn care se petrece nasterea lui biologica si psihica.
Exista o capacitate a copilului de a face fata violentei la care este supus, de a se autoproteja atunci cānd aceasta functie nu mai poate fi īndeplinita de parintii invalidati de violenta. Aceasta capacitate se numeste rezilienta copilului si se leaga de doi factori majori: 1)existenta īn viata copilului, īn afara familiei, a unui adult cu care copilul sa stabileasca o buna relatie de comunicare si īncredere caruia sa īi poata povesti suferinta pe care o indura, 2)capacitatea de a marturisi, de a recunoaste vina si inadecvarea parintilor īn functiile lor parentale si de a-i ierta. Este vorba de o iertare care repudiind violenta parintilor, sa le recunoasca acestora mereu calitatea lor de parinti.
Exista o multitudine de aspecte psihice ce contribuie la rezilienta copilului, de exemplu, inteligenta lui, abilitatile si placerea de a comunica, precum si autosugestia privind capacitatea lui de a face fata situatiei dificile.
Violenta in familie se afla la baza celor mai dificile probleme sociale ale comunitatilor.
Este tot mai frecventa invocarea, printre functiile parentale, a nevoii de a respecta copilul. Respectarea copilului, care depinde total de disponibilitatea adultului, este apanajul unei gāndiri morale mature. O gāndire morala cu principii clare, cunoasterea si respectarea nevoilor umane īn general si a nevoilor copilului pentru o dezvoltare normala, īn special, de catre toti membrii adulti pot garanta calitatea vietii familiei.
Strategii de supravietuire si conducere
Copiii aflati īn situatii de violenta, de maltratare sunt slabiti, confuzi si anxiosi īnsa fac totul pentru a supravietui. Multi dintre ei investesc enorm īn a-si rezolva propriile probleme pentru supravietuire. Multi dintre acesti copii doresc din toata fiinta sa devina independenti. Acesti copii se dezvolta asemeni papadiilor, care apar din crapaturile asfaltului, īn ciuda vicisitudinilor vietii.
Abilitatea unor copii de a depasi starile de anxietate si de a tolera frustrarea este foarte mare, astfel ei dezvolta strategii de supravietuire si de stapānire a situatiei.
Strategiile de supravietuire sunt definite ca moduri prin care copilul reactioneaza si īncearca sa faca fata situatiei de amenintare īn cel mai bun mod posibil. Fiecare copil are nevoia de a fi propriul sau stapān si de a face singur fata situatiilor violente, de a se autoconduce.
Strategiile de supravietuire pe care copilul le va dezvolta depind de temperamentul, dezvoltarea fizica, de vitalitatea copilului, precum si de sensibilitatea, creativitatea si capacitatea sa intelectuala.
Aceste strategii de supravietuire pot fi mai mult sau mai putin constructive, ele pot fi chiar distructive, evaluarea putānd fi facuta īn functie de dezvoltarea ulterioara a copilului si de interactiunea lui cu altii. Nu oricine este capabil sa supravietuiasca unor astfel de situatii violente, astfel ca unii copii s-ar putea sa reactioneze īntr-un mod mai putin constructiv.
1. Strategia exagerat de bine adaptata.
Acest grup de copii īncearca sa-si asume controlul atāt asupra lor, cāt si asupra celor din jur, a diferitelor aspecte negative pe care ei, si viata pe care o duc, le prezinta. Ei observa mereu atitudinile si starea de spirit a adultilor si īncearca sa se comporte īn asa fel īncāt sa evite furia si reactiile violente ale acestora. Ei cunosc faptul ca reactiile parintilor lor sunt imprevizibile. O situatie buna pentru moment, se poate transforma īn cāteva secunde īn agresiune, umilire, remarci amenintatoare si violenta fizica. Aceasta este ceea ce īncearca copilul sa evite prin stradaniile sale da a-si multimi parintii cāt se poate de mult. El īncearca sa evite acele situatii asupra carora nu are control.
Este tipul de copil care asculta zgomotul pasilor cu care parintele urca scarile pentru a-si da seama daca acesta este sau nu prost dispus, este copilul care citeste pe fata adultului ceea ce urmeaza sa se īntāmple.
Abilitatea verbala a acestor copii este destul de bine dezvoltata. Ei pot īn orice moment sa īnceapa a vorbi cu fervoare pentru a distrage atentia parintilor. Aceasta strategie este numita de Christensen ca "stupoare verbala".
Abilitatea copilului de a se conforma asteptarilor adultului si de a satisface nevoile acestuia se exprima īntr-un mod mult mai dramatic si tulburator la copii care au fost abuzati sexual, unii dintre acestia putānd chiar dezvolta un puternic comportament sexual. Prin aceasta ei au īnvatat sa-i multumeasca pe adulti si sa primeasca din partea lor un raspuns.
Copiii care folosesc ca strategie de aparare adaptarea "exagerata" prezinta adesea comportamente si competente, care sunt mult superioare nivelului de functionare corespunzator vārstei si resurselor lor. Ei se vor comporta ca niste adulti. Comportament ce poate fi observat de la vārsta de doi - trei ani īn functie de situatia parintilor, de īntelegerea necesitatii de a face fata asteptarilor acestora si de abilitatea lor de a īndeplini cerintele parintilor.
Acesti copii sunt adesea hipersensibili la semnalele trimise de adulti, semnale legate de modul īn care copilul ar trebui sa se comporte si folosesc o mare parte din resursele proprii pentru a face fata acestor asteptari.
Copiii care folosesc aceasta strategie se īmpart īn trei subgrupuri:
cei care īsi īndeplinesc cu bine sarcinile, sunt activi si "īnving",
cei care adopta un rol de īngrijitor,
cei pasivi si retrasi.
Primul subgrup cuprinde īn principal copii bine dotati, īn cazul carora exista o strānsa corelatie īntre asteptarile si nevoile parintilor si capacitatea copiilor. Aceasta grupa corespunde copiilor descrisi ca "super copii".
Cea de-a doua subgrupa corespunde copiilor care au īnvatat de mici ca ceea ce se asteapta de la ei este sa aiba grija de adulti.
Cel de al treilea subgup este mult mai pasiv si mai retras, acesti copii sunt tristi si pot adopta comportamente autodistructive si īn acelasi timp ei nu au resurse suficiente sau nu sunt capabili sa-si foloseasca resursele īntr-un alt mod, probabil ei īsi folosesc propriile resurse pentru a face fata experientelor prin care trec.
2. Strategia hiperactiva si distructiva.
Aceasta strategie este usor de observat prin comportamentul agresiv si aotodistructiv prin care se prezinta. Este adesea caracterizata printr-un grad ridicat de agitatie. Agresivitatea unui astfel de copil se poate isca din nimic el poate foarte usor interpreta gresit o privire din mediu, sa considere acea privire sau gest ca agresiva si sa atace pentru a se apara.
Strategiile de supravietuire descrise anterior sunt cele īntālnite cel mai frecvent. Aceasta nu īnseamna ca un copil va prezenta doar una sau alta din aceste strategii. Strategiile folosite de copii pot alterna da la una la alta īn functie de situatia īn care se afla copilul. Unii copii pot ajunge ca dupa multi ani de folosire a unei strategii sa o schimbe cu alta.
Strategiile de supravietuire sunt definite de Christensen drept a actiune "preventiva", īn vederea reducerii anxietatii īn situatii de conflict sau pentru evitarea completa a unor astfel de situatii. Prin comportamentul sau, copilul īncearca sa creeze un anumit grad de predictibilitate necesar pentru īnlaturarea anxietatii. Christensen īmparte aceste strategii īn trei categorii superioare:
autocontrolul - strategie care estepusa īn functiune pentru a face copilul capabil sa se stapāneasca sau sa defineasca mai bine situatia,
control exterior - strategie prin care copilul introduce o forta externa, definita ca putere fizica care sa controleze situatia,
control scazut - absenta strategiilor de modificare sau definire a situatiei.
Exista o categorie a copiilor care nu realizeaza nici o īncercare de a controla situatia. Unii dintre ei par a nu avea nici o strategie de control a situatiei.
Strategia de adaptare "exagerata" poate oferi copilului mari posibilitati de a se atasa atāt de alti copii cāt si de unii adulti din cadrul retelei sociale, ca de exemplu īn scoala. Acest lucru se potriveste cu copilul care este facut pentru a acumula.
Strategiile de supravietuire "hiperactive si distructive" conduc adesea la cresterea respingerilor si la o confirmare a faptului ca acesti copii nu au nici o valoare. Respingerea provenita din cadrul retelei sociale, de exemplu, scoala poate deveni un factor central īn mentinerea si īntarirea "cercului vicios" ceea ce va afecta dezvoltarea copilului īntr-un mod distructiv. Acest copil poate foarte usor sa ia rolul "tapului ispasitor" , rol care nu face decāt sa īntareasca confuzia si proasta imagine de sine.
Dupa cum reiese de mai sus strategiile de supravietuire folosite de copii pot fi atāt constructive cāt si distructive, īn functie de felul īn care este afectata dezvoltarea personalitatii copilului, dar si de posibilitatile noastre de a-l ajuta.
Unii copii pot ajunge departe īn dezvoltarea unor competente īn domenii limitate, īn timp ce personalitatea si dezvoltarea īn plan social stagneaza. Daca vom patrunde īn spatele acestor aparent strategii de supravietuire vom descoperii aceleasi sentimente de neajutorare, confuzie si vinovatie, anxietate, māhnire, goliciune sufleteasca, deprimare si agresivitate.
Strategiile de supravietuire si stapānire a situatiei reprezinta modalitatea copilului de a face fata situatiilor de violenta la care este supus, de ase apara atāt īmpotriva propriilor sentimente cāt si īmpotriva mediului īnconjurator.
Cu ajutorul acestor strategii el īsi asigura un anumit control asupra situatiei, sau īn cel mai rau caz, o iluzie a controlarii situatiei.
|
