Asistenta sociala a persoanelor cu handicap

Asistenta sociala a persoanelor cu handicap

Notiunea de handicap are semnificatia de dezavantaj patrunzând
ulterior în terminologia administrativa si legislativa.

Pâna în anii `50, termenul utilizat pentru persoanele cu
deficiente era acela de infirm si infirmitate. S-au facut ulterior demersuri
pentru precizarea continutului si sferei acestui concept însa nu exista o
definitie exacta a acestei notiuni. De aceea, uneori, este dificil de
identificat populatia cu handicap. Infirmitatea se referea în
acceptiunea traditionala la deficientele senzoriale, motorii si intelectuale,
adica la persoanele care dispuneau în mod permanent sau pe o durata
determinata de posibilitati inferioare de a actiona comparativ cu cele ale
populatiei "normale". Exista autori care au definit handicapul ca un
stigmat astfel încât acest atribut vine sa discrediteze persoana care
sufera astfel o marginalizare. Se neglijeaza astfel calitatile pozitive si
potentialul acestor persoane plasându-le pe un plan secundar si
urmarindu-se doar transferurile dinspre societate înspre acestea si nu invers.

Perspectiva Organizatiei Mondiale a Sanatatii

Cautarea unei deficiente a persoanelor cu handicap care sa fie în
acelasi timp riguroasa, dar si nonstigmatizanta a constituit obiectul
preocuparilor unui mare numar de cercetari. Inovatia cercetatorului P.
Wood, consta în faptul ca a propus înlocuirea termenului de handicap
insuficient delimitat prin trei concepte distincte:

1. Infirmitatea sau deficienta IMPAIREMENT cuprinzând orice pierdere
anomalie de reglare a unei structuri sau functii anatomice,
fiziologice, psihice cum ar fi: lipsa vederii, surzenia, mutismul, amutatii ale
membrelor, întârziere mintala, deficiente de vorbire.
2. Incapacitate sau dizabilitate DISABILITY

Înglobeaza orice reducere, lipsa sau pierdere rezultând dintr-o
infirmitate sau deficienta a aptitudinii de a desfasura o activitate în
conditiile considerate normale pentru o fiinta umana.

Incapacitatea este ilustrata prin formulari ca: dificultati de
vedere, de auz, de deplasare, de autoservire.

3. Handicapul HANDICAPE prin care definim orice dezavantaj de
care sufera o persoana ca urmare a unei infirmitati sau incapacitati
care o împiedica sa satisfaca total sau partial sarcinile considerate
normale pentru ea (în raport cu vârsta, sexul, diferiti factori sociali
si culturali). Este ilustrat de expresii cum ar fi: imobilizat la pat,
inapt de a utiliza transportul în comun , inapt de munca, izolat social.
În acest mod handicapul tinde sa capete acceptiunea unei probleme
sociale aceea a respingerii sau excluderii persoanei cu deficiente. Aceste
definitii au facut posibila elaborarea Clasificarii Internationale a
deficientelor, incapacitatilor si handicapurilor. ICDH - 1, adoptata ca
document de lucru de catre OMS în 1980 Organizatia Mondiala a Sanatatii.
În virtutea acestei delimitari conceptuale trebuie retinut ca nu orice
persoana atinsa de o infirmitate poate considerata automat ca
handicapata. De aceea s-au adoptat anumite criterii de referinta cum ar fi
organismul pus si rol social. Deficientele sau incapacitatile se transforma
în handicapuri numai atunci când se constituie ca factori negativi
fata de statutul si rolul social apartinând unui anume individ. În
documentele internationale (Publicatiile Natiunilor Unite), handicapul este
definit ca o functie a relatiei dintre persoanele cu incapacitati si
mediul lor.

El apare când persoanele se confrunta cu bariere culturale,
fizice sau sociale care le împiedica accesul la diferite sisteme ale
societatii, sisteme disponibile altor membrii ai societatii. Astfel,
handicapul are acceptiunea pierderii sau limitarii sanselor de a lua parte la
viata comunitatii, la un nivel egal cu al celorlalti. De aici rezulta ca
definirea handicapului unei anumite persoane presupune identificarea
dificultatilor cu care aceasta se confrunta, în conditiile specifice ale
mediului fizic, social, cultural, familial, etc.

Perspectiva asistentei sociale asupra handicapului

A.S. rezuma consecintele deficientelor si incapacitatii cu
manifestari variabile în raport cu gravitatea deficientei si cu exigentele
mediului. Aceste consecinte pe plan social sunt incluse în notiunile de
handicap si inadaptare si se pot manifesta sub diferite forme: inadaptare
propriu - zisa, marginalizare, inegalizare, excludere, segregare.

Handicapul este considerat pentru o persoana, un dezavantaj
social rezultat dintr-o deficienta sau incapacitate, care limiteaza sau
împiedica îndeplinirea unui rol într-un context social, cultural în functie
de vârsta, sex, profesie, a persoanei respective.

În concluzie putem spune ca deficienta poate determina o
incapacitate care la rândul ei antreneaza o stare de handicap ce face ca
persoana deficienta sa suporte "penalizarile mediului" în care traieste,
mediu care poate asimila, tolera sau respinge persoana deficienta (cu
anumite urmari asupra echilibrului vietii, interne, dar si în planul
relatiilor cu cei din jur. Toate acestea pot avea urmari complicate care sa
împiedice o dezvoltare armonioasa a personalitatii celui cu deficiente.

Legislatia cu privire la persoanele cu deficiente

1. Legislatia internationala

Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de Adunarea
Generala a Organizatiilor Unite în 1948 prin care se legifereaza
egalitatea în demnitate, drepturi si obligatii pentru toate fiintele umane.

Conventia cu privire la drepturile copilului adoptata de
Adunarea Generala a ONU în 1989 privind drepturile copiilor la o viata
decenta, educatie si cultura.

Declaratia drepturilor persoanelor cu handicap proclamata de
Adunarea Generala a ONU în 1975 prin care se garanteaza drepturile
persoanelor cu handicap fara deosebire sau discriminare de rasa, limba, sex,
religie, opinii politice, culoarea pielii, nivel economic, social,
cultural.

Declaratia drepturilor deficientului mintal de A. G. ONU în 1971
pus cu deficienta mintala trebuie sa beneficieze cât mai mult cu putinta
de aceleasi drepturi ca si celelalte fiinte umane, valorificându-se la
maxim capacitatile si aptitudinile fiecarei persoane.

Programul mondial de actiune cu privire la persoanele cu handicap,
1983.

Declaratia Mondiala asupra educatiei pentru toti adoptata la
Conferinta Mondiala UNESCO 1990.

Recomandarile Consiliului Europei privind politica coerenta pentru
reabilitarea persoanelor cu handicap 1994.

Regulile standard privind egalizarea sanselor pentru persoane cu
handicap adoptata de Adunarea Generala a ONU în 1993 si promovate de
UNICEF si Organizatiile Internationale.

Declaratia conferintei mondiale UNESCO asupra educatiei speciale
1994 prin care au fost stabilite schimbarile fundamentale în domeniul
politicilor educationale ale statelor semnatare pentru o abordare
integratoare care sa permita scolilor de a se pune în slujba scolilor,
copiilor si în particular în slujba copiilor cu deficiente (cu nevoi
speciale).

2. Legislatia interna
* Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea conventiei ONU cu
privire la drepturile copilului.
* Legea nr. 53/1992 privind protectia speciala a persoanelor
cu handicap în care sunt prevazute criteriile medicale de încadrare a
copiilor cu vârste cuprinse între 0 si 18 ani în categoria persoanelor
cu handicap, precum si gradele de invaliditate.
* Hotarârea Guvernului României nr. 1161/1990 privind
atributiile si functionarea Secretariatului de stat pentru handicapati.
* Legea nr. 57/1992 privind încadrarea în munca a persoanelor
cu handicap.
* Hotarârea Guvernului României nr. 686/1992 privind unele
masuri de îmbunatatire a activitatilor de ocrotire, instruire si
recuperare a copiilor si tinerilor cu handicap si a celor orfani.
* Legea învatamântului 84/95 care reglementeaza organizarea
si functionarea învatamântului special.
* Legea nr. 108/1998 privind protectia copilului aflat în
dificultate (abrogata expres)
* Ordonanta de Urgenta a Guvernului (OUG) 102/1999 privind
protectia speciala si încadrarea în munca a persoanelor cu handicap.
* Hotarârea Guvernului României nr. 539/2001 pentru aprobarea
Strategiei Guvernamentale în domeniul protectiei copilului aflat în
dificultate.
* Hotarârea Guvernului României nr. 1205/2001 privind
aprobarea metodologiei de functionare a comisiei pentru protectia copilului.

Situatia persoanelor cu handicap în România

Dupa revolutia tarilor comuniste, situatia securitatii sociale a
cunoscut o dezvoltare în special cu privire la protectia drepturilor
legate de munca - somaj, pensie; în timp ce A. S. s-a dezvoltat relativ
încet datorita legitimitatii existente sau lipsei preocuparii lor în
domeniu (lipsa de reglementare).

Singura modalitate de abordare a problemelor persoanelor cu
handicap parea a fi îngrijirea în institutii. S-a creat o larga retea de
unitati de învatamânt speciale: gradinite, scoli; de productie: camine,
ateliere, cooperative pentru invalizi, camine de vârstnici, camine pentru
irecuperabili.

Familiile sau sustinatorii legali ai celor internati aveau
obligatia de a suporta o parte din costul îngrijirii în functie de veniturile
realizate.

Secretariatul de stat pentru handicapati ( cu titulatura actuala
Inspectoratul de stat pentru persoanele cu handicap) a preluat aceasta
problema si a propus o strategie în domeniul protectiei acestor
persoane. În general ele sunt asistate, în continuare, prin institutii, dar
s-a încercat umanizarea acestor servicii. S-au realizat anumite progrese
cum ar fi scutirea de plata impozitului de catre persoanele cu handicap
si o serie de facilitati prevazute în diferite legi.

Traseul beneficiarului serviciului de asistenta sociala

a persoanelor cu handicap

Pentru expertiza persoanelor cu handicap, beneficiarii se
adreseaza:

1. Inspectoratelor teritoriale de stat pentru persoanele cu
handicap, pentru luarea în evidenta si programarea pentru expertiza.
2. Comisiilor de expertiza pentru în încadrarea în gradul de
handicap
3. Inspectoratului teritorial de stat pentru persoanele cu handicap
pentru elaborarea programului individual de îngrijire si integrare
sociala.
4. Primariei locale daca persoana este lipsita de capacitate de
autoservire pentru angajarea unui asistent social.