DETERMINĂRI ALE EFECTELOR ADVERSE GENERATE DE
INSTITUŢII
Izolarea sociala a copilului si absenta legaturii afective primare cu mama ori cu
un īnlocuitor al acesteia au fost trasaturi depistate de foarte timpuriu ca fiind
responsabile pentru problemele copiilor din institu 414e423e 55;ie. Īn aceasta privinta, Provence si
Lipton vin cu o descriere condensata a realitatilor vietii institulionale, constatānd:
Absenta figurii materne specifice, cu tot ceea ce implica acest lucru.
Autoarele fac referinta aici la nevoia copiilor de a fi īngrijiti īn principal de o singura
persoana, pentru a se asigura dezvoltarea mentala si emolionala adecvata. Numarul mare
al persoanelor care lucreaza, īn institutie duce la o fragmentare a īngrijirii si o lipsa a
continuitatii, care face mai dificila dezvoltarea, la copil, a constiintei despre sine insusi
si despre mediu. Acest fapt marcheaza puternic capacitatea de invatare, īn sens larg.
Scurtarea timpului petrecut pentru īngrijirea copilului este un deficit
cantitativ important. Este nevoie de o anumita cantitate de timp acordat fiecarui copil-īn
parte, fara de care dezvoltarea acestuia sufera. Se stie ca cei mai multi copii din institutii
nu primesc o destula īngrijire de tip matern (considerāndu-se aici numai durata, nu si
calitatea īngrijirii).
Lipsa unei īngrijiri personalizate este un alt deficit important. Aici, autoarele
au īn vedere doua lucruri. Primul este interesul si implicarea emotionala a
persoanei care īngrijeste de copil īn institutie, īngrijire ce extrem de rar se poate
compara cu cea a mamei pentru propriul sau copil. Comunicarea dintre mama si
copil - care ofera unul din cele mai importante elemente īn dezvoltarea celui mic -
este redusa la minimum īntr-o institutie. Al doilea element se refera la faptul ca
īngrijirea copilului institulionalizat este rutinizata la maximum si doar ocazional este legata
de nevoile specifice ale unui anumit copil, la un numit moment. Acesta este hranit,
schimbat de scutece, ridicat, pus la culcare,dupa un orar care este aproape exclusiv
alcatuit dupa criterii exterioare. Copilul are astfel, foarte putine experiente īn care
adultul raspunde necesitatilor sale atunci cand le exprima (de exemplu, a-i da de
māncare atunci cānd ii este foame si nu dupa orar) si astfel, prilejurile īn care copilul
efectiv poate invata ce anume, ori cine anume īi aduce confort sau placere, sunt rare si
sarace īn continut.
Legata de celelalte absente, apare si lipsa relatiilor personale si de dragoste.
,,Aceasta trebuinta neīmplinita pentru o relatie stabila cu o persoana ori un numar mic de
persoane care sa ramāna īn contact permanent cu copilul, pe care el poate īndrdzni s-o
iubeasca" si de care el poate depinde, este una din cele mai serioase deficiente ale vietii
īn institutie".
David si Appell gasesc acuze asemanatoare īn ceea ce priveste viata īn
institutie, considerānd ca principalii factori de risc legati de viata īn institutie
sunt:
a) schimbarile multiple ale mediilor de viata si īngrijitorilor, ceea
ce determina la copii o angoasa crescuta, teama de necunoscuti si straini,
datorita pierderilor repetate de persoane de care se ataseaza;
b)īngrijirile depersonalizate si depersonalizarile, prin care copiii sunt
luati brusc si dusi pentru baie, pentru hranire, schimbarea lenjeriei, la plimbare,
fara a fi preveniti,fara a li se explica ce se īntāmpla, fara a li se vorbi si chiar fara
a fi priviti si a se fine cont de reactiile lor. Copilul este tratat ca un obiect si
este manipulat ca atare, el nu are cum se manifesta ca persoana, pentru ca nimeni
nu-1t rateazaa stfel.
c) imposibilitatea crearii unei relatii afective privilegiate si avānd o
calitate structuranta; tratarea impersonala a copilului si lipsa ofertei pentru o
relatie umana stabila si un raspuns afectiv specific determina o incapacitate, a
copilului de a simti continuitatea existentei sale si a personalitatii sale, contribuind
la persistenta unei imagini fragmentate a lumii din jurul lui si la
imposibilitatea, pe masura dezvoltarii si maturizarii, de a se situa īn timp si
spatiu, de a-si gasi un loc īn lume;
d) hipostimularea dezvoltarii psihomotorii este o alta caracteristica a
mediului institutional, pe care foarte multi autori, alaturi de cei citati, o
considera ca unul din factorii determinanti ai īntārzierilor si tulburarilor de
dezvoltare.
Spitz nota ca īn institutii, activitatea motorie este inhibata din motive
organizationale; lipsa personalului adecvat de īngrijire face ca micutii sa-si petreaca
cel mai mult timp īn pat si sa se miste liber pe podea numai pe perioade mici de
timp. Gindl, Hetzer si Sturm in 1937, aratau tot īn acest context, cum sunt obligati
copiii sa ramāna īntr-o pasivitate pronuntata: ei au foarte putin timp de miscare si
de joaca; copilul, īn institutii, trebuie sa-si petreaca foarte mult timp īn
asteptare; a astepta sa fie spalat,a astepta sa fie īmbracat, a astepta sa fie hranit,a
astepta sa mearga la plimbare etc., deoarece totul se petrece īn grup si trebuie
astepta ca si ceilalti copii sa fie gata.( Institutia casei de copii,
|
