DETERMINĂRI ALE EFECTELOR ADVERSE GENERATE DE
INSTITUŢII
Izolarea sociala a copilului si absenta legaturii afective primare cu mama ori cu
un înlocuitor al acesteia au fost trasaturi depistate de foarte timpuriu ca fiind
responsabile pentru problemele copiilor din institu 414e423e 55;ie. În aceasta privinta, Provence si
Lipton vin cu o descriere condensata a realitatilor vietii institulionale, constatând:
Absenta figurii materne specifice, cu tot ceea ce implica acest lucru.
Autoarele fac referinta aici la nevoia copiilor de a fi îngrijiti în principal de o singura
persoana, pentru a se asigura dezvoltarea mentala si emolionala adecvata. Numarul mare
al persoanelor care lucreaza, în institutie duce la o fragmentare a îngrijirii si o lipsa a
continuitatii, care face mai dificila dezvoltarea, la copil, a constiintei despre sine insusi
si despre mediu. Acest fapt marcheaza puternic capacitatea de invatare, în sens larg.
Scurtarea timpului petrecut pentru îngrijirea copilului este un deficit
cantitativ important. Este nevoie de o anumita cantitate de timp acordat fiecarui copil-în
parte, fara de care dezvoltarea acestuia sufera. Se stie ca cei mai multi copii din institutii
nu primesc o destula îngrijire de tip matern (considerându-se aici numai durata, nu si
calitatea îngrijirii).
Lipsa unei îngrijiri personalizate este un alt deficit important. Aici, autoarele
au în vedere doua lucruri. Primul este interesul si implicarea emotionala a
persoanei care îngrijeste de copil în institutie, îngrijire ce extrem de rar se poate
compara cu cea a mamei pentru propriul sau copil. Comunicarea dintre mama si
copil - care ofera unul din cele mai importante elemente în dezvoltarea celui mic -
este redusa la minimum într-o institutie. Al doilea element se refera la faptul ca
îngrijirea copilului institulionalizat este rutinizata la maximum si doar ocazional este legata
de nevoile specifice ale unui anumit copil, la un numit moment. Acesta este hranit,
schimbat de scutece, ridicat, pus la culcare,dupa un orar care este aproape exclusiv
alcatuit dupa criterii exterioare. Copilul are astfel, foarte putine experiente în care
adultul raspunde necesitatilor sale atunci cand le exprima (de exemplu, a-i da de
mâncare atunci când ii este foame si nu dupa orar) si astfel, prilejurile în care copilul
efectiv poate invata ce anume, ori cine anume îi aduce confort sau placere, sunt rare si
sarace în continut.
Legata de celelalte absente, apare si lipsa relatiilor personale si de dragoste.
,,Aceasta trebuinta neîmplinita pentru o relatie stabila cu o persoana ori un numar mic de
persoane care sa ramâna în contact permanent cu copilul, pe care el poate îndrdzni s-o
iubeasca" si de care el poate depinde, este una din cele mai serioase deficiente ale vietii
în institutie".
David si Appell gasesc acuze asemanatoare în ceea ce priveste viata în
institutie, considerând ca principalii factori de risc legati de viata în institutie
sunt:
a) schimbarile multiple ale mediilor de viata si îngrijitorilor, ceea
ce determina la copii o angoasa crescuta, teama de necunoscuti si straini,
datorita pierderilor repetate de persoane de care se ataseaza;
b)îngrijirile depersonalizate si depersonalizarile, prin care copiii sunt
luati brusc si dusi pentru baie, pentru hranire, schimbarea lenjeriei, la plimbare,
fara a fi preveniti,fara a li se explica ce se întâmpla, fara a li se vorbi si chiar fara
a fi priviti si a se fine cont de reactiile lor. Copilul este tratat ca un obiect si
este manipulat ca atare, el nu are cum se manifesta ca persoana, pentru ca nimeni
nu-1t rateazaa stfel.
c) imposibilitatea crearii unei relatii afective privilegiate si având o
calitate structuranta; tratarea impersonala a copilului si lipsa ofertei pentru o
relatie umana stabila si un raspuns afectiv specific determina o incapacitate, a
copilului de a simti continuitatea existentei sale si a personalitatii sale, contribuind
la persistenta unei imagini fragmentate a lumii din jurul lui si la
imposibilitatea, pe masura dezvoltarii si maturizarii, de a se situa în timp si
spatiu, de a-si gasi un loc în lume;
d) hipostimularea dezvoltarii psihomotorii este o alta caracteristica a
mediului institutional, pe care foarte multi autori, alaturi de cei citati, o
considera ca unul din factorii determinanti ai întârzierilor si tulburarilor de
dezvoltare.
Spitz nota ca în institutii, activitatea motorie este inhibata din motive
organizationale; lipsa personalului adecvat de îngrijire face ca micutii sa-si petreaca
cel mai mult timp în pat si sa se miste liber pe podea numai pe perioade mici de
timp. Gindl, Hetzer si Sturm in 1937, aratau tot în acest context, cum sunt obligati
copiii sa ramâna într-o pasivitate pronuntata: ei au foarte putin timp de miscare si
de joaca; copilul, în institutii, trebuie sa-si petreaca foarte mult timp în
asteptare; a astepta sa fie spalat,a astepta sa fie îmbracat, a astepta sa fie hranit,a
astepta sa mearga la plimbare etc., deoarece totul se petrece în grup si trebuie
astepta ca si ceilalti copii sa fie gata.( Institutia casei de copii,
|