DEZINSTITUŢIONALIZAREA - O ETAPĂ DIN VIAŢA ADOLESCENTULUI INSTITUŢIONALIZAT
Absenta unor cunostinte deprinderi si experiente indispensabile vietii, independente ca
adult reprezinta o caracteristica a multora dintre ,,absolventii" institutiilor de ocrotire rezidentiala.
Iata câteva aspect ale traiului în institutii care contribuie la aceasta problema:
Rareori institutiile reusesc sa ofere modelele de rol necesare. Predominanta personalului
feminin reprezinta doar una dintre cauze. Exista situatii în care la parasirea institutiei, tinerii, în
special tinerele, nu au folosit niciodata ustensilele dintr-o bucatarie si au tendinta sa si le
reprezinte sub forma cazanelor folosite în centru pentru pregatirea supelor de portii.
Îngrijirea în casele de copii duce la detasarea de familie si în cazul copiilor carenu sunt
orfani sau nu au fost abandonati definitiv (saracia familiei fiind motivul internarii lor).
Institulionalizarca determina o stare de dependenta si o marcata lipsa de
automotivare. Atunci când totul este asigurat de altcineva (alimente, adapost, obiecte
personale,dar si reguli si rutina), atunci când si cea mai usoara deviere de la
comportamentul impus este pedepsita, nu este de mirare descoperirea faptului ca
tinerii întâmpina dificultati la viata adulta care solicita independenta si
autodeterminare. Aceasta constatare face mai pulin socanta proportia în care fostii
copii institutionalizati se regasesc în penitenciare sau în spitalele psihiatrice.
O tendinta comuna institutiilor rezidentiale este aceea de izolare de comunitatea
în care se gasesc amplasate. Situatia este cu atât mai grava atunci când institutia
dispune de propria gradinita, scoala, sau de propria baza sportiva, limitând si mai mult
contactul cu persoane din exterior. Marile institutii dispun de servicii de aprovizionare
centralizata (pe baza de licitatie publica) ce nu permite copiilor a iesi in magazinele
comunitatii, experienta cumparaturilor rezumându-se doar la o gama redusa de produse
accesibile sumelor de care dispun ca bani de buzunar. Exista situatii când si cheltuirea
acestei sume este supravegheata si limitata.
Multe institutii esueaza în ai invata pe copii gesturi, deprinderi, abilitati cotidiene
în societate: vorbitul la telefon, comunicarea cu persoane de sex opus, pregatirea
pentru un concurs pentru un post si numeroase altele.
Majoritatea institutiilor (exista însa si exceptii) nu par a fi interesate de soarta
tinerilor dupa ,,absolvire"(G..Neamtu,2003, pag.817)
Trist este faptul ca institutiile nu-si mai urmaresc în continuare ,,absolventii",
dar mai ales ca nici familia nu se mai intereseaza de ei. Acum cu adevarat este
abandonat de catre familia a doua oara. Singur si în derivia nu stie încotro sa se
îndrepte si ce sa faca.
În regimul politic premergator anului 1989 sistemul institutional de ocrotire a
minorilor desi imperfect functiona totusi, copii asistati ai caselor de copii reusind dupa
încheierea perioadei de ocrotire o oarecare insertie sociala.
Ei erau dirijati spre locuri de munca în intreprinderile socialiste care dispuneau
de regula de camine si cantine, continuând astfel sa functioneze în conditii aproximativ
conforme vechilor deprinderi si comportamente dobândite în institutiile de ocrotire.
Ne referim în principal la lipsa deprinderilor de viata independenta, si a
capacitatilor de a-si planifica autonom existenta pe termen lung. Nevoia aceasta de
dirijare si ocrotire permanenta pare a fi dupa opinia specialistilor o caracteristica
importanta a tuturor tinerilor care sunt educati în afara familiei.
Astfel dupa cum subliniaza si John Bowlby în cartea,,Child care and Grouwht
of love", Penguin Books, U K 1974, pag.240, într-o familie obisnuita parintii care într-o
prima faza preiau toate responsabilitatile privind viata si dezvoltarea copilului lor, îi
transfera treptat acestuia o parte tot mai mare a acestei responsabilitati si vegheaza, la
dezvoltarea lui tot mai autonoma si mai constienta de sine.
Ei se straduie sa transmita si sa formeze deprinderile legate de necesitatea
satisfaceri tot mai depline a propriilor nevoi prin propriile resurse, precum si de
necesitatea planificarii atente a acestor procese.
Aceste lucruri nu se întâmplau desigur în casele de copii unde un numar mic de
personal educativ si auxiliar reuseau cu greu sa mentina educatia si sa asigure
satisfacerea uniforma la nivel minim a nevoilor diverse ale tinerilor asistati- fara a
avea deci posibilitatea ( timpul, energia, pregatirea sau intentia necesare) pentru a
realize o educatie eficienta si o buna pregatire a existentei viitoare a copiilor.
Lipsa deprinderilor de viata dependenta era adesea dublata la tinerii asistati de
o lipsa de cunoastere si acceptarea normelor sociale, din cauza lipsei contactelor cu
lumea din afara, ceeac e contribuia în momentul iesirii în aceasta lume la respingerea
tinerilor de cate societatea exterioara, respingerea de catre ei a acestei societati si
tendinte care s-au amplificat astazi de endogrupare de a considera institutia ca un
model ideal de viatd, si pe colegii de institutie ca modele de comportare umana care
pot fi cu greu parasiti.
Adesea tinerele fete provenite din casele de copii se confruntau cu probleme
legate de activitatea sexuala care devia de la ,,normele etice ale societatii socialiste",
devenind fara voia lor mame necasatorite,având copii nelegitimi, nerecunoscuti, cu
paternitate incerta sau chiar abandonându-si adesea în maternitate copiii nedoriti.
Solutii existau desigur si pentru aceste situatii: ele constau în intemarea acestor
copii in leagane sau diverse sectii ale spitalelor de copii cu încuvintarea autoritatilor
medicale, care coordonau aceste institutii. Astfel ciclul reîncepea, sistemul de ocrotire
institulional având proprietatea de a se autoreproduce!
Toate acestea dovedesc faptul ca pâna în decembrie 1989 sistemul de ocrotire si
integrare sociala a minorilor institutionalizati, desi nesatisfacator si cu însemnate
carente, functiona totusi ( M. Alexiu, 2001, pag1 6-18).
Trebuie actionat cât mai repede pentru ca sistemul de ocrotire sa înceteze sa-si
mai continue ciclul. Pentru aceasta este o mare nevoie de educatie sexuala si de
prevenirea sarcinilor nedorite în rândul tinerelor inca în institutie.
Aceste tinere inca cu trauma abandonului în minte, vor fi incapabile sa aiba
grija de un copil, vor fi un copil care trebuie sa îngrijeasca de un alt copil, fara sa aiba
cunostinte minime. i in acest context inevitabilul se va produce- îl va abandona si ea
la rândul ei.
Faptul ca îl abandoneaza,se datoreaza si într-o oarecare masura relatiilor cu
tatal copilului si cum se raporteaza la el. Daca pentru el copilul acesta nu reprezinta
nimic, atunci nici pentru ea nu va reprezenta ceva mai mult, fiind gata sa-l abandoneze.
Abandonul copilului se mai datoreaza si deficientei mamei de a se atasa. Ea se
ataseaza de nu conteaza cine, fara a crea legaturi profunde, ca si cum s-ar pastra sau
apara.Ea însasi a trecut prin institutie si s-a dezvoltat. Acelasi lucru îl asteapta acum si
pe copil.
Pentru a stopa acest fenomen este nevoie sa se actioneze la îmbunatatirea
imaginii de sine a copiilor institutionalizati.
|
