UNIVERSITATEA ANDREI SAGUNA
AGRESIVITATEA - FORMĂ DE ADAPTARE sI CONTRA-REACŢIE LA FRUSTRARE LA COPIII INSTITUŢIONALIZAŢI DE VÂRSTĂ sCOLARĂ MICĂ
UNUI ECHILIBRU ÎN PERMANENŢĂ AMENINŢAT".
( BORDET )
CUPRINS . .......... ..... ...... . 3
INTRODUCERE ..........................5
PARTEA I - ASPECTELE TEORETICE ALE CERCETĂRII
CAPITOLUL I: sCOLARUL MIC
CARACTERIZARE GENERALĂ :
1.1.1 Trasaturi de specificitate ale scolarului mic ....................11
1.1.2 Copilul si familia ......................... 14
1.1.3 Copilul si realitatea sociala ........................ 15
MODELELE EDUCATIVE :
1.2.1 Model familial ......................... 16
1.2.3 Comparatie privind modelele educative între Centrul
de Plasament si scoala de masa ............ 21
RELAŢIA ADAPTARE-FRUSTRARE-AGRESIVITATE
1.3.1- Definirea conceptelor si relatia dintre ele ....... 25
CAPITOLUL II : PROBLEMATICA AGRESIVITĂŢII ÎN PSIHOLO-
GIE, PSIHOPEDAGOGIE sI PSIHOPATOLOGIE
2.1. NORMALITATE sI DEVIANŢĂ ÎN CONDUITA SOCIALĂ :
2.1.1 Definirea conceptelor normalitate, devianta ....... 34
2.1.2 Profilul personalitatii deviantului .......... 36
2.2. AGRESIVITATE sI COMPORTAMENT AGRESIV :
2.2.1 Agresivitatea - prezentare generala ........ ...... 38
2.2.2Teorii explicative ale functionalitatii agresivitatii ......... 43
2.3. FORMELE DE MANIFESTARE ALE AGRESIVITĂŢII :
2.3.1 Fenomene-simptom de manifestare .......... 45
1)Excitabilitatea ................ 45
2)Impulsivitatea ................ 45
3)Propulsivitatea .............. 45
4)Violenta ................. 45
5)Comportamente aberante .......... ... 45
Agresivitatea verbala ............ 49
Calomnia ................. 49
Denigrarea ................ 49
Ironia ................... 49
Sarcasmul ................ 49
2.4. AGRESIVITATEA ÎN CADRUL GRUPULUI :
Ocuparea si apararea unor parti ale spatiului ....... 49
a) teritoriul individual .............. 49
b) distanta individuala ............ 49
Disputarea obiectelor ............... 49
Rivalitatea .................. 50
Agresivitatea explorativa ............. 50
Agresivitatea educativa ............. 50
Concurenta ................... 50
Reactia de respingere a anormalului ........ 50
Agresivitatea verbala .............. 50
CAPITOLUL III : COMPORTAMENTUL AGRESIV CA FORMĂ DE
ADAPTARE sI COMPENSARE A FRUSTRĂRII
3.1. Agresivitatea - comportament de adaptare .......... 52
3.2. Comportamentul agresiv - forma de contra-reactie la
frustrare ....................... 56
PARTEA A-II-A - ASPECTELE PRACTICE ALE CERCETĂRII
CAPITOLUL IV : METODOLOGIA CERCETĂRII
4.1. Obiectivele cercetarii ................. 66
4.2. Ipotezele cercetarii .................. 68
4.3. Organizarea activitatii de cercetare ............. 69
4.4. Metode si tehnici de cercetare .............. 71
CAPITOLUL V : PRELUCRAREA DATELOR CERCETĂRII. 75
CAPITOLUL VI : CONCLUZII sI RECOMANDĂRI ...... 101
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .............. 106
Societatea asigura individului cadrul dezvoltarii personalitatii sale, modele de gândire ( mentalitati ) si de comportament, relatii interpersonale si mijloace de trai, toate acestea reunite într-un ansamblu unitar, într-un sistem foarte bine organizat prin care individul devine dependent de cadrul social.
Viata individuala, ca si cea comunitara sunt într-o masura foarte mare influentate de societate, astfel încât individul poarta pecetea modelelor socio-culturale carora el le apartine. Prin aceste modele, mai mult sau mai putin interiorizate de individ, el se adapteaza cerintelor societatii.
Dar, asa cum societatea prin intermediul sistemului de valori ale modelului socio-cultural contribuie la formarea si mentinerea personalitatii umane în limitele unor tipare specifice, în egala masura omul - prin actiunile, deciziile si conduitele sale - poate influenta societatea.
Modelele socio-culturale oferite de societate sunt foarte importante mai ales pentru copiii a caror personalitate este în formare. În acest sens un rol deosebit revine familiei care reprezinta primul mediu social de contact al copilului si, totodata, primul model de cultura si educatie. Ori, astazi a crescut foarte mult numarul familiilor dezorganizate, al copiilor strazii, pierind modelele sociale, culturale si morale pozitive, primând - ca atare - cele negative, adoptându-se, în final, agresivitatea ca forma de adaptare.
Pe acest fond au loc urmatoarele aspecte :
o mare schimbare în perioada scolaritatii mici, schimbare determinata de asa-numita "perioada de criza", perioada de referinta pentru dezvoltarea generala, "seculara" ( numita de Tunner ) a copilului, însotita de caracteristicile specifice vârstei ( dezvoltare psiho-sociala, dezvoltare cognitiva, morala ), pe de o parte, iar pe de alta parte, aspectele mai "fragile" din personalitatea copilului sau a familiei de apartenenta în aceste perioade de trecere, de "criza" ( morale, conceptie despre lume si viata, etc. );
se formeaza structuri de comportament, structuri morale, mentalitati.
Toate aceste aspecte enumerate anterior determina formarea si dezvoltarea agresivitatii si a comportamentului agresiv, constituind, totodata, motivele alegerii temei.
Tot în rândul motivelor as mai putea adauga si interesul si curiozitatea privind modul de manifestare al agresivitatii la copilul de vârsta scolara mica privat de prezenta unei familii si tinut în diverse institutii ( case de copii, centre de plasament, etc. ). În aceste institutii de educatie, diferitele tipuri de agresivitate se manifesta pregnant.
Prin urmare, în viata sociala exista o crestere a agresivitatii. Aceasta problema a agresivitatii - fie ca este vorba de actiuni colective sau individuale - preocupa în cel mai înalt grad contemporaneitatea.
La nivel social-global exista studii de sociopsihobiologie care estimeaza ca secolul în care traim este saturat în frustrari si agresivitate.
Aceasta este data de înmultirea fara precedent a surselor cu potential generator, sensibilizator si declansator al unor trairi disconfortante pentru individ si comunitate. Cerintele adresate omului, în general, vis-ŕ-vis de mecanismele sale adaptative se multiplica si solicita consumuri uriase de energie. Ca atare, decompensarile emotionale sunt frecvente, iar aceasta reclama asistenta terapeutica si educationala specializata.
Fiecare secol genereaza fricile sale. Astfel, OSCAR MOORE scria despre bolile contemporaneitatii, despre frustrarile pe care le genereaza si, în consecinta, despre comportamentele de adaptare. Ca atare, putem afirma ca nu cunoastem felul societatii în care noi traim. Panica morala se ridica la violenta, crima, la denigrarea si dezintegrarea familiei. Oamenii de stiinta constata ca multi cred ca lumea este un loc pentru care merita sa te bati. Dar problema este cât de bine putem duce "batalia", cât de bine ne putem adapta în aceasta lume.
Problemele adaptative, generate de îmbibarea în frustrari, anxietati si agresiuni a perioadei de timp pe care o traim se datoreaza si accelerarii fara precedent a schimbarilor din mediul natural, dar, mai ales, social la toate nivelurile vietii.
În consecinta, asistam la dezechilibre existential-functionale în plan intern-subiectiv si extern-comportamental, la dezordini biopsihologice, la sindroame de inadaptare, la comportamente alienate, antisociale si agresive.
Capitalismul modern si transformarile moderne, cu care ne confruntam în ultimul timp, au condus la schimbarea tiparelor de munca si de comportament, ceea ce a atras dupa sine insecuritatea si grija zilei de mâine. Ca atare, oamenii, indiferent de vârsta, se confrunta tot mai mult cu testari si figuri autoritare producatoare de frustrari. Efectele defavorabile ale acestor aspecte se resimt în modificarea echilibrelor socio-adaptative, în cresterea prevalentei starilor de tensiune mintala, agresiuni psiho-somatice cu efecte dezadaptative, maladaptative, inadaptative, în planul întregii evolutii a fiintei umane.
Agresiunile cresc în permanenta ca frecventa, fapt ilustrat de atacuri fizice, violuri, incest, în care sunt cuprinsi deopotriva adulti si copii, fapt ce conduce la o rata crescuta a stress-ului posttraumatic, la o serie de frustrari. Efectele frustrarii asupra adaptarii socio-umane tind sa capete, în ultimul deceniu, o forma cu totul particulara în centru si estul Europei.
În România, dupa anul 1990, fenomenele discutate sunt generate de modificarile de mari proportii a echilibrelor de la toate nivelurile vietii si organizarii sociale. Ele apar ca o consecinta a perturbarii ordinii obisnuite a lucrurilor si ritmurilor de viata, a climatului ambiental-familial.
Schimbarile sociale mari ( somaj, greve, schimbarea tiparelor de viata, etc. ) se soldeaza cu întreruperea comportamentelor umane individual organizate si cu distrugerea optimismului si sperantei. Ele conduc la violenta si agresiune
( DOLLARD ). Acest model de realitate evidentiaza un tip de discrepanta care a furnizat modificari cognitive, surescitare, conducând la violenta, agresivitate, suparare, lipsa de speranta ( SPIELBERGER ).
Neputinta, dezorganizarea, întreruperea, acestea afecteaza sistemele emotionale si motivationale ale oamenilor iar ele opereaza semnificativ în cadrul sistemelor de personalitate (MANDLER & WATSON). În permanenta ne confruntam cu situatii emotionale periculoase, definite ca alterare brusca în câmpul fortelor sociale în care exista individul, astfel încât se schimba expectatiile lui fata de sine însusi si fata de relatiile sale cu altii.
Cercetând fenomenele în zona mai speciala a delincventei juvenile, putem dobândi raspunsuri deosebit de semnificative. Agresivitatea, sub miile ei fatete, este pretutindeni în raporturile delincventului cu lumea, ilustrând, în fond, indiferenta sa afectiva în raport cu celalalt individ ca fiinta omeneasca.
Va întrebati, probabil, de ce raportul scolaritate mica - agresivitate ? Va raspund : deoarece scolaritatea mica reprezinta o perioada de modelare si formare a personalitatii adulte, acum se poate interveni cu succes în acest sens.
Comportamentul copiilor, stilul lor de a reactiona, de a se bucura sau întrista, de a se înfricosa sau nu, de a spera sau nu, toate acestea sunt, în primul rând, un reflex al modurilor de comportare si gândire întâlnit în familie.
De asemenea, sentimentul securizarii psiho-afective cu efecte nebanuite la nivelul formarii personalitatii lor este alimentat de familie, oricât de precara ar fi aceasta. Apoi, imaginea de sine este un reflex al imaginii pe care si-o formeaza în grupurile comunitare.
Daca avem în vedere toate acestea, vom constata efectele frustrante ale copiilor ca având aceasta provenienta. Ele sunt date de faptul ca modelul familiei se schimba, ceea ce duce la schimbarea modelelor de identificare ale copilului, la schimbarea comportamentelor sale concrete si a stilului sau de relatie.
În prezent apar familii cu un singur parinte, divorturile cunosc o frecventa uluitoare, iar situatiile în care un copil devine "obiect de partaj" nu sunt putine la numar. Timpul petrecut de parinti cu copilul este tot mai scazut, facând ca acesta din urma sa devina tot mai singur si sa caute surse de comunicare afectiva în afara nucleului parental. La acestea se adauga statutul social si profesional al familiei, amenintarea pierderii slujbelor, ceea ce conduce la diminuarea pragului de toleranta la frustrare.
Dintre toate categoriile umane, agresivitatile cunosc, în prezent, cea mai mare rata în cazul elevilor. Ele sunt date de anumite situatii frustrante (de frustrari) datorate de faptul ca :
în permanenta ei sunt ierarhizati, evaluati, etichetati, sanctionati ori gratificati ;
procesul instructiv-educativ - prin însasi natura sa - îi pune în fata situatiilor frustrante produse fie de faptul ca nu au la îndemâna instrumente si cunostinte necesare rezolvarii de probleme aparute, fie de calitatea morala a cadrelor didactice, modul de percepere de catre copii a acestora, reactiile dascalilor în fata confuziilor sociale ;
familia însasi, modul ei de organizare si modelele oferite de ea creeaza stari frustrante.
Modelele socio-comportamentale pozitive si negative devin tot mai greu de descifrat, sunt tot mai numeroase, iar judecatile valorice ale adultilor de autoritate sunt tot mai divergente. Ca urmare, copiii se afla în situatia de neputinta optionala si actionala, putând dezvolta conduita unui complex de neputinta caracterizat prin lipsa de încredere în fortele proprii, agresivitate ca forma de adaptare si, chiar, contra-reactie la frustrare.
La vârsta scolaritatii mici - care a fost centrata în lucrarea de fata - se însusesc cele mai multe comportamente adaptative. Prin natura sa, scolaritatea mica este legata de personalitatea în formare. Acum echilibrele emotionale si psihice, în general, sunt fragile, acum se constituie clisee, patternuri comportamentale persistente în timp si transferabile ulterior în diverse activitati.
Pe baza experientelor sociale acumulate în aceasta perioada se formeaza :
invarianti comportamentali ;
patternuri de raspuns cu statut de nuclee adaptative bune sau rele;
se formeaza moduri evaluative privind lumea înconjuratoare ;
repere de identificare personala în plan social.
Toate acestea se concretizeaza în tablouri comportamentale cu specificitate individuala.
Referindu-ne la adaptarea psihologica umana, aceasta a fost analizata biologic sau sociologic, fara a fi suficient accentuate nuantele sale psihologice.
Mentionam si faptul ca agresivitatea este o problema de o importanta sociala deosebita, întrucât ea sta la baza comportamentelor violente de tipul crimelor, actiunilor teroriste, etc., toate acestea putând fi prevenite prin interventii terapeutice realizate înca de timpuriu, mai precis, înca din momentul sesizarii primelor manifestari agresive.
1.1. CARACTERIZARE GENERALĂ
1.2. MODELUL FAMILIAL - FACTOR DETERMINANT AL AGRESIVITĂŢII
1.3. RELAŢIA ADAPTARE-FRUSTRARE- AGRESIVITATE
1.1. CARACTERIZARE GENERALĂ
"Copilaria este acea vârsta fericita în care elanul primitiv care l-a faurit pe om, aceasta neliniste în legatura cu sine si cu lumea care a împins umanitatea la cele mai nobile realizari, ca si la esecurile cele mai usturatoare, acest impuls care ne face sa iesim din noi însine pentru a cauta în aventura ceea ce este mai bun în noi nu este înca înfrânat, constrâns. Copilaria este vârsta sperantei si a visului. Copilul este fiinta si singura fiinta care traieste în ea însasi." (J. CHATEAU)
În general dezvoltarea psihologica a copilului se include ca nota esentiala, definitorie a însasi notiunilor de "copil" si "copilarie": "copilul este fiinta umana în dezvoltare spre statutul de personalitate", iar "copilaria este perioada de vârsta în interiorul careia se realizeaza cele mai profunde si importante procese de dezvoltare a organizarii psihocomportamentale a omului".
Din perspectiva stadialitatii, perioada scolara mica (6/7 - 10/11 ani) prezinta urmatoarele încadrari:
1) stadiul dezvoltarii psihosociale - în acest stadiu este foarte important sa ofe 929e423j rim copiilor o activitate constructiva, limitând comparatiile între cei buni si cei "rai";
2) stadiul dezvoltarii cognitive, caracterizat prin operatii concrete ale gândirii si începutul operatiilor formale;
3) stadiul gândirii morale: tranzitie de la moralitatea constrângerii la moralitatea cooperarii, de la preconventional la conventional. Acum are loc perceperea regulilor drept întelegeri mutuale, dar, pe de alta parte, supunerea la regulile "oficiale" se face din respect pentru autoritati sau pentru impresionarea celorlalti.
Tot din punctul de vedere al stadialitatii, PIAGET încadreaza scolaritatea mica în stadiul operatiilor concrete (situat între 7 si 12 ani). Acesta se caracterizeaza prin aparitia gruparilor operationale care permit conceptualizari si coordonari de concepte. Structurile operatorii, luate în sine, sunt abstracte si definesc o logica calitativa (a ordinii si claselor), dar continutul lor ramâne în buna masura concret, deoarece se desfasoara asupra obiectelor si relatiilor concrete dintre ele.
Prin urmare învatarea devine tipul fundamental de activitate (URSULA sCHIOPU). Aceasta înseamna ca activitatea scolara va solicita intens activitatea intelectuala, procesul de însusire gradata de cunostinte cuprinse în programele scolii elementare si ca, în consecinta, copilului i se vor organiza si dezvolta strategii de învatare, i se va constientiza rolul atentiei si repetitiei, etc.
Progresele în dezvoltarea intelectuala sunt, de asemenea, evidente. Ceea ce începe sa se precizeze cu mai mare claritate în aceasta perioada scolara este diferenta dintre stilurile cognitive. Acest concept desemneaza tendinta de a raspunde varietatii sarcinilor si problemelor intelectuale într-un mod particular. Cercetarile care vizeaza stilul cognitiv fac deosebirea între stilul impulsiv fata de stilul reflexiv si stilul analitic fata de cel tematic.
Realizând o educatie institutionalizata si obligatorie, scoala egalizeaza social accesul la cultura; creeaza virajul de mentalitate spre lumea realului complex (virare ce solicita intens adaptarea); impune modelele ei de viata, precum si modelele sociale de a gândi si actiona; creeaza sentimente sociale si largeste viata interioara, precum si conditia de exprimare verbala si comportamentala a acestuia.
Dar, legatura dintre scoala si viata sociala, poate fi mai mult sau mai putin strânsa. Transformarile, reformele învatamântului din ultimul timp au dus la înrautatirea situatiei din scoli. Treptat, activitatea scolara imprima modificari în universul interior. Se destrama mitul copilariei si se dezvolta realismul conceptiei despre lume si viata în care actioneaza modele sociale noi de a gândi, simti, aspira si tendintele de identificare cu acestea capata consistenta.
În ceea ce priveste caracteristicile afective ale acestei perioade, doua probleme retin atentia: delicventa juvenila si tulburarile comportamentale. În ambele sensuri este implicata problematica afectiva. Frustrarea, provocata la copil de diferenta dintre codul grupului si regulile adultilor, îi pot conduce pe cei cu o constelatie afectiva aparte (lipsa încrederii în sine, relationare sociala dificila, antagonism, etc.) spre încalcarea normelor. Acesti copii par a cauta satisfactie si recunoastere în alt cadru decât cel scolar sau familial.
Interesele încep sa se dezvolte în procesul satisfacerii unor trebuinte. Baza lor fiziologica este legata de dominatia creata în activitatea nervoasa superioara, în însusi procesul satisfacerii trebuintelor, a unor forme de activitate.
În perioada micii scolaritati, activitatea si munca scolara creeaza cadrul unor conditii relativ noi, mai stabile si mai organizate, ale dezvoltarii psihice a copilului. scoala impune copiilor o serie de cerinte si un anumit mod de conduita generala, obiectivat în norme si reguli.
Forma caracterului se manifesta în particularitatile si specificul actiunilor si faptelor omului. Formarea caracterului depinde în mare masura de temperament, de dirijarea voluntara a conduitei, care se dobândeste si se exprima prin capacitatea de "a te stapâni" si prin aceea de "a actiona" în conformitate cu un anumit tel, si de obisnuinte, care constituie un produs automatizat al experientei generale de viata, al educatiei si al sumarii latente a tuturor influentelor si conditiilor ce au actionat activ în trecut si au determinat reactii stereotipice specifice.
În ceea ce priveste relatia temperament - caracter în perioada scolaritatii mici are lor un intens proces de mascare a unor aspecte temperamentale. Copiii nestapâniti, vioi, încep sa se stapâneasca relativ, iar copiii caracterizati printr-o inertie a activitatii nervoase superioare, tipul slab în special, sufera permanent solicitari, sunt activati.
Adesea se declanseaza o criza care atinge vizibil comportamentul copilului. Deci cresterea este marcata de conflicte ca sui cum ar fi de ales între un tip de activitate vechi si altul nou. Una din cele doua activitati care se supune legii celeilalte trebuie sa se transforme si în continuare, îsi pierde puterea de a reglementa util comportamentul copilului.
Transformarea copilului în viitorul adult nu urmeaza, deci, o linie dreapta, fara bifurcari si fara ocoluri. Principalele orientari la care copilul se supune în mod normal constituie, totusi, o ocazie frecventa de incertitudini si ezitari. Dar câte alte ocazii întâmplatoare nu-l obliga sa aleaga între efort sau renuntare! Ele apar din mediul înconjurator, mediu constituit din persoane si din lucruri: mama sa, rudele sale, întâlnirile obisnuite sau neobisnuite, scoala - care constituie tot atâtea contacte - , relatii si structuri diverse, institutii, prin care el trebuie sa se încadreze, de bunavoie sau nu, în societate.
Limbajul interpune între el si dorintele lui, între el si oameni, un obstacol sau un instrument pe care el poate fi ispitit fie sa le ocoleasca, fie sa le ia în stapânire, si, în primul rând, obiectele din apropierea lui, cele confectionate, ceasca, lingura, oala, hainele, electricitatea, radio-ul, constituie pentru copil o stânjenire, o problema sau un ajutor, îl îndeparteaza sau îl atrag si-i modeleaza activitatea.
În viata copilului de 7 ani se întâmpla un mare eveniment: intrarea la scoala. Acest moment este amplu pregatit din perioada prescolara în planul intereselor copilului, al preocuparilor sale, al întregii dezvoltari psihice.
Pe planul dezvoltarii proceselor de cunoastere, copilul de 7 ani este capabil de a întelege un sistem mai amplu de cunostinte. Gândirea sa se exprima deja sub forma rationamentului deductiv sau sub forma judecatii inductive. Copilul de 7 ani simte placerea conversatiei, planul sau mintal este relativ bogat - gândirea este activa, iscoditoare. El dispune de cunostinte numeroase, ce au început sa i se dezvolte. Gândirea sa dispune de procese largi de generalizare, analiza si sinteza. El poseda unele notiuni concrete.
Prin urmare, o alta trasatura specifica a dezvoltarii copilului de 7 ani este aceea a existentei unui larg plan mintal, a posibilitatii formarii si dezvoltarii notiunilor, a capacitatii de agândi, de a stabili o concluzie pe baza unor premise. Gândirea copilului are la 7 ani un caracter concret, care surprinde feluritele relatii dintre fenomene, succesiunea cauzala, necauzala, relatiile cantitative, calitative....
Memoria si imaginatia afectiva sunt, de asemenea, foarte dezvoltate. Copilul de 7 ani stie ca daca un copil mai mic plânge aceasta se întâmpla sau fiindca s-a lovit sau fiindca l-a certat cineva si imediat întreaba asupra pricinii plânsului în aceste directii.
Autodisciplinarea, autocontrolul conduitei au la baza cresterea caracterului activ al dinamicii corticale. În genera, pe la 7 ani , copilul manifesta, atât fata de actele de conduita, cât si în procesele de cunoastere, elementele evidente de autodisciplinare.
COPILUL sI FAMILIA
Lumea sufleteasca a copilului are particularitatile ei prin care se deosebeste de lumea sufleteasca a adultului. Adultii se înseala adesea atunci când încearca sa transpuna asupra copiilor propria lor mentalitate, în loc sa faca efortul de a întelege mentalitatea acestora.
Pentru copii, parintii reprezinta modelul acestora. Relatiile dintre parinti si comportamentul acestora sunt imitate de copiii din familie. "Atitudinea parintilor fata de copii vectorializeaza atitudinea copiilor fata de parinti, precum si a copiilor între ei în cadrul fratriei" (C. ENĂCHESCU).
În aceasta privinta, cele mai importante forme de deviante care apar sunt manifestate prin sintagma "ura familiala" (G. ROBIN). Acest termen înregistreaza forme diferite, G. ROBIN fiind unul dintre cercetatorii care le-a descris si clasificat astfel:
1) ura dintre frati are la baza reactii de aparare instinctiva, dar si dorinta unuia de a domina, precum si dorinta celuilalt de a iesi de sub dominanta. Ea este expresia unui dezacord legat de "rangul de fratrie", precum si a refuzului de a accepta dominarea unuia de catre celalalt. Este un sentiment de revolta.
2) ura dintre surori are la baza ei vanitatea si amorul propriu. Ea este expresia dorintei fiecareia de "a fi" mai mult sau altceva decât cealalta sora. Cauzele le regasim în neîntelegeri, în sentimentul de gelozie etc.
3) ura dintre frati si surori are la baza gelozia, ranirea amorului propriu, vanitatea. Ideea de superioritate a fratelui asupra surorii sale poate declansa sentimentul tandru de protectie, dar si revolta acesteia de a fi supusa; impresia ca unul sau una sunt mai avantajati de parinti sau neglijati, etc.
4) ura materna. T. RIBOT afirma ca "în societatile umane dragostea materna este elementul universal, stabil, nodul vital".
5) ura paterna se manifesta prin ostilitate, tiranie, raceala, dominanta, ironizare, impresia ca dragostea sotiei sale pentru el este orientata catre copii, invidia. Sentimentul patern este mult mai instabil decât cel matern.
6) ura filiala reprezinta clasica rivalitate "fiu - tata". Este vorba de fapt, despre conflictul statutelor si al rolurilor, manifestat prin tendinta fiului de a uzurpa statutul si de a prelua rolul tatalui, de a se substitui acestuia.
Toate acestea demonstreaza rolul major al familiei în formarea si dezvoltarea personalitatii copilului scolar mic, subliniaza importanta relatiilor dintre parinti, dintre frati, dintre parinti si copii, precum si importanta covârsitoare modelelor familiale oferite.
Analog, se poate vorbi si despre formarea personalitatii copilului lipsit de familie, a copilului abandonat în centrele de plasament unde modelor familial este substituit, într-o masura mare, de cel scolar în care întregul personal didactic (învatatori, educatori etc.), cât si cel auxiliar (supraveghetori, îngrijitori, etc.) suplinesc dragostea si protectia familiala de care copiii au atât de mare nevoie, De aceea, ei trebuie sa fie niste modele demne de urmat.
În general, lumea sufleteasca a copilului are particularitatile ei, prin care se deosebeste de lumea sufleteasca a adultului. Copilul traieste într-o lume de miracole în care totul este însufletit. El se obisnuieste treptat cu realitatea pe care si-o însuseste printr-un dublu proces. de asimilare si acomodare (J. PIAGET). În acest sens, educatia este mijlocul de a conduce copilul din lumea viselor sale în lumea reala. Aceasta "trecere" poate constitui pentru mulsi copii o criza grava cu implicatii asupra dezvoltarii si a sanatatii mintale.
Un rol deosebit de important pentru aceasta perioada revine formarii personalitatii copilului. BOUYER si MARTIN - SISTERON pun un accent deosebit pe urmatoarele aspecte implicate în formarea personalitatii copilului: familia, scoala si societatea.
Factorii cei mai importanti în formarea personalitatii si caracterului copilului sunt:
1) instinctul de dominare care garanteaza forta personalitatii si capacitatea de adaptare a individului, sentimentele sale de onoare. În cazul tulburarii acestuia, pot aparea diferite tipuri de deviante precum: orgoliul, vanitatea, invidia, conflictele afective, complexele de inferioritate.
2) teama de risc necunoscut si de durere da nastere la prudenta, aprecierea rationala a situatiilor, scopuri utile etc. Deviantele care pot aparea sunt: lenea, lasitatea, rutina, superficialitatea.
3) apetenta alimentara este un fapt natural la copil. Din punct de vedere moral, ea se manifesta ca o tendinta inferioara. În acest caz, pot apare urmatoarele tipuri de devianta: rasfat, refuz alimentar etc.
4) tendinta de a construi lumi imaginare este o situatie frecvent întâlnita la copii, acestia având obiceiul sa se refugieze în imaginar si sa viseze. O asemenea înclinatie trebuie sa ramâna un simplu joc si sa nu devina un mecanism cu ajutorul caruia sa evadeze din situatiile dificile. BLEUER si CLAUDE au subliniat importanta acestei predispozitii în autism si schizofrenie. Alte deviante care pot aparea sunt: obsesiile, scrupulele, fobiile, mitomania. În toate aceste situatii familia este prima care are datoria de a împiedica copilul sa evadeze în imaginar în afara situatiilor de joc.
5) tendinta la curiozitate tine de dorinta copilului de a cunoaste.Este faza interogativa a lui "De ce?". Trebuie sa i se raspunda de fiecare data clar, concis, evitându-se ironia, greselile, etc. Astfel se formeaza cunostintele si gândirea logica. În caz contrar, copilul va cauta raspunsurile fie în afara familiei sale, fie în propria sa imaginatie. Deviantele care pot aparea se manifesta prin deformarea gândirii si prevalenta imaginatiei asupra logicii.
6) sexualitatea. La copii se considera ca exista în germene tendinta la anomaliile viitoare ale adultului. În legatura cu aceste aspecte sunt mentionate urmatoarele deviante: sadismul (manifestat prin placerea de a chinui animalele), masochismul (manifestat prin tendinta de a fi umilit sau de a suferi dureri), narcisismul. Remediul acestora se gaseste în: activitati sportive, jocuri active, gimnastica, etc.
7) sentimentele morale si religioase pot avea un rol reglator- modelator si sublimativ pentru alte tendinte care se pot manifesta. Uneori, impregnarea ideilor ateiste poate fi urmata de convingerea ca omul este liber sa faca orice, conform vointei sale libere. În mod contrar, ideile legate de iad si pedeapsa viitoare pot genera la copii angoase, fobii, obsesii.
1.2. MODELE EDUCATIVE
1.2.1. MODELUL FAMILIAL - FACTOR DETERMINANT
AL AGRESIVITĂŢII
Înainte de "a fi el însusi", copilul este "altul" sau "altii". Orice copil se formeaza ca personalitate dupa modelul oferit de "imaginea" celuilalt. Orice sistem de educatie ca act de formare a individului începe cu imitatia si se încheie cu identificarea unui model.
Imitatia si identificarea la copil se fac în raport cu "influentele", întelegând prin acestea presiunile sau reprimarile, cu caracter extern, exercitate de parinti asupra copilului.
Orice educatie ca proces de formare a copilului trebuie sa înceapa si sa se desfasoare în cadrul grupului familial, de origine al acestuia. Persoanele carora le revine sarcina formarii copilului sunt, în primul rând, parintii. Urmele mentale lasate de familie fiecarui individ exercita mai târziu influente sociale în ceea ce priveste predispozitia lui si în ceea ce priveste "puterea creatoare în domeniul traditiei, artei si religiei". Se vorbeste, deci, despre existenta unui asa - numit "complex familial".
"Istoria copilariei"("The history of childhood") cuprinde perioade diferite izvorâte din necesitatea de a distinge etape ale sexualitatii, crize diverse, acompaniind represiunile si amneziile în care fiecare memorie este reglata de catre inconstient. În acest sens, perioadele sunt urmatoarele:
1) Infancy (sugarul) se caracterizeaza prin aceea ca copilul este dependent de sânul mamei pentru hranire, iar pentru siguranta este dependent de protectia parintilor. El nu se poate misca independent si nu-si poate articula dorintele si ideile. Aceasta perioada se întinde de la nastere pâna la întarcare. La unele popoare salbatice, aceasta perioada dureaza 2 - 3 ani. În comunitatile civilizate, însa, ea este mult mai scurta - aproximativ 1 an.
2) Babyhood - cuprinde perioada de la 3 / 4 ani la 6 ani - si se caracterizeaza prin desprinderea graduala de limitele familiei. Copilul, desi atasat de mama si incapabil sa duca o existenta independenta, se poate misca, vorbeste si se joaca liber în jurul mamei. El învata "sa se miste mai departe de familie si începe sa-si fie suficient lui însusi".
3) Childhood - perioada pâna la adolescenta - este etapa "calatoriilor" si a jocului cu alti copii, etapa în care se realizeaza o relativa independenta. Este perioada în care toti copiii încep sa fie initiati în legatura cu relatia dintre membrii unei comunitati, precum si perioada în care se accentueaza desprinderea de familie. Este, de fapt, a doua perioada de separare de familie.
4) Adolescenta - cuprinsa între "pubertatea psihologica si completa socializare matura", este perioada "completei emancipari fata de atmosfera familiala". În mod normal, adolescenta se sfârseste cu o casatorie si întemeierea unei noi familii.
În cadrul grupului familial, barbatul, în calitatea sa de tata, simbolizeaza interdictia si forta disciplinara, imaginea autoritatii , cel care permite dirijarea dorintelor si constructia psihica a fiintei umane.
Pentru orice tata, copilul este, în primul rând, o afirmare a virilitatii sale, ca prezenta în familie. Concomitent în cazul în care acesta este baiat, el va avea pentru tatal sau semnificatia simbolica a "continuitatii" acestuia. Ca atare, asa cum tatal reprezinta un anumit simbol pentru copil, tot asa si copilul reprezinta un simbol pentru tata.
Modul în care tatal îsi exercita rolurile sale difera în raport cu tipul de tata. În acest sens, se disting câteva tipuri de tata dupa cum urmeaza (C. ENĂCHESCU):
a) tata agresiv, violent, autoritar, intolerant;
b) tata blând, cald, prietenos;
c) tata anxios, depresiv, închis, defetist;
d) tata iubitor, simpatic, vazut ca un semi-zeu.
Devenit adult, copilul va imita, la rândul sau, modelul tatalui pe care l-a avut. În cadrul unei familii, barbatul este si sot si tata, iar femeia - sotie si mama, fiecare dintre ei îndeplinind doua roluri, pe de o parte, rolul conjugal si, pe de alta parte, rolul patern.
Pentru un copil, mama reprezinta centrul experientelor sale pe plan fiziologic, psihologic, afectiv si intelectual. Ea reprezinta sursa esentiala a întregii dezvoltari mintale a copilului, precum si sursa de stimuli emotional - afectivi orientati catre copil. Mama este primul contact cu lumea, cu semenii. Relatia dintre mama si copil se realizeaza prin voce, hrana, miros, vedere, sentimentul de securitate, satisfactie, joc, etc. (C. ENĂCHESCU).
Atitudinile materne nocive pot declansa aparitia unei largi game de boli la copil pe plan somatic, psihic sau psiho-somatic. Prin urmare, mama reprezinta pentru copil nu numai o sursa de stimuli cu efect pozitiv, ci si o sursa de frustrari si carente cu efect negativ. În sensul acesta, mama, în raport cu tatal, are un efect mult mai direct, mai important si imediat asupra dezvoltarii copilului.
În timp ce efectele negative ale modelului patern se vor manifesta mai târziu în comportamentul si atitudinile copilului, în modelul personalitatii acestuia, efectele negative ale modelului matern se manifesta precoce, mai ales în sfera emotional-afectiva, vegetativa si somatica.
Asa cum exista anumite tipuri de tata, la fel se poate spune ca exista si anumite tipuri de mama:
a) mama captiva caracterizata prin egoism, arhaism al comportamentului afectiv, caracter imperios, vigilent;
b) mama abuziva este tipul care nu poate desprinde dragostea materna de propria sa persoana;
c) mama nesecurizanta este cea care priveste copilul ca pe un mijloc si nu ca pe un scop;
d) mama intelectuala se caracterizeaza prin ordine, corectitudine, grija pentru echilibrul alimentar si igienic;
e) mama copiilor infirmi este hipergrijulie, scrupuloasa, agresiva uneori fata de infirm.
În ceea ce priveste influenta cuplului familial se considera ca atât mama, cât si tata influenteaza copilul nu doar prin comportamentul lor individual, ci si prin natura relatiilor lor conjugale. Copilul va percepe relatiile conflictuale dintre parinti. Tulburarile din interiorul cuplului vor genera la rândul lor (secundar) turburari din partea copilului. S-a observat ca aproximativ trei sferturi dintre copiii cu tulburari caracteriale si de comportament au parintii despartiti. în cazul copiilor agresivi se constata existenta unor relatii familiale marcate de violenta si agresivitate a parintilor, unul împotriva celuilalt.
Este dovedit stiintific ca un copil care îndura de mic presiunea unei comportari parintesti dure îsi însuseste acelasi fel de comportare; devine dur în relatiile cu ceilalti copii si apoi, la maturitate, cu restul oamenilor,
Argumentul palmelor, al bataii cu cureaua sau vergeaua trebuie sa dispara din "arsenalul educatiei". Parerea ca bataia îndreapta ceva a fost, în nenumarate rânduri, infirmata. La fel s-a prabusit alta prejudecata parinteasca, cea privind caracterul implacabil "rau" al progeniturii lor: ar fi brutal, agresiv, crud doar pentru ca "asa s-a nascut". Lipsa de logica este atât de flagranta, încât parintii , daca afla ca propriul lor copil l-a batut pe altul, recurg tot la bataie. De aici apare o atitudine agresiva a parintilor fata de copil, iar la acesta, o reactie agresiva care se poate interioriza.
Situatia se agraveaza în cazul unui prost climat familial: mizeria materiala, mizeria morala, neîntelegerea, alcoolismul, toate formele de disociere familiala si consecintele lor: copii nelegitimi, copii proveniti din adulter, copii adoptati, etc.
De multe ori, copilul are înclinatia naturala de a-l atrage pe adult pe terenul violentei, de a-l "încerca" astfel. Superioritatea parintelui se dovedeste atunci când acesta se poate stapâni. Daca se lasa "scos din rabdari" înseamna ca a fost "manevrat" de copil; daca însa parintele ramâne lucid, copilul îsi da seama ce înseamna stapânirea de sine, siguranta reactiei sale.
Nepasare, brutalitate, nepricepere, egoism sunt trasaturi de neconceput pentru ceea ce înseamna, în întelesul cel mai direct, notiunea de PĂRINTE. Este normal ca parintii sa aiba dreptul de a folosi mijloace de constrângere, ca si recompensare, însa bataia nu rezolva impasurile, doar le ascunde, pentru ca apoi, dupa un timp, acestea sa erupa cu o vigoare sporita.
Actele de agresivitate aflate pe treapta lor maxima - violenta - sunt de regula, comise de tineri slab atasati mediului în care traiesc, scolile sau profesiunii alese, dar mai exista si cealalta fata a monedei, când exemplul / modelul negativ, mai cu seama al unor oameni apropiati, fie parinti, fie rude, îl pot atrage pe tânar pe o panta extrem de primejdioasa, nociva a manifestarilor antisociale, fatise, curente.
Din punct de vedere psihologic, copilul este si rezultatul naturii relatiilor dintre parintii sai. acest aspect este deosebit de important, iar analiza lui va pune în evidenta aspecte atitudinale diferentiate ale tatalui si ale mamei fata de copil. Ca atare, mama poate respinge copilul sau, dimpotriva, va încerca sa-l orienteze împotriva tatalui sau. Tatal poate cauta, la rândul sau, sa capteze copilul si sa-l orienteze ostil împotriva mamei sale.
De asemenea, copilul dezvolta "interese clandestine si impulsuri subterane", prin aceasta facându-se referire la curiozitatea sexuala a copilului. Ca atare, exista doua categorii de lucruri: decente si indecente, pe de o parte, si pure si impure, pe de alta.
În separarea "decentului" de "indecent" rolul important revine parintilor si mai ales mamei care explica mai mult decentul, indecentul ramânând ca fiind ceva neclar, de neatins. Adesea, mama refuza sa se vorbeasca în prezenta ei despre "chestiuni sexuale", în timp ce tatal pastreaza sfera indecentului prin pozitia sa de autoritate morala suprema. Adesea indecentul este asociat cu sensul de vina.
În comunitatile satesti, copiii realizeaza mai usor diferentele dintre sexe si nu au "misterul" reproducerii, ei considerând aceste lucruri ca fiind normale. si tot în acest mediu, batrânele le sfatuiesc pe tinerele mame ca baiatul sa doarma separat de ele, stiindu-se ca erectiile infantile de la aproximativ 3 ani demonstreaza ca baiatul îsi priveste altfel mama decât fata.
În momentul în care copilul începe sa prezinte modificari determinate de sex, sentimentele parintilor sunt diferite fata de fii si fiice în sensul ca tatal vede în fiu (baiat) pe succesorul lui, singurul care-l poate înlocui în gospodarirea familiei. Dat fiind aceasta, tatal devine mai critic si influentele sale se exercita în doua directii:
a) daca baiatul nu corespunde idealului în care tatal crede, atunci tatal îsi va manifesta ostilitatea si dezaprobarea;
b) "melancolia" tatalui vizând disparitia si înlocuirea sa determina ostilitate din partea lui.
Ca atare, copilul este reprimat în ambele cazuri: ostilitatea tatalui provoaca reactii de raspuns ale copilului tot în sentimente ostile.
La rândul sau, mama nu are sentimente negative fata de baiat, ea nu are decât sentimente de admiratie pentru fiul care va deveni cândva barbat.
Sentimentele tatalui privind fiica - "o repetitie a lui însusi într-o postura feminina" - constau în aceea ca fata îi maguleste vanitatea. În acest sens, se considera ca factorii sociali se amesteca cu cei biologici si, ca atare, tatal este mai tandru cu fata decât cu fiul, în timp ce mama se comporta invers.
Un moment deosebit ce se petrece în jurul vârstei de 7 ani îl constituie intrarea la scoala a copilului când are loc transferul sentimentelor catre o "mama-substitut". Aceasta nu este alta decât învatatoarea care va fi privita cu o tandrete pasionala, dar fara alte sentimente. Acest transfer nu trebuie confundat cu tendinta adolescentului de a se îndragosti de femeia mai în vârsta, Însa, daca mama este prea atasata de copil, mai ales de baiat, sentimentele lui fata de educatoare o fac geloasa; prin urmare, mama devine violenta si îl face pe baiat sa sufere.
Mai târziu în evolutia copilului, apare urmatoarea problema: daca idealul tatalui privindu-l pe fiul sau coincide cu idealul fiului. Când idealul tatalui începe sa se destrame se manifesta nelinistea fiului însotita de emotii contradictorii: - afectiune - neplacere; tandrete - teama. În acest context, idealizarea tatalui scade si, ca atare, sentimentele negative sunt dominante în relatia tata-fiu.
Un alt aspect deosebit de important este existenta Complexului Oedip, acesta fiind un sistem de atitudini tipice pentru o societate patriarhala, iar în jurul vârstei de 6 ani atitudinile copilului includ elemente ale urii si dorintei suprimate.
În general, complexul oedip este un ansamblu organizat de dorinte erotice si ostile, totodata, pe care copilul le resimte fata de parintii sai. Se descriu doua "situatii oedipiene": pozitiva si negativa (C. ENĂCHESCU).
În forma pozitiva se manifesta atractia copilului pentru parintele de sex opus si rivalitate fata de cel de acelasi sex. În forma negativa, copilul manifesta atractie pentru parintele de acelasi sex si ostilitate fata de parintele de sex opus.
S. FREUD pune "complexul oedip" la baza dezvoltarii psihice a individului, la formarea si maturizarea emotional-afectiva a personalitatii acestuia.
Se considera ca, de regula, complexul oedip este lichidat în momentul în care copilul, devenit tânar adolescent, se va identifica cu parintele de acelasi sex, iesind astfel de sub dominatia si dependenta parentala si identificându-se cu noul sau rol. De fapt, este vorba despre un conflict al rolurilor, conflict al unei "situatii triunghiulare" în cadrul careia fiul uzurpa rolul tatalui caruia i se substituie ca rol, în raport cu mama sa care este obligata sa-si schimbe rolul de mama în cel de sotie (C. ENĂCHESCU).
În consecinta, complexul oedip depinde de tipul de viata al familiei si de morala sexuala. Complexul oedip este sursa culturii sau, cum spunea MALINOWSKI, "cultura începe cu reprimarea instinctelor". Deci, cultura presupune o educatie care nu poate continua fara autoritate coercitiva, autoritate care în familie este reprezentata de tata.
Un rol important în cresterea, educarea si formarea personalitatii copiilor o are si modalitatea de formare a cuplului marital. Casatoria se întemeiaza pe fundamente morale, legale si religioase impuse de fiecare societate, precum si pe diverse reguli morale, expectatii economice si anumite comportamente si atitudini ale sotului si sotiei.
Din momentul conceptiei, relatia mama-copil devine o grija a comunitatii în sensul ca mama trebuie sa respecte anumite obiceiuri si sa urmeze anumite ritualuri morale, igienice, religioase.
Se mai vorbeste si despre tipul de familie non-parentala. Aceasta este structura familiala asimetrica formata dintr-un parinte si copilul (copiii) sau (sai), fie prin decesul celuilalt parinte, fie prin divort. fie prin abandonarea familiei de catre un parinte, fie prin decizia de a nu se casatori a parintelui, fie prin adoptiunea realizata de o persoana singura, fie prin nasterea unui copil dintr-o relatie libera, în afara casatoriei.
În cadrul acestui tip de familie, schimbarile din raportul parinte-copil depind de timpul pe care parintele îl consacra copilului, de modul în care efectele separarii au marcat adultul, de stilul de viata, de modul în care adultul dezvolta strategiile de rezolvare a problemelor de viata.
În concluzie, am putea spune ca familia îndeplineste un rol deosebit de important în cresterea, dezvoltarea si formarea personalitatii copilului. ca atare, functiile sale sunt multiple, dupa cum urmeaza:
functia economica;
functia reproductiva;
functia de socializare cu câteva subfunctii:
a. integral-formativa;
b. psiho-morala;
c. social-integrativa;
d. cultural-formativa.
functia de solidaritate care se refera la :
a. relatia conjugala;
b. relatia parentala;
c. relatia fraternala.
functia afectiv-sexuala (sau sexuala si reproductiva).
1.2.2. COMPARAŢIE CENTRUL DE PLASAMENT -
sCOALA DE MASĂ
Familia si copilul reprezinta elementele de baza ale societatii; familia fiind cadrul în care copilul se naste, creste, se dezvolta si implicit, îsi formeaza personalitatea.
Pâna la FREUD, se considera ca viata propriu-zisa, în special cea psihica, începe odata cu nasterea individului, parcurgând etape succesive de dezvoltare-maturizare. Acest punct de vedere este sustinut de teoria lui J. PIAGET.
Dupa O. RANK, în procesul de formare si crestere a personalitatii individuale, se disting patru faze majore:
faza familiala care considera ca viata începe cu o unire, reprezentata prin cuplul marital. Nasterea individului va reprezenta o experienta psihotraumatizanta pentru copil ("traumatismul nasterii"), accentuata de sectionarea cordonului ombilical, ca simbol al separarii de mama a acestuia. Urmeaza apoi e etapa de crestere si de desprindere treptata a copilului de parintii sai, în special de mama, cu iesirea acestuia de sub controlul si autonomia materna.
faza sociala este considerata ca fiind o "renastere" prin afirmarea externa a individului, concomitent cu separarea completa a acestuia de familia sa de origine. Este faza formarii si a lichidarii complexului oedip.
faza artistica reprezinta unirea individului cu natura, cu realitatea, cu lumea. Ea se caracterizeaza prin dominarea gândirii, considerata tot ca un proces de afirmare sociala, de dobândire a prestigiului si autoritatii individuale.
faza spirituala este considerata a fi faza superioara, corespunzatoare idealurilor etice si spirituale ale individului. Ea este privita ca fiind un proces de afirmare deplina a persoanei respective. Aceasta faza este caracterizata prin identificarea individului cu anumite idealuri spirituale, ideologice sau filosofice, reprezentând în fond momentul desavârsirii fiintei sale (vezi schema - O. RANK).
Pornind de la aceasta "structura" de formare a personalitatii - oferita de O. RANK - nu putem sa nu punem urmatoarea întrebare "Tot asa este si în cazul copiilor lipsiti de parinti, a caror personalitate se formeaza în Centrele de Plasament ?"
Pentru a raspunde la aceasta întrebare vom porni de la o problema cu caracter general, si anume Cum ajung acesti copii în centrele de plasament? Raspunsul tine de câteva situatii de o extrema importanta:
a. parintii copilului sunt decedati, necunoscuti, pusi sub interdictie;
b. parintii sunt declarati judecatoresti morti sau disparuti;
c. parintii sunt decazuti din drepturile parintesti;
d. copilul este pur si simplu declarat abandonat;
e. dezvoltarea sau integritatea morala a copilului este periclitata în familie din motive în / dependente de vointa parintilor.
În cele mai grave situatii - atunci când parintii sunt dezinteresati, reci, distanti, pasivi în ceea ce priveste formarea si educarea propriului copil - acestia (copiii) prefera sa locuiasca pe strada, în parcuri, în gurile de canalizare.
În acest sens, avem de-a face cu doua situatii-problema: fuga si vagabondajul. Dictionarul explicativ al limbii române contemporane (DEX) defineste astfel cuvintele fuga si vagabondare:
# fuga este deplasarea cu pasi repezi; alergare, goana, parasirea grabnica a unui loc pentru a scapa de o constrângere sau de o primejdie;
# vagabondare înseamna a rataci fara tinta, hoinarind dintr-un loc într-altul; traind ca un vagabond.
Prin urmare, fuga este egala cu parasirea casei parintesti, a scolii, având poate un tel, scop, directie, pe când vagabondarea este egala cu ratacirea de colo, colo, fara tinta.
La rândul sau, NORBERT SILLAMY în Dictionarul psihologiei încearca sa fie si mai exact:
fuga înseamna plecare de la domiciliul sau (la copil, fiind epilogul unui conflict cu anturajul, câteodata reactie la opozitia fata de mediul care nu-l satisface, totodata o speranta confuza de a gasi aiurea ceea ce i-a fost pâna atunci refuzat);
vagabondarea se refera la aceea ca vagabondul nu se fixeaza nicaieri, nu are domiciliul fix, este unul care îsi urmeaza "visurile", construindu-si un fel de "fabula traita" (DUPRE). La copii, vagabondajul apare în special la indivizii emotivi - de exemplu: frica de a se întoarce acasa din cauza unei note proaste luata la scoala - , la cei instabili si lipsiti de suport afectiv - abandon, dezmembrarea familiei . . .
Consecintele fugii sunt adeseori extrem de serioase: furt, agresivitate. În orice caz, este vorba despre un comportament specific neadaptatului. În acest sens, relatia dintre ele ar putea fi astfel schematizata:
furt de-acasa - fuga de-acasa - grup - agresivitate;
fuga de-acasa - grup - furt social - agresivitate;
grup - furt de-acasa - fuga de-acasa - agresivitate;
grup - furt social - fuga de-acasa - agresivitate;
furt de-acasa - fuga de -acasa - prostitutie etc;
Distanta dintre ele este data de durata: fuga are un caracter de criza, iar vagabondajul este un fenomen complex având o desfasurare în timp. În functie de cauze, fuga are diverse forme: forma de pulsiune emotiva, ca rezultat al unei stari conflictuale cu scoala, cu familia, o situatie familiala deosebita generata de disocierea caminului, lipsuri materiale, tendintele revendicative, hebefreniile "de orgoliu". Fuga mai poate fi o expresie a unei dorinte de aventura, de evadare pentru a vedea lucruri noi, în special pentru a întâlni si a trai o experienta imaginara indusa printr-o sugestibilitate infantila din lecturi sau din influente relationale.
Vagabondajul este o reactie organizata care apare din lipsa de atasament familial sau fata de o constrângere dificil suportata; de asemenea, poate fi rezultatul imitatiei si al sugestiei ca si al tentatiei de "socializare" prin intrarea într-o banda (N. MITROFAN). Durata variaza de la fuga de o jumatate de zi, pâna la marile fugi, de 2 - 3 luni, în care subiectul se asociaza cu persoane psihopate si traiesc din experiente la baza carora stau cele mai diverse manifestari antisociale.
Centrele de plasament ofera acestor copii cu probleme de adaptare sau lipsiti de o familie, un sistem de educatie, un model scolar si familial, în general, un substitut pentru parintele absent din procesul de formare si dezvoltare a personalitatii acestor copii.
În primul rând, educatia în centrele de plasament raspunde unor nevoi speciale si, deci, implica si formarea unor obiective complementare celor generale de educatie si învatare.
În acest sens, conceptul de nevoie este definit extrem de diferit. Unii asociaza conceptul cu ideea de lipsa, carenta, altii de motivatie, de tensiunile din organism, iar altii se refera la notiunea de dorinta.
Definit sintetic, conceptul de nevoie s-ar rezuma la o exigenta impusa de mediul natural sau social care ar pendula între doua tipuri mari de nevoi: nevoi înnascute (naturale, fiziologice), primare, inerente organismului si nevoi câstigate, ambele fiind surprinse în ierarhia nevoilor din piramida lui MASLOW si anume:
primul nivel cuprinde nevoile fiziologice (hrana, caldura);
al doilea nivel cel de securitate (protectia împotriva pericolelor);
al treilea nivel, apartenenta si dragoste (dragoste, afectivitate, prietenie);
al patrulea nivel, respectul de sine (încrederea în sine, respectul fata de altii);
al cincilea nivel, realizarea personala (posibilitatea de a-si dezvolta potentialul ).
Prin urmare, formarea personalitatii si felul în care individul îsi rezolva propriile sale situatii de viata priveste procesul de crestere, dezvoltare si socializare al individului. La aceasta contribuie doua elemente deosebit de importante:
a. influenta modelului socio-cultural, reprezentata prin urmatoarele aspecte: asocierea la grupurile delictuale; nivelul de instructie scolara sau culturala a individului; structura grupului familial de origine; apartenenta la o anumita clasa sociala; statutul de emigrant sau / si de minoritar etc;
b. trasaturile individuale reprezentate prin: vârsta, sex, nivel de inteligenta, constitutia bio-psihica; boli psihice actuale sau anterioare; prezenta sau absenta unor infirmitati etc.
În ceea ce priveste formarea personalitatii copilului, intereseaza trei elemente si anume:
imaginea de sine "baiat bun" (admis); "baiat bun" (respins);
raporturi si evolutie frustrari si carente afective; traume psihosociale, familiale, profesionale;
tulburari psihice de comportament, nevrotice, psihice, psihopatice (c. enachescu).
Situatia de frustrare mai sus amintita, determina adoptarea unui comportament agresiv adoptat, în ultima instanta, atât ca o forma de adaptare, cât, mai ales, ca o compensare, ca o forma de contra-reactie la starea de frustrare deja existenta. Aceasta agresivitate provine dintr-o grava insatisfactie afectiva. Tonusul agresiv al relatiilor oferite copiilor "fara familie" se masoara, deci, nu numai prin bataie, ci si prin absenta afectiunii (tot un act ostil la adresa copilului). Comportamentul agresiv al copilului lasa, de aceasta data, sa se întrezareasca un profund sentiment de insatisfactie fiind, asadar, tot de origine frustranta.
Absenta unui model parental real care sa reprezinte autoritate, protectie si afectivitate are consecinte serioase asupra formarii copilului. Instinctele, în loc sa fie anulate, vor fi eliberate sub forma agresivitatii si a conduitelor de violenta învatate, care vor servi ca forme de "adaptare-integrare" sociala a acestor indivizi în societate (C. ENĂCHESCU).
Copiii nedoriti de parinti, abandonati de acestia, fara familie, vor avea în locul protectiei afective situatii frustrante si carente emotionale. Ei se vor forma ca personalitati agresive, pentru care societatea este o "piedica" si o "zona de interdictie".
Lipsa modelului familial are consecinte negative asupra maturizarii lor emotional-afective, intelectuale, în integrarea sociala, în comunicarea si relationarea cu ceilalti, în final, în ceea ce priveste propria lor identitate. Lipsa modelului va face ce "identitatea" acestora sa se formeze în raport cu cea a grupelor similare de indivizi "subsocializati", grupuri de delincventi, de vagabonzi, de prostituate. Ei devin fie dependenti sociali, fie sociopati antisociali. Pulsiunile primare, lipsite de cenzura Supra-Eului moral, le vor conferi un profil psihologic specific.
1.3. RELAŢIA ADAPTARE - FRUSTRARE - AGRESIVITATE
1.3.1 DEFINIREA CONCEPTELOR sI RELAŢIA DINTRE ELE
Omul trebuie sa se adapteze mereu la mediul în care traieste, la evenimentele de viata cu care este confruntat. El trebuie sa înfrunte piedici, sa suporte conflicte, sa învinga frustrari sau sa depaseasca situatiile stresante.
Adesea omul urmareste realizarea mai multor scopuri, aspiratii, dorinte. Resursele endogene sau exogene de care dispune persoana umana sunt însa limitate. Din punct de vedere psihologic, atunci când se impune o alegere între motive diferite, mutual exclusive, apare un conflict. În acest caz, asupra individului se exercita doua sau mai multe forte cu valente diferite, dar de intensitate aproximativ egala. În functie de caracterul acestor forte se stabilesc trei tipuri de situatii conflictuale:
Conflictul atractie - atractie (A - A) este situatia în care alternativele puse în fata individului sunt la fel de dezirabile, adica ambele valente sunt pozitive. De obicei, în cazul acestui tip de conflict deciziile sunt luate rapid, dupa o scurta perioada de oscilatie. Uneori însa, când alegerea este foarte importanta, conflictul A - A poate genera comportamente neadaptive.
Conflictul de tip evitare - evitare (E - E) apare în cazul în care subiectul trebuie sa aleaga între variante la fel de indezirabile (ambele valente sunt negative). Uneori se cauta "raul cel mai mic". Alteori solutia apare în evaziunea fizica sau imaginara ori în comportare agresiva.
Conflictul de tip atractie - evitare (A - E) apare atunci când un scop are atât aspecte (valente) pozitive, cât si negative. Subiectul îsi dezvolta o atitudine ambivalenta, simtindu-se în acelasi timp atras si respins de un obiect-scop sau o sarcina. Acest tip de conflict este cel mai frecvent în viata de zi cu zi. el apare mai ales sub forma alegerii între doua sau mai multe alternative care au simultan atât valente pozitive, cât si negative.
Un conflict nerezolvat sau cronicizat este o sursa de FRUSTRARE. Aceasta se defineste ca fiind starea celui care este privat de o satisfactie legitima si este înselat în sperantele sale.
Frustrarea poate fi datorata absentei unui obiect (de exemplu, lipsa de mâncare pentru un om înfometat), lipsei de bani, de loc de munca sau întâlnirii unui obstacol în calea îndeplinirii dorintelor (boala, fonduri nesatisfacute, dificultati de încadrare). Frustrarea se manifesta în cazul în care nu se obtine ceva la care persoana considera ca ar avea dreptul (o provocare, o evaluare sportiva, etc.). Dificultatile sunt denumite externe când sunt provenite din mediu si interne când ele depind de individ.
Nu stim daca o situatie este frustranta pentru un individ decât studiind comportamentul sau. Reactiile la frustrare sunt foarte variate: ele depind de natura agentului frustrant si de personalitatea celui care este supus acestuia. În general, raspunsul este agresiv. Agresivitatea poate fi dirijata spre un obstacol, deplasata pe un substitut sau reîntoarsa catre sine. În unele cazuri, agresiunea total inhibata este înlocuita de regresia la un stadiu anterior de dezvoltare (reaparitia unei conduite vechi) sau poate fi dirijata spre exterior, extrapunitiva sau se converteste în reactie de autoacuzare, deci se îndreapta spre interior, devenind intrapunitiva. Ea poate fi si apunitiva, adica minimalizata la extrem ca semnificatie si importanta.
Fiecare din reactiile la frustrare pot fi de persistenta asupra obstacolului sau situatiei frustrante sau de aparare de sine sau, în fine, raspunsul poate fi orientat spre gasirea unei solutii. Data fiind importanta lor si momentul când se produc, frustratiile antreneaza consecinte mai mult sau mai putin durabile la cei ce le-au suferit. Ele sun cu atât mai grave cu cât se manifesta mai precoce si mai frecvent.
R.SPITZ a constat ca, în general, copiii privati de mama prezinta o sensibilitate crescuta la infectii banale în raport cu ceilalti. Frustratiile mai putin grave, ca privirea de blândetea materna, au consecinta caracteriale. Copilul devine egoist, hipersensibil si dependent de parintii sai. Educatia nu consista în a suprima frustratiile, ci în a le doza în functie de rezistenta individului.
Asadar, prin frustrare (unii spun frustratie) se desemneaza doua fenomene: fie împiedicarea cuiva sa-si realizeze un drept sau o dorinta, fie starea psihica ce rezulta din acest blocaj. Noi vom studia aspectul psihologic. Frustrarea unei persoane duce la o crestere a tensiunii si la o serie de reactii.
Vorbim de o bariera numai când un obstacol este recunoscut, este trait ca atare de persoana respectiva. De exemplu, debilitarea unui copil poate împiedica începerea scolii primare. Ea ar putea fi o bariera pentru parinti, daca ei doresc sa-l vada la scoala, dar nu si pentru copil, care nu vrea sa înceapa învatatura. Barierele sunt obiective sau subiective.
Barierele obiective pot fi fenomene ale naturii: o inundatie împiedica o familie sa faca o excursie de mult dorita. Dar pot fi si e natura sociala, când o persoana doreste sa ocupe un post, iar la un concurs se prezinta si alt candidat, mai bine pregatit, sau daca o prejudecata sociala interzice unui tânar sa se casatoreasca cu o fata facând parte din alta etnie.
Barierele subiective tin de persoana frustrata. ele pot fi de ordin fizic: vederea slaba este o piedica pentru a deveni sofer profesionist. Pot avea si un caracter psihic, atunci când absolventa unui liceu vrea sa urmeze arhitectura, dar nu are deloc aptitudini pentru desen. Distinctia dintre subiectiv si obiectiv nu este asa neta în unele cazuri. De pilda, tânarul împiedicat la realizarea casatoriei de o prejudecata, sufera si un blocaj subiectiv, deoarece numai fiindca a devenit o convingere proprie, ea constituie o bariera.
Reactiile fata de bariere sunt urmatoarele:
1) eliminarea barierei;
2) ocolirea obstacolului;
3) reactii compensatorii:
a) substituirea motivului cum e cazul unui student la conservator, îndragostit de o colega care se marita cu altcineva. Aceasta frustrare puternica îl poate face pe tânar sa înzeceasca eforturile sale profesionale (pâna atunci minore) si sa ajunga un mare cântaret. Daca iubirea sa ar fi fost satisfacuta, probabil ca n-ar fi ajuns la o asemenea performanta.
ALFRED ADLER a subliniat acest gen de reactii: oamenii care au o inferioritate vadita tind sa si-o compenseze, cautând sa-i domine pe ceilalti într-un domeniu sau altul. el se foloseste de exemplele unor dictatori: Napoleon, Franco; toti au fost mici de statura (ceea ce ar crea un complex de inferioritate ). Uneori, efortul de compensare este enorm: se vorbeste de "supracompensare". Un astfel de caz este cel al unei atlete americane. În copilarie, a avut paralizie infantila, dupa care a ramas cu unele dificultati la mers. Trebuind sa faca exercitii recuperatorii, ea s-a îndârjit în asa masura, încât a devenit alergatoare de performanta, ajungând chiar campioana.
b)substituirea obiectului reactiei.
4) reactii de aparare a Eului. Termenul a fost creat de S. FREUD pentru a descrie o serie de reactii la frustrare. El a insistat îndeosebi asupra refularii.
a) refularea reprezinta actul prin care negam complet un conflict si motivul sau principal. Dar procesul nu este constient, nu ne mai dam seama de existenta lor. Nu orice inhibitie este o "refulare", ci doar aceea deosebit de intensa, în asa fel încât persoana ignora cu sinceritate existenta lui.
b) compensarea prin fantezie Când cineva are insuccese repetate sau se loveste de bariere insurmontabile, se consoleaza oarecum în visare. În doze mici, visarea creaza oarecare destindere momentana. Devine însa periculoasa, când este însotita de consumul alcoolului si mai grav de droguri.
c) identificarea Adultul care a dorit în tinerete sastudieze medicina si n-a reusit, se identifica, se transpune în locul fiului sau si face toate eforturile pentru ca acesta sa realizeze cariera visata de el.
d) proiectia. Când este vorba de o bariera subiectiva, deficienta este uneori atribuita altuia, proiectata asupra lui, astfel încât sa i-o poata reprosa.
e) rationalizarea reprezinta un mod de gândire eronat în sensul atribuirii de motive superioare unei conduite reprobabile. De exemplu, un membru al partidului nazist îsi denunta fratele de a fi înlesnit fuga unui evreu. el o face cu convingerea de a contribui la triumful cauzei, când, în fond, la baza a stat ura sa împotriva fratelui preferat si rasfatat de parinti.
f) atitudinea reactionala o constatam atunci când cineva împiedicat sa-si realizeze o dorinta, actioneaza într-un sens contrar ei. Când mama interzice baiatului sa mearga la cinema si-l îndeamna sa se joace în curte, el se înfurie si se apuca de învatat!
Frustrarea a fost conceputa din punct de vedere obiectiv, comportamental ca situatie frustranta sau din perspectiva individului, ca sentiment al frustrarii, ca un dezechilibru afectiv rezultat din blocarea realizarii unor dorinte, aspiratii, scopuri, etc.
Dintr-o perspectiva integrationista, frustrarea se defineste ca o reactie afectiva la o situatie perceputa ca frustranta. Deci, nu situatia ca atare este frustranta, ci situatia perceputa, înteleasa, are aceasta caracteristica. Actele de inechitate, ironiile sarcastice, asteptarile prelungite si esuate, aspiratiile nerealizate, refuzurile sunt situatii de frustrare. Reactiile generate de aceste situatii sunt dezechilibrul afectiv (de exemplu, mânia) înjuratura, riposta verbala, atacul fizic.
Reactiile comportamentale imediate la frustrare pot fi considerate consecinte sau simptome ale frustrarii si pot fi cuprinse în câteva categorii:
Neastâmparul si tensiunea. Copilul privat de jucaria dorita devine neastâmparat, se agita sau plânge, strânge pumnii, înclesteaza falcile. ele pot fi însa substituite (supt deget, mestecat de guma, fumat, etc).
Agresivitatea Foarte adesea persoana frustrata dezvolta o reactie agresiva. Frustratia - sustine J.DOLLARD si colaboratorii sai - tinde sa provoace o agresiune directa asupra sursei frustrarii. Agresiunea este cu atât mai mare cu cât frustrarea este mai accentuata.
Agresivitatea este directa când este îndreptata spre sursa frustrarii (persoana, obiect sau situatie). De exemplu, copilul ataca partenerul de joaca ce i-a luat jucaria.
Când este îndreptata asupra unui obiect (de exemplu, obstacol fizic)agresivitatea poate avea valente adaptative, devenind un mod eficace de rezolvare a problemelor.
Exista si situatia când sursa frustrarii este ambigua, intangibila sau prea puternica. În acest caz agresivitatea este deplasata asupra altor obiecte sau persoane decât cele care constituie sursa frustrarii. Cautarea unui "tap ispasitor" este expresia unei agresivitati deplasate. De obicei, aceasta agresivitate vizeaza victime inerente, lipsite de aparare pe plan individual sau grupuri sociale.
Uneori reactia la frustrare este de apatie, izolare sau indiferenta. Se pare ca apatia este reactia mult mai raspândita pentru introvertiti, asa cum agresivitatea este specifica persoanelor extravertite. Trebuie tinut cont de faptul ca reactia la frustrare poate fi rezultatul unei învatari ca oricare alta deprindere. Un copil care, fiind frustrat a ripostat agresiv si, prin aceasta reactie a înlaturat sursa frustrarii, va dezvolta o reactie si în alte situatii frustrante. În cazul în care reactia agresiva nu a fost recompensata (nu a eludat sursa frustrarii) dupa tentative nereusite, repetate, va duce la formarea unei reactii apatice.
Reactia apatica poate avea, uneori, valente adaptive deosebite. Atunci când frustrarea este foarte intensa si de lunga durata, apatia, detasarea este mai adaptiva decât o agresivitate fara sanse de reusita. Reactia apatica prelungita poate duce însa la o depresie sau la sinucidere.
Iesirea din apatie se face prin redobândirea interesului pentru anumite probleme, asigurarea unui suport social (prieteni, familie, etc.) sau prin efectuarea unei activitati, indiferent de gen.
Evaziune în imaginar. Uneori, în cazul unei frustrari deosebite, individul înceteaza cautarea solutiilor reale. Problema este trecuta în registrul imaginarului si capata solutii imaginare. De exemplu, copii privati de posibilitatea efectuarii unor constructii din obiecte materiale începeau sa-si închipuie, sa deseneze sau sa vorbeasca de posibila constructie.
Evaziunea se desfasoara în visul cu ochii deschisi (daydreams) sau în visul din timpul somnului. Evaziunea în imaginar are valente pozitive: diminueaza agresivitatea, reduce tristetea, etc. dar perpetuata, ea duce la pierderea capacitatii de a distinge între fantasme si realitate, cu consecinte psihotice.
Stereotipia. Adaptarea la cele mai multe dintre situatiile pe care le întâlnim presupune flexibilitatea cognitiva si comportamentala. Daca însa intervine o frustrare, unii subiecti tind sa repete mereu aceleasi comportamente stereotipe; reiau "orbeste" o actiune care s-a dovedit neeficace.
Dupa ce se formeaza, o stereotipie este foarte greu de schimbat. Chiar daca individul are si alte alternative obiective, fixatia sa comportamentala anuleaza practic realitatea psihologica a acestor alternative.
Uneori stereotipia are efecte adaptative. Refugiul în automatism reduce anxietatea, sporeste perseverenta, dilueaza presiunea unor probleme pentru care individul nu are înca solutii, etc.
Regresia Confruntat cu o situatie frustranta, individul poate recurge la un comportament din copilarie care i-a conferit securitate (de exemplu, va striga numele mamei) sau la un comportament simplist, primitiv, anterior aparitiei frustrarii.
De exemplu, copii frustrati în jocul lor au renuntat la joaca recurgând la comportamente revolute: leganarea, suptul degetului, etc.
Regresia poate fi atât comportamentala, cât si afectiva. Într-o perioada de tristete pricinuita de nerealizarea unei dorinte, revederea unor fotografii dintr-o perioada fericita ne poate induce emotii similare.
Ca atare, se poate spune ca reactiile imediate la frustrare au atât valente pozitive , cât si negative. Daca ele fac mai suportabila situatia de frustrare, daca consecintele lor ulterioare sporesc adaptabilitatea persoanei, ele sunt expresia încercarii de a rezolva frustrarea. Daca, însa, aceste reactii se prelungesc dupa stingerea frustrarii sau daca sunt transferate la situatii necorespunzatoare, atunci sunt semnul unei tulburari a echilibrului psihic. Decontextualizate si automatizate, reactiile imediate la frustrare devin mecanisme de aparare, de adaptare.
Astfel, se cuvine sa spunem câteva lucruri si despre ADAPTARE. Aceasta se defineste ca fiind conduita sau comportamentul ce pune organismul în conditii de repliere supla la conditiile variabile ale mediului în care acesta traieste. Ea reprezinta capacitatea organismului de a se modifica în raport cu schimbarile intervenite în conditiile sale de viata si prin care el devine apt de a îndeplini functiile sale.
Adaptarea este efortul permanent de a raspunde, pe de o parte la dubla exigenta a identitatii personale, a constantei interne si, pe de alta parte, la diferentierea impusa de obstacolul sau rezistenta lumii exterioare.
Adaptarea se caracterizeaza ca fiind echilibrul care exista între actiunile organismului asupra mediului si invers. Deci, adaptarea este o dubla miscare: de asimilare (un anumit fel de a aborda realitatea exterioara) si de acomodare (un anumit fel de a utiliza schemele de comportament anterior elaborate, în raport cu situatia actuala), acesta nefiind altceva decât inteligenta considerata de a fi un instrument subtil al adaptarii.
De altfel, J. PIAGET* a si deschis doua mecanisme principale ale adaptarii: asimilare si acomodare. Prin asimilare, individul îsi antreneaza capacitatile înnascute cautând ocazii de a le exercita. În acomodare conditiile existentei determina modalitati de adaptare. Capacitatea individuala de adaptare este dependenta de temperament, dar si de atitudinile caracteriale, de tendintele, nazuintele personalitatii.
Aspectele cele mai subtile ale adaptarii se fac în conditiile mediului social si se structureaza ca forme de interogare în familie, grupuri sociale, profesiune, colectivitati informale si organizate. Acestea creeaza un profil complex si multidimensionat de roluri si statute sociale prin care se exercita drepturile si responsabilitatile omului în societate.
Asadar, adaptarea sociala permite valorificarea personalitatii, capteaza si alimenteaza aportul si creatia ei.
În psihanaliza, adaptarea este considerata ca fiind un mecanism de aparare a Eului (FREUD). Atât adaptarea cât si apararea constituie mecanisme de homeostazie, de pastrare a echilibrului personalitatii si ele duc la consolidarea si constanta Eului.
Spunem mai sus ca o reactie la frustrare, ca si o forma de adaptare este AGRESIVITATEA. Dar ce este agresivitatea ?
Agresivitatea este unul dintre cuvintele cunoscute de toata lumea, dar conceptul de agresivitate ocupând un vast câmp al comportamentului uman si de aceea este greu de definit.
Piaget J.- ,,Psihologia inteligentei,, , Ed.Stiintifica, Buc. 1965
Cu toate acestea, agresivitatea este o notiune ce deriva din latinescul agressio care înseamna a ataca. Este deci, o stare a sistemului psihofiziologic prin care persoana raspunde printr-un ansamblu de conditii ostile în plan constient, inconstient si fantasmatic, cu scopul distrugerii, degradarii, constrângerii, negarii sau umilirii unei fiinte pe care agresorul le simte ca atare si reprezinta pentru el o provocare (PĂUNESCU).
Dictionarul WALLMAN defineste agresivitatea ca fiind tendinta de a arata ostilitate prin manifestare de acte agresive; tendinta de a depasi opozitiile întâlnite; tendinta de autoafirmare prin promovarea neabatuta a propriilor interese; hiperenergie în atitudini si reactii; tendinta permanenta de dominare în grupul social sau comunitate.
Asadar, agresivitatea exprima însusirea de a fi agresiv - comportamentul caracterizat prin acte de atac, de opunere categorica, tendinta de distrugere. Conduitele agresive sunt sanctionabile deoarece provoaca suferinte. Exista forme de agresivitate contorsionate spre sine însusi ca si forme latente si exprimate ale agresivitatii.
Se considera ca agresivitatea are la baza impulsuri înnascute sau instincte.
Totusi exista rezerve fata de aceasta opinie. KONRAD LORENZ a evidentiat (în 1966) faptul ca la animalele cunoscute ca foarte agresive este discutabila agresiunea ca instinct de baza, interspecii, daca convietuiesc împreuna în ontogeneza timpurie. În schimb, daca de mici, puii acestor animale încep sa ucida, devin agresivi si cu instincte de vânatoare încarcate.
Dupa DOLLARD, agresiunea este rezultat al frustratiei (deci este determinata de conditii de existenta). Frustratia duce totodata la agresivitate, dupa acest autor.
MILLER restrânge prin ipoteza, considerând ca frustratia duce doar uneori la agresiune si agresivitate. Ca atare, agresivitatea ca impuls este legata de învatarea sociala. Exista diferente de conduite agresive în functie de nivelul cultural. În colectivitati exista o anumita cantitate de agresivitate stimulata de competitivitate (WHITE).
Ca atare, se impun trei idei:
(1) Exista o anumita cantitate de agresivitate la care trebuie sa se faca adaptarea chiar în ontogeneza
(2) Energiile agresive pot fi canalizate spre actiuni sociale constructive, pozitive prin care se pot satisface trebuinte ce din lipsa pot fi surse de frustratie si agresivitate.
(3) Se pot utiliza activitati competitive (sport - de echipa si de performanta) care consuma agresivitatea înainte de a se transforma într-o componenta comportamentala stabilizata violenta.
Agresivitatea a fost studiata si de psihanalisti precum LAGACHE, J. LACAN. Se considera ca masochismul sau autopedepsirea sunt forme convertite de agresivitate. Tendinta de autodistrugere si instinctul accentuat al mortii - la fel.
Agresivitatea autopedepsirii exprima o opozitie a persoanei împotriva sa însasi - care se focalizeaza în imaginea de sine în situatiile de percepere si intuire a posibilitatii de alterare provocata eventual de "alter".
Dupa freudisti agresivitatea latenta trece prin diferite stadii, fiind mai concentrata expresivitatea ei în "stadiul oglinzii" (pubertate) când se formeaza functiile multiple ale Eului.
CAPITOLUL II
PROBLEMATICA AGRESIVITĂŢII ÎN PSIHOLOGIE, PSIHOPEDAGOGIE sI PSIHOPATOLOGIE
2.1. NORMALITATE sI DEVIANŢĂ ÎN CONDUITA
SOCIALĂ
2.2. AGRESIVITATE sI COMPORTAMENT AGRESIV
2.3. FORMELE DE MANIFESTARE ALE
AGRESIVITĂŢII
2.4. AGRESIVITATEA ÎN CADRUL GRUPULUI
2.1. NORMALITATE sI DEVIANŢĂ
2.1.1. DEFINIREA CONCEPTELOR:NORMALITATE sI DEVIANŢĂ-COMPARAŢIE-
Omul este "fiinta cugetatoare reflexiva (DESCARTES), este "masura tuturor lucrurilor" (PROTAGORAS), este "fiinta constienta care aspira catre universal prin integrarea pancosmica" (P. TEILHARD de CHARDIN).
În general, persoana umana are urmatoarele caracteristici: se autoreflecta; se desprinde de lume printr-un proces de individualizare; are o identitate proprie, care-l diferentiaza de ceilalti; se proiecteaza în transcendenta, aspirând catre un ideal; este fiinta inteligenta care descopera, cunoaste si creeaza; are capacitatea de a realiza o relatie de comuniune sufleteasca cu celelalte persoane (C. ENĂCHESCU).
Acestea ar fi caracteristicile persoanei umane normale. Dar ce este normalitatea?
Conceptul de NORMALITATE este strâns legat de valorile si normele unei culturi si de ideile social-politice ale epocii istorice respective. Acestea însa, în cazul omului, pornesc de la aprecierile de ordin biologic, vizând starea de echilibru fiziologic al organismului, ca sistem vital.
J. de AJURIAGUERRA* sustine ca "de fapt, normalitatea ca atare nu exista, ea fiind o creatie în cadrul posibilitatilor care ne sunt date si a achizitiilor pe care le-am dobândit". Normalitatea se defineste si se apreciaza în raport cu adaptarea.
În general, NORMAL este considerat comportamentul psiho-social al majoritatii populatiei unei colectivitati umane, conform normelor social-juridice si valorile modelului cultural. Tot ceea ce se situeaza în afara acestor limite-cadru sunt forme neobisnuite de comportament. Unele dintre ele au caracter antisocial având un caracter rau, negativ din punct de vedere etico-moral.0
Definindu-se comparativ cu starea de normalitate, care reprezinta echilibrul psihic si social, ANORMALITATEA este starea de dezechilibru psihic si social.
În ceea ce priveste caracteristicile starii de echilibru (ale normalitatii), CL. HERZLICH distinge urmatoarele aspecte: starea de bine fizic; absenta oboselii; starea de bine psihic; egalitatea dispozitiei emotionale; eficienta activitatii; relatiile pozitive cu ceilalti; adaptarea la realitatea si la situatiile vietii. În functie de existenta acestora, individul adopta un comportament adecvat normal.
Ajuriaguerra J. - ,,Manual de psihiatrie infantila,,.Masson , Paris,1974
Opus acesteia, ANORMALITATEA reprezinta orice abatere de la norma. Ea este o stare de dezechilibru pe mai multe planuri: dezechilibru individual; dezacord în relatiile interpersonale; inadaptare sociala sau la situatiile vietii; devianta comportamentala; nonconformism în raport cu sistemul de valori ale mediului socio-cultural; ostilitate fata de semeni, de grupul social sau institutii.
Prin urmare, un rol esential îl are conceptul de norma sociala. Orice individ poate fi o persoana care utilizeaza, transforma sau creeaza normele sociale, cum în egala masura, poate sa le violeze prin modul lui de viata, comportament sau actiuni. Asadar, DEVIANŢA este o violare a normelor sociale, care constituie ghidul comportamentului. Din aceste considerente, societatea eticheteaza asemenea conduite ca având un caracter negativ, antisocial, de tip deviant si le condamna.
În timp ce anormalitatea presupune o tulburare de ordin structural sau functional a organismului, a corpului sau a psihicului, devianta presupune o tulburare de functionalitate a relatiilor sociale; o diminuare a capacitatii de adaptare sociala a individului.
Pentru E. SCHUR, devianta implica un mod particular de "a fi" sau de "a face" ale individului cu caracter deviant în raport cu normele impuse de societate, care apar în cadrul comportamentului acestuia si care fac ca persoana respectiva sa se discrediteze în raport cu normele morale, religioase si social-juridice ale grupului social caruia îi apartine.
Relatia dintre vârsta si înclinatiile catre comiterea de acte antisociale pare a fi, dupa multi autori, indiscutabila. Astfel, dupa ADOLPHE QUETELET, "vârsta constituie, fara posibilitate de contrazicere, cauza care actioneaza cu cea mai mare energie pentru dezvoltarea sau pentru atenuarea înclinatiei la comportamente agresive (crima)".
Dupa cum arata C. OANCEA limitele cadrului social în care traiesc copiii sunt destul de neclar delimitate. Modelarea copilului depinde foarte mult de atitudinile parentale, prin care se întelege setul de convingeri si conceptii care le conduc, în practica, conduita. La aparitia în familie a unui copil handicapat motor epileptic, psihotic sau numai cu anumite particularitati de reactivitate, reactiile parentale tind sa capete caracterul de rejectie sau de supraprotectie.
În acest sens, C. OANCEA da urmatoarele exemple :
Categoria copiilor greu educabili. Acesti copii hiperexcitabili, instabili si cu reactii exagerate, determina adesea atitudini parentale de rejectie, care ar impune o limitare extrema a libertatii de actiune a copilului. Asa s-ar constitui "comportamentul patologic agresiv" si "reactia agresiva nesocializata prelungita".
A doua categorie de cazuri este aceea a copiilor adoptati. Tulburarile de comportament la acestia au o frecventa dubla fata de copiii neadoptati. Frecventa crescuta ar rezulta din nepotrivirea dintre expectantele parintilor si temperamentul copilului.
Alta situatie este aceea a tinerilor minori cu tulburari de comportament în crize, datorita unor exacerbari pulsionale. Atitudinea parentala de impunere brusca si violenta a unui regim de viata extrem de restrictiv, cu certuri si conflicte foarte dure, poate genera, de asemenea, reactii agresive nesocializate.
Atitudinea parentala de hiperprotectie, cu împiedicarea accesului la independenta, duce la aparitia unei infantilizari suplimentare. În perioada prepubertara este caracteristica aparitia unei reactii de independenta violente, cu manifestari agresive.
Se poate conchide ca în dezvoltarea armonioasa a unei personalitati, de maxima importanta este exemplul parintesc pozitiv, model familial demn de urmat. Valoarea mediului apare de netagaduit în dirijarea comportamentelor. M. STOIAN, trecând în revista factorii delictogeni " din afara cazurilor patologice ", citeaza: infantilismul, asocialitatea, sentimentele de inferioritate, de frustrare, tensiunile familiale, cauzele afective si educative, brutalitatea fizica si verbala, alcoolismul, regimul moral..
Prin urmare, ori de câte ori se discuta problema deviantei, aceasta implica trei dimensiuni :
dimensiunea sociala, legata de conformitatea adaptarii individului la valorile normative ale modelului socio-cultural ;
dimensiunea psihologica, legata de motivatiile si scopul comportamentului individual ;
aspectele psihopatologice, legate de descarcarea pulsional-agresiva a tendintelor antisociale ale individului.
În concluzie, afirmam ca devianta este anormalitatea comportamentului produsa prin devieri sau abateri de la normele de conduita sociala impuse de modelul socio-cultural si moral, având, ca urmare, acte antisociale.
Prin urmare, tulburarea de comportament poate fi privita ca o dificultate de adaptare : inadaptare sau neadaptare. Pâna la pubertate sau, mai precis, la vârsta scolaritatii mici, comportamentul deviant se manifesta mai ales ca " inadaptare sociala, familiala sau scolara si rareori ca manifestari antisociale " ( URSULA sCHIOPU ).
2.1.2 PROFILUL PERSONALITĂŢII DEVIANTULUI
R. A. DENTLER si K. T. ERICKSON propun trei ipoteze în geneza comportamentului deviant :
a) Comportamentul deviant tinde sa fie indus, permis si sustinut de un anumit tip de grup social favorizant ;
b) Functiile comportamentului deviant ajuta la mentinerea stabilitatii grupului respectiv ;
c) Grupul poate rezista numai prin calitatea de a fi deviant a comportamentului membrilor sai .
Dar pentru ca cele de mai sus sa fie posibile, trebuie ca individul care apartine unui " grup de delincventi " sau are el însusi un comportament deviant, sa " dispuna " de o anumita structura a personalitatii sale. Ca atare, se considera ca, ori de câte ori se vorbeste despre conduite de tip deviant, elementul central care trebuie luat în considerare este Eul individual si, mai ales, dinamica si structura acestuia. Din aceasta perspectiva, deviantele trebuie considerate ca reprezentând o problematica a Eului.
În acest sens, dinamica si structura Eului individual prezinta doua aspecte deosebit de importante :
Eul de tip tare cu o dinamica reactiva, situatie în care "abaterea" de la normalitate se poate manifesta fie sub forma " afirmarii ", fie sub forma " violentei ". Afirmarea - latura activa a Eului tare - se caracterizeaza prin dominanta, demonstrativitate si histrionism. Violenta - latura haotica a Eului tare - se caracterizeaza prin impulsivitate, caracter irational, nereflexiv si heteroagresivitate. În timp ce prima este orientata în raport cu valoarea Supra-Eului moral, cea de-a doua este orientata în raport cu pulsiunile primare inconstiente .
Eul de tip slab cu o dinamica areactiva, în care "abaterea" de la normalitate se poate manifesta fie sub forma " refugiului ", fie sub forma de "dependentei". Refugiul - latura inactiva a Eului slab - se caracterizeaza prin retragere în fata situatiilor vietii, cu izolare pâna la anularea autoagresiva a individului. Ea se caracterizeaza prin defetism, anxietate, autoagresivitate, pierderea încrederii prin devalorizarea propriei persoane. Dependenta - latura amorfa a Eului slab - se caracterizeaza prin imaturitate afectiva a persoanei, care nu atinge gradul de realizare completa, lipsa unei imagini de sine, a unei valori personale. Ea se caracterizeaza prin submisivitate, nevoia de protectie (neputând exista independent, ci numai prin altii ), frustrare (vezi schema ).
Pe baza celor de mai sus, poate fi stabilit un profil al personalitatii deviante. Acest profil va fi marcat de aspectele psiho-sociale de tip deviant. Semiologia deviantului este reprezentata prin urmatoarele grupe de manifestari :
Un anumit stil de existenta marcat prin urmatoarele : instabilitate, impulsivitate, inadaptabilitate, tendinta la mitomanie, disimularea actelor comise.
O copilarie tulburata, în care notam : alternanta de apatie si surescitare, activitate scolara neregulata, acte de indisciplina, crize de mânie, fugi.
Accentuarea acestor tulburari în perioada adolescentei, când apar : conflicte cu autoritatea ( parinti, educatori ), instabilitate sau inegalitate scolara urmata de esecuri, frecventarea unor grupe marginale sau delictuale la care se asociaza ( furt, lovire ), frecventarea fugilor, tentative de suicid, consumul de alcool, prostitutie sau homosexualitate, sustragerea de la executarea serviciului militar, dezertari din armata, stari reactive ( C. ENĂCHESCU ).
Elementul esential al deviantului este dezechilibrul moral care antreneaza modificari psihice de comportament si constiinta. La el anomalia de personalitate se traduce prin dificultati de adaptare sau printr-o permanenta stare de inadaptare la normele si legile vietii sociale, folosind drept compensare diferite forme de manifestare, dupa cum vom vedea în continuarea lucrarii.
2.2. AGRESIVITATE sI COMPORTAMENT AGRESIV
2.2.1 AGRESIVITATEA- PREZENTARE GENERALĂ -
Agresivitatea este unul dintre cuvintele cunoscute de toata lumea si de aceea este greu de definit. În general, conceptul de AGRESIVITATE deriva din latinescul agressio care înseamna a ataca. Este, deci, o stare a sistemului psihofiziologic prin care persoana raspunde printr-un ansamblu de conduite ostile în plan constient, inconstient si fantasmatic, cu scopul distrugerii, constrângerii, negarii sau umilirii unei fiinte pe care agresorul le simte ca atare si reprezinta pentru el o provocare ( PĂUNESCU ).
Pe de alta parte, se considera si este în mare masura acceptata ideea ca un copil este potential agresiv înca din momentul nasterii, iar psihanalistii cu experienta în tratamentul copiilor afirma ca acestia (copiii) detin (au) fantezii destructive de o intensitate înspaimântatoare .
În acest sens, se considera ca ostilitatea sau mediul nefavorabil reprezinta sursa pentru agresivitatea infantila. La acestea am putea adauga : frustrarea, dispozitia înnascuta pentru agresivitate si nu în ultimul rând efectele programelor T.V.
Ca atare, denumim AGRESIVITATE toate acele actiuni voluntare orientate asupra unei persoane sau a unui obiect care au drept motiv producerea - într-o forma deschisa sau simbolica - a unei pagube, jigniri sau dureri .
Din cele de mai sus rezulta ca cea mai importanta problema care apare este aceea a caracterului voluntar al actului agresiv. În general, literatura de specialitate accepta voluntaritatea actiunii drept criteriu al aprecierii agresivitatii (SEARS; MACCOBY; LEWIN; BANDURA si WALTERS) în pofida faptului ca propriu-zis intentia nu tine de actiune, ci este doar premisa actiunii, si ca descoperirea intentiei care sta la baza actului ridica frecvent dificultati serioase. si anume, caracterul intentionat al actului nu este neaparat identic cu provocarea constienta a pagubei sau a jignirii, si sunt cazuri când, pe buna dreptate parintele sau pedagogul, presupun agresivitate chiar si atunci când copilul care a provocat paguba sau durerea se simte nevinovat.
În acest sens, BUS (1961) spune ca poate fi scutit de învinuirea de a fi agresiv omul care într-un " rol social recunoscut " produce cuiva durere sau neplacere. (Un exemplu de rol social recunoscut poate fi sarcina de educare sau disciplinare realizata de pedagog sau parinte ). Tot BUS afirma ca daca parintele sau pedagogul actioneaza doar sub masca rolului, deoarece durerea, neplacerea sau disperarea cauzate copilului constituie pentru ei sursa de satisfactii emotionale, atunci actul lor este calificat ca fiind agresiv.
Pe de alta parte, se cuvine sa enumeram principalele criterii de "grupare" a comportamentelor agresive. Acestea sunt urmatoarele:
1. Continutul moral al comportamentului.În acest sens, distingem: agresivitate antisociala (distructiva) orientata împotriva colectivitatii, si agresivitate prosociala care serveste intereselor colectivitatii si ale individului. Ca atare, pedeapsa data de educator este agresivitate prosociala în cazul în care, pe de o parte, ea ramâne în cadrul asteptarilor culturale legate de rolul dat, iar pe de alta parte, daca ea nu are drept motiv razbunarea, ci cerinta socializarii, a dezvoltarii normale, armonioase a personalitatii.
2. Agresivitatea ca mijloc sau scop. Conform acestui criteriu, distingem : agresivitate instrumentala manifestata când individul recurge la agresivitate fiindca doar pe aceasta cale îsi vede realizabil un plan, scop, idee oarecare ; si agresivitate emotionala - când individul recurge la agresivitate independent de un avantaj - pentru a produce altuia o durere, neplacere, act la care îl îndeamna din interior un afect oarecare.
3. Dupa caracterul lor ofensiv sau defensiv ( acesta a fost cercetat în primul rând de etologi pe baza observatiilor si experimentelor realizate în lumea animala ) se disting: agresivitate ofensiva si agresivitate defensiva (de aparare). Prima se refera la agresivitatea care apare în cadrul speciei, mai ales între masculi ( agresivitate intermale - MOYER ), precum si agresivitatea pradatoare ( jefuitoare ) manifestata între specii. Cea de-a doua cuprinde : agresivitatea masculului pentru a-si apara teritoriul, cea a femelei pentru a-si apara puiul si cea de autoaparare, ele fiind precedate de o încercare de fuga, care, datorita apropierii organismului strain, se transforma într-un atac disperat. Rezulta de aici relatia dintre fuga si atac.
Dupa FREUD, agresivitatea este un comportament instinctiv relativ, în timp ce sentimentul supararii ar fi consecinta agresivitatii frustrate: supararea se formeaza atunci când imboldul pentru agresivitate este puternic, dar împrejurarile împiedica exprimarea deschisa a acesteia. Ca atare, supararea este o supapa de siguranta prin care se degajeaza surplusul de energie si astfel organismul scapa de " explozie ".
Într-o perioada ulterioara a activitatii sale, FREUD si-a schimbat radical conceptia. Acum el descrie agresivitatea ca o forta obscura, izvorâta din interior, care nu se orienteaza împotriva mediului, ci tinde sa distruga Eul (instinctul mortii).
În general, psihanaliza moderna refuza teoria lui FREUD cladita pe instinctul mortii, si descrie agresivitatea ca o manifestare instinctiva reactiva (HORNEY; SAUL; HARTMANN) în a carei formare un rol foarte important îl joaca experientele copilului privitoare la socializarea sa.
Etologia - stiinta fascinanta si relativ recenta - considera agresivitatea tot ca un instinct reactiv. De exemplu, KONRAD LORENZ, pe baza observatiilor si cercetarilor realizate asupra animalelor, considera agresivitatea un instinct care serveste la conservarea speciei, pe care anumiti stimuli sau constelatii de stimuli îl declanseaza în mod legic, iar alti stimuli îl blocheaza tot în mod ereditar si legic. Fireste, atât formele agresivitatii, cât si stimulii care le declanseaza sau blocheaza pe acestea, difera de la o specie la alta.
DOLLARD a demonstrat ca ipoteza frustratie - agresivitate trezeste supararea. Dupa el, frustrarea duce în mod legic la tendinte agresive si supararea apare atunci când nu este posibila agresivitatea deschisa.
La vârsta scolara se observa ca agresivitatea fata de parinte se manifesta în destramarea obisnuintelor igienice proaspat formate : de exemplu, copilul devine unul cu enurezis nocturn. Psihanaliza denumeste acest stadiu de viata perioada anala, iar agresivitatea aparuta în cadrul ei - agresivitate anala. Psihanaliza clasica explica manifestarile agresive ale perioadei anale prin cauze mai multe speculative, mistice. Astazi stim ca la baza lor trebuie sa cautam conflicte sociale.
În repertoriul de comportamente al copiilor de vârsta scolara putem descoperi o mare bogatie de actiuni represive :
a) greva foamei este poate cea mai frecventa. În forma sa cea mai simpla, ea este rezultatul unei tendinte constiente sau agresive : copilul stie ca slabire sa cauzeaza parintilor multe griji. Fiind suparat pe parinti, copilul nu se atinge de mâncare în prezenta lor. Imaginea tatalui disperat si a mamei care se roaga de el este un dulce balsam pentru sufletul sau care arde de suparare si îl face sa reziste în continuare.
b) înrautatirea randamentului scolar. Razbunarea copilului apare frecvent sub aceasta forma : începe sa scada neasteptat si înfricosator de rapid media la învatatura.
Copilul poate sa învete atitudinea agresiva si prin intermediul imitatie, cu conditia ca modelul - al carui comportament îl imita - sa fie o persoana agresiva. Cercetarile de psihologie (MACCOBY; LEWIN; BANDURA si WALTERS) confirma ca majoritatea copiilor agresivi provin din familii în care parintele însusi este agresiv. Acest fapt se poate explica deopotriva prin teoria transferului de agresivitate si prin teoria modelului agresiv ; copilul frustrat - pe care frica de pedeapsa îl obliga acasa la respectarea disciplinei - îsi transfera agresivitatea asupra mediului sau scolar, asupra colegilor sai, si în timp ce îsi bate colegii, el realizeaza comportamentul modelului sau agresiv, al parintelui.
Exista oameni (grupe de oameni, forme de conduita) care constituie neconditionat si inevitabil modele pentru altii, n consecinta actiunile lor si - în anumite împrejurari - chiar si judecatile lor de valoare, sentimentele lor, apar legic în comportamentul lor, în viata spirituala si afectiva a altuia.
Pornind de la aceasta afirmatie, prima întrebare care se pune este urmatoarea: Cine sunt cele mai importante modele ale comportamentului infantil si care sunt acele conditii în care actiunile lor servesc ca modele pentru atitudinea copilului ?
Cercetarile de psihologie sociala releva, în general, doua tipuri principale de modele de identificare :
Primul este asa-numitul rol complementar. Prin purtatorii rolurilor complementare întelegem acele persoane spre care se orienteaza majoritatea activitatilor si asteptarilor infantile.
Celalalt este puterea sociala prin care întelegem persoanele care stabilesc cele mai importante norme ale mersului vietii copilului si care, într-o forma sau alta pretind respectarea acestor norme. Aici este vorba, în primul rând, de parintii, de pedagogii si colegii copilului ( grupele de aceeasi vârsta ).
Exista si alti factori care poseda în ochii copilului o forta generatoare de modele, cum ar fi :
simbolul de statut ( de exemplu, geanta medicala în mâna doctorului, uniforma de ofiter, etc. ) ;
renumele, reputatia ( de exemplu, prestigiu profesional );
identitatea de sex.
Multe lucrari de psihologie ( BANDURA si WALTERS ) confirma ca, de regula, copiii agresivi provin din familii în care chiar si parintii sunt agresivi. Îsi pedepsesc copiii cu bataia, cu suprimarea privilegiilor, încurajând totodata agresivitatea extrafamiliala ; resping orice apropiere a copilului nesocotind nevoia lui de dependenta. În general, la acesti tineri întâlnim o grava anxietate de dependenta : ei nu discuta cu parintii propriile probleme, nu le cer sfatul niciodata, foarte rar se apropie de ei cu sentimente deschise, pozitive. Un asemenea copil nimereste, ca urmare, cu valente libere în grupul antisocial ai carui membrii, respectiv viata morala, pot fixa usor aceste valente, factorii amintiti devenind pentru ei modele.
Corespunzator nivelului sau de aptitudini, fiecare copil îsi însuseste actiunile agresive ale modelului, dar el are posibilitatea sa nu transpuna aceste actiuni în împrejurari diferite fata de situatia modelata. Sa examinam pe rând aceste doua posibilitati.
Prima înseamna ca daca modelul a fost pedepsit pentru comportamentul sau, ori daca pe copil îl ameninta pedeapsa în cazul realizarii deschise a comportamentului respectiv, atunci copilul nu va aplica comportamentul învatat. Exista doar o singura pedeapsa care ameninta mereu, independent de situatie, si anume aceea data de propria constiinta. Deci, o identificare puternica duce la selectarea modelelor observationale, în sensul ca ea împiedica realizarea acelor comportamente însusite care nu corespund cu normele, cu standardele identificate.
Daca totusi ispita este atât de puternica încât copilul cedeaza în fata ei, atunci comportamentul deschis va fi urmat de un sentiment al culpabilitatii, care ridica un obstacol în fata aparitiei repetate a actiunii. Asadar, pâna nu se formeaza, respectiv nu se consolideaza un sistem motivational intern, pâna atunci întarirea si interzicerea externa a actiunilor copilului constituie parti integrante ale modelului de comportare educativa.
Multi cercetatori afirma ca: întârzierea pedepsirii comportamentului nedorit joaca un rol important în faptul ca ulterior copilul - aflându-se fata în fata cu posibilitatea de a se comporta într-un mod interzis - va rezista ispitei sau va efectua actiunea, dupa care îi apare constiinta culpabilitatii. Adica, daca pedeapsa se acorda în momentul aparitiei actiunii interzise, atunci copilului i se va dezvolta rezistenta la ispita, în schimb daca îl pedepsim dupa comiterea actiunii, atunci i se dezvolta constiinta culpabilitatii.
Deci, esenta atitudinii educative adoptata fata de copil s-ar putea formula prin relevarea faptului ca interzicerea comportamentului nedorit si întarirea actiunilor corecte sunt foarte importante, mai ales în perioadele timpurii ale vietii, dar ca lauda si dojana sunt eficiente doar atunci când educatorul însusi practica formele de comportament recompensate la copil si evita mereu pe acelea pe care le pedepseste. Astfel, copilul se identifica cu educatorul sau si chiar daca îsi însuseste comportamentul modelului, el nu va realiza comportamentul respectiv daca acesta nu este în concordanta cu sistemul de norme identificat.
Alta idee deosebit de importanta care trebuie mentionata, este aceea conform careia agresivitatea este si modalitate de relationare interumana în care unul dintre parteneri utilizeaza forta. Forma cea mai violenta a relatiei rezida în exercitarea fortei fizice în scopul înlaturarii celuilalt. Asadar, agresiunea este orice comportament destinat sa faca rau cuiva. Adesea ea îmbraca forma violentei - actiune distructiva îndreptata împotriva oamenilor sau a proprietatii.
Tot în cadrul interrelationarii umane, exista si forme de agresivitate care nu fac apel direct la forta fizica, si anume : insulta, furtul, constrângerea prin santaj sau amenintare. Alteori, impulsul agresiv este limitat la competitie, atac verbal sau orice alta expresie a ostilitatii ( injurie, dispret, gelozie, ranchiuna ).
La rândul sau, ALFRED ADLER (în lucrarea sa "Cunoasterea omului ", 1991) analizeaza trasaturile de caracter de natura agresiva, cum ar fi : vanitatea, invidia, avaritia, ura. El aprecia ca agresivitatea se diminueaza sau se anuleaza prin tranzitia de la afecte disociate (mânia, tristetea, dezgustul, frica) la afecte asociate (bucuria, compasiunea ).
Calea cea mai importanta pentru înabusirea agresivitatii din individ o constituie realizarea unui echilibru interior ce presupune dezvoltarea autoreglajului constient, care favorizeaza stapânirea si controlul emotiilor si afectelor violente (groaza, furia ), dominarea gândirii asupra instinctelor si impulsurilor primare, integrarea tuturor manifestarilor inconstientului de catre constient.
În aceeasi ordine de idei, alte modalitati de ordin psihologic de diminuare si reducere a agresivitatii sunt urmatoarele :
a) Prin cunoastere ( constientizare si analiza obiectiva ) agresorul poate realiza ca este confruntat cu aceleasi probleme mari de viata ca si partenerul sau : desfasurarea unei activitati în scopul autorealizarii, confruntarea cu amenintarea bolii, avansarea în vârsta, etc. Conditia esentiala a cunoasterii reciproce o constituie comunicarea ; în absenta acesteia, cunoasterea celuilalt are un caracter trunchiat, rudimentar.
b) Alta metoda si cea mai eficace decât cunoasterea prin comunicare este angajarea într-o activitate comuna. Nimic nu apropie mai mult oamenii decât desfasurarea unei activitati comune, împartasirea aceluiasi scop. Pentru aceasta este necesara înlaturarea conditiei de competitie agresiva si înlocuirea ei cu cooperarea constructiva.
2.2.2. TEORII EXPLICATIVE ALE FUNCŢIONALITĂŢII AGRESIVITĂŢII
În legatura cu originea tendintelor agresive, exista mai multe teorii.
(1) TEORIA IMPULSULUI NATIV dupa care agresiunea are la baza un instinct înnascut, asa cum sustine FREUD, vorbind de instinctul mortii . În ultimele decenii, K. LORENZ, biolog, a facut cercetari riguroase demonstrând existenta, la animale, a unor tendinte de agresiune intraspecii.
Se considera ca agresivitatea poate aparea în urma evidentierii unei tumori pe creier în regiunea sistemului limbic, unde se presupune existenta unor centri în relatie cu comportamentul agresiv. Apoi, agresivitatea apare si în unele boli mintale , îndeosebi turbare. Prin urmare, pare evidenta existenta unor centri ce pot declansa acte agresive.
La un moment dat, s-a crezut ca agresivitatea ar fi în functie de numarul de cromozomi : sunt persoane la care exista un cromozom y suplimentar care ar predispune la violenta si agresivitate. Investigându-se situatia acestui cromozom la cei condamnati pentru violente, s-a gasit printre ei un procent de 2,9% persoane având un cromozom y suplimentar - comparativ cu populatia obisnuita unde procentul acestei anomalii genetice este doar 0,2%. Dar, pe de alta parte, baietii cu cromozom y dublu sunt mult mai înalti si mai vigurosi decât cei normali, astfel încât este foarte posibil ca aceasta particularitate sa fi favorizat agresivitatea lor.
Exista si agresivitatea maligna, manifestata însa la oamenii bolnavi mintal. E. FROMM stabileste o corelatie între aceasta forma de agresivitate si sadism, placerea de a lovi, de a cauza suferinta, deformare cu originea în tulburarile instinctului sexual .
Exceptând cazurile patologice, la oamenii normali exista formatiuni nervoase care pot declansa agresivitatea, dar una de ordin reactiv, ca raspuns la atacurile altora, iar amploarea agresivitatii pare sa depinda foarte mult de conditiile sociale si de educatie. Ca atare, în cazurile patologice, stimularea sau ablatia anumitor regiuni cerebrale pot antrena episoade de agresivitate. Astfel, la fiinta umana, amigdalotomia bilaterala sau hipotalamotomia posterioara sunt interventii psihochirurgicale care pot diminua comportamentul agresiv .
(2) TEORIA FRUSTRAŢIEI cauta sa explice mecanismul agresiunilor prin aparitia unor frustrari ( stari de tensiune create prin aparitia unui obstacol în calea realizarii dorintelor unei persoane ). Însa nu orice frustratie duce la agresiuni. În legatura cu acest punct de vedere, ALFRED ADLER mentiona ca oamenii având sentimentul unei inferioritati ( nu aud bine, sau nu vad bine, sufera de strabism, sunt mici de statura, etc. ) pot ajunge chiar la un complex de inferioritate care-i face foarte susceptibili, reactionând exagerat la orice contrariere.
(3) TEORIA SOCIALĂ A ÎNVĂŢĂRII (A. BANDURA) sustine ca agresivitatea se învata ca toate celelalte componente, în special prin observarea unor modele. Copiii batuti de parintii lor sau asistând la acte de violenta între parinti, devin si ei batausi. Sunt si cazuri când parintii nu tolereaza violenta în familie, dar încurajeaza comportamentul îndraznet, arogant si chiar violent fata de ceilalti copii.
În multe tari, filmele ofera zilnic spectacolul unor violente, batai, omoruri. La fel, cartile de aventuri consacra sute de pagini detaliilor referitoare la cum sa organizam jefuirea unor banci sau sa eliminam orice proba în legatura cu un omor.
Exista si mentalitati prin care societatea favorizeaza agresiune ( " ochi pentru ochi, dinte pentru dinte"), razbunarea, laudând pe cel puternic care poate sa-l striveasca pe cel slab. Pe masura ce cresc, copiii admira pe cei capabili sa-i bata pe cei mai putin " musculosi ".
BANDURA afirma ca învatam sa fim agresivi din urmatoarele situatii :
învatam sa fim agresivi de la oamenii din jurul nostru ( parintii îi învata pe copii sa nu fie agresivi, dar îi bat si îi pedepsesc );
învatam sa fim agresivi din atitudinile societale (în ultimii ani se observa un avânt îngrijorator al aspectelor agresive în societate);
învatam sa fim agresivi de la televizor, din filmele de groaza care prezinta crime "hidoase", batai violente si siluiri (unul dintre lucrurile care-i alarmeaza foarte mult pe copii este sa gaseasca ceea ce este în aparenta " bun " este în realitate "rau ". Atâta vreme cât "bunul" si "raul" sunt separate si copilul delimiteaza binele de rau, el tolereaza violenta, moartea, etc.).
4) TEORIA CATHARSIS-ULUI sustine ca, atunci când asista la spectacole violente, privitorul îsi consuma pe plan imaginar energia agresiva, deci vizionarea scenelor brutale ar duce la diminuarea agresivitatii, si nu la intensificarea ei. S-au realizat experimente care arata cum impulsul agresiv împotriva unei persoane scade numai daca acea persoana este agresata, pedepsita de altcineva.
În concluzie, la orice om normal, exista structura anatomo-fiziologica implicata în declansarea unor acte agresive. În mod normal, ele se pun în miscare doar în cazul încalcarii abuzive si brutale a unor drepturi . Frustrarea are, fireste, un rol . Violenta replicilor si modul de manifestare sunt în functie de influentele sociale si de educatie. Cât despre violenta " maligna ", nejustificata prin situatie, ea este de origine patologica, având la baza dereglari hormonale sau de ordin fiziologic .
2.3. FORMELE DE MANIFESTARE ALE AGRESIVITĂŢII
Agresivitatea reprezinta tendinta de a arata ostilitate prin manifestarea de acte agresive; tendinta de a depasi opozitiile întâlnite; tendinta de autoafirmare prin promovarea neabatuta a propriilor interese; hiperenergie în atitudini si reactii; tendinta permanenta de dominare în grupul social sau în comunitate .
Pentru aceasta se utilizeaza diverse forme de agresivitate. În acest sens, exista mai multe criterii de grupare a comportamentelor agresive, si anume : continutul moral al comportamentului (agresivitate antisociala si agresivitate prosociala); agresivitatea - mijloc sau scop (agresivitatea instrumentala; agresivitatea emotionala); dupa caracterul lor ofensiv sau defensiv: agresivitatea ofensiva (agresivitatea în cadrul speciei; agresivitatea pradatoare); agresivitatea defensiva (de aparare).
Pe baza acestor criterii enumerate mai sus, au fost stabilite mai multe forme de manifestare a agresivitatii, dupa cum urmeaza :
2.3.1. FENOMENE-SIMPTOM DE MANIFESTARE
1) Excitabilitatea este starea sistemului nervos caracterizata printr-o sensibilitate de grad maximal fata de factorii de mediu extern sau intern. Definirea acesteia are la baza notiunea psihofiziologica de excitatie care vine din latinescul excitatio care înseamna stimulare .
BORDENAT si PRIGNEY considera ca excitatia psihologica presupune ridicarea tensiunii psihologice si exacerbarea dinamismului psihic, stari care devin patologice atunci când sunt însotite de o tulburare afectogena reactiva, consecinta unei emotii intense sau a unui incident grav.
Copiii pâna la vârsta adolescentei pot prezenta episoade de hiperexcitatie în cadrul normalitatii, dar în cazuri de suferinta neuropsihica aceste stari capata caracter permanent si devin patologice .
Formele de manifestare ale hiperexcitabilitatii sunt : gesturi de nerabdare, ton ridicat si iritat al vocii, efervescenta a limbajului, labilitate emotionala, încredere exagerata în sine, agresivitate. Coloratura afectiva este marcata prin furie.
Excitatia psihomotorie este componenta a tabloului clinic în: sindroame infectioase, encefalite si meningo-encefalite; intoxicatii cu diferite substante: alcool , antidepresive, halogene : epilepsie, oligofrenie, schizofrenie ; episoade psihotice acute paralizia generala propriu-zisa (în specia la debut ); traumatisme craniene ; boli endocrine sau leziuni focale ale cortexului prefrontal sau hipotalamusului ventromedian ori a lobilor temporali .
2) Impulsivitatea este o trasatura caracteristica ce implica un mod impulsiv de a reactiona prin impulsuri . Impulsurile sunt modalitati actionale de reactie involuntara, brusca, necontrolata si neintegrate într-o activitate rationala (acte violente, descarcari explozive, reactii de mânie, etc. ).
LAFON spune ca impulsivitatea este o "descarcare incoercibila si imediata a unei stari de tensiune emotionala, într-un act sau comportament ". Actul impulsiv face ca tensiunea psihica sa înceteze. El poate fi necontrolat, imprevizibil, irational, avându-si originea în motivatii subiective sau într-o reactie reflexa .
3) Propulsivitatea reprezinta declansarea agresivitatii datorita unui resort intern. Ea apare în mod fortat, automat, fara sa se supuna controlului voluntar. Ca mod de manifestare, propulsiunile pot fi: kinetice, monotopii ritmice (balansarea capului sau a unui membru ), miscari parazite, accese de automatisme ambulatorii .
Aceste manifestari n-au sens, sunt instinctive, îsi au originea în tendintele fundamentale ale inconstientului. Ele sunt determinate de trebuintele si expresiile emotionale.
În general, instinctele grupeaza pulsiunile, trebuintele, tendintele, totalitatea actelor reflexe, automate si inconstiente cu care individul se naste si care poarta amprenta tipului caracterial al personalitatii acestuia. S. FREUD pune instinctele la baza vietii psihice acordând cea mai mare importanta instinctului sexual. ADLER vorbeste despre tendintele sau instinctele orientate catre putere, catre dorinta de afirmare si dominare a individului, valorificând în acest sens aspectul lor psihosocial.
Aspectul cel mai important al vietii instinctive a individului este reprezentat de agresivitate . Pentru A. POROT agresivitatea este unul dintre caracterele fundamentale ale comportamentului uman. Ea permite organismului sa foloseasca ceea ce-l înconjoara pentru satisfacerea nevoilor esentiale ale vietii sale. Acelasi autor mentioneaza ca în cazul individului, agresivitatea poate avea doua aspecte :
a) agresivitatea constitutionala, manifestata printr-un temperament impulsiv si violent, întâlnite la temperamentul epileptic sau paranoic, în cazul perversilor dezechilibrati si al mitomanilor agresivi.
b) agresivitate dobândita (accidentala), legata de anumite stari psihopatologice speciale, precum: impregnarea alcoolica, encefalopatiile posttraumatice sau postinfectioase, schizofrenie, delir halucinator cronic.
În cadrul sferei instinctuale a personalitatii, directia de exteriorizare comportamentala este reprezentata de conduita instinctiva de tip agresiv. Aceasta este de doua feluri :
a) de tip masochist sau de autoagresivitate (homosexualitate, automutilare, suicid );
b) de tip sadic sau heteroagresivitate (homicidul, cleptomania, mizantrofia, hipersexualitatea ).
4) Violenta - deriva din latinescul vis care înseamna forta ; prin urmare violenta înseamna utilizarea fortei pentru a manifesta superioritatea. Definirea violentei presupune trei directii ( MICHAUD ) :
a) violenta ca o stare de dezordine este o forma corupta a puterii sau un abuz de putere, impusa contrar vointei altora ;
b) violenta ca forma de comportament care produce vatamari corporale sau sufletesti la cei asupra carora actioneaza. Desi violenta implica forta, ele sunt concepte separate. Forta implica amenintarea utilizarii violentei, pe când violenta este actul în sine prin care forta se realizeaza ca actiune asupra altuia.
c) violenta ca actiune de control, în sensul de constrângere a actiunilor sociale aplicate de anumite persoane sau forte social-politice asupra restului societatii în scopul obtinerii unor modele specifice de comportament, actiune sau a unei mentalitati colective identice.
JEAN-CLAUDE CHESNAIS stabileste urmatoarele zone semantice incluse în definitie :
a) violenta fizica este cea mai grava întrucât cauzeaza moartea persoanei, vatamarea corporala si libertatea individului. Ea este brutala, cruda, salbatica.
b) violenta economica reprezinta toate atingerile si frustrarile asupra bunurilor materiale .
c) violenta morala ce cuprinde violenta privata: criminala ( mortala, corporala, sexuala ) si noncriminala (suicid, accidente ) ; precum si violenta colectiva : violenta cetatenilor contra puterii ( terorism, greve, revolutii ), violenta puterii contra cetatenilor ( terorism de stat.), violenta paroxista ( razboiul ).
5) Comportamente aberante
În sens larg, comportamentul este ansamblul reactiilor unor fiinte ca raspuns la o situatie traita, în functie de stimulii din mediu si de tensiunile interne ale organismului, care într-o structura unitara dispune de o anumita motivatie, o anumita directie si un anumit scop.
În sens global, comportamentul are trei aspecte :
constiinta situatiei traite ( angajarea persoanei în actiune cu toate perceptiile, sentimentele si posibilitatile persoanei de a rezolva situatia ).
manifestarile ( ca reactii fiziologice, fizice ), actiuni operatii.
manifestarile legate de relatia subiectului cu mediul de viata si cu mediul sau interior.
Comportamentul antisocial ca forma devianta nu apare pentru prima data la vârsta adulta, ci el se organizeaza pe un teren (nucleu) existent din copilarie. Comportamentul agresiv înseamna atitudini si acte, fapte constante si repetitive, cu continut antisocial, cu manifestari de agresivitate si violenta, de cele mai multe ori explozive sau premeditate, anticipate, fata de propria persoana ( autoagresivitate ) sau fata de altii ( heteroagresivitate ).
Comportamentul intraspecific (comportamentul prin care se stabilesc relatii între cel putin doi indivizi apartinând aceleiasi specii) include doua mari categorii: de distantare (sau de respingere) si de apropiere (sau grupare).
Principala forma de manifestare a comportamentului de distantare o constituie agresivitatea intraspecifica. Aceasta a reprezentat un subiect extrem de controversat generând opinii destul de diferit, adesea contradictorii. Astfel, dupa A. HEYMER, modelul mai vechi al agresivitatii produse de frustrare, elaborat de J. DOLLARD si modelul agresivitatii dobândite, enuntat de A. BANDURA au fost adesea opuse modelului agresivitatii instinctive sau pulsionale asa cum a fost el conceput de FREUD la om si LORENZ la animale. HEYMER considera ca aceste trei modele nu epuizeaza posibilitatile de a explica agresivitatea si citeaza în acest sens încercarile lui K.E. MOYER de a interpreta comportamentul agresiv. Iata care sunt, dupa MOYER, principalele forme de agresivitate :
agresivitatea de pradare sau predatoare este declansata de un numar redus de stimuli si este slab influentata de prezenta sau absenta hormonilor gonadotropi. Comportamentul de pradare este controlat în special de hipotalamusul lateral.
agresivitatea indusa de frica exista într-un numar mic de cazuri, mai ales când reactia de fuga s-a declansat, dar ne se poate desfasura normal.
agresivitatea indusa de iritare poate fi întarita prin frustrare, privare sau durere. Hipotalamusul ventromedian este implicat în mod deosebit în determinarea acestei forme de agresivitate.
agresivitatea teritoriala si agresivitatea materna sunt reactii specifice la situatii determinate.
agresivitatea intragrupala se manifesta între indivizii aceluiasi grup.
agresivitatea intergrupala include conflicte si lupte între diferite grupuri, populatii sau clanuri în interiorul aceleiasi specii.
Formele cele mai importante ale agresivitatii sunt :
a) autoagresivitatea sau violenta îndreptata împotriva propriei sale persoane, manifestata prin : automutilari, acte de suicid ( pasional si comun ), toxicomanii, alcoolism.
b) heteroagresivitatea sau violenta îndreptata împotriva celorlalti, manifestata prin: agresivitate verbala, violul, etc. Are un caracter sadic-agresiv. Motivele pot fi: afective (gelozia, ura, pasiuni diferite), nevoi utilitare (câstig, furt, obstacole) sau sociale (razbunari, revolutii, etc.).
a) Calomnia este cea mai agresiva forma verbala. Exista, mai întâi, selectarea tintei ce presupune acumularea de resentimente, de pozitii adversative, de invidie, de ura. Se produce între doua persoane aflate în conflict, dar poate fi si public prin presa, radio, zvonuri lansate periodic si sistematic.
b) Denigrarea consta în preocuparea celui ce o manipuleaza de a descoperi acele trasaturi de personalitate sau fapte, împrejurari, intentii cu caracter negativ sau peiorativ ale adversarului pe care le "îngroasa", le denatureaza pâna la grotesc, dorind sa obtina o descalificare, o compromitere moral-sociala a adversarului.
c) Ironia este modalitatea de agresare a unei situatii, persoane, printr-un joc subtil de inteligenta, care sa produca obiectului atacat un prejudiciu ori o trauma psihica. Ironia exprima o personalitate conflictuala care astfel îsi descarca potentialul agresiv latent.
d) Sarcasmul este forma cea mai acuta, mai pertinenta si mai traumatizanta a agresivitatii prin limbaj. Este o ironie " muscatoare ". Sarcasticului îi place nu numai sa raneasca verbal victima, ci si sa asiste la trairea durerii de catre aceasta.
2.4. AGRESIVITATEA ÎN CADRUL GRUPULUI
Exista o serie de situatii tipice în care se manifesta agresivitatea intragrupala :
1.Ocuparea si apararea unor parti ale spatiului.
Aceasta se refera la :
(a) Teritoriul individual - oamenii îsi formeaza rapid habitaturi spatiale; de exemplu : asezarea unei familii în jurul mesei ( locurile la masa, ocupate de membrii familiei, sunt mentinute consecvent. În temeiul unei întelegeri tacite, fiecare respecta locul celuilalt ). Aceste habitaturi spatiale apar înca de la vârsta de 2 ani ( copiii sunt evident deranjati daca trebuie sa-si schimbe locul ).
(b) Distanta individuala pe care o mentinem fata de ceilalti depinde de intensitatea stimulilor emisi de acestia (îmbracaminte, miros).
2.Disputarea obiectelor. Adesea, copiii se cearta datorita unor obiecte dorite de toti. Apar doua situatii :
(a) copiii mai mici încearca sa intre în posesia obiectelor dorite, smulgându-le partenerului de joc. De obicei, posesorul se apara cramponându-se de obiect sau prin protest si solicitarea sprijinului unui al treilea sau prin fuga. Cei care au fost deposedati de obiectul lor protesteaza (plâng) si nu de putine ori trec la contra-atac, încercând sa smulga obiectul atacatorului. Alteori raufacatorul este atacat direct, fiind lovit, zgâriat, tras de par sau împins.
(b) copiii mai mari respecta proprietatea : daca este furata o jucarie, atunci pagubasul o poate revendica cu succes prin protest si repetata afirmare a posesiei sale.
3.Rivalitatea - oamenii concureaza între ei pentru a obtine favoarea anumitor persoane ; copiii rivalizeaza pentru dragostea parintilor.
4.Agresivitatea explorativa. Comportamentul agresiv este utilizat adesea pentru testarea spatiului social de miscare. Copiii se comporta agresiv pentru a vedea cât de departe pot merge. Raspunsul celorlalti le indica limitele tolerantei. Daca raspunsul întârzie sa vina, atunci agresivitatea explorativa este escaladata. Agresivitatea explorativa joaca un anumit loc si în cazul confruntarilor pentru o pozitie în ierarhia grupului mic. Ea permite descoperirea punctelor slabe ale partenerilor.
5.Agresivitatea educativa. Încalcarea regulilor convietuirii atrage dupa sine pedeapsa. În grupurile de copii, copiii mai mari îi pun la punct pe cei care încalca regulile jocului : vinovatii sunt ironizati si adesea pedepsiti fizic.
6.Concurenta, fie ca urmareste recompensa, fie ca urmareste alte scopuri, conduce la delimitare agresiva si dusmanie între grupuri sau persoane.
7.Reactia de respingere a anormalului. Membrii unui grup care se abat în înfatisare si comportament de la norma devin tinta agresiunii. Chiar atunci când deviantul este atins de boala sau accident, devenind infirm, când este prea gras sau se bâlbâie, el devine totusi tinta ironiilor. Formele ritualizate de expresie sunt : aratarea dintilor, scuiparea, etc.
8.Agresivitatea verbala. Batjocura merge de la degradare pâna la dezumanizare. Celui batjocorit i se dau nume de animale sau i se atribuie defecte sociale sau corporale sau atacuri verbale care se refera la defectele fizice ale celui atacat sau care fac din saracie un repros. Omul poate sa creeze prin cuvinte situatii declansatoare ale agresivitatii, ca de pilda : "de acum înainte nu mai vorbesc cu tine ! "
Din toate cele de mai sus se poate desprinde faptul ca agresivitatea este legata de satisfacerea nevoilor esentiale ale vietii, punct de vedere însusit de psihanaliza. FREUD vorbeste chiar de doua instante fundamentale : instinctul vietii sau Eros, având la baza pulsiunile sexuale si instinctul mortii sau Thanathos, având la baza pulsiunile de agresivitate.
De asemenea, trebuie enuntata si ideea ca agresivitatea poate fi o forma de compensare a frustrarii prin actiuni-gesturi cu semnificatie caricaturala. Aceste actiuni-gesturi pot fi considerate ca o contra-reactie la frustrare. Ca atare, se poate vorbi de o ierarhizare în functie de statut si rol ; despre o descarcare în trepte a conflictelor.
CAPITOLUL III
COMPORTAMENTUL AGRESIV CA FORMĂ
DE ADAPTARE sI COMPENSARE A FRUSTRĂRII
3.1. AGRESIVITATEA - COMPORTAMENT DE ADAPTARE
Fenomenul ADAPTĂRII este conceput si totodata problema globala ce intereseaza toate stiintele despre om. Prin sfera si continutul extrem de larg, adaptarea se leaga de tot ceea ce este miscare, actiune, viata (PIAGET).
Referindu-ne la principalele finalitati adaptive putem spune ca fiinta umana, adaptându-se, raspunde unor scopuri de interes personal si social. Aceasta s-ar traduce prin aceea ca individul reuseste sa se potriveasca, sa se modifice intern si extern (adaptarea autoplastica), ori sa produca schimbari la nivelul ambiental (adaptare aloplastica). În felul acesta, fiinta adaptata este "apta de", "capabila de", "compatibila cu", " complementara cu", "în raport cu" (LAFON). Ea se simte "ca acasa", iar pentru ceilalti "nu mai este un strain", stabilind, astfel, o corelatie de referinta pentru sine si mediu si contribuind, totodata, la viata sociala, ta cresterea treptata a independentei fiintei.
Pe de alta parte, adaptarea vizeaza:
a) conservarea si dezvoltarea functionala a structurilor biopsihologice în limitele lor, în conditii variate, chiar agresante din partea mediului;
b) modificarea unui ciclu organizat;
c) organizarea Eului si o independenta progresiva a acestuia, rezultata din stabilirea psihismului în sensul unei stabilitati cinematice caracterizata printr-o deschidere crescânda a posibilitatilor dobândite în cursul evolutiei ontogenetice; prin deplasari de echilibre în raport cu modele autoreglatoare.
Utilitatea pentru personalitate consta într-o semnificatie fundamentala a adaptarii prin relatia cu ceva, cu cineva. Orice actiune este îndreptata spre o tinta, iar aceasta nu poate fi îndreptata decât în functie de utilitate ei pentru viata personala a individului. În consecinta, personalitatea umana presupune un dinamism corespunzator ce explica organizarea gândirii si comportamentului.
În acelasi timp, fenomenele vietii sunt supuse partial determinismului extern, dar ele se desfasoara în conformitate cu un scop si tinând seama de un anume film genetic. Caracterul teleologic face din personalitate un subiect al actiunii în sensul ca ea nu reactioneaza numai la stimulii din mediu pentru a se adapta, ci actioneaza asupra lumii în forma practica, adica îsi realizeaza propriile sale proiecte si totodata schimba mediul pentru al adapta la proiectele sale.
Mecanismele adaptarii:
Principalele efecte si indicatori adaptivi sunt: integrarea, echilibrul dinamic si autoorganizarea. Le voi analiza pe rând, în continuare:
1) Integritatea desemneaza însusirea unui sistem de a reuni într-un tot unitar componentele sale ele fiind astfel subordonate functiei întregului. Dar fiecare componenta sau organ luat separat nu are însusirea fiintei în totalitatea sa.
2) Echilibrul dinamic poate fi înteles ca un flux permanent de materie, energie, informatie dinspre un sistem catre mediul ambiant si invers, în conditiile pastrarii integralitatii organismului / sistemului.
Echilibrul este expresia de stabilitate a unei entitati în mediul de apatenenta, concomitent cu tendinta sa de a se deosebi de restul lumii. El consta în mentinerea aceleiasi stari de miscare sau repaus, în conditiile când asupra fiintei se exercita forte contrarii. La rândul sau, ruperea echilibrului dinamic produce prabusirea, dezorganizarea structural-functionala a sistemului.
3) Autoreglarea (autoorganizarea) reprezinta o proprietate a întregului, dar si a partilor sale constituente, implicându-se în selectarea informatiilor si demersurilor adecvate ce raspund intereselor de moment si de perspectiva a sistemului. Adecvarea raspunsului la necesitatile sistemului presupune, de fiecare data, compararea valorilor structural-functionale atinse de un sistem cu comanda acestuia.
Autoreglarile presupun comparari active între anumite norme si perturbari externe suferite sau anticipate. Sunt, astfel implicate coordonari de ansamblu, sinergii, controale periodice ale homeorhesisului prin reglarea vitezelor de asimilare a ritmurilor vitezei propice, a normelor de reactie, a adaptibilitatii, înteleasa în sensul unei capacitati de a face fata unor situati, forte, rezistente.
J. PIAGET considera ca operatiile fundamentale ale adaptarii sunt: asimilarea si acomodarea. El considera ca aceste operatii se constituie ca poli complementari ce functioneaza sincron, sinergic.
Asimilarea presupune încorporarea unor elemente actuale la o organizare prealabila a subiectului, la structura acestuia. Ea poate fi considerata ca aducere la "numitorul cunoasterii individuale" a unor date noi.
Asimilarea poate fi functionala si în acest caz, ea se exprima prin repetarea cumulativa si racordarea unui obiect la o functie data. În acest caz, schemele ramân neschimbate sau se schimba putin, fara discontinuitatea starii precedente, putându-se acomoda direct la noua situatie.
Un caracter generalizat are orice asimilare, presupunând repetarea cumulativa, încorporarea treptata a obiectelor într-un cadru astfel reprodus. Anumite conditii duc la repetarea spontana.
Asimilarea se produce sub forma de cicluri, de miscari sau acte care se antreneaza unele pe altele si se închid, devenind un tot (ANOHIN). Acest tip de asimilarea, numit generalizatoare, da nastere la procedee care sa-i permita încorporarea de obiecte din ce în ce mai variate la schemele existente, de exemplu, la o schema reflexa.
Acomodarea are drept corespondent planul structural si are drept scop determinarea, obisnuirea, potrivirea, familiarizarea, sensibilizarea a ceva în raport cu altceva. Ea desemneaza orice modificare a schemelor de asimilare sub influenta situatiilor exterioare.
Acomodarea este ajustarea la împrejurari noi a schemelor anterior constituite. La început, vorbim de o ajustare globala, iar în perspectiva, de conduite din ce în ce mai precise, soldate cu desprinderea treptata a realului de subiect, subiectul decentrându-se tot mai mult, iar realitatea înconjuratoare fiind perceputa tot mai obiectiv.
Adaptarea implica activ subiectul uman, acesta trebuind sa faca fata permanent agresivitatilor de tot felul, mai mult sau mai putin intense. Specificul situational, influentele mediului se dovedesc a fi deosebit de importante pentru procesul adaptiv. Dar ele nu creeaza organe biologice sau psihologice, ci numai selecteaza variatiile fenotipice, le fixeaza, le dezvolta. De exemplu, comportamente mimetice, homocromii, imitatii exista la nivelurile de evolutie ale omului.
De asemenea agresivitatea poate fi considerata a fi "o caracteristica a acelor forme de comportament orientate în sens distructiv în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-psihologice sau mixte" (N. MITROFAN).
Când actiunea asupra mediului capata aspect distructiv, nefiind motivata de nevoile individului si ale speciei, se vorbeste de un act agresiv.
Ca atare putem vorbi de adaptare sociala prin folosirea comportamentului agresiv si a agresivitatii, în general, îndreptata fie spre colectivitate, în special spre legile morale, fie spre rezultatele muncii - distrugeri de bunuri, de opere de arta, furturi, vandalisme, incendii, etc., fie spre propria persoana - autoagresivitate, automutilare, etc.
Agresivitatea ca modalitate de adaptare poate îmbraca o serie de forme. O încercare de grupare a lor a fost facuta de MILEA sTEFAN, evidentiindu-se patru categorii; împartind dupa aparenta la una din aceste categorii manifestarile comportamentale, astfel:
a) demisia absenteism, abandon scolar, aceste manifestari putând avea semnificatia unei reactii fata de dificultatile la învatatura, lipsa de succes, devalorizare si ineficienta familiara si scolara;
b) opozitia: încapatânare, neascultare, obraznicie, violenta, fuga de acasa, ele putând fi expresia unei reactii de o atitudine parentala excesiv de despotica, ostila, sau, dimpotriva, supraprotectoare;
c) compensarea: hoinareala, vagabondaj, alcoolism, activitati de banda, la care copilul recurge în lipsa altor satisfactii în viata de familie sau în activitatea scolara;
d) imitatia: minciuna, furt, escrocherie, agresivitate, ce pot fi rezultatul preluarii unor modele negative.
În aceasta viziune, tulburarile de adaptare manifestate prin agresivitate exprima atât atitudinea mai mult sau mai putin structurata fata de munca, fata de ceilalti copii, adulti, autoritate educativa, fata de fiinte si lucruri sau propria persoana, dar regasim înglobate si caracteristicile mediului, ale atitudinii parentale, ale grupului de copii, al scolii, al modelelor familiale si scolare, în general, etc.
În general, la copii comportamentele agresive sunt însusite prin imitatie. Acest fapt a fost surprins de TARDE care vede în social un "fenomen de relatii psihosociale între indivizi, guvernat de legea imitatiei". Potrivit conceptiei sale, în societate exista anumite activitati sau actiuni sociale care se propaga prin imitatie pe care unii indivizi le iau de la altii; se observa ca cei tineri îi imita pe cei batrâni, cei mici pe cei mari. În ceea ce priveste agresivitatea ca modalitate de adaptare, legea imitatiei îsi produce efectele sale în sensul ca un anumit individ (copil) devine agresiv fiindca are exemple de comportamente atât în societate, cât si în familie.
Procesul adaptativ consta în acumularea unor conduite si realizarea unor ansambluri comportamentale cât mai diferite. Aceste conduite se exprima prin comportamente caracterizate de frecvente diferite. În acest sens, vorbim despre evolutia adaptativa care presupune evolutia variabilitatii în interiorul comportamentului, confruntarea modelelor, a schemelor de actiune cu mediul si modificarea frecventei comportamentale datorita noilor presiuni de selectie comportamentala.
Legat de notiunea de comportament adaptativ au fost elaborate o serie de concepte-definitii. Astfel, unii autori (WALLON, LAGACHE, GUILLAUME) prefera termenul de "conduita" P. JANET integreaza în obiectul de studiu al psihologiei atât comportamentul (behaviorismul), cât si viata psihica interioara (ex. psihanaliza) dezvoltând conceptul de conduita adaptativa care circumscrie:
totalitatea manifestarilor vizibile orientate spre exterior;
totalitatea proceselor de organizare (interne) ale manifestarilor exterioare.
De aceeasi parere este si A. POROT care defineste comportamentul adaptativ ca o "modalitate de a fi sau de reactiona a unui individ în viata obisnuita sau în prezenta unor circumstante speciale ".
Însa, indiferent de terminologia folosita, majoritatea autorilor evidentiaza ca principala functie a comportamentului aceea de relationare între individ si mediul sau. M. TRAMENT da urmatoarea definitie a comportamentului: "domeniul propriu psihicului individual care cuprinde fortele dirijate sub forma de actiuni necesare pentru relatiile cu lumea exterioara, cu cea a semenilor nostri si cea a Eului ".
Modalitatea de relationare la mediu este însa functie pe de o parte, de latura afectiv-motivationala a individului, iar pe de alta parte, de contextul situational în care acesta se gaseste la un moment dat. De aceea se poate spune despre comportament ca reprezinta: "ansamblu de tendinte emotivo-afective, ereditare sau dobândite care regleaza raporturile individului cu conditiile mediului" (HENYER).
Ca atare, confruntându-se cu un mediu atât de schimbator, adaptarea indivizilor este o cerinta "sine-qua-non". Însa, adaptarea - cu transformarea mediului si armonizarea la noi conditii - nu urmeaza aceeasi curba la toti indivizii.
În cercetarea de fata, ne intereseaza comportamentul agresiv, agresivitatea, în general, ca modalitate de adaptare sociala si interumana.
3.2. AGRESIVITATEA - FORMĂ DE
CONTRA-REACŢIE LA FRUSTARE
În ultimii ani, conceptele de frustare si agresivitate au devenit centrale atât în igiena mintala, cât si în patologia sociala. Psihologi si alti cercetatori în stiintele sociale si ale comportamentului si-au aratat interesul fata de asemenea probleme. Ei au folosit conceptele amintite spre explicarea comportamentului deviant al unor persoane sau grupuri sociale.
Conceptul de FRUSTARE se organizeaza etimologic în latinescul "frustrari" care înseamna a amagi, a însela. În literatura psihologica de specialitate, termenul a fost pus în circulatie de FRUED, iar denumirea sa în germana "versagung". Dar datorita starii de voga a conceptului de frustatie în literatura engleza - "frustration" - aceasta a facut ca termenul german sa fie tradus de cele mai multe ori prin cel de frustatie.
În conceptia lui FREUD, frustrarea este asociata cu absenta unui obiect extern, susceptibil sa satisfaca pulsiunea. În acest sens, în lucrarea "Formulari privind cele doua principii ale functionarii psihice" el opune pulsiunile de autoconservare - care necesita un obiect exterior - pulsiunilor sexuale care se pot satisface mult timp în mod autoerotic si în registrul fantasmatic. Dintre acestea, mentioneaza Freud, numai primele ar putea sa fie frustrate. Aceasta arata ca sursa frustrarii se afla în plan extern si ca doar pulsiunile de autoconservare pot fi frustrate, dar nu si cele sexuale.
Cel mai ades, termenul freudian "versagung" are si alte implicatii. El nu desemneaza doar o stare de fapt, ci si o relatie care implica trei aspecte:
a. un refuz din partea agentului, asa cum indica radacina verbului "sagen" care înseamna a spune:
b. cerinta mai mult sau mai putin formulata si care se constituie ca o cerere din partea subiectului;
c. nu se specifica cine refuza. În anumite situatii, sensul reflexiv de a-si refuza (a nu participa, a se retrage) pare sa prevaleze.
În "Prelegeri introductive de psihanaliza" din 1916 - 1917 FREUD subliniaza ca o privatiune externa nu este în sine patogena si nu devina ca atare decât în masura în care are ca obiect "doar satisfactia pe care subiectul o cere". Paradoxul subiectilor care se îmbolnavesc exact în momentul în care "obtin un succes" pune în evidenta rolul prevalent al frustrarii interne. Aceasta s-ar explica astfel: subiectul îsi refuza tocmai satisfacerea efectiva a propriei dorinte sau dorinta primara pentru care cea satisfacuta a fost doar un mijloc, nu a fost satisfacuta. Ar rezulta ca, dupa Freud în frustrare conteaza mai putin absenta unui obiect real decât raspunsul la o cerere care implica o modalitate de satisfacere (în conformitate cu un model mintal) sau neputinta acceptarii unei satisfactii de orice fel.
LAPLANCHE si PONTALIS în "Dictionarul de psihanaliza" definesc frustrarea drept o conditie a subiectului caruia i se refuza sau care îsi refuza satisfacerea unei cerinte pulsionale.
În 1934, expunându-si baza teoretica despre frustrare, ROSENZWEIG deosebeste doua tipuri de frustrare:
frustrare primara sau privatiune caracterizata prin tensiunea si insatisfacerea subiectiva. Aceasta este datorata situatiei finale care este necesara satisfacerii unei trebuinte active (ex. foamea cauzata de un interval lung de timp de la ultima masa);
frustrare secundara caracterizata prin prezenta unor obstacole în calea satisfacerii unei trebuinte.
Facând o privire holistica asupra datelor din literatura de specialitate, EYSENCK în 1972 mentioneaza ca folosirea termenului de frustrare comporta trei întelesuri diferite: situatie frustranta, stare frustranta si reactie la frustrare.
Referindu-ne la situatia frustranta întâlnim, dupa constatarile lui Eysenck, doua categorii de definitii utilizate de specialisti: unele stricte si altele mai largi.
În definitiile stricte se integreaza si asertiunile lui MEIER si AMSEL. Pentru MEIER o situatie problematica prezinta drept caracteristici esentiale urmatoarele: o stare problematica insolubila, imposibilitatea iesirii din situatie cu exceptia problemei aparute; motivatie crescuta în raport cu raspunsul la problema aparuta. În cazul lui AMSEL situatia frustranta este una în care sarcinile nerecompensate sunt intersectate sau urmate de sarcini compensate.
Definitii mai largi pentru situatia frustranta au fost date de LAWSON, MARX sI BROWN, FARBER. Acestia definesc drept frustrante situatii precum: barierele fizice sau totale; omiterea sau reducerea recompensei; esecul în ceea ce priveste posibilitatea de-a avea succes, fiind implicate si amenintarea sau administrarea pedepsei.
Prin urmare, diferenta dintre situatia frustranta si frustrare consta în aceea ca obstacolul perceput ca situatie frustranta ce apare în calea realizarii scopurilor, nu se identifica cu un obiect sau fenomen al realitatii, ci cu rezistenta exprimata intern sau extern si resimtita de om în desfasurarea unei activitati.
Starea de frustrare poate fi masurata direct sau indirect. În primul caz, aceasta se poate realiza prin indicele de toleranta la frustrare într-o activitate. În al doilea rând, se poate masura indirect, de exemplu, prin gradul de modificare a pulsului.
Termenul de toleranta la frustrare concretizat în capacitatea subiectului de a tolera situatii frustrante este determinat de diferentele individuale sau dobândite.
Starea frustranta determina mai multe modalitati de reactie la frustrare. Între acestea sunt: agresiunea, represiunea, fixatia, forta raspunsului crescut sau diminuat.
În consecinta, ipoteza frustrare-agresivitate este una din cele mai viu discutate si totodata controversate teorii din literatura psihologica de specialitate cu privire la reactiile consecutive frustrarii. Ea pune problema efectelor situatiilor frustrante asupra comportamentului individual, în relatie cu o variabila dependenta care este agresivitatea. Din acest punct de vedere se considera ca frustrarea duce totdeauna direct sau indirect, la agresivitate, dupa cum agresivitatea este totdeauna rezultat al frustrarii. Agresivitatea a fost definita "ca un act al carui raspuns-scop este ranirea unui organism sau surogat al sau"( DOLLARD).
DOLLARD constata ca ipoteza corelarii frustrarii cu agresivitatea joaca un rol important în gândirea popoarelor contemporane primitive si civilizate. Ea este exprimata si în scrierile popoarelor antice. Diferiti psihologi moderni, dar si sociologi, au facut uz, mai mult sau mai putin sistematic, de legatura frustrare-agresivitate, fara ca aceasta sa fie formulata explicit în scrierile lor.
În acest sens, DOLLARD îl citeaza pe W. JAMES care afirma ca omul este cel mai feroce dintre toate animalele. Aici James pare sa fi vazut nu numai planul larg al acestei ipoteze, dar si multe din implicatiile ei relativ subtile. Dar, dupa cum spunea FAUST, precum toate animalele gregare, "doua suflete se lupta în acelasi piept, unul al sociabilitatii si disponibilitatii de a da ajutor, si celalalt, al geloziei si antagonismului fata de perechea lui ... Constrâns sa fie un membru al tribului, el înca are dreptul de a decide pe cât îl tin puterile si atât cât ceilalti membrii ai tribului vor fi de acord". Existând observatiile, triburile vecine se lupta între ele pentru sansa de a le fi mai bine. Apoi competitia îi ajuta pe membrii unui grup întrucât ei au crescut în mentalitatea ca toti sunt contra tuturor.
Într-un atare context, în opinia lui DOLLARD, combativitatea poate fi egalata cu agresivitatea.
În legatura cu aceasta sunt mentionate trei puncte de referinta.
agresivitatea este reglata în interiorul grupului de aparenta ) ("in-group");
agresivitatea este îndreptata împotriva celor care sunt competitori, de exemplu, actuali ori potentiali frustratori;
oamenii care în mod frecvent se înconjoara numai de sentimente prietenesti pot sa produca agresivitate numai în anumite circumstante.
Însa legatura dintre agresivitate si frustrare a fost ilustrata în lucrarile lui FREUD, lucrari în care aceasta este cel mai sistematic si extensiv utilizata. Scrierile sale de tinerete contin numeroase exemple între care amintim pe acela în care o femeie frustrata de sotul ei, apare cu dorinta de a-si omorî copilul care continua sa reprezinte în viata ei barbatul care a înselat-o. În scrierile timpurii, FREUD considera ca la baza tuturor functiilor mintale se afla tendinta de a cauta placerea si de a evita suferinta, de a depasi frustrarea. Agresivitatea apare când aceste doua demersuri sunt blocate, frustrate. Agresivitatea este o reactie primordiala îndreptata original si normal împotriva acelor obiecte si persoane din lumea externa care erau percepute ca sursa a frustrarii. Freud s-a confruntat cu astfel de fenomene aberante precum autoranirea deliberata si suicidul (într-un cuvânt - autoagresivitate). Aceasta nu ca abrogari ale principiului placerii, ci ca instante de agresiune "întoarceri înauntru" sub influenta anxietatii amenintatoare cu pedeapsa.
De asemenea, DOLLARD aduce în favoarea ipotezei agresivitate-contrareactie la frustrare si observatii din care rezulta ca comportamentul agresiv indica o frustrare si totodata, este imediat evident ca ori de câte ori apare frustrarea va urma inevitabil o agresivitate de un anumit grad.
În sustinerea ipotezei agresivitatea forma de contra-reactie la frustrare se face apel la o serie de concepte dintre care amintim:
Declansator (instigator) prin care se întelege un stimul, o idee, un motiv sau o stare de deprivare antecedenta, observata sau dedusa din care poate fi prezisa reactia. Instigatorii pot fi observabili direct sau indirect.
Cantitatea de instigare este data de puterea instigarii unui declansator în lupta sa cu instigarile incompatibile.
Raspuns-scop prin care se întelege un act care termina o secventa prezisa. Altfel spus, este reactia care reduce puterea instigarii la un anumit nivel de unde nu mai are tendinta sa produca comportamentul prezis;
Efect întaritor este acel efect al raspunsurilor-scop care induce învatarea actelor ce-l preced;
Frustrarea - desemneaza împiedicarea aparitiei raspunsului-scop care trebuie sa se termine la timpul potrivit în secventa comportamentala stabilita. În cazul frustrarii, instigarile ramân. Pentru a atesta frustrarea trebuie specificate doua lucruri: faptul ca era de asteptat ca subiectul sa desfasoare anumite actiuni si faptul ca actiunile considerate au fost împiedicate sa se desfasoare.
Raspunsul-substitut este un raspuns care tinde sa termine si sa întareasca actiunea precedenta lui. El poate fi orice actiune care reduce pâna la un anumit punct forta instigatiei si previne aparitia raspunsului-scop: anume aceea ca reduce puterea instigatiei ca rezultat al unui raspuns-scop, reducere în sensul cantitativ sau ca îndeplinire a unui element al raspunsului-scop. DOLLARD precizeaza ca în timp ce agresivitatea nu are efect asupra fortei instigarii initiale, în schimb reactia-substitut are un asemenea efect. Raspunsurile-substitut pot fi mai mult sau mai putin eficiente în a pune capat si a întari un raspuns-scop comparativ cu reactia originala. Aceasta deoarece el pune capat atât frustrarii, care îi precede, cât si agresivitatii produsa de anumite frustrari.
Agresivitatea este înteleasa ca o reactie comportamentala al carui raspuns-scop este cel de ranire a persoanei împotriva careia este îndreptata. Potrivit lui DOLLARD, agresivitatea este reactia primara si caracteristica la frustrare (de ex. violenta fizica, precum si unele fantezii exprimate în continutul viselor când se fac planuri de razbunare si altele). Se poate observa, ca atare, ca în comportamentul agresiv, se face apel la inteligenta.
În ceea ce priveste formele agresivitatii, acestea pot fi orientate spre sursa directa a frustrarii, spre substitutul sursei directe ori spre, asa cum se petrec lucrurile în masochism, martiraj, sinucidere. Din punct de vedere social, se poate vorbi despre forme de agresivitate interzise, acceptate sau apreciate.
Pe de alta parte, în raportul frustrare-agresivitate se poate observa ca cele doua concepte pot fi definite atât dependent, cât si independent. Definita dependent de frustrare, prin agresivitate se întelege raspunsul care urmeaza frustrarii, care reduce numai instigarea secundara produsa de frustrare fara a afecta forta instigarii originale. Definita independent de agresivitate, frustrarea desemneaza o conditie care exista când o reactie-scop sufera interferenta. Definita independent de frustrare, prin agresivitate se întelege un act al carei reactie-scop este ranirea unui organism sau surogat, înlocuitor al lui (DOLLARD).
Ca atare, forta instigarii la agresivitate este direct proportionala cu cantitatea de frustrare.
La rândul lor, factorii responsabili cu variatia cantitatii de frustrare sunt urmatorii:
a. forta instigarii la frustrare cu cât forta instigarii este mai slaba cu atât frustrarea induce o reactie agresiva mai slaba;
b. gradul de interferenta cu raspunsul frustrat de exemplu, o usoara distragere care produce o interferenta usoara cu lovitura unui jucator de golf, aflat în momentul sau decisiv este mai putin probabil sa-l faca pe jucator sa înjure, decât o distragere mai puternica ce produce o interferenta mai mare;
c. numarul de secvente frustrate mai multe frustrari adunate produc un raspuns agresiv care nu ar fi aparut în alte conditii;
d. numarul de raspunsuri non-agresive, înabusite împiedicate prin nereîntarire, frustrarea persistând. Printre factorii inhibitori ai agresivitatii se enumera: asteptarea pedepsei pentru agresivitate, care pedeapsa la rândul sau, depinde de permisivitatea situatiei, de statutul agentului frustrant si daca individul era sau nu un membru al unui anume grup (DOLLARD).
Inhibitia oricarui act de agresivitate este direct proportionala cu taria pedepsei anticipata pentru exprimarea actului respectiv Dar se poate considera ca orice act de frustrare instiga la o mare varietate de reactii agresive. Unele dintre acestea sunt fatise (în sensul ca pot fi percepute de alte persoane), altele sunt ascunse (doar subiectul dându-si seama de prezenta lor). Daca experienta anterioara l-a învatat ca anumite acte de agresivitate sunt urmate de pedeapsa, acele forme vor tinde sa fie dominate si se vor exprima cele care nu au fost pedepsite.
În notiunea de pedeapsa intra: ranirea obiectului iubit, întrucât cel ce iubeste se identifica cu obiectul iubit; esecul de a duce la capat un act instigat ca si situatiile obisnuite de producerea durerii. Anticiparea esecului este echivalenta cu anticiparea pedepsei. Esecul desemneaza o lipsa a unui obiect potrivit pentru ceva sau prezenta unor dificultati insurmontabile în ducerea la bun sfârsit a actiunii.
Factorul de inhibitie poate fi depasit atunci când la o persoana suficient de frustrata se ignora anticiparea pedepsei. Dar asa cum arata ALLPORT, aceasta depinde de caracterul fatis sau ascuns al raspunsului comportamental. Cea mai puternica instigare trezita de o frustrare este aceea la acte de agresivitate îndreptate împotriva agentului perceput ca fiind sursa frustrarii .
Daca taria frustrarii este constanta, cu cât este anticipata pedeapsa pentru un act de agresivitate ca fiind mai mare, cu atât va fi mai mica posibilitatea ca acel act sa se desfasoare. Daca anticiparea pedepsei este constanta, cu cât este mai puternica frustrarea, cu atât este mai probabil sa apara actul de agresivitate.
Cea mai puternica instigare trezita de o frustrare este la actele de agresivitate îndreptate împotriva agentului perceput ca fiind sursa frustrarii. Instigatii progresiv mai slabe sunt trezite la acte agresive, progresiv mai putin directe.
Au fost evidentiate o serie de variabile care vor afecta cantitatea de perturbare când este frustrat raspunsul instrumental. Acestea sunt: instigarea la actiune; gradul de perturbare, împiedicare a raspunsului instrumental; numarul de astfel de obstructii (DOLLARD).
Primul concept-variabila instigarii la actiune - este legat de potentialul excitator care include impulsul si puterea obisnuintei, a deprinderii. Instigarea la actiune este definita ca o anume conditie antecedenta al carei raspuns predictibil este consecvent. În acest sens, MILLER si BROWN au aratat ca, cu cât un organism este mai aproape de un stimul (cautat sau evitat), cu atât mai pronuntata este reactia la apropiere sau la evitare. Potrivit acesteia, ar însemna ca tulburarea resimtita ar trebui sa fie mai mare când frustrarea are loc mai aproape de tinta decât atunci când are loc mai departe. Acest lucru ar trebui sa se reflecte în actiunea mai agresiva din apropierea tintei decât de la distanta.
La rândul sau, ROSENZWEIG, analizând sarcinile îndeplinite si neîndeplinite de copii, a aratat ca acestia înregistreaza o mai mare tulburare atunci când sunt întrerupti dintr-un joc, când se aflau aproape de rezolvare, decât atunci când se aflau mai departe de aceasta.
Inhibarea actelor de agresivitate directa reprezinta o frustrare aditionala si este de asteptat ca aceasta frustrate:
a) sa instige acte de agresivitate împotriva agentului perceput ca fiind responsabil de indiferenta cu agresivitatea originala;
b) indirect, sa mareasca instigarea la toate celelalte forme de agresivitate.
Asa stând lucrurile cu cât este mai mare gradul de inhibitie specific unei forme directe de agresivitate, cu atât mai probabila va fi aparitia unei forme de agresivitate mai putin directa. Astfel, daca toate actele de agresivitate îndreptate catre un obiect dat sunt împiedicate, atunci va fi o tendinta mai mare de aparitie pentru alte acte de agresivitate, îndreptate spre alte obiecte decât cel considerat. În acest caz FREUD afirma ca agresivitatea este deplasata de la un obiect la altul. Daca prevenirea este specifica tipului de act agresiv, atunci va fi o tendinta sa apara alte forme de agresivitate. În acest caz, vorbim despre schimbarea de forma.
Cât priveste deplasarea agresivitatii, se considera ca agresivitatea inhibata are o puternica tendinta spre deplasare. Aceste modificari se numesc sublimari. Când anticiparea pedepsei inhiba agresivitatea directa, pot apare schimbari nu numai în obiectul, dar si în forma agresivitatii. Comportamentul agresiv se va generaliza la alte obiecte si, totodata, poate fi deplasat asupra altor obiecte daca este inhibat comportamentul asupra obiectului primar al agresivitatii.
Cu totul speciala este si forma de agresivitate fata de sine. Cu privire la formele agresivitatii, alaturi de aceea deschisa, manifesta, se discuta si agresivitatea fantasmatica. În acest sens, LESSER arata ca gradul de corespondenta dintre comportamentul fantasmatic si cel care se exprima deschis este mai mare în cazul unora dintre impulsuri decât în cazul altora. Astfel, s-a sugerat ca motivele încurajate cultural se refera la faptul ca "este necesar sa fii la fel de puternic în manifestarile deschise ca si în cele mascate" (W.M. LEPLEY), în vreme ce motivele descurajate din punct de vedere cultural arata o relatie slaba sau inconsistenta între forta fantasmei si exprimarea deschisa.
LESSER îsi propune sa examineze consecintele încurajarii si ale descurajarii agresivitatii de catre mama a copilului. Pe baza cercetarilor facute, el a dovedit ca relatia dintre agresivitatea fantasmatica si cea manifesta este influentata de practicile si atitudinile materne. La cei carora le sunt încurajate comportamentele agresive, relatia dintre agresivitatea fantasmatica si cea deschisa este mai mare. Acele tendinte care vor fi interzise si sanctionate negativ vor fi mai bogate în exprimari fantasmatice si mai scazute în cele deschise. Aceasta asociere se bazeaza pe rolul compensator sau substitutiv al fantasmei acolo unde nu este permisa exprimarea directa.
Pentru aparitia autopunitiei, agresivitatea îndreptata spre sine trebuie sa depaseasca un anumit grad de inhibitie si, de aceea, ea tinde sa apara numai daca anumite forme de expresie sunt si mai puternic inhibate.
În conditiile în care cantitatea de inhibitie este constanta, tendinta autoagresiva este mai puternica în cazurile în care subiectul crede ca el mai degraba, decât un agent extern, este responsabil pentru frustrarea originala si când agresivitatea directa este limitata de sine mai degraba decât un agent extern.
În acest sens, FREUD arata ca unele persoane melancolice se învinovatesc pentru fapte produse de persoane iubite, acestea fiind sursa frustrarii. Astfel, se produce deplasarea catre sine a unei agresivitati directe, inhibate. Formele de expresie pot fi verbale, raniri fizice, simptome nevrotice de boala, iar forma cea mai dramatica este suicidul.
În acest temei se deduc trei idei
instigarea la autoagresare creste când sursa frustrarii este perceputa ca fiind subiectul însusit decât ca fiind un agent extern. Aceasta deoarece frustrarea provoaca cea mai puternica instigare la agresivitate împotriva agentului perceput ca fiind sursa frustrarii.
tendinta agresivitatii directe, inhibate, de a se întoarce spre sine este mai mare când este inhibata de subiectul însusi decât de un agent extern. Deci, când un act de agresiune sufera interferente, aceasta frustrare produce o alta frustrare care instiga la agresivitate împotriva agentului de interferenta.
alte conditii fiind constante, autoagresivitatea este un tip de expresie relativ nepreferat si va aparea numai daca alte forme de expresie sunt înca si mai puternic inhibate. Autoagresarea raneste subiectul, aceasta generând teama de pedeapsa dar si invers.
La rândul sau, ROSENZWEIG clasifica contra-reactiile la frustrare în:
a) extrapunitive când agresivitatea este fatisa, întoarsa împotriva unui obiect extern;
b) intrapunitive când agresivitatea este orientata spre sine;
c) impunitive când vinovatul este tratat într-o maniera impersonala.
Expresia oricarui act de agresivitate este un catharsis care reduce instigarea la toate celelalte forme de agresivitate. Aparitia oricarui act de agresivitate reduce instigarea la agresiune si, potrivit psihanalizei, aceasta duce la catharsis. Aceasta ar însemna ca atunci când un raspuns de agresivitate este exprimat, efectul sau cathartic ar trebui sa micsoreze instigarea altor raspunsuri agresive.
În reducerea conflictului, un rol important îl au diverse reactii Desigur, tinta impulsului ostil este sa atace si sa îndeparteze stimulul direct care provoaca agresivitate.
a) exprimarea ostilitatii se poate face catre o a treia parte - de exemplu, terapeutul, alt obiect sau alta persoana decât cea originala;
b) exprimarea directa fata de instigator, fie în conditii nonpunitive;
c) efectul terapeutic al catharsis-ului în eliberarea tensiunilor agresive (WORCHEL).
Prin urmare, frustrarea genereaza tendinte agresive care nu pot fi îndreptate direct împotriva agentului real al frustrarii pentru ca acesta fie nu este vizibil, fie este capabil sa actioneze prin severe actiuni punitive. Atunci debuseul pentru energia agresiva blocata este gasit prin îndreptarea actului împotriva unui alt obiect-tinta. Agresivitatea este astfel transferata, deplasata si chiar generalizata în anumite situatii, iar cel asupra caruia se întoarce aprobiul agresatului se numeste "tap ispasitor" sau prejudiciu.
Exista anumite caracteristici ale obiectelor sau persoanelor care determina comportamentul agresiv, acestea fiind considerate de subiectul în cauza ca frustrante:
daca persoana vizata este anticipata (si cât de puternic), ostilitatea generata de o frustrare se poate manifesta direct sau indirect;
individul intolerant sa considere ca este în siguranta când ataca un grup dat sau o persoana;
prezenta justificarii morale în a face acest lucru.
Teoria agresivitatea este o contra-reactie la frustrare a fost supusa unor ample analize critice în literatura psihologica de specialitate. Astfel, în conceptia lui EYSENCK teoria este circulata din moment ce frustrarea este definita în termenii agresivitatii si invers.
Desigur, conduitele agresive se modifica ontogenetic, se învata întrucât fiinta umana nu este determinata exclusiv, biologic. Problema frustrarii si agresivitatii are o istorie lunga si controversata în psihologie, ea fiind departe de a fi încheiata.
4.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII
4.2. IPOTEZELE CERCETĂRII
4.3.ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE CERCETARE
4.4. METODE sI TEHNICI DE CERCETARE
4.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII
Titlul reprezinta o expresie înglobanta, de maxima generalitate, a ceea ce urmareste lucrarea. Obiectivele pe care urmeaza sa le stabilim vor viza direct fenomenele puse în relatie în titlu.
Titlul lucrarii este: Agresivitatea - forma de adaptare si contra-reactie la copiii institutionalizati de vârsta scolara mica. Formularea lui s-a fundamentat pe premisa ca agresivitatea, ca si comportamentul agresiv reprezinta o forma de adaptare, dar si o contra-reactie la o situatie frustranta. Acest lucru este deja un fapt confirmat stiintific de psihologie.
Ca prim obiectiv de maxima generalitate, cercetarea noastra urmareste surprinderea naturii care exista între variabilele din titlu: agresivitate, adaptare si frustrare. Ca un prim pas al procesului de trecere de la general la particular (acest proces urmareste atingerea unui nivel de directa testabilitate a fenomenelor studiate), agresivitatea este considerata, în principal, sub aspectul unora din fatetele sale, si anume: violenta si limbajul oral agresiv în relatiile interpersonale.
Aceasta nu înseamna ca vor fi neglijate celelalte dimensiuni ale agresivitatii: carentele educative în familia de origine, precum si în institutiile de învatamânt (este vorba, mai precis, despre modelele familial si respectiv, scolar interiorizate de copil), factorii declansatori ai comportamentului agresiv (predispozitie genetica si psihopatologie parentala), factori traumatizanti pentru copil si familie, cu implicatii în declansarea agresivitatii, boli somatice grave, alte traume), precum si celelalte forme ale agresiunii si comportamentului agresiv.
În demersul formularii celor câtorva obiective pe care si le propune cercetarea noastra, s-a pornit de la o serie de premise. Iata contextul de premise de la care s-a pornit în fixarea obiectivelor cercetarii:
a) Societatea se afla într-un continuum proces de transformare si devenire.
b) Prin urmare, se modifica valorile dând nastere unor seturi de valori diferite care înglobeaza. Transformari profunde în toate aspectele legate de adaptarea sociala si interpersonala a individului.
c) Influenta mass-media prin promovarea filmelor artistice si de desene animate) care etaleaza violenta si comportamentul agresiv în general, prin urmatoarele: agresiuni, banditism, folosirea armelor, spargeri, furturi, rapiri, etc.
Ţinând cont de aceste realitati, s-a procedat la fixarea obiectivelor cercetarii.
Prin urmare, cercetarea noastra are ca obiectiv principal: surprinderea cresterii agresivitatii la copiii institutionalizati, comparativ cu cei din familie.
În paralel cu acest obiectiv principal, fixat anterior, cercetarea vizeaza si urmatoarele obiective secundare:
Evidentierea caracteristicilor psihice (mai fragile) care s-au modificat determinând comportamentul agresiv al copiilor scolari mici din Centrul de Plasament;
Surprinderea modului cum influenteaza Centrul de Plasament - ca institutie de educatie intelectuala, morala, culturala, sociala - dezvoltarea comportamentului agresiv;
Surprinderea modului de manifestare al agresivitatii la copii scolari mici din Centrul de Plasament;
Analiza masurii si modului în care tipul individual de raspuns la frustrare influenteaza comportamentul de adaptare sociala si scolara: comportamentul de învatare; comportamentul de relationare;
Investigarea influentelor exercitate de o serie de factori externi asupra tipului de raspuns frustrant - agresiv: clasa de elevi; caracteristicile institutiei ocrotitoare; familia de apartenenta.
4.2. IPOTEZELE CERCETĂRII
Ca punct de plecare s-a luat faptul - demonstrat stiintific - ca agresivitatea este o forma de adaptare si contra-reactie la frustrare la copiii institutionalizati de vârsta scolara mica.
In consecinta, ipoteza principala va fi formulata astfel: se prezuma ca daca agresivitatea este o forma de adaptare, precum si un mod de contra-reactie, atunci ea se manifesta în mod pregnant în Centrele de Plasament comparativ cu scolile de masa.
Fata de ipoteza anterior formulata (ipoteza principala) au mai fost formulate urmatoarele ipoteze secundare:
daca agresivitatea se manifesta ca forma de adaptare datorita absentei modelelor familiale si scolare, atunci ea are tendinte evidente de manifestare;
daca exista anumite caracteristici psihice mult mai fragile la copiii institutionalizati comparativ cu cei din familie, atunci ele sunt mai evidente la primii datorita influentei respective;
daca agresivitatea este forma de adaptare si contra-reactie la frustrare, atunci copiii din Centrul de Plasament folosesc comportamentul agresiv în acest sens;
daca manifestarile frustrant - agresive (intensitatea si calitatea lor) au valoare adaptiva sociala si scolara, atunci valenta pozitiva sau negativa a grupurilor sociale si scolare de apartenenta le influenteaza;
daca la elevii ocrotiti în familie se constata un nivel scazut al agresivitatii si o adaptare în functie de specificul fiecarui elev, atunci la copii institutionalizati vom constata un prag mai crescut al frustrarii si agresivitatii, respectiv un nivel mai scazut privind calitatea adaptarii socio-scolare.
Am avut în vedere la copiii din familie (scoala de masa) si structura în functie de mediile educogene familiale: parinti muncitori, cu studii medii, cu studii superioare.
4.3. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII DE CERCETARE
În baza ipotezelor si obiectivelor formulate, am efectuat cercetarea în localitatea Constanta având însa în vedere si realizarea unui studiu comparativ. Ca atare, am investigat subiecti aflati în "Centrul de Plasament Delfinul" pentru a depista elementele de specificitate si la "scoala nr. 1" din aceeasi localitate, scoala generala în care copiii sunt proveniti din familie.
Motivatia este evidenta, în sensul ca am vrut sa observam influenta exercitata de Centrul de Plasament, ca institutie implicata în protectia copilului, asupra dezvoltarii comportamentului agresiv.
Activitatea de cercetare am organizat-o plecând de la alegerea loturilor de subiecti din fiecare institutie vizata. Astfel, am ales din considerente metodologice, un numar de 60 de subiecti cu vârste cuprinse între 7 si 11 ani, fara a lua în considerare nivelul de pregatire, rezultând astfel un lot eterogen si care releva diferentele calitative la nivelul comportamentului adaptativ, socio-scolar.
Structura loturilor se prezinta astfel:
Lotul de subiecti din Centrul de Plasament:
|
NR. DE SUBIECŢI |
VÂRSTELE |
||
|
8 - 9 ani |
9 ani si 1 luna - 10 ani |
10 ani si 1 luna - 11 ani |
|
Lotul de subiecti din scoala de masa:
|
NR. DE SUBIECŢI |
VÂRSTELE |
||
|
8 - 9 ani |
9 ani si 1 luna - 10 ani |
10 ani si 1 luna - 11 ani |
|
Am avut în vedere la copii din familie (scoala de masa) si structura în functie de mediile educogene: parinti muncitori, cu studii medii, cu studii superioare.
|
REPARTIŢIA PE CLASE |
MEDII FAMILIALE EDUCOGENE |
||
|
MUNCITORI |
STUDII MEDII |
STUDII SUPERIOARE |
|
|
Clasa a II-a | |||
|
Clasa a III-a | |||
|
Clasa a IV-a | |||
|
TOTAL | |||
36% - muncitori
54% - studii medii
10% - studii superioare
4.4. METODE sI TEHNICI DE CERCETARE
În scopul realizarii obiectivelor propuse si plecând de la premisele considerate ca fundament în elaborarea ipotezelor cercetarii, am considerat ca principalele metode utile în demersul meu metodologic sunt:
Observatia dirijata. Aceasta metoda consta în urmarirea atenta si sistematica a comportamentului subiectilor cu scopul de a sesiza aspectele lor caracteristice privind, pe de o parte, fizionomia, igiena, înfatisarea, privirea, mimica, gestica, conformatia, iar pe de alta parte, aspectele comportarii subiectilor în anumite momente sau situatii specifice (în timpul activitatilor scolare si libere).
Obiectivele urmarite prin metoda mai sus amintita sunt: 1) sa manifeste reactii motrice cu conotatii agresive; 2) sa foloseasca un limbaj agresiv; 3) sa manifeste o atitudine frustranta; 4) sa foloseasca fie violenta (comportamentul agresiv violent), fie un limbaj agresiv pentru eliminarea frustratiei.
In scopul realizarii obiectivelor anterior stabilite si pentru ilustrarea clara a ipotezelor s-au utilizat si o serie de teste psihologice precum: testul de frustratie Rosenzweig; testul de personalitate Woodworth; testul "Eu sunt ..." si "Eu as vrea sa fiu ..."; testul "Familia"; testul "Clasa".
Am utilizat de asemenea: studierea fisei medicale si anamneza psihologica.
În literatura de specialitate, grija pentru diagnoza si masurarea frustrarii nu ocupa o pondere proportionala cu preocuparile teoretice despre acest fenomen în ansamblul sau.
Dificultatea masurarii frustrarii rezulta din greutatea corelarii instrumentelor de diagnoza cu teoria acestei corelari în scopul obiectivarii cercetarii. Orice instrument folosit trebuie explicat, descris, precizata teoria care-l defineste si valoarea sa diagnostica.
Astfel, pentru discriminarea cu predispozitii frustrant-agresive de diferite grade, alaturi de observatie, anamneza, interviu am utilizat, ca principal instrument, testul Rosenzweig, validat pentru copii între 3 si 13 ani. Complementar acestuia, am aplicat chestionarul de personalitate Woodworth, testul Familia, Clasa, etc.
În raport cu situatiile frustrante, subiectii exprima mai multe tipuri de reactie la situatii frustrante, corelate cu particularitatile de personalitate, cu modul de structurare a potentialului atitudinal-frunstrant: reactii orientate extrapunitiv (iritare, mânie); intrapunitiv (remuscare) si impunitiv (situatiile frustrante fiind explicate în mod conciliant).
Testul Rosenzweig cuprinde 24 de desene în care sunt reprezentate doua personaje principale a caror figura si mimica sunt indicate pentru a favoriza proiectarea reactiilor comportamentale. Oamenii sunt desenati într-o situatie care produce în mod obisnuit o stare de frustrare de intensitate medie. Deasupra unuia dintre personaje este trasat un patrat în care este scris ceea ce vorbeste subiectul, adica modul de a atrage atentia celuilalt asupra situatiei frustrante pentru acesta sau pe care o provoaca el însusi.
De exemplu, într-unul dintre desene se vede cum gazda atrage atentia unei vizitatoare pentru ca a spart un vas care era preferat al mamei sale. Subiectul trebuie sa scrie în spatiul gol modul cum va raspunde. I se atrage atentia ca trebuie sa noteze primul raspuns care-i vine în minte. Se presupune ca subiectul va acorda personajului modul propriu de gândire si de simtire într-o situatie similara.
Dupa completarea întregii serii, actiunea a fost reluata si fiecare invitat sa citeasca ceea ce a scris. Am obtinut astfel informatii suplimentare din inflexiunile vocii, din mimica.
Interpretarea completarilor s-a facut în functie de doua variante: directia agresivitatii si tipul de reactie.
Sub raportul primei variabile - directia agresivitatii - se disting:
raspunsuri extrapunitive (H) când se face referire la agresivitatea orientata spre mediu;
raspunsuri intrapunitive (I) orientate asupra persoanei frustrate;
raspunsuri impunitive (M) când situatia este apreciata ca neimportanta sau ca nefiind din vina cuiva.
Cât priveste tipul de reactie, în acest sens se are în vedere:
a) dominarea obstacolului (OD) atunci când subiectul insista în raspunsul sau asupra situatiei care produce frustrarea (dominare crescuta a obstacolului "O"; amenintare scazuta "D";
amenintare fara importanta "M";
b) apararea Eului (ED). În acest caz, în raspuns, se specifica daca personajul atribuie altcuiva
vina "E", daca accepta responsabilitatea (I) sau daca declara ca nimeni nu este vinovat (M).
Un D ridicat indica un Eu slab.
c) persistenta trebuintei (NP) dupa rezolvarea problemelor puse de frustrare. În acest caz, accentul se pune pe rezolvarea problemei, fie ca personajul cere ajutorul cuiva (E), fie ca rezolva singur (I), fie ca declara ca timpul o va rezolva (M).
Testul de personalitate Woodworth are forma unui chestionar care cuprinde 76 de întrebari, clasate în 8 categorii , dupa tendintele afective pe care le desemneaza si dupa denumirile clinice carora le corespund aceste tendinte:
tendinte catre emotivitatea simpla care reprezinta o schimbare maladiva si nemotivata a dispozitiei; o accentuata excitare afectiva, deseori fara motiv; vibrare anormala la solicitarile afective, chiar si la cele minime;
tendinte spre obsesii si psihastenie. Psihastenia este privita ca o psihoza care deriva din constitutia emotiva; se caracterizeaza prin absenta energiei psihice, în starile de nervozitate, hiperemotivitate; sentimente de teama si de constrângere. Obsesia este o tulburare ideo-afectiva care apare în timpul starilor de psihastenie;
tendinte schizoide care se caracterizeaza prin schimbarea rapida a directiei gândirii, lipsa de unitate în vointa, autism, vatamare grava a activitatii afective si voluntare;
tendinte paranoice - se caracterizeaza prin idei himerice si de persecutie, primare, sistematizate si de neînlaturat;
tendinte depresive reprezinta încordare psihica, dispozitie trista, deprimare. Din punct de vedere endogen, depresia are cauze ce rezida în constitutia individului. Din punct de vedere exogen, ea poate fi o reactie la anumite trairi si afecte, reactie care paralizeaza energia psihica si vointa;
tendinte impulsive sunt actiuni instinctive, pulsionale, actiuni în care predomina afectul. Se
caracterizeaza prin lipsa de control inhibitor;
tendinte catre instabilitate reprezinta tendinta de a nu fi statornic;
tendinte antisociale se manifesta prin dezacord fata de ordinea sociala; prin nerespectarea regulilor sociale.
Trebuie mentionata ideea ca acest nu depisteaza maladii, ci tendintele catre acestea. Ca atare, importanta utilizarii lui consta în aceea ca neglijate, ele se pot adânci, mai ales în cazul copiilor institutionalizati care sunt lipsiti de modele familiale pozitive si concrete, reale.
Testul proiectiv T.S.T. - Twenty Statemens Test - se bazeaza pe proiectia încorporata în sarcina de completare a 20 de propozitii care încep toate cu: Eu sunt... Exista si varianta: Eu as vrea sa fiu ... La Universitatea din Bucuresti, acest test a fost prelucrat si verificat din punctul de vedere al caracteristicilor diagnostice. În acest test se pun în evidenta 6 categorii de raspunsuri din punctul de vedere al continutului.
Raspunsurile A se refera la punerea în evidenta a unor caracteristici fizice sau exterioare (eu sunt înalt, sanatos, cam gras, etc.). Aceste tipuri de raspunsuri pot fi uneori situationale (eu stau lânga fereastra, eu stau cu fata la drum, etc.). Aceste tipuri de raspunsuri pun în evidenta o personalitate putin structurata, preocupata de adaptarea imediata fara rezonante mai profunde.
Raspunsurile B se refera la situatia profesionala sau sociala (eu sunt elev, strungar, etc.). Ele pun în evidenta o personalitate dominata de probleme profesionale.
Categoria C se refera la caracteristicile psihice (eu sunt harnica), demonstrând o persoana altruista.
Se mai vorbeste si despre urmatoarele caracteristici, notate cu D, E si F: familiale, adaptative si culturale.
Data fiind natura cercetarii am considerat ca este mai reprezentativa realizarea unei cotari a raspunsurilor în functie de: Eu psihologic, Eu social, Eu familial si Eu adaptativ.
Testul "Familia" este derivat din testul personalitatii umane a lui K. Machower dar urmareste alte aspecte. Elementul esential pe care acest test cauta sa-l scoata în evidenta sunt relatii interpersonale din cadrul familiei, dintre frati, surori si parinti.
Se are în vedere: modul de reprezentare, dimensiunile, ordinea personajelor, functiile acestora, relatiile dintre ele, elementele de dominare, omisiunea unor personaje, fenomenele de frustratie, starile de tensiune conflictuala...
Scopul folosirii testului scoate în evidenta caracteristicile relatiilor interpersonale din cadrul familiei, relatiile dintre copii si parinti, relatiile dintre frati.
Testul "Clasa" este derivat din testul "Familia", dar urmareste alte aspecte. În acest test se solicita copilului sa faca un desen în care sa figureze clasa, colectivul de elevi din care face parte. Testul dimensioneaza în mod proiectiv atitudinile subiectului fata de colegi si profesorul clasei, si, în acelasi timp, adaptarea scolara.
Studierea fisei medicale s-a facut în scopul depistarii unor posibili factori implicati în determinarea predispozitiilor si tendintelor cu caracter frustrant-agresiv, a adaptarii, etc. Ca atare, au fost urmarite aspectele legate de îmbolnaviri majore, dezechilibre endocrine, natura si evolutia diverselor afectiuni etc.
Anamneza psihologica s-a realizat prin convorbiri cu profesorii, cu adultii cunoscatori ai mediului de viata ai copiilor, prin studierea dosarului în baza caruia copilul a fost institutionalizat. S-a încercat obtinerea de informatii privind conditiile de viata, educatie, socializare, atmosfera "familiala", nivel de stimulare intelectuala, frecventarea de catre copil a unor institutii prescolare, nivelul de organizare a familiei (dezorganizata, conflictuala, deces, divort, etc.), atitudinea familiei cu copilul, legatura familiei cu copilul, nivelul de vârsta în momentul primei institutionalizari; motivele institutionalizarii; persoana de atasament pentru copil; experiente psihotraumatice.
Caracteristicile frustrarii la subiectii investigati
Grupurile de elevi investigati au relevat o serie de comportamente specifice în raport cu stimulii frustranti. Astfel, s-a putut evidentia o grupare a lor pe tipuri de reactivitate în raport cu respectivii stimuli. Ca atare, se pot constata urmatoarele:
Rezultatele obtinute au permis identificarea a trei categorii de subiecti: cei cu potential reactiv frustrant de valoare scazuta (obtinând la proba Rosenzweig administrata un total cuprins între 0-8 puncte); cei cu potential moderat la stimuli frustranti de valoare medie (9-15 puncte); subiecti cu reactivitate frustranta (10-24 puncte).
Distributia procentuala pe aceste categorii de reactivitate a copiilor investigati este ilustrata mai jos (tabelul nr.4; fig. nr. 2).
|
COPII ÎN FAMILIE |
COPII INSTITUŢIONALIZAŢI |
||||||
|
CLASA |
VÂRSTA |
0-8 pcte. |
8-15 pcte. |
15-24 pcte. |
0-8 (s) |
8-15 (m) |
15-24 (c) |
|
a II-a |
8-9 ani | ||||||
|
a III-a |
9-10 ani | ||||||
|
a IV-a |
10-12 ani | ||||||
|
TOTAL | |||||||
|
COPII ÎN FAMILIE |
COPII INSTITUŢIONALIZAŢI |
||||||
|
TOTAL GLOBAL |
0-8 pcte. |
8-15 pcte. |
15-24 pcte. | ||||
tabelul nr. 4
18% -
reactivitate crescuta (16-24 puncte) 15% - reactivitate
scazuta (0-8 puncte) 67% -
reactivitate moderata (9-15 puncte)
fig. nr. 2
COMPARAŢIE COPII ÎN FAMILIE - COPII INSTITUŢIONALIZAŢI ÎN FUNCŢIE DE INDICATORII FRUSTRĂRII
14%- reactivitate crescuta 23% - reactivitate crescuta
23% - reactivitate scazuta 7% - reactivitate scazuta
63% - reactivitate moderata 70% - reactivitate moderata
fig. nr. 3
fig. nr. 4
În acest caz, s-a analizat masura în care cauza frustrarii este originala în interiorul subiectivitatii lor, în exteriorul acesteia sau undeva fara importanta semnificativa. Rezultatele sunt: procentul cel mai ridicat este detinut de subiectii ce localizeaza în exterior cauza frustrarii lor; ei sunt urmati de copiii care se autoacuza, pe ultimul loc situându-se subiectii ce aduc explicatii impunitive (tabelul nr.5, fig. nr.5).
|
COPII ÎN FAMILIE |
COPII INSTITUŢIONALIZAŢI |
||||||||
|
CLASA |
VÂRSTA |
0-8 pcte. |
8-15 pcte. |
15-24pcte. |
0-8 (s) |
8-15 (m) |
15-24 (c) |
||
|
a II-a |
8-9 ani | ||||||||
|
a III-a |
9-10 ani | ||||||||
|
a IV-a |
11 ani | ||||||||
|
TOTAL | |||||||||
|
COPII ÎN FAMILIE |
COPII INSTITUŢIONALIZAŢI |
||||||||
|
TOTAL GLOBAL |
0-8 pcte. |
15-24 pcte. |
15-24 (m) | ||||||
tabelul nr.5
15%
- reactie punitiva 65%
- reactie extrapunitiva 20%
- reactie intrapunitiva
Fig. nr. 5
TIPUL DE REACŢIE COMPORTAMENTALĂ A ELEVILOR ÎN RAPORT CU STIMULII FRUSTRANŢI
23% - reactie impunitiva 50% - reactie extrapunitiva 27% - reactie intrapunitiva 14% - reactie impunitiva 80% - reactie
extrapunitiva 6% - reactie intrapunitiva
fig. nr. 6
fig. nr. 7-tipul de reactie comportamentala a elevilor în raport cu stimulii frustranti
COMPARAŢIE COPII ÎN FAMILIE - COPII INSTITUŢIONALIZAŢI PRIVIND REACŢIA COMPORTAMENTALĂ LA STIMULII FRUSTANŢI
Tipuri de reactie în raport cu stimulii frustanti
Criteriile dupa care am analizat distributia copiilor pe grupuri ilustrative ale tipurilor de reactie în raport cu un potential frustrant, la apararea Eului în functie de perceperea unui anumit stimul frustrant si la persistenta trebuintei ca indice al rezolvarii problemelor puse de frustrare dupa modelul interpretarilor lui Rosenzweig, prezentat în testul descris anterior.
Analiza rezultatelor obtinute releva o pondere mai mare a elevilor ce adopta o atitudine echilibrata în raport cu dominarea obstacolului (OD) ca indice al unei trebuinte nesatisfacute. Pe locul al doilea se situeaza elevii pentru care amenintarea nesatisfacerii trebuintei se afla în centrul atentiei lor (figurile 8 si 9).
33% - amenintare crescuta 46% - amenintare scazuta 21% - obstacol fara
importanta
fig. nr. 8
(OD) EVALUAREA DOMINĂRII OBSTACOLULUI
fig. nr. 9
În ce priveste apararea Eului (ED), aceasta se concretizeaza în faptul ca subiectii în proportie de 46% atribuie altuia vina producerii unui eveniment indezirabil, 35% accepta responsabilitatea acestei situatii neplacute, în timp ce 19% declara ca nimeni nu este vinovat. În legatura cu apararea Eului, majoritatea celor care-si asuma vina sunt intrapunitivi si percep trebuinta nesatisfacuta ca pe o amenintare crescuta, cum se constata în graficul prezentat mai jos (figurile 10 si 11).
35% - accepta responsabilitatea faptului 46% - altul este vinovat 19% - nimeni nu este vinovat
fig. nr.10
(ED) EXPRESIA APĂRĂRII EULUI
fig. nr. 11
În conditiile persistentei unei trebuinte (NP) pentru consumarea acesteia, subiectii adopta comportamente diferite 44% prefera sa ceara ajutorul cuiva fiind, ca atare, mai dependenti de alte persoane, 39% prefera autonomia în efortul de a rezolva respectiva problema pe cont propriu; iar 17% nu se grabesc în rezolvarea problemei aparute, preferând ca aceasta sa se rezolve în timp (figurile 12 si 13).
44% - solicita ajutor 39% - rezolva singur problema 17% - lasa deschisa
problema
fig. nr. 12
(NP) EXPRESIA TREBUINŢEI
fig. nr. 13
În functie de punctajul general obtinut, totalul maxim de puncte fiind 100, am grupat subiectii integrati experimentului pe trei niveluri: copii cu agresivitate scazuta (0 - 55 puncte); copii cu agresivitate moderata (55-75 puncte) si copii cu agresivitate ridicata (75-100 puncte).
Ca atare, ponderile se prezinta astfel: 12% dintre subiecti exprima un indice scazut de agresivitate; 52% totalizeaza grupul celor cu potential agresiv moderat si 36% - subiectii cu agresivitate înalta (figura nr. 14).
12% - agresivitate scazuta 36% - agresivitate
ridicata 52% - agresivitate moderata
fig. nr. 14
CARACTERISTICILE AGRESIVITĂŢII LA SUBIECŢII INVESTIGAŢI
Analiza distributiei subiectilor din lotul ales, în cadrul unor categorii valorice pentru fenomenele luate în studiu, evidentiaza proportii apropiate. De exemplu, frustrarea scazuta apare la 19% dintre subiecti, iar agresivitatea scazuta la 12%; frustrarea moderata caracterizeaza 46% dintre subiecti, iar agresivitatea 52%; frustrarea înalta este implicata pentru 35% dintre elevi, iar agresivitatea pentru 36% (figura nr.15).
Se poate constata faptul ca, de regula, copiii frustrati sunt si agresivi.
Analiza comparativa a frustrarii si agresivitatii evidentiaza o stare de încordare, de amenintare, persistenta unei trebuinte, apararea puternica a Eului (figura nr. 16).
agresivitate scazuta
36%= agresivitate înalta
52%= agresivitate moderata
35%=frustrare înalta
46%=frustrare moderata
fig. nr. 15
frustrare
scazuta agresivitate
scazuta frustrare
moderata agresivitate
moderata frustrare
înalta agresivitate
ridicata
Fig. nr. 16
Conduita frustrant-agresiva raportata la factorii institutionalizarii
Astfel, în grupa subiectilor cu frustrare si agresivitate scazute am identificat cei mai multi copii institutionalizati imediat dupa nastere. Acesti copii au schimbat mai multe institutii de ocrotire: leagane, case de copii prescolari, case de copii scolari, ceea ce a facut ca persoanele de îngrijire si atasament sa fie instabile. La acesti copii pragul de frustrare este ridicat, particularitatile lor psihocomportamentale prezentându-i ca inadaptati, greu educabili, etc.
În activitati diverse, acesti copii se plictisesc repede, nu se antreneaza decât cu dificultate sau chiar deloc, uneori chiar si în activitati ludice, cu atât mai putin în cele scolare. Ei nu participa activ la viata colectivului, dau impresia ca sunt insensibili la aprecierile morale, la punitie ori gratificatie. Nu finalizeaza activitatile pe care le încep, iar capacitatile lor de învatare, randament scolar, capacitate de comunicare si relatie sunt deficitare.
Grupa copiilor cu valori ridicate ale frustrarii si agresivitatii si-au pierdut parintii - mama sau persoana de atasament - în jurul vârstei de 2-3 ani. Ei se caracterizeaza printr-o puternica nevoie de dragoste, fiind însa neîncrezatori în împartasirea ei - dau impresia ca ar fi fost tradati, pot ajunge chiar la acte antisociale.
La acesti copii, pragul frustrarii este scazut, sunt suspiciosi, intoleranti, dispun de o reactivitate crescuta, preponderent extrapunitivi, cei care dorm nelinistit, se simt nesecurizati, cei care se leagana, scrâsnesc din dinti, vorbesc singuri si au ticuri verbal-mimice.
Din punctul de vedere al randamentului scolar se situeaza la un nivel mediu, iar în planul relatiilor comportamentale de grup sunt dificili, incomozi, deranjeaza pe ceilalti, nu sunt agreati.
Copiii institutionalizati care si-au pierdut parintii dupa vârsta de 6-7 ani au nivelul frustrarii si agresivitatii ca oscilând între valorile medii si imediat sub acestea. În general, ei sunt agreati în grup; randamentul scolar este bun, iar prognosticul adaptabilitatii este favorabil.
Categorie aparte a copiilor institutionalizati o constituie cei care au unul sau ambii parinti, dar acestia se subsumeaza familiilor cu probleme de integrare socio-umana (familii dezorganizate, alcoolici, handicap mintal, etc). La acestia se manifesta frecvent agresivitatea; se exprima în plan comportamental prin crize existentiale, ca urmare a structurii fragile a sensului lor de viata, a modelului de urmat; exprima complexe de culpabilitate si de neputinta, uneori ei comportându-se ca pierzând relatiile cu lumea, devenind incapabili de actiune (figura nr. 17).
Concluzionând, frustrarea si agresivitatea la copiii institutionalizati este corelata cu caracteristicile generale date de mediul de ocrotire (familial). Aceasta deoarece institutia publica nu poate crea o anumita intimitate, familiaritate, viata personal-individuala, în conformitate cu cerintele specifice ale diferitelor niveluri de vârsta ale copilariei (figura nr. 18).
Subprotectie Normal Supraprotectie
Fig. nr. 17
Fig. nr. 18
Caracteristicile psihice la subiectii investigati
Performante ale testului Woodworth
Grupurile de elevi investigati au relevat o serie de tendinte afective care au fost mai evidente în stimularea comportamentului agresiv. Astfel, s-a putut evidentia o grupare a copiilor în raport cu aceste tendinte. Au fost selectionate din grupa celor 8 categorii de tendinte, doar 3 dintre ele care scot în evidenta sau stimuleaza comportamentul agresiv; este vorba despre: tendintele impulsive (impulsivitatea), tendintele catre instabilitate si tendintele antisociale.
Gruparea subiectilor în functie de tendintele afective
Distributia subiectilor din lotul ales pe cele 3 categorii de tendinte afective amintite mai sus, evidentiaza gruparea elevilor pe 3 niveluri: normal (0-120 puncte); limita (120-250 puncte) si pregnant (250-364 puncte).
Ca atare, distributia procentuala a copiilor investigati pe aceste categorii de tendinte si pe niveluri de manifestare este ilustrata în tabelele nr. 6 si 7 pentru compararea loturilor de elevi: Centrul de plasament si scoala de masa.
|
TENDINŢE |
COPII ÎN FAMILIE (pct.) |
COPII INSTITUŢIONALIZAŢI (pct.) |
||||
|
Impulsivitate | ||||||
|
Instabilitate | ||||||
|
Tendinte antisociale | ||||||
Tabel nr. 6
|
TENDINŢE |
COPII ÎN FAMILIE (%.) |
COPII INSTITUŢIONALIZAŢI (%.) |
||||
|
Impulsivitate | ||||||
|
Instabilitate | ||||||
|
Tendinte antisociale | ||||||
Tabel nr. 7
Analiza rezultatelor obtinute releva o pondere mai mare a elevilor cu tendinte catre impulsivitate, instabilitate si antisociale aflate la limita a copiilor institutionalizati ( în ordine : 60%; 80%; 50%) comparativ cu elevii din familie (33%; 30%; 0%). Aceste tendinte afective se manifesta la acestia din urma în limitele normalului mai mult, comparativ cu ceilalti copii investigati. De asemenea, tendintele antisociale sunt mult mai evidente la copiii institutionalizati, spre deosebire de cei din cadrul familiei (30%; 50%; 20%; comparativ cu 20%; 0%; 0% - în functie de nivelurile abordate) (figura nr. 19).
Fig. nr. 19
Raportul valorilor globale dintre agresivitate si tendintele catre impulsivitate
Analiza distributiei subiectilor din lotul ales în cadrul unor categorii valorice pentru fenomenele luate în studiu, evidentiaza proportii relativ apropiate. De exemplu, agresivitatea scazuta apare la 12% dintre subiecti, iar impulsivitatea la 30%; agresivitatea moderata caracterizeaza 52% dintre copii, iar tendintele impulsive 47%; agresivitatea ridicata este implicata pentru 36% dintre copii, iar impulsivitatea pentru 23% (figura nr.20).
Fig. nr. 20
Se poate constata ca, de regula, copiii cu tendinte impulsive sunt si agresivi. Analiza comparativa a agresivitatii si impulsivitatii evidentiaza o stare de încordare, de amenintare, de nervozitate, de dominare a unui afect (figura nr. 21).
Fig. nr. 21
Raportul dintre tendintele antisociale manifestate la copiii
institutionalizati comparativ cu elevii din familie
În functie de punctajul general obtinut, am grupat subiectii integrati experimentului pe 3 niveluri: copii cu tendinte antisociale pregnante( 250-364 puncte); copii cu tendinte antisociale moderate (120-250 puncte) si copii cu tendinte antisociale scazute (0-120 puncte).
Ca atare, ponderile se prezinta astfel: 30% dintre copiii institutionalizati manifesta tendinte antisociale scazute comparativ cu 20% dintre copiii din familie; 50% dintre copiii din institutia ocrotitoare manifesta impulsivitate moderata ( în sensul ca se afla la limita) comparativ cu 0% din cei din familie; iar restul de 20% dintre copiii din Centrul de Plasament exprima tendinte antisociale pregnante, la copiii din scoala de masa acestea neexistând la nici un copil din lotul supus cercetarii (figura nr. 22).
În concluzie, putem afirma ca la copiii institutionalizati exista un dezechilibru efectiv care, însa, nu a depasit granita normalului , dar care, neglijate, o pot depasi, ajungând în sfera patologicului.
Fig. nr. 22
Performante ale testului "Eu sunt ..."
Acest test a fost folosit pentru a evidentia diferenta dintre imaginea de sine si idealul de sine pe de o parte, iar pe de alte, relatia dintre imaginea de sine si frustrare si comportamentul agresiv.
Dintre variabilele acestui test - Eu psihologic, social, sexual, cultural, adaptativ, familial - m-am oprit asupra a 4 dintre ele cu semnificatie pentru fenomenele puse în studiu. Este vorba despre: Eu psihologic, Eu adaptativ, Eu familial si Eu social.
Ca atare, s-au obtinut urmatoarele rezultate procentuale înscrise în tabel nr. 8.
|
LOCUL |
NUMĂR SUBIECŢI |
EU ADAPTATIV |
EU FAMILIAL |
EU SOCIAL |
EU PSIHOLOGIC |
|
scoala de masa | |||||
|
Centru de plasament |
Tabel nr. 8
Din aceste rezultate reiese ca ponderea cea mai mare o are Eul psihologic la ambele categorii de subiecti investigati: 57% pentru copiii institutionalizati , 43% pentru cei din familie (figura nr. 23).
Fig. nr. 23
Performante ale testului "Eu as vrea sa fiu ..."
La acest test , rezultatele au fost urmatoarele, cum reiese din tabelul nr. 9.
|
LOCUL |
EU PSIHOLOGIC |
EU ADAPTATIV |
EU FAMILIAL |
EU SOCIAL |
|
scoala de masa | ||||
|
Centru de plasament |
Tabel nr. 9
Rezultatele la acest test au scos în evidenta ponderea cea mai mare a Eului social la ambele categorii de subiecti investigati: 37% pentru copiii din familie si 34% pentru cei institutionalizati; acestea sunt urmate de Eul adaptativ - 33%; Eul familial exista în proportie de 22% la copiii din Centrul de Plasament si 17% pentru ceilalti; iar rezultatele la Eul psihologic au fost: 13% pentru copiii din familie si 15% pentru ceilalti.
De asemenea, rezultatele obtinute au evidentiat ca Eul familial este într-o proportie de 11% la copiii institutionalizati - un procent mult mai scazut comparativ cu subiectii din familie (19%) - dar se constata o crestere în proiectia viitoare (" Eu as vrea sa fiu tata", "Eu as vrea sa am familie") (figura nr.24).
Eu sunt
Eu as vrea sa fiu
Fig. nr. 24
În schimb, la copiii din familie , rezultatele sunt apropiate la cele doua variante ale testului: "Eu sunt..." si "Eu as vrea sa fiu..." (figura nr. 25).
Fig. nr. 25
Performante la testul "Familia"
Gruparea subiectilor în functie de caracteristicile familiei - studiu
comparativ
Analiza rezultatelor obtinute de subiectii investigati la acest test, precum si în urma convorbirilor purtate pe marginea desenelor realizate, au evidentiat urmatoarele rezultate: 23% dintre copiii din scoala de masa fac parte din familii în care exista relatii foarte echilibrate între membrii; 43% din ei sunt încadrati într-o familie armonioasa, cu relatii "normale" între membrii ei, 27% din elevi apartin unor familii între membrii careia nu exista armonie, relatiile dintre ei fiind discordante si doar 7% din elevii scolii de masa, supusi investigatiei , sunt încadrati într-o familie subculturala, între membrii ei neexistând relatii de cooperare si colaborare.
Nu acelasi lucru se poate spune în cazul copiilor institutionalizati, în cazul carora procentul cel mai mare este obtinut de copiii care afirma ca nu au apartinut unei familii echilibrate, armonioase, deci, neexistând relatii între membrii (manifestându-se dezinteres afectiv si material, lipsa afectivitatii, etc.) - 53%; ei sunt urmati de copiii care au fost încadrati unor familii în care relatiile dintre membrii erau discordante - 40%; doar 7% dintre ei au apartinut unor familii armonioase, în acest caz fiind vorba despre acei copii care pe timpul vacantei de vara sunt luati de asa-numitii "parinti adoptivi" (din Belgia); iar procentul copiilor care ar fi putut apartine unor familii foarte echilibrate, neexistând în cazul elevilor din Centrul de Plasament (pentru comparatie figura nr. 26 si tabel nr. 10r).
RELAŢII ÎN FAMILIE
Fig. nr. 26
|
SUBIECŢI |
Relatii în familie % |
|||
|
foarte echilibrate |
armonioase |
discordante |
nu exista |
|
|
Copii în familie | ||||
|
Copii institutionalizati | ||||
Tabel nr. 10
Gruparea subiectilor în functie de tipul de familie ca structura
de apartenenta
Rezultatele obtinute au permis identificarea a 3 categorii de subiecti: cei care apartin familiei nucleare; cei care sunt încadrati într-o familie mixta si cei care fac parte dintr-o familie nonparentala.
Distributia procentuala pe aceste tipuri de familie a copiilor investigati este ilustrata mai jos (tabel nr.11 si figura nr. 27).
|
SUBIECŢI |
TIPUL DE FAMILIE |
||
|
familie nucleara |
familie mixta |
familie nonparentala |
|
|
Copii în familie | |||
|
Copii institutionalizati | |||
Tabel nr. 11
Fig. nr. 27
Comparatie: copii în familie - copii institutionalizati
privind tipul de familie de provenienta
Particularitatile familiei la subiectii investigati
În acest caz, intereseaza doar gradul de manifestare al agresivitatii în atitudinile parentale fata de copii în formarea personalitatii agresive a copilului.
Ca atare, rezultatele obtinute au permis identificarea a 3 categorii de copii, grupati în functie de gradul de agresivitate al modelului parental agresiv, astfel: atitudine parentala agresiva scazuta, atitudine agresiva moderata si atitudine parentala agresiva ridicata.
Distribuirea globala a subiectilor investigati în functie de aceste grade este data în procente dupa cum urmeaza: 15% dintre copii provin din familii cu o atitudine agresiva scazuta; 56% din ei au sau au avut parinti cu o atitudine parentala agresiva moderata si 29% dintre subiectii investigati au apartinut sau apartin unor familii cu parinti a caror atitudine agresiva este ridicata (figurile nr. 28 si 29).
15% = copii din familie cu
agresivitate scazuta 56% = copii din familie cu agresivitate moderata 28% = copii din familie cu agresivitate ridicata
Fig. nr. 28
DISTRIBUIREA SUBIECŢILOR ÎN FUNCŢIE DE TIPUL DE ATITUDINE
PARENTALĂ AGRESIVĂ
Fig. nr. 29
Raportul valorilor globale dintre gradul de agresivitate manifestata la copii si atitudinea parentala agresiva
Analiza distributiei subiectilor din lotul ales, în cadrul unor categorii valorice pentru fenomenele luate în studiu, evidentiaza proportii apropiate. Astfel : agresivitatea scazuta apare la 12% dintre subiecti, iar atitudinea parentala agresiva scazuta la 15% dintre familiile de provenienta; agresivitatea moderata caracterizeaza 52% dintre copii, iar atitudinea parentala agresiva moderata - 52%; agresivitatea ridicata este implicata pentru 36% dintre elevi, iar atitudinea familiala agresiva ridicata este în proportie de 29% (figura nr. 30).
Fig. nr. 30
Se poate constata ca, de regula, copiii agresivi provin din familii a caror atitudine fata de copii este si ea agresiva. Analiza comparativa a lor demonstreaza, deci, ca modelul influenteaza formarea personalitatii agresive a copilului (figura nr. 31).
Fig. nr. 31
CONCLUZII sI PERSPECTIVE DE CERCETARE
Pentru a scoate în evidenta mai pregnant masura în care au fost verificate ipotezele pe care le-am formulat anterior si de la care s-a plecat, precum si masura în care au fost atinse obiectivele propuse vom trece în revista principalele concluzii la care s-a ajuns în urma cercetarii efectuate:
Elevii investigati au relevat o serie de comportamente specifice în raport cu stimulii frustranti, evidentiindu-se o reactivitate de diferite grade: scazuta; moderata si crescuta. Ca atare, la copiii institutionalizati se constata o reactivitate crescuta comparativ cu elevii din familie.
Dat fiind faptul ca o cauza a frustrarii poate fi originata în interiorul subiectivitatii individului, în exteriorul acesteia sau undeva fara importanta semnificativa, copiii institutionalizati localizeaza, de regula în exterior cauza frustrarii lor si, ca atare, manifesta o reactie extrapunitiva într-un grad mult mai mare comparativ cu ceilalti copii.
Aceasta reactie extrapunitiva în raport cu stimulii frustranti se refera la dominarea obstacolului cu potential frustrant, la apararea Eului în functie de perceperea unui stimul frustrant si la persistenta trebuintei ca indice al rezolvarii problemelor puse de frustrare.
În ceea ce priveste apararea Eului am observat ca marea majoritate a subiectilor atribuie altora vina producerii unui eveniment indezirabil. În legatura cu apararea Eului, majoritatea celor care considera ca "altul este vinovat" sunt extrapunitivi.
De asemenea, se poate constata ca, de regula, copiii frustrati sunt si agresivi. Analiza comparativa a frustrarii si agresivitatii evidentiaza o stare de încordare, de amenintare, persistenta unei trebuinte, apararea puternica a Eului.
În ceea ce priveste conduita frustrant-agresiva la copiii privati de familie, aceasta poate fi raportata la câtiva factori ai institutionalizarii, cum ar fi: nivelul de vârsta la care copilul a pierdut (sau s-a despartit) de parinti; nivelul de vârsta la care s-a produs institutionalizarea; frecventa schimbarii institutiilor de ocrotire si a persoanelor de atasament (daca acestea au existat).
Din aceasta perspectiva se constata urmatoarele concluzii :
- copiii cu frustrare si agresivitate scazute sunt aceia institutionalizati imediat dupa nastere. La acesti copii pragul de frustrare este ridicat, particularitatile lor psiho-comportamentale prezentându-i ca inadaptati, greu educabili, etc. În activitati diverse acesti copii se plictisesc repede, nu participa activ la viata colectivului, dau impresia ca sunt insensibili la aprecierile morale, la punitie ori gratificatie ; nu finalizeaza activitatile pe care le încep iar capacitatea lor de învatare, comunicare si relatie sunt deficitare.
- copiii cu valori ridicate ale frustrarii si agresivitatii si-au pierdut parintii în jurul vârstei de 2-3 ani. La acesti copii, pragul frustrarii este foarte scazut, sunt suspiciosi, intoleranti, dispun de o reactivitate crescuta, dezvolta unele crize nervoase. Din rândul lor provin copiii agresivi, preponderent extrapunitivi, cei care se simt nesecurizati, cei care se leagana, scrâsnesc din dinti, etc. În ceea ce priveste relatiile de grup, ei sunt dificili, incomozi, deranjeaza pe ceilalti, nu sunt agreati.
- copiii institutionalizati care si-au pierdut parintii dupa vârsta de 6-7 ani au nivelul frustrarii si agresivitatii ca oscilând între valorile medii si imediat sub acestea. În general, ei sunt agreati în grup, iar prognosticul adaptabilitatii este favorabil.
Copiii institutionalizati care au unul sau ambii parinti dar acestia se subsumeaza familiilor cu probleme de integrare socio-umana (familii dezorganizate, alcoolici, etc.) la acestia se manifesta frecvent agresivitatea. La nivelul personalitatii, prezinta complexe de inferioritate; se exprima în plan comportamental prin crize existentiale, ca urmare a structurii fragile a sensului lor de viata, a modelului de urmat; exprima complexe de culpabilitate si de neputinta, uneori ei comportându-se ca pierzând relatiile cu lumea, devenind incapabili de actiune.
Prin urmare, frustrarea si agresivitatea la copiii institutionalizati sunt corelate cu caracteristicile generale date de mediul de ocrotire ( familial ). Aceasta deoarece institutia publica nu poate crea o anumita intimitate, familiaritate, viata personal-individuala, în conformitate cu cerintele specifice ale diferitelor niveluri de vârsta ale copilariei.
De asemenea se poate constata ca, de regula, copiii cu tendinte catre impulsivitate sunt si agresivi. Analiza comparativa a agresivitatii si impulsivitatii evidentiaza o stare de încordare, de amenintare, de nervozitate, etc.
La acesti copii care adopta un comportament agresiv ca o compensare a situatiilor frustrante se constata un Eu slab dominat de tendinte depresive, paranoide, schizoide, etc.
În ceea ce priveste raportul dintre imaginea de sine si comportamentul frustrant-agresiv am constatat ca, de regula, copiii cu o imagine de sine scazuta manifesta o stare cu un caracter frustrant ridicat si, ca atare, adopta si un comportament agresiv ( extrapunitiv ) pentru înlaturarea, compensarea situatiei privita de el ca frustranta.
Situatia "Eului familial" demonstreaza ca la copiii institutionalizati acesta este foarte scazut, dar se constata o crestere în proiectia viitoare.
Copilul poate sa învete atitudinea agresiva prin intermediul imitatiei, cu conditia ca modelul - al carui comportament îl imita - sa fie o persoana agresiva. Analiza rezultatelor obtinute demonstreaza ca majoritatea copiilor asupra carora s-a facut studiul de fata, provin din familii care manifesta o atitudine agresiva.
În consecinta, putem afirma ca modelul familial oferit copilului în plin proces de formare este de natura agresiva si ca, potrivit nivelului sau de aptitudini, fiecare copil îsi însuseste actiunile agresive ale modelului oferit.
Majoritatea copiilor care dintr-un motiv sau altul au fost adusi în Centrul de Plasament (Institutia de ocrotire) provin din familii dezorganizate, parinti alcoolici, etc., familii în care nu existau relatii echilibrate între membrii ei, mai mult decât atât - un dezinteres afectiv, moral, cultural, material.
În aceste conditii, putem afirma ca modelul familial oferit copilului era negativ si chiar agresiv.
Alaturi de familie, scoala reprezinta institutia fundamentala care are ca sarcina formarea copilului. Educatia este, de fapt, un efort combinat al educatorului si elevilor. Educatorul reprezinta modelul care se ofera elevilor si cu care acestia trebuie sa se identifice.
Se considera ca un comportament agresiv poate fi însusit prin imitarea unui model agresiv. Acest model agresiv poate fi oferit copilului în familie, în scoala, în grupul social de prieteni, pe de o parte, iar pe de alta parte, în carti, reviste, mass-media.
În perspectiva celor prezentate mai sus, putem conchide ca agresivitatea este o forma de adaptare si contra-reactie la frustrare în special pentru copiii aflati în diverse centre de ocrotire. Astfel :
- copiii institutionalizati, lipsiti de modele familiale pozitive, manifesta un grad ridicat de frustrare si, implicit, de agresivitate ;
- comparativ cu elevii ocrotiti în familie, cei din Centrul de Plasament prezinta un grad mai crescut al frustrarii datorita faptului ca ei sunt privati de prezenta unei familii reale, institutia publica neputând-o suplini ;
- ca atare, copiii institutionalizati sunt mult mai frustrati si, în consecinta, mult mai agresivi;
- de asemenea, copiii privati de mediul familial concret prezinta labilitate emotionala, caracteristici psihice mult mai fragile comparativ cu ceilalti copii.
Pe lânga unele clarificari referitoare la implicatiile psihologice ale agresivitatii si comportamentului agresiv în adaptarea copilului si utilizarea lui ca forma de contra-reactie (compensare) a frustrarii, lucrarea deschide drum altor investigatii sistematice cu privire la aceasta.
Având în vedere natura si implicatiile psihologice ale agresivitatii si comportamentului agresiv, se poate elabora un plan-proiect terapeutic / de interventie, plan ce presupune doua directii de interventie :
de prevenire a manifestarilor delictuale;
de recuperare cu caracter socio-adaptativ ( diminuarea manifestarilor agresive).
Demersul terapeutic presupune parcurgerea mai multor pasi, si anume :
Pasul 1 : identificarea gradului de frustrare si a tendintelor antisociale prin metode specifice de psihodiagnoza.
Pasul 2 :
formarea comportamentelor alternative individuale :
a) se identifica aspectele care provoaca placere;
b) se creeaza activitati care provoaca placere;
c) se creeaza situatii-problema, cu alternative comportamenta - le;
d) se formeaza decizii comportamentale valide social prin constientizarea responsabilitatii ce decurge din realizarea unui comportament.
formarea comportamentelor de grup;
formarea comportamentelor sociale implicate în diverse situatii sociale.
De asemenea, se pot folosi elemente de psihoterapie, ludoterapie, meloterapie, terapie ocupationala, elaborându-se programul de interventie individualizat, reflectând aspectul de unicitate al personalitatii si bazându-ne pe el.
ADLER A. - "Cunoasterea omului", Editura stiintifica, Bucuresti, 1991.
ALLPORT G.W. - "Personality. Psychological Interpretation", Henry Holt, New York, 1937.
AJURIAGUERRA J. - "Manual de psihiatrie infantila", Masson, Paris, 1974.
BERGER A. - "Copilul dificil", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1978.
BOTEZ MIHAI IOAN - "Neurologie clinica si neurologia comportamentului", Editura Medicala, Bucuresti, 1996.
BOVET P. - "L instinct combatif", Flammarion, Paris, 1928.
CLAPAREDE E. - " Sentimentul de inferioritate la copil", Institutul Albania, Constanta, 1933.
COASAN A., VASILESCU A. - "Adaptarea scolara", Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1988.
COSMOVICI A., IACOB L. - "Psihologie scolara", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1997.
COSMOVICI A. - "Psihologie generala", Polirom, Iasi, 1996.
DOLLARD P.A. - "Frustration and aggression", Yale Univ. Press, New Haven, 1939.
DURCKHEIM E. - "Despre sinucidere", Institutl Cultural European, Iasi.
DEBESSE M. - " Psichologie de l enfant - de la naissance a l adolescence", Editions Bourrelier, 1956.
ENĂCHESCU C. - "Tratat de igiena mintala", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1996.
ENĂCHESCU C. - " Igiena mintala si recuperarea bolnavilor psihici", Editura Medicala, Bucuresti, 1979.
ENĂCHESCU C. - "Tratat de psihanaliza si psihoterapie", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1998.
EIBEL-EIBESFELDT I. - "Agresivitatea umana: studiu etologic", Editura Trei, Bucuresti, 1995.
FREUD S - "Essais de psychanalyse", Alcan, Paris.
FREUD S. - "Trei eseuri privind teoria sexualitatii", Alcan, Paris.
GHIRAN V. - "Curs de psihiatrie infantila", Litografia IMF., Cluj.
HERSOV, BERGER, SHAFFER - "Aggression and anti-social behavior in childhood and adolescence", 1978.
KONRAD L. - "Asa-zisul rau; despre istoria naturala a agresiunii", Humanitas, Bucuresti, 1998.
LOMBROSO C. - "L homme criminel", Alcan, Paris.
LAPLANCHE J., PONTALIS J.P. - "Dictionar de psihanaliza", Humanitas, Bucuresti, 1998.
LEROY G. - "Le dialogue en education", Presses Universitaires de France, 1970.
LAWSON R. - "Frustration: the development of a scientific concept", Wiley, New York, 1965.
MALINOWSKI B. - "Sex and repression în Savage society", London, Routledge & Kegan Paul Ltd.
MITROFAN I. - "Psihologia relatiilor dintre sexe", Editura Alternative, 1997.
MITROFAN I., CIUPERCĂ C. - "Incursiune în psihosociologia si psihosexologia familiei", Editura Press, Bucuresti, 1998.
MICHAUD Y.A. - "La violence", PUF, Paris, 1973.
MENNINGER K.A. - "Man against himself", 1938.
MENNINGER K.A. - "Love against hate", 1943.
PIAGET J. - "Psihologia inteligentei", Editura stiintifica, Bucuresti, 1965.
PĂUNESCU C. - "Agresivitatea umana", Editura Trei, 1995.
POROT A. - "Manuel alphabetique de psychiatrie", PUF, Paris.
POPEANGĂ V. - "Clasa de elevi - subiect si obiect al actului educativ", E.D.P., Bucuresti, 1990.
RANSCHBURG J. - "Frica, suparare, agresivitate", E.D.P., Bucuresti, 1979.
RĂDULESCU M.S. - "Anomie, devianta si patologie sociala", Hyperion, Bucuresti, 1991.
ROSENZWEIG S. - "An outline of frustration theory", Ronald Press, New York, 1944.
ROsCA M. - "Metode de psihodiagnostic", E.D.P., Buc.,1972.
REVISTA DE PSIHOLOGIE nr.1 / 1992 - p. 5-8.
REVISTA DE PSIHOLOGIE nr. 2 / 1998 - p. 42-44.
STORR A. - "Human aggression", 1968.
STOIAN M. - "Minori în deriva", Editura Enciclopedica Româna, Buc., 1972.
SILLAMY N. - "Dictionar de psihologie"
STEFANOVIC J. - "Psihologia tactului pedagogic al profesorului", E.D.P., Buc.,1979.
sCHIOPU U. - "Curs de psihologia copilului", Editura Didactica si Pedagogica, Buc., 1963.
sCHIOPU U. - "Dictionar enciclopedic de psihologie", VOL. I-III Buc., 1979.
sCHIOPU U. - "Dictionar de psihologie", Bucuresti, 1998.
sCHIOPU U. - "Psihologia copilului", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1967.
sCHIOPU U. - "Introducere în psihodiagnostic", Universitatea Bucuresti, 1976.
VERZA E., sCHIOPU U. - "Psihologia vârstelor", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1981.
VERZA E., sCHIOPU U. - "Psihologia vârstelor", Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1995.
VERZA E., sCHIOPU U. - "Psihologia vârstelor - ciclurile vietii", E.D.P., Buc., 1997.
VLAD C., VLAD T., - "Psihologia si psihopatologia comportamentului", Editura Militara, 1978.
WALLON H. - "Evolutia psihologica a copilului", Editura Didactica si Pedagogica, Buc., 1975.
|
