RELELE TRATAMENTE ÎMPOTRIVA COPIILOR
Domeniul protectiei copilului este apararea drepturilor copiilor. In acest domeniu intra atât sistemul institutional, legislativ, de servicii si de activitati care se adreseaza promovarii drepturilor tuturor copiilor, cât si cele care se adreseaza ocrotirii copiilor expusi riscului de a le fi încalcate drepturile. In aceasta a doua categorie se afla în primul rând copiii supusi relelor tratamente: copiii care sufera abuzuri, neglijare, exploatere prin munca sau sexuala, respectiv cei traficati. Definirea relelor tratamente asupra copiilor poate porni de la o mare varietate de conceptii teoretice, toate având în comun întelegerea abuzului ca fiind cauzarea intent 949v214j ionata a unei vatamari ce afecteaza sanatatea fizica sau psihica a copilului. Definitiile mai noi le completeaza pe cele mai vechi cu ideea ca omiterea unor actiuni poate deveni abuziva, nu numai comiterea unor acte împotriva copilului.
Maltratarea este orice forma voluntara de actiune sau de omitere a unei actiuni care este în detrimentul copilului si are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apara, de a discerne între ceea ce este bine sau rau, de a cauta ajutor si de a se autoservi.
Evantaiul formelor de rele tratamente este larg, cuprinzând toate aspectele personalitatii: fizic, psihic (emotional), moral si sexual De obicei relele tratamente ating si laturile fizice ale personalitatii, iar abuzurile sexuale sunt însotite cel mai adesea de vatamari fizice si întotdeauna de vatamari emotionale. De asemenea, abuzurile fizice au adesea repercusiuni psihice si uneori au motivatii sexuale sau sunt însotite în mod expres de un comportament sexual. Daca formele de rele tratamente se întrepatrund, cu atât mai mult coexista consecintele lor, care se pot manifesta simultan sau consecutiv asupra tuturor laturilor personalitatii copilului si pot induce tulburari în dezvoltarea personalitatii pe plan cognitiv, emotional, moral si sexual Astfel, abuzul fizic, cel psihic sau sexual poate conduce la retard în dezvoltarea intelectuala, la tulburari de echilibru emotional si la îmbolnaviri somatice si psihosomatice.
Abuzul de orice forma înseamna profitarea de pe urma diferentei de putere dintre un adult si un copil si desconsiderarea personalitatii celui de-al doilea. Orice forma de abuz al adultului asupra copilului profita de diferenta de putere ce exista între adult si copil: desconsiderarea personalitatii copilului lipsit de aparare de catre adultul care detine putere asupra lui si care profita de aceasta putere pentru avantajul propriu si în detrimentul copilului. Sau: Orice forma de abuz înseamna diferenta de putere între doua persoane de pe urma careia profita cea mai puternica dintre ele, prin desconsiderarea persoanei cu o putere mult mai limitata. El poate fi regasit oriunde si oricând, atât în istoria, cât si în prezentul societatii omenesti. El este oglindit în arta si literatura, în legendele omenirii si în povestile pentru copii. Abuzul asupra copilului înseamna violenta adultului împotriva copilului, fenomen care este prezent în realitatea noastra cotidiana, mai aproape sau mai departe de caminul nostru, în functie nu numai de valorile noastre, dar si de traditiile pe care le urmam în cresterea copiilor si de capacitatea noastra de a ne controla impulsurile.
Odata acceptata ideea imoralitatii, a inacceptabilitatii fenomenului abuzului îndreptat împotriva copilului, sistemul bunastarii copilului trebuie sa elaboreze forme de servicii si un sistem legal care sa poata proteja copiii. Pentru proiectarea acestor servicii si formarea de profesionisti este nevoie de cunoasterea frecventei cazurilor de rele tratamente si a mediilor în care sunt raspândite diferitele lor forme. Abuzul împotriva copiilor este privit în general ca un fenomen legat doar de mediul familial, de persoanele din familia nucleara sau extinsa, menite sa îngrijeasca minorii, sau de înlocuitorii acestora. Mai adecvata ar fi însa, asa cum considera Pecora et al. (1992, p. 91-93) conceptualizarea abuzului comis împotriva copilului la trei nivele: societal, institutional si familial.
Abuzul societal se refera la "suma actiunilor, atitudinilor si valorilor societatii care împiedica buna dezvoltare a copilului" (Giovannoni, 1985, p.194). Dupa autorul citat, întelegerea caracterului societal al abuzului se refera la:
existenta inegalitatii educationale sau de formare profesionala între diferitele categorii de familii si copiii acestora;
marginalizarea unor familii si împingerea lor treptata spre o zona de risc din ce în ce mai mare;
gradul crescut de violenta din societate, care favorizeaza aparitia climatului de abuz chiar si asupra copiilor;
neinterzicerea prin lege a diferitelor forme de pedeapsa corporala ofera un context societal în care violenta împotriva copiilor este posibila.
În acest cadru al abuzului societal se înscriu inegalitatile de sanse dintre copiii din mediul urban si rural (Fundatia "Copiii României", 1998, p. 93). Prezentând proiectul de relansare a învatamântului din mediul rural, presa a dat publicitatii date îngrijoratoare, furnizate de Ministerul Învatamântului, preocupat de relansarea învatamântului rural evident defavorizat pâna acum: 8,2 % din copiii de vârsta între 7-14 ani din mediul rural nu frecventeaza cursurile vreunei scoli; cele mai multe din cele 1157 de scoli construite din chirpici si alte 1.084 din lemn sunt la tara; din 1295 de licee, doar 185 functioneaza în mediul rural; repetentia este cu 50% mai mare în mediul rural decât în cel urban; cei mai multi suplinitori necalificati îsi desfasoara activitatea în scolile satesti etc.
Exemplificarea abuzului societal
M. Marin (30.06.1998, Adevarul, p. 12)
Copiii romi - o problema sociala: boli, analfabetism, infractionalitate
... la o conferinta care a avut loc la Bucuresti, organizata de "Salvati copiii" s-a dezbatut un subiect fierbinte: copiii romi din România si problemele lor...
În ciuda unor declaratii oficiale, programele de dupa '89 de integrare sociala a romilor n-au reusit. Esecul începe chiar din scoala primara, prin separarea claselor, refuzul unor învatatori de a-i primi pe copiii romi în structura claselor, ori asezarea acestora "grupati", de obicei în ultimele banci ale salilor de clasa. În mediul rural, unde aceste cazuri cunosc cea mai mare frecventa, locuintele romilor se afla departe de scoli, ceea ce duce inevitabil la absenteism scolar, la randamentul redus în procesul educational. Sigur, în mod normal, conditionarea primirii alocatiei de prezenta scolara, acordarea burselor sociale sau a ajutoarelor legale (îmbracaminte, încaltaminte, rechizite, etc.) ar trebui sa stimuleze frecventa scolara. Dar lucrurile nu stau tocmai asa, pentru ca aceste masuri cunosc o aplicare sincopata, în functie de administratia locala...
Tuturor acestor greutati materiale li se adauga si una de tip social, de identitate stigmatizata, cu care acesti copii pornesc în viata. Apelativul de "tigan" îi urmareste de mici si se accentueaza odata cu trecerea timpului, în relatiile cu autoritatile locale sau cu alte institutii de stat (scoala, inspectorate scolare etc.). Acest lucru nu face altceva decât sa tensioneze relatiile interumane atât în propriile comunitati, cât si în contactul cu populatia majoritara.
Abuzul institutional, este cel prin care unele scoli, autoritati, unitati medicale opereaza în modalitati discriminatorii sau de nerespectare a drepturilor copiilor si ale omului, în general. Cei care abandoneaza scoala sunt, în toata lumea, în majoritate copii din familiile sarace si cei apartinând minoritatilor nationale defavorizate; aceasta denota o forma de neglijare a lor din partea institutiilor scolare si a cadrelor didactice. Aceeasi categorie de copii ajunge cel mai des în institutiile de ocrotire, ceea ce denota în ceea ce îi priveste ineficienta sistemului de protectie. Se pare ca nici în aceste institutii ei nu sunt scutiti de abuzuri din partea unor persoane care sporesc suferintele copilului, de asta data prin abuzul comis chiar în numele institutiei. Climatul unei institutii - spre exemplu al unei scoli dintr-un sat mai izolat - este însa de greu de schimbat, datorita unor mentalitati colective puternice, alimentate de traditii. Pe lânga responsabilitatea comiterii abuzului direct fata de copil, institutiei îi revine si raspunderea pentru mesajul transmis indivizilor, sub urmatoarea forma: daca profesionistii, formati în spiritul unor metode stiintifice de reglare a comportamentului copiilor, nu îi pot educa decât recurgând la bataie, atunci pedeapsa fizica este justificata si trebuie sa fie aplicata si în familie.
În contrast cu abuzul societal si institutional, abuzul familial este comis de membrii familiei copilului - în special de catre cei în care copilul are încredere, cei însarcinati cu îngrijirea copilului. Desemnarea unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau neglijare depinde de o serie de factori sociali si culturali. Un comportament este considerat într-o societate data ca fiind abuziv, daca el depaseste standardul cultural obisnuit al comunitatii. Bataia peste fund sau o palma data unui copil sunt considerate în România forme acceptabile de pedepse aplicate de parinti. Chiar daca un parinte aplica aceaste forme de pedeapsa în mod frecvent (chiar zilnic), nici un asistent social, oricât de vehement s-ar împotrivi bataii, nu ar putea considera justificata pedepsirea parintelui, sau decaderea lui din drepturile de parinte numai pe aceasta baza, nici daca acest stil parental ar prezenta urmari pe planul comportamentului si al echilibrului emotional al copilului. Recunoasterea normelor culturale mai restrânse sau mai largi nu înseamna însa ca profesionistul nu poate sau nu are voie sa intervina în folosul unui copil afectat de un asemenea stil parental. Interventia sa nu va avea însa un fundament la fel de ferm ca în cazul în care legile interzic cu desavârsire bataia. În Suedia sau în Olanda, astfel de pedepse sunt ilegale si daca se dovedeste ca un parinte le aplica frecvent, el poate fi judecat si condamnat pentru abuz fizic împotriva propriului copil.
|
