ABSURDUL SI LUMEA VALORILOR

ABSURDUL sI LUMEA VALORILOR

Într-o încercare filosofica de a depasi existentialismul, gânditorul german Otto Fr. Bollnow declara ca eroul absurd - dupa el - tipic repre­zentant al existentialismului, nu este un tip uman posibil, nu constituie o "posibilitate a vietii reale"⁵². Or, Camus, în Mitul lui Sisif, cauta sa realizeze tocmai aceasta imposibilitate: sa dea chip omului absurd, sa schiteze o antropologie pornind de la descrierea acestei configuratii umane. si, desigur, antropol 757k107h ogia presupunând o axiologie, sa arate care sunt relatiile omului absurd cu lumea valorilor.

Trasatura esentiala a eroului absurd, cea care da sens existentei sale e, cum am vazut, revolta. Nu orice fel de revolta. Cea preconi­zata de Camus - asupra careia vom reveni mai târziu analizând unele teme din lucrarea sa, L'Homme révolté (Omul revoltat) - este foarte asemanatoare cu o constienta încapatânare într-o contradictie imposibila, cu o sfidare întrucâtva neputincioasa. Revolta - în pers­pectiva lui Camus - revolta metafizica, nazuieste sa mentina terme­nii opusi ai experientei absurde într-o tensiune continua. Ea este contrariul unei revolte care aspira la lichidarea contradictiilor. "A aboli revolta constienta înseamna a eluda problema"⁵³. Evident, pro­blema existentei în absurd. Revolta tinde (alt paradox) spre elimi­narea absurdului prin perseverarea în absurd. Prin sinucidere, eludam problema absurdului, sucombând totodata la absurd. "A trai, în­seamna a face sa traiasca absurdul"⁵⁴. Revolta eroului absurd - asa cum apare în Mitul lui Sisif - este pur individuala. Preconizând-o, Camus continua linia unui gen de anarhism al individualitatii care si-a avut reprezentantii în lumea literelor si gândirii din primle decenii ale acestui veac. "Deosebirea pe care o simti în tine (fata de altii) e tocmai acel lucru exceptional pe care-l posezi si care îti da pret" - afirma André Gide în 1902⁵⁵. Pentru individualismul anarhic, lumea particulara nu asculta si nu trebuie sa asculte de nici o lege a nici unei comunitati. O constelatie personala a valorilor se substituie oricarui sistem de valori recunoscute. Orice individualitate îsi are aventura sa. Aventura constituie, de altfel, destinul eroului care nu se lasa calauzit de nici un principiu, fie ca e o aventura politica - la unii eroi ai lui Malraux -, sexual-erotica - la D.H. Lawrence -, "gra­tuita" - la André Gide. Eroul absurd nu mai e, fireste, aventurierul anarhic al anilor deceniului al doilea si al treilea din secolul nostru. El nu mai are nici gustul aventurii. Nu cunoaste bucuria de a lupta, savoarea actiunii. A lepadat fervoarea (prezenta la Gide, D'Annunzio), instinctul (propovaduit de Lawrence), credinta care e convertita în bucuria de a trai (la Péguy, Chesterton, Claudel), complacerea în jocul estetic (la Cocteau). Eroul absurd a parasit, de altfel, marile sperante colective; el e lipsit de un centru spiritual, iar în afara sa nu gaseste puncte de sprijin nicaieri. Anxietatea, si cu ea cortegiul trairilor existen­tialiste, îl caracterizeaza. Desigur, acest erou (ne referim deocam­data la tipul eroului absurd asa cum ne e înfatisat de Camus în opera sa filosofica) nu este pasiv, nu renunta niciodata. Desi lipsit de speranta, desi constient ca esecul revoltei e inevitabil, actiunea e o lege a sa. În actiunea sa, bineînteles, omul absurd nu asculta de nici o lege exteri­oara, transcedenta, nu se supune nici unui îndreptar, nu mizeaza pe nici un factor cunoscut dinainte. El e asemenea unui om care înain­teaza în noapte, amintind cele spuse de un personaj al lui Julien Green: "Am înteles ca suntem orbi si surzi, ca venim din noapte si ne întoarcem în noapte, fara sa întelegem nimic din destinul nostru"⁵⁶.

Eroul revoltei absurde îsi are - dupa Camus - prototipul în Sisif. Acesta e omul efortului solitar, e omul care, recunoscându-si limitele conditiei sale, neavând sperante de a o depasi, sfideaza tot ce o depaseste. Sisif, tipul omului absurd e neputincios si revoltat în acelasi timp. El nu se supune unor reguli etice, se vrea liber, desi e supus încercarilor celor mai contradictorii ale situatiei sale ab­surde⁵⁷. Viata sa nu e fecunda dar vrea sa atinga totul, sa traiasca totul. El nu cauta calitatea, ci cantitatea experientelor. "Omul absurd nu poate decât sa epuizeze totul si sa se epuizeze"⁵⁸.

Camus gaseste tipuri ale omului absurd în Don Juan, seducatorul ironic, în Comediant si în Cuceritor. Amantul donjuanesc nazuieste fara odihna sa epuizeze posibilitatile iubirii si sa se epuizeze cautân­du-le. Voind sa cucereasca, e constient ca actiunea aceasta n-are în sine nici un scop. Comediantul vrea sa îmbrace toate rolurile, sa ia toate mastile omenirii, sa traiasca întreaga conditie umana. Desarta tentativa si absurda, caci dimensiunile însesi ale existentei umane interzic o asemenea epuizare a umanului. Aventurierul absurd (spre deosebire de acela interesat) actioneaza fara scop, fiind el însusi propriul sau scop. Mai tipic, însa, decât acesti "eroi" ai absurdului, este creatorul, "cel mai absurd dintre personaje"⁵⁹, cel care, con­stient de limitele sale, faureste o opera "pentru nimic". Daca Don Juan, Comediantul si Aventurierul cuceritor joaca un joc absurd, Crea­torul pretinde sa reprezinte acest joc în toate modalitatile sale. Toate aceste tipuri ale omului absurd par sa reveleze un nihilism axiologic; omul absurd nu recunoaste nici o valoare etica, etica sa e a cantitatii, nu a calitatii actiunii; creatorul absurd nu recunoaste nici o valoare estetica, el creeaza "pentru nimic".

Pentru nimic: existenta fara scop, creatie fara scop. Într-un eseu despre Kafka (pe care si Camus îl socotea protagonist al creatiei absurde), Eugen Ionescu facea aluzie la absurd, iar Martin Esslin, în lucrarea sa despre teatrul absurdului, se refera la cele spuse de Ionescu: "Absurd e - dupa el - ceea ce n-are scop. Rupt de radacinile sale religioase, metafizice si transcedentale, omul este pierdut: toate faptele sale devin lipsite de sens, absurde, inutile"⁶⁰. Trairea absur­dului implica oare un nihilism axiologic, o negare totala a valorilor? Filosofia absurdului pare sa reia dilema dostoievskiana: valoare absoluta sau capriciu absolut. Camus el însusi (în faza Mitului lui Sisif) înclina spre al doilea termen al dilemei. Dupa el - cum am vazut - nu exista reguli etice pe care spiritul absurd sa le urmeze. Desigur, el nu recomanda crima, dar nici virtutea. "Poti fi virtuos din capriciu"⁶¹. Pentru omul absurd, toate experientele sunt indiferente. Caci, daca înainte de a se întâlni cu absurdul omul traieste urmarind anumite scopuri, având o serie de mobile ale actiunii sale, experienta absurdului are asupra acestor sensuri ale existentei umane efectul unui cataclism. "A te gândi la ziua de mâine, a-ti fixa un scop, a avea anumite preferinte, toate acestea presupun credinta în libertate"⁶². Or, omul care traieste experienta absurdului întelege ca nu e liber. "Libertatea absurda" este o libertate numai în raport cu regulile comune, cu conventiile sociale, cu ierarhia, cu lumea valorilor. Daca credinta într-un sens oarecare al vietii presupune întotdeauna o scara a valorilor, o alegere, anumite preferinte manifeste, credinta în absurd presupune exact contrariul: nici o ierarhie a valorilor, nici o optiune, nici un proiect, ci indiferenta cu privire la toate acestea. Omul absurd propus de Camus este mai radical chiar decât omul exis­tentialismului sartrian care e, totusi, ruda sa cea mai apropiata. "Acolo unde luciditatea domneste, scara de valori devine inutila"⁶³, proclama Camus-Sisif.

Vedem, asadar, ca din punctul de vedere al axiologiei, tezele lui Camus cu privire la raportul dintre omul absurd si lumea valorilor, se apropie de un nihilism valoric. Spunem "se apropie", pentru ca - asa cum vom mai avea ocazia sa aratam - "absurdismul" camusian nu adera niciodata la un nihilism ultim. Nu în zadar va afirma el mai târziu: "în punctul cel mai întunecat al nihilismului nostru, am cautat numai ratiunile de a depasi nihilismul". Prin însasi necapitularea în fata absurdului, Camus propovaduieste o rezistenta la absurd, rezis­tenta care implica o încredere într-un sens pozitiv al existentei. Recunoasterea absurditatii, respingerea ierarhiei valorilor, nu e identica cu negarea oricarui sens, a oricarei valori. Pozitia pe care o adopta autorul în Mitul lui Sisif, în ce priveste valorile, se aseamana întrucâtva, cu acel rigorism epistemologic al lui Ludwig Wittgenstein care, socotind ca sfera valorilor e un tarâm al inexplicabilului, afirma în Tractatus logico-philosophicus: "Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se taca"⁶⁴. Camus lasa si el realizarea valorilor ex­clusiv pe seama practicii umane, negând posibilitatea gândirii absur­de de a reflecta asupra valorilor. În lucrarile sale ulterioare si, îndeo­sebi, în Omul revoltat, Camus va aduce, de altfel, diverse amenda­mente tezelor din Mitul lui Sisif. Dar asupra evolutiei lui Camus vom reveni mai târziu, analizând contingentele - atât de numeroase - ale operei sale cu problematica absurdului.

Nu-i mai putin adevarat ca acel opuscul filosofic, pe care înca tânarul Camus l-a publicat în 1942, poate fi considerat drept o intro­ducere în filosofia absurdului si în literatura absurdului. Descrierea omului absurd atrage dupa sine o meditatie asupra "creatiei ab­surde". Aceleasi contradictii pe care am vazut ca Albert Camus nu cauta deloc sa le rezolve, sa le reduca, ci face din ele esenta absur­dului, contradictii care opun lipsa sperantei si revolta absurda, pe­simismul metafizic si optimismul lui Sisif, le întâlnim si în modul în care preconizeaza autorul Mitului creatia absurda. Daca omul îsi afirma demnitatea sa prin cucerire, joc, iubire, ducând o lupta în care se stie dinainte învins, creatorul se deda bucuriei absurde de a crea, stiind dinainte ca de fapt nimic nu se creaza din nimic.

Într-un manuscris care contine textul Mitului lui Sisif, capitolul despre creatia absurda poarta subtitlul "Marele mim". Creatorul absurd e un mim. În aceasta el se aseamana cu ceilalti eroi absurzi care, cu totii, mimeaza, voind sa recreeze realitatea. Dar, creatorul e "Marele mim", caci creatia artistica nu vrea decât sa mimeze realitatea, sub masca absurdului. În general, omul absurd nu vrea sa explice o realitate pe care stie ca n-o poate explica întrucât ea scapa capacitatilor rationale de demonstrare, dar nu se poate opri de a încerca sa descrie realitatea. "A descrie, aceasta e ultima ambitie a unei gândiri absurde"⁶⁵. Pictura, sculptura, artele plastice descriu. Romancierul descrie. E ciudat si semnificativ ca, în faza Mitului, Camus atribuie un asemenea rol, în aparenta modest, scriitorului. În universul fictiunii, el nu vede un cosmos al simbolurilor, ci o fenomenologie. Creatia literara e atinsa si ea de un sentiment de indiferenta tipic experientei absurdului. Un ins clarvazator care îsi plimba privirea indiferenta asupra realitatii, aceasta e imaginea pe care conditia scriitorului absurd o ofera. Fara îndoiala, Camus s-a vrut un asemenea creator impasibil. Modelele sale marturisite erau Sade, Balzac, Stendhal, Melville, Dostoievski, Proust, Kafka, Mal­raux. Dar nici unul din acesti scriitori, si nici Camus însusi - cum vom avea prilejul sa constatam - nu realizeaza acest deziderat al perfectei detailari si indiferente. Camus pare sa fi simtit imposi­bilitatea creatiei si conditiei creatorului absurd, dupa imaginea exem­plara propusa de el. De aceea, se întreaba: o opera absurda este, oare, posibila? Dupa el, pentru ca sa fie posibila o asemenea opera, ea trebuie sa fie rodul unei gândiri extrem de lucide, fara ca gândirea sa apara în tesatura însasi a operei. "Opera absurda pretinde un artist constient de limitele acestea si o arta în care concretul nu înseamna cu nimic mai mult decât el însusi"⁶⁶. Scriitorul nu trebuie sa cedeze ispitei de a adauga celor descrise de el sensuri derivate din propria sa cugetare, cu alte cuvinte, sa creeze fictiuni. Creatia absurda ar fi, în acest sens, o vointa de a crea, la care se adauga constiinta imposibilitatii de a crea. De fapt, aceasta teza a neparticiparii artistului, a ascunderii sale îndaratul operei, ca si tentativa mimarii realului în loc de încercarea sublimarii sale prin gândire, reprezinta, într-o oarecare masura, o foarte sumara estetica a absurdului. Camus largeste mult prea mult lista creatorilor "absurzi", în care îi trece pe toti scriitorii pe care-i admira, si în acelasi timp nu reuseste sa închege o estetica a creatiei absurde. Aceasta se putea schita, de altfel, doar dupa aparitia operelor lite­rare, care sa justifice o asemenea estetica. În 1942, când aparea Mitul lui Sisif prin care tezele unei sumare filosofii ale absurdului erau trasate, literatura cunostea prea putini mari creatori a caror opera putea sa fie cercetata în aceasta perspectiva. Desigur, înaintea lui Camus, Franz Kafka încercase sa descifreze arcanele unui uni­vers absurd. Albert Camus recunostea, într-un studiu anexat la Mitul lui Sisif, în Kafka, un creator absurd tipic. Într-adevar, s-ar putea spune ca, cu marele scriitor din Praga se deschide seria "absurzilor" în secolul al XX-lea.

Interpretând ad litteram anumite texte ale gânditorilor care s-au aplecat asupra problemei absurdului, am putea sa credem ca, ipos­tazând absurdul, ei pronunta o sentinta de condamnare, atât asupra ratiunii, cât si asupra valorii actelor umane, printre care si asupra creatiei literar-artistice. Gânditorul existentialist Lev sestov, care înaintea lui Sartre si Camus evocase absurdul, arata ca: "ar fi fals sa se creada ca absurdul înseamna sfârsitul gândirii. Nu numai ca gândirea e pastrata în absurd, dar ea dobândeste o tensiune neba­nuita pâna atunci"⁶⁷. În realitate, chiar daca gândirea a fost atrasa în treacat de ideea absurdului, daca s-au depistat trairi, sentimente, acte "absurde", nici un cugetator nu s-a instalat sistematic în absurd. Dupa cum, în spiritul filosofiei vechi, natura are oroare de vid, viata si spiritul uman - s-ar putea spune - au o adevarata oroare de ceea ce le arunca în neant. "Caci - cum recunoaste filosoful existentialist Karl Jaspers - daca cineva încearca sa realizeze absurdul nu se poate astepta decât sa recolteze distrugeri si violenta"⁶⁸. A propo­vadui omul absurd drept tip uman exemplar, a promova existenta, creatia absurda, înseamna a predica ramânerea într-un impas. O definitie a absurdului, prezentându-l drept o criza perena a uma­nului, omite explicatia social-istorica a genezei fenomenului, modul în care contradictiile care împart o societate pot sa para antinomii de

nerezolvat pe planul gândirii, modul în care fenomenele de psiho­logie sociala (anxietati, nevroze colective) pot înrâuri asupra ideolo­giilor. Filosofiile existentialiste si ramificarile lor "absurde" sunt reactiuni la problemele puse de crizele si revolutiile timpului nostru, crize pe care "gândirea absurda" le consemneaza. "Aceasta filoso­fie - arata gânditorul fenomenolog Merleau-Ponty - este expresia unei lumi dislocate"⁶⁹. Iar Gabriel Marcel, existentialistul crestin, vorbeste si el de "blocurile eratice ale unui univers prabusit", soco­tind ca "filosofiile existentei fundate pe anxietate si-au facut veacul lor, si e foarte probabil ca ele au dus la un impas"⁷⁰. Camus era constient, chiar în momentul în care scria Mitul lui Sisif, de exis­tenta unei "probleme sociale care nu poate fi evitata de gândirea absurda"⁷¹, dar n-a cercetat aceasta problema. Dintre toti, Sartre este singurul care a încercat o analiza sociala a radacinilor existen­tialismului absurd, opunându-i în ultima sa perioada "viziunea irecuzabila despre lume" pe care o ofera ideologia marxista. De altfel, unii dintre reprezentantii literaturii absurdului - cum vom vedea - sunt constienti ca temele eseurilor, romanelor, teatrului absurd, sunt de fapt simptomatice pentru un mal du sičcle despre care vorbeam la început. O civilizatie dezumanizanta, mania publi­citara, mecanismul grotesc al relatiilor sociale, tot ce caracterizeaza o lume în care "partea nu se integreaza în totalitate, individul în colectivitate, omul în umanitate" - cum arata Dürrenmatt, apare în formele derivate ale gândirii si ale artei absurde.