Abordarea intrebarii existentiale privitoare la "cine"-le Dasein-ului

Abordarea întrebarii existentiale privitoare la "cine"-le Dasein-ului

Raspunsul la întrebarea "cine este de fiecare data aceasta fiintare (Dasein-ul)?" pare sa fi fost deja dat atunci cînd am indicat formal determinatiile fundamentale ale Dasein-ului (cf. § 9). Dasein-ul este fiintarea care de fiecare data sînt eu însumi, fiinta ei este de fiecare data a mea. Aceasta determinare indica o constitutie ontologica, însa nimic mai mult. Ea contine în acelasi timp indicatia ontica - cu toate ca rudimentara - ca de fiecare data un "eu" este aceasta fiintare, si nu altii. Întrebarea privitoare la "cine" îsi capata raspunsul pornind de la "eu" însusi, de la "subiect", de la "sine"."Cine"-le este ceea ce, de-a lungul diverselor comportamente si trairi, ramîne identic si care astfel se raporteaza la aceasta diversitate. Ontologic vorbind, acest "cine" îl întelegem ca ceva care este simplu-prezent - si anume simplu-prezent de fiecare data deja si 15515r1714p în mod constant -, aflîndu-se într-o regiune distincta, ceva care sta drept temei într-un sens cu totul deosebit, pe scurt îl întelegem ca subiect. Ca ramînînd acelasi în cadrul unei alteritati diverse, acesta are caracter de sine. Chiar daca tagaduim ideea de substanta a sufletului precum si cea de reitate a constiintei sau de obiectualitate a persoanei, din punct de vedere ontologic ramînem la postularea a ceva a carei fiinta pastreaza explicit sau nu sensul de simpla-prezenta. Substantialitatea este firul ontologic calauzitor pentru determinarea fiintarii de la care pornind se raspunde la întrebarea "cine?". În chip neexprimat Dasein-ul este conceput din capul locului ca ceva care este simplu-prezent. În orice caz, [115] nedeterminarea fiintei sale implica întotdeauna acest sens de fiinta. Totusi simpla-prezenta este felul de a fi al unei fiintari care nu este de ordinul Dasein-ului.

Enuntul ontic, de la sine înteles, potrivit caruia eu sînt cel care de fiecare data este Dasein-ul nu are voie sa creeze iluzia ca ar exista astfel, prefigurata o data pentru totdeauna, calea unei interpretari ontologice a acestui "dat". Ba chiar ramîne sub semnul întrebarii daca enuntul de mai sus, cu continutul lui ontic, reda, el singur în chip adecvat realitatea fenomenala a Dasein-ului cotidian. S-ar putea foarte bine ca "cine"-le Dasein-ului cotidian sa nu fie de fiecare data "eu însumi".

Daca, urmarind sa obtinem enunturile ontic-ontologice, trebuie sa evidentiem fenomenele pornind de la felul de a fi al fiintarii însasi si daca aceasta cale de a le evidentia trebuie sa-si pastreze preeminenta chiar în raport cu raspunsurile cele mai de la sine întelese si cele mai obisnuite precum si cu problematizarile care se ivesc din ele, atunci interpretarea fenomenologica a Dasein-ului trebuie sa se fereasca de o pervertire a problematicii atunci cînd ajunge la întrebarea care se cere sa fie pusa acum.

Însa nu este împotriva tuturor regulilor unei metode sanatoase sa abordam o problematica fara a tine seama de ceea ce este dat în chip evident în cuprinsul domeniului tematic? si ce poate fi mai putin pus la îndoiala decît acest dat care este eul? Iar acest dat nu ne spune oare ca, daca vrem sa-l elaboram în chip originar, trebuie sa facem abstractie de orice alt "dat", nu numai de o "lume" fiintatoare, ci deopotriva de fiinta altor "euri"? Ei bine, poate ca în realitate ceea ce ne da acest fel de donare - acela prin care "eul" este perceput în chip pur, formal si reflectat ca atare - este evident. Se poate chiar spune ca acest mod de a întelege deschide accesul la o problematica fenomenologica de sine statatoare, care, ca "fenomenologie formala a constiintei", are o semnificatie fundamentala, putînd oricînd servi drept cadru.

În contextul de fata al unei analitici existentiale a Dasein-ului factic, se ridica întrebarea daca modul amintit al donarii eului deschide Dasein-ul în cotidianitatea sa, asta în cazul în care ea în genere îl deschide. Caci este oare a priori de la sine înteles ca accesul la Dasein trebuie sa fie o pura reflectie prin care percepem eul ca centru al actelor? Dar daca acest mod al "donarii de sine" a Dasein-ului nu este pentru analitica existentiala altceva decît o ispita si înca una care îsi are temeiul în fiinta Dasein-ului însusi? Poate ca, atunci cînd se desemneaza pe sine în chip nemijlocit, Dasein-ul spune întotdeauna: "eu sînt aceasta fiintare" si chiar ajunge sa o spuna cu atît mai raspicat cu cît el tocmai ca "nu" este aceasta fiintare. Nu cumva constitutia Dasein-ului, în speta faptul ca el este de fiecare data al meu, este motivul pentru [116] care Dasein-ul, în prima instanta si cel mai adesea, nu este el însusi? Nu cumva analitica existentiala, cu a sa abordare mai sus amintita în datul eului, cade, asa zicînd, în plasa Dasein-ului însusi si a unei explicitari de sine care-i sta la îndemîna? Nu ar trebui sa rezulte ca orizontul ontologic pentru determinarea a ceea-ce-este-accesibil în pura donare ramîne fundamental nedeterminat? Pe buna dreptate se poate întotdeauna spune ontic despre aceasta fiintare ca "eu" sînt ea. Totusi analitica ontologica care face uz de astfel de enunturi trebuie sa le supuna unor rezerve fundamentale. Termenul "eu" nu trebuie înteles decît în sensul de indicator formal neconstrîngator a ceva care în contextul sau de fiinta fenomenal de fiecare data se dezvaluie poate drept "contrariul" sau. Atunci un "non-eu" nu înseamna cîtusi de putin o fiintare lipsita în chip esential de "egoitate", ci un fel de a fi determinat al "eului" însusi, cum este, de pilda, pierderea de sine.

Însa si interpretarea pozitiva a Dasein-ului data pîna acum interzice, ea singura, sa luam ca punct de pornire ceea ce ne este dat în chip formal ca eu, daca scopul nostru este de a oferi un raspuns fenomenal satisfacator la întrebarea "cine?". Lamurind faptul-de-a-fi-în-lume am vazut ca ceea ce "este" în prima instanta nu este un simplu subiect fara lume si de asemenea ca acesta nu este niciodata dat. si astfel, în cele din urma tot atît de putin este dat în prima instanta un eu izolat, fara ceilalti.1 Însa daca "ceilalti", de fiecare data deja, sînt laolalta aici în faptul-de-a-fi-în-lume si daca acest fapt e constatat ca fenomen, tot nu trebuie sa ajungem sa credem ca structura ontologica a acestui "dat" este de la sine înteleasa, putîndu-ne dispensa de orice cercetare. Sarcina noastra este de a face fenomenal vizibil felul în care acest Dasein-laolalta se afla în cotidianitatea sa imediata si sa-l interpretam în chip adecvat.

Asa cum de-la-sine-întelesul ontic al fiintei-în-sine proprii fiintarii intramundane duce în mod gresit la convingerea ca sensul acestei fiinte este ontologic vorbind de la sine înteles si ne face sa trecem cu vederea fenomenul lumii, tot astfel de-la-sine-întelesul ontic potrivit caruia Dasein-ul este de fiecare data al meu ascunde în sine posibilitatea de a fi ispititi de problematica ontologica corespunzatoare. În prima instanta "cine"-le Dasein-ului nu este doar ontologic o problema, ci el ramîne acoperit si din punct de vedere ontic.

Însa se poate spune atunci ca nu exista nici un fir calauzitor pentru a raspunde în cadrul analiticii noastre existentiale la întrebarea "cine"? Cîtusi de putin. Desigur, dintre indicatiile formale date mai sus (§§ 9 si 12) privitoare la constitutia de fiinta a Dasein-ului, cea care functioneaza ca atare nu este atît cea discutata pîna acum, cît mai degraba indicatia potrivit careia "esenta" Dasein-ului se întemeiaza în existenta sa. Daca "eul" este o determinatie a "esentei" Dasein-ului, atunci ea trebuie sa fie interpretata existential. Întrebarea "cine?" nu poate asadar capata un raspuns decît prin punerea în lumina fenomenala a unui fel de a fi determinat al Dasein-ului. Daca Dasein-ul nu este de fiecare data sinele sau decît existînd, atunci persistenta sinelui pretinde - asa cum pretinde si posibila sa "nepersistenta de sine" - o problematizare existential-ontologica ca unic mod de acces adecvat la problematica sa.

Însa daca sinele trebuie conceput "doar" ca un mod al fiintei acestei fiintari, atunci acest lucru pare totusi sa fie echivalent cu o volatilizare a "nucleului" autentic al Dasein-ului. Astfel de temeri nu se hranesc totusi decît din prejudecata perversa ca fiintarea pusa în discutie are în fond felul de a fi al unei fiintari-simplu-prezente, chiar daca ea nu este asociata cu masivitatea unui lucru corporal care survine pur si simplu. Numai ca "substanta" omului nu este spiritul ca sinteza a sufletului si trupului, ci existenta.