Analitica ontologica a Dasein-ului ca scoatere în evidenta a orizontului pentru o interpretare a sensului iintei în genere
Atunci cînd am caracterizat sarcinile pe care le implica "punerea" întrebarii privitoare la fiinta, am aratat ca este nevoie nu numai sa stabilim care anume este fiintarea ce trebuie sa functioneze ca interogat primordial, ci ca deopotriva se cere ca modul de acces la aceasta fiintare sa fie însusit si asigurat în chip explicit. S-a lamurit care fiintare anume urmeaza sa preia rolul principal în întrebarea privitoare la fiinta. Însa cu 434k1012e m trebuie sa devina accesibila aceasta fiintare, Dasein-ul, si cum poate fi ea, asa zicînd, patrunsa cu privirea pentru a fi înteleasa si explicitata?
Preeminenta ontic-ontologica pusa în lumina în cazul Dasein-ului ar putea sa acrediteze ideea ca aceasta fiintare ar trebui sa fie si una data primordial ontic-ontologic, nu numai în sensul unei sesizari "nemijlocite" a fiintarii însesi, ci si în sensul ca felul ei de a fi ne este dat în prealabil în chip tot atît de "nemijlocit". Într-adevar, ontic vorbind, Dasein-ul nu ne este doar aproape sau chiar cel mai aproape - chiar noi însine sîntem de fiecare data acest Dasein. Cu toate acestea, sau poate tocmai de aceea, el este, ontologic vorbind, ceea-ce-ne-este-cel-mai-departe. Desigur, tine de fiinta lui cea mai proprie faptul de a avea o întelegere în privinta ei si de a se afla de fiecare data pe o anumita treapta de explicitare a fiintei sale. Însa de aici nu rezulta cîtusi de putin ca aceasta explicitare preontologica imediata a fiintei proprii ar putea fi luata ca fir calauzitor adecvat, ca si cum aceasta întelegere a fiintei ar trebui sa ia nastere dintr-o meditatie tematic ontologica asupra constitutiei sale de fiinta celei mai proprii. Dimpotriva, Dasein-ul, potrivit unui fel de a fi care îi apartine, are tendinta sa înteleaga fiinta proprie pornind de la acea fiintare la care, prin esenta lui, el se raporteaza în chip constant si în prima instanta, pornind de la "lume". În Dasein-ul însusi, si astfel în propria sa întelegere a fiintei, se afla ceea ce [16] vom evidentia ca fiind reflexul ontologic al întelegerii lumii asupra explicitarii Dasein-ului.
De aceea, preeminenta ontic-ontologica a Dasein-ului este cea care explica de ce constitutia de fiinta care îi e specifica - înteleasa în sensul unei structuri "categoriale" care apartine Dasein-ului - îi ramîne acestuia acoperita. Ontic vorbind, Dasein-ul îsi este siesi "cel mai aproape", ontologic îsi e cel mai departe, preontologic însa nu îsi este strain.
În felul acesta se arata doar provizoriu ca o interpretare a acestei fiintari se afla în fata unor dificultati specifice, care îsi au temeiul în felul de a fi al obiectului tematic si al însesi raportarii tematizante, si nicidecum într-o dotare precara a facultatii noastre cognitive sau într-o lipsa, aparent lesne de înlaturat, a unui aparat conceptual adecvat.
Însa daca Dasein-ului îi apartine nu numai întelegerea fiintei, ci aceasta întelegere se formeaza sau se pierde o data cu fiecare fel de a fi al Dasein-ului însusi, acesta poate sa dispuna de mai multe trepte de explicitare. Psihologia filozofica, antropologia, etica, "politica", poezia, biografia si istoriografia, fiecare în felul ei si în proportii diferite, au studiat modurile de comportament, facultatile, puterile, posibilitatile si peripetiile Dasein-ului. Ramîne însa întrebarea daca aceste explicitari au fost întreprinse într-un chip tot atît de originar din punct de vedere existential pe cît de originar au fost poate întreprinse din punct de vedere existentiel. Nu este obligatoriu ca cele doua nivele sa mearga împreuna, dar ele nici nu se exclud. Explicitarea existentiela poate sa pretinda o analiza existentiala, daca o cunoastere filozofica este conceputa în posibilitatea si necesitatea ei. Abia atunci cînd structurile fundamentale ale Dasein-ului sînt suficient elaborate si orientate explicit catre însasi problema fiintei, abia atunci tot ceea ce s-a cîstigat pîna acum prin explicitarea Dasein-ului îsi va primi justificarea sa existentiala.
O analitica a Dasein-ul trebuie astfel sa ramîna primul nostru obiectiv atunci cînd punem întrebarea privitoare la fiinta. Însa abia atunci obtinerea si asigurarea unei modalitati de acces care sa ne îndrume catre Dasein devin cu adevarat o problema arzatoare. Negativ exprimat: nu avem voie sa recurgem, în privinta acestei fiintari, la o constructie dogmatica, aplicîndu-i indiferent ce idee despre fiinta si realitate, oricît de "subînteleasa" ar fi ea, asa cum nu putem sa impunem Dasein-ului, fara o considerare ontologica prealabila, vreuna dintre "categoriile" prefigurate într-o asemenea idee. Dimpotriva, modul de acces si de explicitare trebuie sa fie ales în asa fel încît aceasta fiintare sa se poata arata în ea însasi pornind de la ea însasi si în speta acest mod trebuie sa arate fiintarea în ceea ce este ea în prima instanta si cel mai adesea, în cotidianitatea ei medie. În aceasta cotidianitate nu trebuie scoase la suprafata structuri arbitrare si [17] aleatorii, ci structurile esentiale, cele care determina în chip constant fiinta Dasein-ului factic în fiecare fel de a fi al sau. Urmarind îndeaproape constitutia fundamentala a cotidianitatii Dasein-ului, vom ajunge apoi sa degajam fiinta acestei fiintari într-o maniera pregatitoare.
Astfel conceputa, analitica Dasein-ului ramîne în întregime orientata catre sarcina calauzitoare, cea a elaborarii întrebarii privitoare la fiinta. Prin aceasta se determina si limitele ei. Ea nu îsi poate propune sa ofere o ontologie completa a Dasein-ului, care desigur ca trebuie construita, în cazul în care ceva de felul unei antropologii "filozofice" trebuie sa stea pe o baza filozofic satisfacatoare. Daca intentia noastra este sa facem posibila o astfel de antropologie, adica sa o fundamentam ontologic, interpretarea care urmeaza nu ne pune la dispozitie decît cîteva "fragmente", chiar daca acestea nu sînt neesentiale. Însa analiza Dasein-ului este nu doar incompleta, ci si - în primul rînd - provizorie. Ea nu face decît sa degajeze fiinta acestei fiintari fara sa interpreteze si sensul ei. Ea trebuie mai degraba sa pregateasca scoaterea la iveala a orizontului necesar pentru cea mai originara interpretare a fiintei. O data aceasta obtinuta, analiza pregatitoare a Dasein-ului se va cere reluata pe o baza ontologica mai înalta si autentica.
Ca sens al fiintei acelei fiintari pe care o numim Dasein va fi evidentiata temporalitatea (Zeitlichkeit). Aceasta punere în lumina trebuie sa se adevereasca o data cu reluarea interpretarii structurilor Dasein-ului, provizoriu puse în lumina, în speta ca moduri ale temporalitatii. Însa prin aceasta explicitare a Dasein-ului ca temporalitate nu a fost deja dat raspunsul la întrebarea calauzitoare care are în vedere sensul fiintei în general. Însa terenul pentru obtinerea acestui raspuns este pregatit.
S-a aratat deja, chiar daca nu într-un chip elaborat, ca Dasein-ului îi apartine, prin constitutia lui ontica, o fiinta preontologica. Dasein-ul este în asa fel încît, fiintînd, el întelege ceva precum faptul-de-a-fi. O data ce ne-a devenit limpede aceasta relatie, trebuie aratat ca, ori de cîte ori Dasein-ul întelege si expliciteaza în chip spontan ceva precum faptul-de-a-fi, el o face pornind de la timp. Acesta trebuie adus la lumina si conceput în chip natural ca orizont al oricarei întelegeri si explicitari a fiintei. Pentru ca acest lucru sa ne fie limpede, este nevoie de o explicare originara a timpului ca orizont al întelegerii fiintei, si anume pornind de la temporalitate ca fiinta a Dasein-ului întelegator de fiinta. Aceasta sarcina, dusa pîna la capat, implica totodata cerinta de a delimita conceptul de timp astfel obtinut de întelegerea obisnuita a timpului, care a devenit explicita [18] printr-o interpretare a timpului asa cum s-a cristalizat ea sub forma conceptului traditional de timp pastrat de la Aristotel si pîna dincoace de Bergson. Aici trebuie aratat ca acest concept de timp si întelegerea obisnuita a timpului în genere se nasc, într-un fel sau altul, din temporalitate. Prin aceasta, conceptul obisnuit de timp îsi va recapata legitimitatea proprie, dezmintind teza lui Bergson potrivit careia timpul avut de el în vedere n-ar fi altceva decît spatiul.
"Timpul" functioneaza de multa vreme drept criteriu ontologic - sau mai degraba ontic - de distingere naiva între diferitele regiuni ale fiintarii. O fiintare "temporala" (procesele naturii si evenimentele istoriei) este opusa unei fiintari "netemporale" (raporturile spatiale si numerice). Exista obiceiul de a disocia sensul "atemporal" al propozitiilor de desfasurarea "temporala" a enunturilor propozitionale. Se constata apoi existenta unei "prapastii" între fiintarea "temporala" si eternitatea "supratemporala" si se încearca suprimarea ei. "Temporal" înseamna aici de fiecare data ceva de felul fiintarii "în timp", o determinare care evident este înca îndeajuns de obscura. Un lucru e limpede: timpul, în sensul de "a fi în timp", functioneaza drept criteriu al departajarii regiunilor fiintei. Dar cum anume ajunge timpul sa aiba aceasta functie ontologica privilegiata si cu ce drept functioneaza tocmai ceva precum timpul ca un atare criteriu? Ajunge oare timpul, prin aceasta utilizare naiv ontologica a lui, sa exprime adevarata lui relevanta ontologica posibila? Astfel de întrebari nu au fost puse pîna acum si nici o cercetare nu a fost întreprinsa în aceasta privinta. "Timpul", în orizontul întelegerii lui obisnuite, a ajuns oarecum "de la sine" sa aiba aceasta functie ontologica "subînteleasa" si a pastrat-o pîna astazi.
Dimpotriva, pe terenul întrebarii deja elaborate privitoare la sensul fiintei, trebuie aratat ca problematica centrala a oricarei ontologii este, într-un fel sau altul, înradacinata în fenomenul timpului vazut si explicitat în mod corect.
Daca fiinta trebuie conceputa pornind de la timp si daca diferitele moduri si derivate ale fiintei devin în fapt comprehensibile în modificarile si derivatiile lor din perspectiva timpului, atunci fiinta însasi - si nu doar fiintarea ca aflatoare "în timp" - devine vizibila în caracterul ei "temporal ". Însa atunci "temporal" nu mai poate sa însemne doar "fiintînd în timp". De asemenea "atemporalul" si "supratemporalul" sînt, în ce priveste fiinta lor, "temporale". si acest lucru nu se petrece doar în modul unei privatiuni prin raport cu un "temporal" în sensul de fiintare "în timp", ci într-un sens [19] pozitiv, care oricum trebuie abia lamurit. Deoarece termenul "temporal" (zeitlich) - cu semnificatia deja amintita - este atestat în limbajul prefilozofic si filozofic si deoarece el, pe parcursul cercetarilor care urmeaza, va fi utilizat cu o alta semnificatie, determinarea originara a sensului fiintei si a caracterelor si modurilor sale pornind de la timp o vom numi determinarea sa temporala (temporal). Sarcina ontologica fundamentala a interpretarii fiintei ca atare implica de aceea elaborarea temporalitatii fiintei (Temporalität des Seins). Prin expunerea problematicii temporalitatii este dat pentru prima oara raspunsul concret la întrebarea privitoare la sensul fiintei.
Deoarece fiinta nu poate fi sesizata decît din perspectiva timpului, raspunsul la întrebarea privitoare la fiinta nu poate sa rezide într-o propozitie izolata si oarba. Raspunsul nu poate fi înteles prin reluarea a ceea ce el enunta propozitional, si cu atît mai putin daca acest raspuns este considerat ca un rezultat de sine statator si perpetuat ca simpla luare la cunostinta a unui "punct de vedere", poate deviant în raport cu felul de pîna acum al considerarii. Daca raspunsul este unul "nou", lucrul acesta nu are nici o importanta si ramîne un simplu fapt exterior. Ceea ce este pozitiv în el trebuie sa rezide în aceea ca el este îndeajuns de vechi pentru a ne învata sa întelegem posibilitatile statuate de cei vechi. Raspunsul, potrivit sensului sau celui mai propriu, ofera o indicatie cercetarii ontologice concrete, aceea de a începe cu interogarea investigatoare înauntrul orizontului pe care l-am scos la iveala - si el nu face altceva decît aceasta.
Daca raspunsul la întrebarea privitoare la fiinta devine astfel o indicatie menita sa calauzeasca cercetarea, atunci rezulta ca el nu va fi satisfacator decît atunci cînd, plecînd de la el însusi, felul specific de a fi al ontologiei traditionale, destinele interogarii sale, ale descoperirilor si ale esecurilor sale vor fi întelese ca necesitati de ordinul Dasein-ului.
|
