Aristotel (numit
si Stagiritul, dupa orasul sau
natal,
Filozof grec, "cel mai mare ganditor al antichitatii" (Marx), "mintea cea mai universala" dintre vechii filozofi greci (Engels). A studiat 20 de ani in Academia lui Platon, de care apoi s-a despartit. A fost timp de trei ani profesorul lui Alexandru Macedon. Dupa urcarea acestuia pe tron, Aristotel a fost unul dintre conducatorii aripii moderate a partidului macedonean. In urma mortii lui Alexandru, a fost nevoit sa plece in exil in Colhida, pe insula Eubeea, unde a murit. Aristotel a sintetizat in opera sa ansamblul cunostiintelor filozofice si stiintifice dobandite de greci pana la sfarsitul sec. al IV-lea i.e.n. si a pus bazele multor ramuri noi ale stiintei. Scoala fundata de Aristotel, "Liceul" sau "Scoala peripatetica", a fost, in opozitie cu Academia lui Platon, care avea o orientare speculative, un centru de cercetari stiintifice.
Conceptia filozofica a lui Aristotel este indisolubil legata de activitatea sa stiintifica multilaterala. Punctul de plecare al filozofiei aristotelice il constituie recunoasterea primordialitatii naturii fata de cunoastere. Aristotel a criticat teoria platonica a ideilor, aratand ca generalul exista in lucrurile individuale, ca esenta exista in obiecte si ca adevaratele "substante" (realitati primordiale si independente) sunt lucrurile materiale concrete perecepute prin simturi. V. I. Lenin a apreciat critica aceasta ca o critica a "idealismului ca idealism in general", prin care Aristotel "a subminat bazele idealismului".
In analiza raportului dintre general si individual, si in genere oricand abordeaza problema raportului dintre categorii contrare, gandirea lui Aristotel vadeste "embrioni vii ai dialecticii si aspiratii spre dialectica" (Lenin). In acelasi timp insa, Aristotel nu a reusit sa inteleaga principiul dialectic al unitatii contrariilor, dedublarea unicului in laturi contradictorii si intrepatrunderea acestora, ceea ce a constituit radacina gnoseologica a alunecarilor sale in idealism. Notiunile fundamentale ale teoriei aristotelice a existentei sunt: "material", substratul nedeterminat din care sunt alcatuite lucrurile, si "forma", principiul determinant care face ca un lucru sa fie ceea ce este.
Dupa Aristotel, forma, spre deosebire de "ideea" platonica, nu are o existenta de sine statatoare, independenta de materie; material si forma sunt inseparabile, ceea ce constituie elementul viu, pozitiv al ontologiei aristotelice, realismul ei. Raportul materie-forma nu este inca inteles de Aristotel ca o intrepatrundere de contrarii. Materia este, dupa el, pasiva, reprezentand o simpla potentialitate, care devine actuala (se realizeaza) numai prin actiunea formei. Forma nu este produsa de materie prin propria dezvoltare a acesteia, ci apare ca un principiu ideal, de natura radical diferita fata de materie. Neintelegerea unitatii dialectice dintre materie si forma il impinge astfel pe Aristotel in mod necesar, pana la urma, pe pozitii idealiste.
Aristotel a dezvoltat teoria miscarii, distingand, pe langa miscarea mecanica, alte cinci feluri de miscare: aparitia, nimicirea, cresterea, diminuarea si transformarea calitativa. El a definit miscarea ca trecere de la posibilitate la realitate, de la "potenta" la "act", idee profound dialectica. Dar si in cazul miscarii se manifesta la Aristotel aceeasi imposibilitate de a duce dialectica pana la capat. Incapacitatea sa de a intelege miscarea ca automiscare l-a obligat sa postuleze ca izvor al miscarii un "prim motor imobil", exterior naturii si de ordin pur ideal ("forma a fosrmelor"), asimilat in cele din urma cu divinitatea. De aceasta latura sterile, idealista a filozofiei lui Aristotel s-a cramponat scolastica, deoarece servea perfect scopurile teologiei, ale ideologiei feudale.
Prin teoria cauzalitatii, Aristotel a incercat sa cuprinda intreaga bogatie a realului, aspectele specifice ale miscarii si dezvoltarii din natura. El a distend patru feluri de cauze: materiala, formala, eficienta si finala. Prin cauzele formala si finala, el a cautat sa scoata in relief sensul dezvotarii intregului, legea acestei dezvoltari, pornind in special de la fenomenele lumii organice. Totodata insa, aceasta idee valoroasa a filozofiei aristotelice apare in forma idealista a finalismului, conform careia dezvoltarea ar fi predeterminata de un scop, deoarece Aristotel n-a reusit sa descopere ca dezvoltarea este o autodezvoltare a materiei. In teoria aristotelica a cunoasterii iese in evidenta in mod pregnant latura realista si dialectica a coneptiei sale filozofice. Obiectul cunoasterii este pentru Aristotel natura, lumea reala si nu lumea imaginara a ideilor platonice. Stiinta trebuie sa dezvaluie in natura generalul, necesarul. Intrucat generalul nu exista insa decat in particular ("formele inteligibile sunt continute in cele sensibile"), cunoasterea trebuia sa porneasca de la perceptia senzoriala a lucrurilor individuale, pentru ca de la aceasta sa se ridice treptat la general, la necesar.
Aristotel este convins de capacitatea ratiunii de a intelege si de a cunoaste lumea asa cum este ea. Teoria cunoasterii a lui Aristotel constituie cea mai profunda si mai completa descriere a drumului cunoasterii elaborate in antichitate. Ea indica in esenta just calea cunoasterii, miscarea de la sensorial la rational si determina pentru prima oara esenta cunoasterii stiintifice ca dezvaluind legitatea naturii, inteligibilul in multiplicitatea sensibilului. Descriind miscarea de la sensorial la logic, Aristotel n-a putut insa descoperi si explicarea dialecticii ei. Aristotel "se incurca tocmai in dialectica generalului si particularului, a notiunii si senzatiei, etc., a esentei si fenomenului" (Lenin). El n-a putut sa descopere modul in care se realizeaza trecerea de la sensorial la logic si a fost nevoit sa sustina ca natura inteligibilului s-ar afla in absoluta separare fata de natura sensibilului. De aceea Aristotel a ajuns sa recurga la un asa-numit "intellect active", de natura divina, care ar extrage ideile generale din datele simturilor.
Aristotel este intemeietorul logicii formale ca stiinta. El a conceput formele logice ca fiind in acelasi timp si forme ale existentei, iar logica drept stiinta a adevarului, drept "organon" (instrument, metoda de cunoastere a realitatii obiective). Aristotel a descoperit silogismul si a elaborate teoria lui amanuntita, evidentiind totodata mecanismul deductiei logice in genere. La baza logicii lui Aristotel stau legile noncontradictiei si tertiului exclus, care au fost formulate pentru prima oara de el in lupta impotriva sofisticii antice. Cu ajutorul lor se face distinctia riguroasa intre adevar si fals, conditia sine qua non a existentei stiintei.
Aristotel are meritul istoric de a fi descoperit astfel principiile care feresc in genere gandirea de a cadea in sofistica. Prin toate acestea, logica aristotelica isi pastreaza actualitatea nealterata si in zilele noastre. In acelasi timp insa, incercarea lui Aristotel de a aplica legea noncontradictiei si in analiza raportului dialectic dintre categoriile contrare, incapacitatea lui de a concilia aceasta lege cu principiul heraclitean al unitatii contrariilor i-au inchis calea spre intelegerea trecerii contrariilor unul intr-altul. Aceasta a facut ca aniliza aristotelica realista, plina de elemente dialectice, sa sfarseasca ineluctabil in idealism si metafizica.
Dupa Aristotel, lumea este fara inceput si sfarsit in timp, dar finita in spatiu. Gandirea lui Aristotel a exercitat o puternica influenta asupra filozofiei arabe si a celei scolastice.
|
