Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




Autonomi

Filozofie


Autonomi

AUTONOMIA SOCIOLOGIEI

O formulare concisa a opozitiei lui Marx fata de psihologism1, adica fata de doctrina plauzibila ca toate legile vietii sociale trebuie sa fie reductibile în cele din urma la legile psihologice ale "naturii umane" este faimoasa sa maxima: "Nu constiinta oamenilor le determina existenta, ci, dimpotriva, existenta lor sociala le deter­mina constiinta."2 Rostul capitolului de fata, ca si al celor doua urmatoare, este în principal acela de a elucida aceasta maxima. si as putea preciza din capul locului ca expunînd ceea ce eu cred a fi antipsihologismul lui Marx, expun un punct de vedere la care subscriu si eu.



In chip de ilustratie elementara si ca un prim pas în analiza ce o întreprindem, ne putem referi la problema asa-numitelor reguli ale exogamiei, adica la problema explicatiei ce s-ar putea da raspîn-dirii largi pe care o au, în cele mai diverse culturi, legi privind casatoria menite pe cît se pare sa împiedice mariajele între rude de sînge. Mill si scoala sa de sociologie psihologista (careia i s-au alaturat mai tîrziu numerosi psihanalisti) ar încerca sa explice aceste reguli invocînd "natura umana", spre exemplu un fel de aversiune instinctiva fata de incest (formata, probabil, prin selectie naturala sau prin "refulare"); cam asa ar suna si explicatia naiva sau populara. Daca se adopta însa punctul de vedere exprimat în maxima lui Marx, s-ar putea pune întrebarea daca lucrurile nu stau tocmai pe dos, adica, daca ceea ce pare a fi instinct nu este mai degraba un produs al educatiei, efectul si nu cauza regulilor si traditiilor sociale care impun exogamia si interzic incestul.3 Este clar ca aceste doua abordari corespund întocmai stravechii probleme de a sti daca legile sociale sînt "naturale" sau "conventionale" (problema discutata pe larg în capitolul 5). î 19219e48t ntr-o chestiune cum este cea aleasa aici drept ilustrare, ar fi greu de stabilit care din cele

METODA LUI MARX

doua teorii este corecta: explicarea regulilor sociale traditionale prin instinct, sau explicarea unui aparent instinct prin reguli sociale traditionale. Dar într-un caz similar, cel al aversiunii aparent instinctive fata de serpi, s-a dovedit posibila transarea unor asemenea chestiuni prin experiment. Aversiunea fata de serpi e mai plauzibil sa fie instinctiva sau "naturala", pentru ca se manifesta nu numai la oameni, ci si la toate maimutele antropoide, ca si la majo­ritatea maimutelor inferioare. Experimentele însa par sa indice ca aceasta teama este conventionala. Ea se vadeste a fi un produs al educatiei nu numai la specia umana, ci, spre exemplu, si la cim­panzei, pentru ca 4 nici la copii, nici la puii de cimpanzeu care n-au fost învatati sa se teama de serpi nu se constata pretinsul instinct. Exemplul trebuie sa serveasca drept avertisment. Avem de-a face aici cu o aversiune ce este aparent universala, chiar si dincolo de specia umana. Dar, pe cînd din faptul ca o deprindere nu e uni­versala putem, pesemne, argumenta ca ea nu se întemeiaza pe instinct (dar chiar si acest argument este primejdios, caci exista obiceiuri sociale care actioneaza în sensul suprimarii unor instincte), conversa vedem ca sigur nu este adevarata. Prezenta universala a unui anumit comportament nu este un argument decisiv în favoarea caracterului sau instinctiv sau a ideii ca el îsi are radacinile în "natura umana".

Asemenea consideratii pot sa arate cît este de naiva ideea ca toate legile sociale trebuie sa fie derivabile, în principiu, din psiho­logia "naturii umane". Dar aceasta analiza este înca prea sumara si schematica. Pentru a putea sa facem un pas înainte, vom încerca sa analizam mai direct teza principala a psihologismului, doctrina ca, de vreme ce societatea e produsul interactiunii unor spirite umane, legile sociale trebuie sa fie reductibile, în cele din urma, la legi psihologice, deoarece evenimentele vietii sociale, inclusiv conven­tiile ei, trebuie sa rezulte din motive ce-si au izvorul în spiritele indivizilor.

împotriva acestei doctrine a psihologismului, aparatorii unei sociologii autonome pot sa avanseze vederi instituponaliste5. Ei pot sa releve, înainte de toate, ca nici o actiune nu poate fi explicata vreodata numai prin motive; motivele (sau orice alte concepte psihologice sau comportamentale), pentru a fi folosite în explicatie, trebuie suplimentate cu referiri la situatia generala si îndeosebi la mediu. în cazul actiunilor umane mediul acesta este în foarte mare

CAPITOLUL 14: AUTONOMIA SOCIOLOGIEI

masura de natura sociala; asadar, actiunile noastre nu pot fi explicate fara a face referire la mediul nostru social, la institutiile sociale si la modul lor de functionare. Institutionalistul poate sustine, deci, imposibilitatea de a reduce sociologia la o analiza psihologica sau comportamentala a actiunilor noastre; poate sustine ca, dimpotriva, orice asemenea analiza presupune sociologia, care, în consecinta, nu depinde în întregime de analiza psihologica. Sociologia, sau cel putin o parte foarte importanta a ei, trebuie sa fie autonoma.

împotriva acestei idei, adeptii psihologismului pot sa replice ca sînt gata sa admita marea importanta a factorilor de mediu, natural sau social; dar ca structura (ei ar putea sa prefere cuvîntul la moda, "pattern") mediului social, ca opus mediului natural, este produsa de oameni si, ca atare, trebuie sa fie explicabila cu referire la natura umana, în conformitate cu doctrina psihologismului. De exemplu, institutia caracteristica pe care economistii o numesc "piata" si a carei functionare formeaza principalul obiect al studiilor lor, poate fi derivata, în ultima analiza, din psihologia "omului economic", sau, în terminologia lui Mill, din fenomenele psihologice ale "...dorintei de înavutire"6. Mai mult, adeptii psihologismului insista ca tocmai datorita structurii psihologice specifice a naturii umane, institutiile joaca un rol atît de important în societatea noastra si ca, o data statornicite, ele tind sa devina o parte traditionala si relativ fixa a mediului nostru. în fine - si acesta este lucrul decisiv - atît originea cît si evolutia traditiilor trebuie sa fie explicabile cu referire la natura umana. Cînd cautam originea diferitelor traditii si institutii, gasim negresit ca introducerea lor este explicabila în termeni psiho­logici, dat fiind ca au fost introduse de oameni cu un scop sau altul si sub influenta anumitor motive. Chiar si atunci cînd aceste motive au fost uitate în decursul timpului, aceasta uitare, ca si faptul ca sîntem gata sa ne acomodam cu institutii a caror finalitate este obscura, se bazeaza, la rîndul lor, pe natura umana. în felul acesta, "toate fenomenele societatii sînt fenomene ale naturii umane", cum spunea Mill; iar "legile fenomenelor ce se petrec în societate nu sînt si nu pot fi decît legile actiunilor si pasiunilor fiintelor ome­nesti", adica "legile naturii umane individuale. Faptul de a fi adunati laolalta nu-i transforma pe oameni în alt fel de substanta..."8

Aceasta ultima remarca a lui Mill scoate în evidenta unul din aspectele cele mai meritorii ale psihologismului, si anume opozitia sa salutara fata de colectivism si holism, refuzul sau de a se lasa

METODA LUI MARX

ir 5.:spionat de romantismul lui Rousseau sau al lui Hegel - de o-voiîîjU generala sau un spirit national, sau, eventual, de un spirit de grup. Psihologismul este corect, cred, doar în masura în care insista asupra a ceea ce s-ar putea numi "individualism metodologic", ca opus "colectivismului metodologic"; el insista pe drept cuvînt asupra ideii ca "actiunile" si "comportamentul" unor colectivitati, cum sînt statele sau grupurile sociale, trebuie reduse la actiunile si compor­tamentul indivizilor umani. Este gresita însa (dupa cum vom arata în continuarea acestui capitol) credinta ca alegerea unei atare metode individualiste ar implica alegerea unei metode psihologiste, chiar daca aceasta credinta poate sa para foarte convingatoare la prima vedere. Alte cîteva pasaje din argumentarea lui Mill arata ca psiho­logismul ca atare, lasînd de o parte laudabila sa metoda indivi­dualista, se misca pe un teren foarte primejdios. Din aceste pasaje se vede ca psihologismul este silit sa adopte metode istoriciste. încercarea de a reduce faptele mediului nostru social la fapte psiho­logice ne obliga la speculatii asupra originilor si evolutiilor. Cînd ne-am ocupat de sociologia lui Platon, am avut ocazia sa evaluam meritele îndoielnice ale unui asemenea mod de întelegere a stiintei sociale (cf. cap. 5). Vom încerca acum, criticîndu-l pe Mill, sa dam acestei abordari o lovitura decisiva.



Nu încape îndoiala ca psihologismul este cel care-l sileste pe Mill sa adopte o metoda istoricista; el are chiar o vaga constiinta a steri­litatii si precaritatii istoricismului, deoarece încearca sa explice aceasta sterilitate semnalînd dificultatile pe care le genereaza uriasa complexitate a interactiunii dintre atîtea spirite individuale. "Desi este o cerinta peremptorie - scrie el - sa nu introducem niciodata în stiintele sociale... vreo generalizare înainte de a fi izbutit sa gasim suficiente temeiuri în natura umana, nu cred ca va pretinde cineva ca ar fi fost posibil ca, pornind de la principiile naturii umane si de la circumstantele generale ale pozitiei speciei noastre, sa se determine a priori ordinea pe care trebuie s-o urmeze dezvoltarea umana si sa se prevada, în consecinta, faptele generale ale istoriei pîna în momentul de fata."9 Ratiunea oferita de Mill este ca "dupa primii cîtiva termeni ai sirului, influenta exercitata asupra fiecarei generatii de catre gene­ratiile ce au precedat-o devine... din ce în ce mai precumpanitoare asupra tuturor celorlalte influente". (Cu alte cuvinte, mediul social dobîndeste o influenta dominanta.) "Un sir atît de lung de actiuni si reactii... nu poate fi luat în calcul de mintea omeneasca..."

CAPITOLUL 14: AUTONOMIA SOCIOLOGIEI

Acest argument, si îndeosebi remarca lui Mill referitoare la cei "primii cîtiva termeni ai sirului" tradeaza în mod izbitor slabiciunea versiunii psihologiste a istoricismului. Daca toate regularitatile din viata sociala, legile mediului nostru social, ale tuturor institutiilor ar trebui în cele din urma explicate prin "actiunile si pasiunile fiintelor umane" si reduse la acestea, un atare mod de abordare ne-ar impune nu numai ideea dezvoltarii istorico-cauzale, ci si ideea primilor pasi ai unei asemenea dezvoltari. Pentru ca accentul pus pe originea psihologica a regulilor sau institutiilor sociale nu poate însemna altceva decît ca acestea ar putea fi urmarite retrospectiv pîna la o stare cînd introducerea lor nu depindea decît de factori psihologici sau, mai precis, era independenta de orice institutii sociale statornicite. Psihologismul este astfel silit, fie ca-i place sau nu, sa opereze cu ideea unui început al societatii si cu ideea unei naturi umane si a unei psihologii umane asa cum se înfatisau ele anterior societatii. Cu alte cuvinte, remarca lui Mill referitoare la "primii cîtiva termeni ai sirului" dezvoltarii sociale nu este o scapare accidentala, cum eventual s-ar putea crede, ci o expresie adecvata a pozitiei disperate în care ajunge în mod inevitabil. Pozitie disperata, pentru ca teoria sa despre o natura umana pre-sociala care ar explica întemeierea societatii - o versiune psihologista a "contractului social" - este nu numai un mit istoric, ci si, pentru a spune asa, un mit metodologic. Aici abia daca încape vreo discutie serioasa, pentru ca avem toate motivele sa credem ca omul, sau mai curînd stramosul sau, a fost social înainte de a fi uman (gîndindu-ne, spre exemplu, ca limbajul presupune societatea). Aceasta implica însa ca institutiile sociale si, o data ci ele, regularitatile sau legile sociologice10 tipice trebuie sa fi existat înainte de ceea ce unora le place sa numeasca "natura umana" si înaintea psihologiei umane. Daca e vorba sa se încerce în general vreo reducere, atunci mai promitator ar fi sa se încerce o reducere sau interpretare a psiho­logiei cu referire la sociologie, decît invers.

Aceasta ne duce înapoi la maxima lui Marx citata la începutul acestui capitol. Oamenii - adica mentalitatile, trebuintele, spe­rantele, temerile si asteptarile, motivele si aspiratiile indivizilor umani - sînt, de buna seama, produsul vietii în societate, si nu creatoarele acesteia. Trebuie admis ca structura mediului nostru social este, într-un anumit sens, creata de om; cu alte cuvinte, institutiile si traditiile nu sînt nici opera divinitatii si nici a naturii, ci sînt rezul-

METODA LUI MARX

tatele actiunilor si deciziilor umane si pot fi modificate prin astfel de actiuni si decizii. Aceasta nu înseamna, însa, ca ele sînt în întregime proiectate în mod constient si ca pot fi explicate prin trebuinte, sau motive. Dimpotriva, chiar si cele ce apar ca rezultat al actiunilor umane constiente si premeditate sînt adesea efecte secundare indirecte, neintentionate si adesea nedorite ale unor asemenea actiuni. "Doar o mica parte a institutiilor sociale sînt proiectate constient, în timp ce marea lor majoritate se «ivesc» pur si simplu ca rezultate neanticipate ale actiunilor umane", dupa cum am spus mai înainte"; si putem adauga ca si majoritatea putinelor institutii ce au fost proiectate constient si cu succes (bunaoara, o universitate nou întemeiata sau un sindicat) nu ies asa cum au fost gîndite, tot din pricina repercusiunilor sociale neintentionate ce rezulta din crearea lor intentionata. Caci crearea lor afecteaza nu numai numeroase alte institutii sociale, ci si "natura umana" - spe­rantele, temerile si ambitiile, întîi ale celor nemijlocit implicati, iar mai apoi adesea ale tuturor membrilor societatii. Una din consecin­tele acestui fapt este ca valorile morale ale unei societati - exigen­tele si recomandarile recunoscute de toti sau aproape toti membrii ei - sînt strîns legate de institutiile si traditiile ei si nu pot supravietui nimicirii institutiilor si traditiilor (asa cum am indicat în capitolul 9 cînd am discutat despre "curatirea terenului" de catre revolutionarii radicali).

Toate aceste remarci sînt aplicabile în mod cu totul deosebit celor mai îndepartate perioade ale dezvoltarii sociale, adica socie­tatii închise, în care proiectarea constienta a institutiilor e un lucru cu totul exceptional, daca nu cumva inexistent. Astazi poate ca lucrurile încep sa se modifice, gratie faptului ca, încetul cu încetul, cunostintele noastre despre societate se îmbogatesc, adica gratie studierii repercusiunilor neintentionate ale planurilor si actiunilor noastre; iar într-o buna zi, oamenii ar putea chiar sa devina creatorii constienti ai unei societati deschise si, astfel, ai unei parti însemnate din propriul lor destin. (Marx a nutrit o asemenea speranta, dupa cum vom arata în capitolul urmator.) Toate acestea sînt însa o ches­tiune de grad, si cu toate ca putem învata sa prevedem multe din consecintele neintentionate ale actiunilor noastre (ceea ce constituie principalul obiectiv al oricarei tehnologii sociale), vor ramîne totdeauna multe pe care nu le putem anticipa.

CAPITOLUL 14: AUTONOMIA SOCIOLOGIEI



Faptul ca psihologismul este silit sa opereze cu ideea unei origini psihologice a societatii constituie, dupa opinia mea, un argument decisiv împotriva lui. Dar nu singurul. Poate ca cea mai importanta critica a psihologismului este ca nu întelege principala sarcina a stiintelor sociale explicative.

Aceasta sarcina nu este, cum cred istoricistii, profetia cursului viitor al istoriei. Ci descoperirea si explicarea dependentelor mai putin evidente ce exista înauntrul sferei sociale; descoperirea dificultatilor ce stau în calea actiunii sociale - studiul, pentru a spune asa, al caracterului greoi, rezilient sau sfarîmicios al materiei sociale, al rezistentei pe care ea o opune încercarilor noastre de a o modela si de a lucra cu ea.

Spre a face mai clar ceea ce doresc sa spun, voi descrie pe scurt o teorie care este larg împartasita, dar care presupune ceea ce eu consider a fi tocmai opusul adevaratului scop al stiintelor sociale: eu o numesc teoria conspirationala a societatii. Este vorba de conceptia potrivit careia a explica un fenomen social înseamna a descoperi oamenii sau grupurile care sînt interesate în producerea acestui fenomen (uneori e la mijloc un interes ascuns, care se cere mai întîi dezvaluit) si care au planuit si conspirat ca sa-l produca.

Aceasta viziune despre scopurile stiintelor sociale deriva, fireste, din teoria gresita ca tot ce se întîmpla în societate - si îndeosebi fenomenele cum sînt razboiul, somajul, saracia, lipsurile, care, de regula, displac oamenilor - este rezultatul actiunii planuite direct de anumiti indivizi sau de anumite grupuri puternice. Este teoria în care multa lume crede; o teorie mai veche si decît istoricismul (care, dupa cum o arata forma lui teista primitiva, este un derivat al teoriei conspirationale). în formele ei moderne, ea este, aidoma istoricis-mului modern si unei anumite atitudini moderne fata de "legile naturii", un rezultat tipic al secularizarii unei superstitii religioase. Credinta în zeii homerici, ale caror conspiratii explica istoria razboiului troian, a murit. Zeii au fost abandonati. Dar locul lor a fost luat de oameni puternici sau grupuri puternice - de oculte grupuri de presiune ale caror ticalosii sînt de vina pentru toate relele de care suferim; asa sînt batrînii învatati ai Sionului, monopolistii, capitalistii, imperialistii.

Nu sustin defel ca n-ar fi existat niciodata conspiratii. Dim­potriva, ele sînt fenomene sociale tipice. Conspiratiile devin impor­tante, de exemplu, ori de cîte ori ajung la putere oameni care cred

METODA LUI MARX

în teoria conspirationala. Iar cei care cred în mod sincer ca stiu cum sa aduca raiul pe pamînt sînt cei mai înclinati sa îmbratiseze teoria conspirationala si sa se angajeze într-o contraconspiratie împo­triva unor conspiratori inexistenti. Pentru ca singura explicatie a nereusitei lor de a crea paradisul este reaua intentie a diavolului, interesat, fireste, sa mentina infernul.

Conspiratii se fac, lucrul e incontestabil. Dar faptul remarcabil care, în pofida existentei lor, infirma teoria conspirationala, este ca dintre aceste conspiratii putine sînt pîna la urma încununate de succes. Conspiratorii îsi duc rareori la bun sfîrsit conspiratia.

De ce se întîmpla asa? De ce aceasta mare discrepanta între aspiratii si realizari? Fiindca asa se petrec de regula lucrurile în viata sociala, fie ca este sau nu vorba de conspiratii. Viata sociala nu este o încercare de forte între grupuri opuse; ea înseamna actiune într-un cadru de institutii si traditii mai mult sau mai putin rezilient sau casant, si în acest cadru ea creeaza - lasînd deoparte even­tualele contraactiuni constiente - numeroase reactii neprevazute, unele poate chiar imprevizibile.

A încerca sa analizeze aceste reactii si sa le anticipeze pe cît posibil este, cred, sarcina principala a stiintelor sociale. Este sarcina de a analiza repercusiunile sociale neintentionate ale actiunilor umane intentionate - acele repercusiuni a caror importanta este neglijata, dupa cum am indicat deja, atît de catre teoria conspira­tionala, cît si de catre psihologism. O actiune ce se desfasoara exact în conformitate cu intentia nu creeaza o problema pentru stiinta sociala (exceptînd faptul ca s-ar putea ivi nevoia de a explica de ce în acest caz particular n-au aparut repercusiuni neintentionate). Spre a face cît se poate de claraideea consecintelor neintentionate ale actiunilor noastre, ne poate servi ca exemplu una din cele mai primitive actiuni economice. Daca un om doreste sa cumpere urgent o casa, putem presupune fara teama de a gresi ca el nu doreste sa ridice pretul de vînzare a caselor. Dar faptul însusi ca el apare pe piata în calitate de cumparator va tinde sa ridice preturile de vînzare. Observatii analoage sînt valabile pentru vînzator. Sau, ca sa luam un exemplu dintr-un domeniu foarte diferit: daca un om doreste sa încheie pentru sine o asigurare de viata, e putin probabil ca el are intentia de a stimula anumiti oameni sa-si investeasca banii în actiuni ale societatilor de asigurare. Totusi, îi va stimula în acest sens. Aici vedem clar ca nu toate consecintele actiunilor noastre sînt

CAPITOLUL 14: AUTONOMIA SOCIOLOGIEI

consecinte voite; si ca deci teoria conspirationala a societatii nu poate fi adevarata, pentru ca ea echivaleaza cu asertiunea ca toate rezultatele, chiar si cele care la prima vedere nu par a fi fost voite de cineva, sînt rezultate planuite ale actiunilor unor oameni inte­resati în ele.

Exemplele date nu infirma psihologismul la fel de usor cum infirma teoria conspirationala, pentru,ca ar putea sa se replice ca totusi, anumiti factori psihologici - cunoasterea de catre vînzatori a prezentei cumparatorului pe piata si speranta lor de a obtine un pret mai ridicat - explica repercusiunile descrise. Observatia e, desigur, adevarata; dar nu trebuie sa uitam ca aceasta cunoastere si aceasta speranta nu sînt date ultime ale naturii umane si ca sînt, la rîndul lor, explicabile în lumina situatiei sociale. în speta a naturii pietei.

Situatia sociala nu mi se pare defel reductibila la motive si la legile generale ale "naturii umane". Ce-i drept, interferenta anumitor "trasaturi ale naturii umane", cum sînt susceptibilitatea noastra la propaganda, poate duce uneori la devieri de la compor­tamentul economic mentionat. Apoi, daca situatia sociala difera de cea pe care am descris-o, e posibil ca prin actiunea sa de cumparare consumatorul sa contribuie indirect la ieftinirea artico­lului în cauza - facînd, de pilda, mai profitabila productia lui în masa. si cu toate ca acest efect va favoriza, într-un atare caz, interesul sau de consumator, e posibil ca el sa fi fost produs în mod la fel de involuntar ca si efectul contrar, chiar si în conditii psihologice cu totul asemanatoare. Pare clar ca situatiile sociale care pot sa duca la repercusiuni neplanuite si neintentionate atît de diferite trebuie studiate de o stiinta sociala neîncatusata de prejudecata ca "este o cerinta peremptorie sa nu introducem niciodata în stiintele sociale... vreo generalizare înainte de a fi izbutit sa-i gasim suficiente temeiuri în natura umana", cum spunea Mill12. Ele trebuie studiate de o stiinta sociala autonoma.



Continuînd aceasta polemica împotriva psihologismului, putem spune ca foarte multe din actiunile noastre sînt explicabile prirr raportare la situatia în care se produc. Fireste, ele nu pot fi niciodata explicate integral cu ajutorul situatiei în care au loc; o explicatie a modului în care cineva, traversînd strada, se fereste de vehiculele care circula pe ea nu se poate limita la descrierea situatiei si poate sa raporteze motivele celui în cauza la un

METODA LUI MARX

"instinct" de autoconservare, sau la dorinta lui de a evita durerea etc. Dar aceasta parte "psihologica" a explicatiei este de foarte multe ori banala în comparatie cu determinarea detaliata a actiunii sale prin ceea ce am putea numi logica situatiei; si apoi, nici nu este posibil ca în descrierea situatiei sa fie inclusi toti factorii psiho­logici. Analiza situatiilor, logica situationala joaca un rol foarte important în viata sociala, ca si în stiintele sociale. Aceasta este, de fapt, metoda analizei economice. Iar ca sa dau un exemplu din afara economiei, ma voi referi la "logica puterii"13, pe care o putem folosi pentru a explica gesturile puterii politice ca si functionarea anumitor institutii politice. Metoda aplicarii logicii situationale la stiintele sociale nu se bazeaza pe vreo presupozitie psihologica privind rationalitatea (sau irationalitatea) "naturii umane". Dimpotriva: cînd vorbim de "comportament rational" sau de "comportament irational", ne gîndim la un comportament care este sau nu conform cu logica respectivei situatii. în fapt, analiza psihologica a unei actiuni prin prisma motivelor ei (rationale sau irationale) presupune - dupa cum a subliniat Max Weber14 - ca am elaborat în prealabil un criteriu referitor la ceea ce trebuie considerat rational în situatia respectiva.

N-as vrea ca argumentele mele împotriva psihologismului sa fie întelese gresit.15 Ele, fireste, nu urmaresc sa arate ca studiile si descoperirile psihologice sînt de mica importanta pentru cine studiaza societatea. Ci vor sa spuna ca psihologia - psihologia individului - este una din stiintele sociale, chiar daca nu este baza întregii stiinte sociale. Nimeni nu neaga importanta pe care o au pentru stiinta politica fapte psihologice precum setea de putere si diversele fenomene nevrotice legate de ea. Dar "setea de putere" este, fara îndoiala, o notiune deopotriva sociala si psihologica: nu trebuie uitat ca daca studiem, de exemplu, prima aparitie în copilarie a acestui apetit, o studiem în contextul unei anumite institutii sociale cum este, de exemplu, cel al familiei moderne, (într-o familie de eschimosi pot sa apara fenomene mult diferite.) Un alt fapt psihologic care este semnificativ pentru sociologie si care ridica grave probleme politice si institutionale, este acela ca viata în sînul unui trib sau al unei "comunitati" asemanatoare tribului este pentru multi oameni o necesitate emotionala (îndeosebi pentru tineri care, în conformitate, probabil, cu un anume para­lelism dintre dezvoltarea ontogenetica si cea filogenetica, par sa

CAPITOLUL 14: AUTONOMIA SOCIOLOGIEI

trebuiasca sa treaca printr-o faza tribala sau "amerindiana"). Ca atacul meu împotriva psihologismului nu vrea sa fie un atac împotriva tuturor consideratiilor psihologice se vede din faptul ca am folosit (în capitolul 10) un concept cum este cel de "angoasa a civilizatiei", care este în parte rezultatul acestei nevoi emotionale nesatisfacute. Acest concept desemneaza anumite sentimente de neliniste, fiind astfel un concept psihologic. Dar este în acelasi timp si un concept sociologic; pentru ca el caracterizeaza aceste senti­mente nu numai ca neplacute, tulburatoare etc, ci le pune în legatura cu o anumita situatie sociala si cu contrastul dintre so­cietatea închisa si societatea deschisa. (Un statut analog au si multe alte concepte psihologice, cum sînt cele de ambitie sau de iubire, de pilda.) Nu trebuie, apoi, sa trecem cu vederea marile merite pe care le-a cîstigat psihologismul prin sustinerea indivi­dualismului metodologic împotriva colectivismului metodologic; caci el vine în sprijinul importantei doctrine ca toate fenomenele sociale si îndeosebi functionarea tuturor institutiilor sociale, trebuie întelese totdeauna ca rezultînd din deciziile, actiunile, atitudinile etc. indivizilor umani si ca niciodata nu trebuie sa fim satisfacuti cu o explicatie ce se rezuma sa invoce asa-numite "colectivitati" (state, natiuni, rase etc). Greseala psihologismului consta în supozitia sa ca acest individualism metodologic în domeniul stiintei sociale implica programul reducerii tuturor fenomenelor sociale si a tuturor regularitatilor sociale la fenomene si legi psihologice. Primejdia pe care o comporta aceasta supozitie este, dupa cum am vazut, înclinatia ei spre istoricism. Ca ea este lipsita de temei rezulta din necesitatea unei teorii a repercusiunilor sociale neintentionate ale actiunilor noastre, ca si din necesitatea a ceea ce eu am descris drept logica situatiilor sociale.

Aparînd si dezvoltînd ideea lui Marx ca problemele societatii sînt ireductibile la cele ale "naturii umane", mi-am permis sa trec dincolo de argumentele avansate efectiv de el. Marx nu a vorbit de "psihologism" si nici nu l-a criticat sistematic; iar în maxima sa citata la începutul prezentului capitol, nu pe Mill l-a vizat. Ascutisul maximei sale este îndreptat împotriva "idealismului" în forma lui hegeliana. Totusi, în masura în care e vorba de problema naturii psihologice a societatii, se poate spune ca psihologismul lui Mill coincide cu teoria idealista combatuta de Marx.16 în fapt însa influenta celuilalt element din hegelianism, anume a colectivis-

METODA LUI MARX

mului platonizant al lui Hegel, teoria acestuia ca statul si natiunea sînt mai "reale" decît individul, care le datoreaza totul, l-a condus pe Marx la punctul de vedere expus în acest capitol. (Avem aici un exemplu din care se vede ca uneori poti extrage o sugestie valoroasa chiar si dintr-o teorie filozofica absurda.) Istoriceste, asadar, Marx a dezvoltai anumite idei hegeliene privind superio­ritatea societatii asupra individului, folosindu-le ca argumente împotriva altor idei ale lui Hegel. Cum însa eu îl consider pe Mill un oponent mai valoros decît Hegel, n-am facut aici un istoric al ideilor lui Marx, ci am încercat sa le exprim sub forma unei polemici cu Mill.




Document Info


Accesari: 2726
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2025 )