Autonomi

Autonomi

AUTONOMIA SOCIOLOGIEI

O formulare concisa a opozitiei lui Marx fata de psihologism¹, adica fata de doctrina plauzibila ca toate legile vietii sociale trebuie sa fie reductibile īn cele din urma la legile psihologice ale "naturii umane" este faimoasa sa maxima: "Nu constiinta oamenilor le determina existenta, ci, dimpotriva, existenta lor sociala le deter­mina constiinta."² Rostul capitolului de fata, ca si al celor doua urmatoare, este īn principal acela de a elucida aceasta maxima. si as putea preciza din capul locului ca expunīnd ceea ce eu cred a fi antipsihologismul lui Marx, expun un punct de vedere la care subscriu si eu.

In chip de ilustratie elementara si ca un prim pas īn analiza ce o īntreprindem, ne putem referi la problema asa-numitelor reguli ale exogamiei, adica la problema explicatiei ce s-ar putea da raspīn-dirii largi pe care o au, īn cele mai diverse culturi, legi privind casatoria menite pe cīt se pare sa īmpiedice mariajele īntre rude de sīnge. Mill si scoala sa de sociologie psihologista (careia i s-au alaturat mai tīrziu numerosi psihanalisti) ar īncerca sa explice aceste reguli invocīnd "natura umana", spre exemplu un fel de aversiune instinctiva fata de incest (formata, probabil, prin selectie naturala sau prin "refulare"); cam asa ar suna si explicatia naiva sau populara. Daca se adopta īnsa punctul de vedere exprimat īn maxima lui Marx, s-ar putea pune īntrebarea daca lucrurile nu stau tocmai pe dos, adica, daca ceea ce pare a fi instinct nu este mai degraba un produs al educatiei, efectul si nu cauza regulilor si traditiilor sociale care impun exogamia si interzic incestul.³ Este clar ca aceste doua abordari corespund īntocmai stravechii probleme de a sti daca legile sociale sīnt "naturale" sau "conventionale" (problema discutata pe larg īn capitolul 5). ī 19219e48t ntr-o chestiune cum este cea aleasa aici drept ilustrare, ar fi greu de stabilit care din cele

METODA LUI MARX

doua teorii este corecta: explicarea regulilor sociale traditionale prin instinct, sau explicarea unui aparent instinct prin reguli sociale traditionale. Dar īntr-un caz similar, cel al aversiunii aparent instinctive fata de serpi, s-a dovedit posibila transarea unor asemenea chestiuni prin experiment. Aversiunea fata de serpi e mai plauzibil sa fie instinctiva sau "naturala", pentru ca se manifesta nu numai la oameni, ci si la toate maimutele antropoide, ca si la majo­ritatea maimutelor inferioare. Experimentele īnsa par sa indice ca aceasta teama este conventionala. Ea se vadeste a fi un produs al educatiei nu numai la specia umana, ci, spre exemplu, si la cim­panzei, pentru ca ⁴ nici la copii, nici la puii de cimpanzeu care n-au fost īnvatati sa se teama de serpi nu se constata pretinsul instinct. Exemplul trebuie sa serveasca drept avertisment. Avem de-a face aici cu o aversiune ce este aparent universala, chiar si dincolo de specia umana. Dar, pe cīnd din faptul ca o deprindere nu e uni­versala putem, pesemne, argumenta ca ea nu se īntemeiaza pe instinct (dar chiar si acest argument este primejdios, caci exista obiceiuri sociale care actioneaza īn sensul suprimarii unor instincte), conversa vedem ca sigur nu este adevarata. Prezenta universala a unui anumit comportament nu este un argument decisiv īn favoarea caracterului sau instinctiv sau a ideii ca el īsi are radacinile īn "natura umana".

Asemenea consideratii pot sa arate cīt este de naiva ideea ca toate legile sociale trebuie sa fie derivabile, īn principiu, din psiho­logia "naturii umane". Dar aceasta analiza este īnca prea sumara si schematica. Pentru a putea sa facem un pas īnainte, vom īncerca sa analizam mai direct teza principala a psihologismului, doctrina ca, de vreme ce societatea e produsul interactiunii unor spirite umane, legile sociale trebuie sa fie reductibile, īn cele din urma, la legi psihologice, deoarece evenimentele vietii sociale, inclusiv conven­tiile ei, trebuie sa rezulte din motive ce-si au izvorul īn spiritele indivizilor.

īmpotriva acestei doctrine a psihologismului, aparatorii unei sociologii autonome pot sa avanseze vederi instituponaliste⁵. Ei pot sa releve, īnainte de toate, ca nici o actiune nu poate fi explicata vreodata numai prin motive; motivele (sau orice alte concepte psihologice sau comportamentale), pentru a fi folosite īn explicatie, trebuie suplimentate cu referiri la situatia generala si īndeosebi la mediu. īn cazul actiunilor umane mediul acesta este īn foarte mare

CAPITOLUL 14: AUTONOMIA SOCIOLOGIEI

masura de natura sociala; asadar, actiunile noastre nu pot fi explicate fara a face referire la mediul nostru social, la institutiile sociale si la modul lor de functionare. Institutionalistul poate sustine, deci, imposibilitatea de a reduce sociologia la o analiza psihologica sau comportamentala a actiunilor noastre; poate sustine ca, dimpotriva, orice asemenea analiza presupune sociologia, care, īn consecinta, nu depinde īn īntregime de analiza psihologica. Sociologia, sau cel putin o parte foarte importanta a ei, trebuie sa fie autonoma.

īmpotriva acestei idei, adeptii psihologismului pot sa replice ca sīnt gata sa admita marea importanta a factorilor de mediu, natural sau social; dar ca structura (ei ar putea sa prefere cuvīntul la moda, "pattern") mediului social, ca opus mediului natural, este produsa de oameni si, ca atare, trebuie sa fie explicabila cu referire la natura umana, īn conformitate cu doctrina psihologismului. De exemplu, institutia caracteristica pe care economistii o numesc "piata" si a carei functionare formeaza principalul obiect al studiilor lor, poate fi derivata, īn ultima analiza, din psihologia "omului economic", sau, īn terminologia lui Mill, din fenomenele psihologice ale "...dorintei de īnavutire"⁶. Mai mult, adeptii psihologismului insista ca tocmai datorita structurii psihologice specifice a naturii umane, institutiile joaca un rol atīt de important īn societatea noastra si ca, o data statornicite, ele tind sa devina o parte traditionala si relativ fixa a mediului nostru. īn fine - si acesta este lucrul decisiv - atīt originea cīt si evolutia traditiilor trebuie sa fie explicabile cu referire la natura umana. Cīnd cautam originea diferitelor traditii si institutii, gasim negresit ca introducerea lor este explicabila īn termeni psiho­logici, dat fiind ca au fost introduse de oameni cu un scop sau altul si sub influenta anumitor motive. Chiar si atunci cīnd aceste motive au fost uitate īn decursul timpului, aceasta uitare, ca si faptul ca sīntem gata sa ne acomodam cu institutii a caror finalitate este obscura, se bazeaza, la rīndul lor, pe natura umana. īn felul acesta, "toate fenomenele societatii sīnt fenomene ale naturii umane", cum spunea Mill; iar "legile fenomenelor ce se petrec īn societate nu sīnt si nu pot fi decīt legile actiunilor si pasiunilor fiintelor ome­nesti", adica "legile naturii umane individuale. Faptul de a fi adunati laolalta nu-i transforma pe oameni īn alt fel de substanta..."⁸

Aceasta ultima remarca a lui Mill scoate īn evidenta unul din aspectele cele mai meritorii ale psihologismului, si anume opozitia sa salutara fata de colectivism si holism, refuzul sau de a se lasa

METODA LUI MARX

ir 5.:spionat de romantismul lui Rousseau sau al lui Hegel - de o-voiīījU generala sau un spirit national, sau, eventual, de un spirit de grup. Psihologismul este corect, cred, doar īn masura īn care insista asupra a ceea ce s-ar putea numi "individualism metodologic", ca opus "colectivismului metodologic"; el insista pe drept cuvīnt asupra ideii ca "actiunile" si "comportamentul" unor colectivitati, cum sīnt statele sau grupurile sociale, trebuie reduse la actiunile si compor­tamentul indivizilor umani. Este gresita īnsa (dupa cum vom arata īn continuarea acestui capitol) credinta ca alegerea unei atare metode individualiste ar implica alegerea unei metode psihologiste, chiar daca aceasta credinta poate sa para foarte convingatoare la prima vedere. Alte cīteva pasaje din argumentarea lui Mill arata ca psiho­logismul ca atare, lasīnd de o parte laudabila sa metoda indivi­dualista, se misca pe un teren foarte primejdios. Din aceste pasaje se vede ca psihologismul este silit sa adopte metode istoriciste. īncercarea de a reduce faptele mediului nostru social la fapte psiho­logice ne obliga la speculatii asupra originilor si evolutiilor. Cīnd ne-am ocupat de sociologia lui Platon, am avut ocazia sa evaluam meritele īndoielnice ale unui asemenea mod de īntelegere a stiintei sociale (cf. cap. 5). Vom īncerca acum, criticīndu-l pe Mill, sa dam acestei abordari o lovitura decisiva.

Nu īncape īndoiala ca psihologismul este cel care-l sileste pe Mill sa adopte o metoda istoricista; el are chiar o vaga constiinta a steri­litatii si precaritatii istoricismului, deoarece īncearca sa explice aceasta sterilitate semnalīnd dificultatile pe care le genereaza uriasa complexitate a interactiunii dintre atītea spirite individuale. "Desi este o cerinta peremptorie - scrie el - sa nu introducem niciodata īn stiintele sociale... vreo generalizare īnainte de a fi izbutit sa gasim suficiente temeiuri īn natura umana, nu cred ca va pretinde cineva ca ar fi fost posibil ca, pornind de la principiile naturii umane si de la circumstantele generale ale pozitiei speciei noastre, sa se determine a priori ordinea pe care trebuie s-o urmeze dezvoltarea umana si sa se prevada, īn consecinta, faptele generale ale istoriei pīna īn momentul de fata."⁹ Ratiunea oferita de Mill este ca "dupa primii cītiva termeni ai sirului, influenta exercitata asupra fiecarei generatii de catre gene­ratiile ce au precedat-o devine... din ce īn ce mai precumpanitoare asupra tuturor celorlalte influente". (Cu alte cuvinte, mediul social dobīndeste o influenta dominanta.) "Un sir atīt de lung de actiuni si reactii... nu poate fi luat īn calcul de mintea omeneasca..."

CAPITOLUL 14: AUTONOMIA SOCIOLOGIEI

Acest argument, si īndeosebi remarca lui Mill referitoare la cei "primii cītiva termeni ai sirului" tradeaza īn mod izbitor slabiciunea versiunii psihologiste a istoricismului. Daca toate regularitatile din viata sociala, legile mediului nostru social, ale tuturor institutiilor ar trebui īn cele din urma explicate prin "actiunile si pasiunile fiintelor umane" si reduse la acestea, un atare mod de abordare ne-ar impune nu numai ideea dezvoltarii istorico-cauzale, ci si ideea primilor pasi ai unei asemenea dezvoltari. Pentru ca accentul pus pe originea psihologica a regulilor sau institutiilor sociale nu poate īnsemna altceva decīt ca acestea ar putea fi urmarite retrospectiv pīna la o stare cīnd introducerea lor nu depindea decīt de factori psihologici sau, mai precis, era independenta de orice institutii sociale statornicite. Psihologismul este astfel silit, fie ca-i place sau nu, sa opereze cu ideea unui īnceput al societatii si cu ideea unei naturi umane si a unei psihologii umane asa cum se īnfatisau ele anterior societatii. Cu alte cuvinte, remarca lui Mill referitoare la "primii cītiva termeni ai sirului" dezvoltarii sociale nu este o scapare accidentala, cum eventual s-ar putea crede, ci o expresie adecvata a pozitiei disperate īn care ajunge īn mod inevitabil. Pozitie disperata, pentru ca teoria sa despre o natura umana pre-sociala care ar explica īntemeierea societatii - o versiune psihologista a "contractului social" - este nu numai un mit istoric, ci si, pentru a spune asa, un mit metodologic. Aici abia daca īncape vreo discutie serioasa, pentru ca avem toate motivele sa credem ca omul, sau mai curīnd stramosul sau, a fost social īnainte de a fi uman (gīndindu-ne, spre exemplu, ca limbajul presupune societatea). Aceasta implica īnsa ca institutiile sociale si, o data ci ele, regularitatile sau legile sociologice¹⁰ tipice trebuie sa fi existat īnainte de ceea ce unora le place sa numeasca "natura umana" si īnaintea psihologiei umane. Daca e vorba sa se īncerce īn general vreo reducere, atunci mai promitator ar fi sa se īncerce o reducere sau interpretare a psiho­logiei cu referire la sociologie, decīt invers.

Aceasta ne duce īnapoi la maxima lui Marx citata la īnceputul acestui capitol. Oamenii - adica mentalitatile, trebuintele, spe­rantele, temerile si asteptarile, motivele si aspiratiile indivizilor umani - sīnt, de buna seama, produsul vietii īn societate, si nu creatoarele acesteia. Trebuie admis ca structura mediului nostru social este, īntr-un anumit sens, creata de om; cu alte cuvinte, institutiile si traditiile nu sīnt nici opera divinitatii si nici a naturii, ci sīnt rezul-

METODA LUI MARX

tatele actiunilor si deciziilor umane si pot fi modificate prin astfel de actiuni si decizii. Aceasta nu īnseamna, īnsa, ca ele sīnt īn īntregime proiectate īn mod constient si ca pot fi explicate prin trebuinte, sau motive. Dimpotriva, chiar si cele ce apar ca rezultat al actiunilor umane constiente si premeditate sīnt adesea efecte secundare indirecte, neintentionate si adesea nedorite ale unor asemenea actiuni. "Doar o mica parte a institutiilor sociale sīnt proiectate constient, īn timp ce marea lor majoritate se «ivesc» pur si simplu ca rezultate neanticipate ale actiunilor umane", dupa cum am spus mai īnainte"; si putem adauga ca si majoritatea putinelor institutii ce au fost proiectate constient si cu succes (bunaoara, o universitate nou īntemeiata sau un sindicat) nu ies asa cum au fost gīndite, tot din pricina repercusiunilor sociale neintentionate ce rezulta din crearea lor intentionata. Caci crearea lor afecteaza nu numai numeroase alte institutii sociale, ci si "natura umana" - spe­rantele, temerile si ambitiile, īntīi ale celor nemijlocit implicati, iar mai apoi adesea ale tuturor membrilor societatii. Una din consecin­tele acestui fapt este ca valorile morale ale unei societati - exigen­tele si recomandarile recunoscute de toti sau aproape toti membrii ei - sīnt strīns legate de institutiile si traditiile ei si nu pot supravietui nimicirii institutiilor si traditiilor (asa cum am indicat īn capitolul 9 cīnd am discutat despre "curatirea terenului" de catre revolutionarii radicali).

Toate aceste remarci sīnt aplicabile īn mod cu totul deosebit celor mai īndepartate perioade ale dezvoltarii sociale, adica socie­tatii īnchise, īn care proiectarea constienta a institutiilor e un lucru cu totul exceptional, daca nu cumva inexistent. Astazi poate ca lucrurile īncep sa se modifice, gratie faptului ca, īncetul cu īncetul, cunostintele noastre despre societate se īmbogatesc, adica gratie studierii repercusiunilor neintentionate ale planurilor si actiunilor noastre; iar īntr-o buna zi, oamenii ar putea chiar sa devina creatorii constienti ai unei societati deschise si, astfel, ai unei parti īnsemnate din propriul lor destin. (Marx a nutrit o asemenea speranta, dupa cum vom arata īn capitolul urmator.) Toate acestea sīnt īnsa o ches­tiune de grad, si cu toate ca putem īnvata sa prevedem multe din consecintele neintentionate ale actiunilor noastre (ceea ce constituie principalul obiectiv al oricarei tehnologii sociale), vor ramīne totdeauna multe pe care nu le putem anticipa.

CAPITOLUL 14: AUTONOMIA SOCIOLOGIEI

Faptul ca psihologismul este silit sa opereze cu ideea unei origini psihologice a societatii constituie, dupa opinia mea, un argument decisiv īmpotriva lui. Dar nu singurul. Poate ca cea mai importanta critica a psihologismului este ca nu īntelege principala sarcina a stiintelor sociale explicative.

Aceasta sarcina nu este, cum cred istoricistii, profetia cursului viitor al istoriei. Ci descoperirea si explicarea dependentelor mai putin evidente ce exista īnauntrul sferei sociale; descoperirea dificultatilor ce stau īn calea actiunii sociale - studiul, pentru a spune asa, al caracterului greoi, rezilient sau sfarīmicios al materiei sociale, al rezistentei pe care ea o opune īncercarilor noastre de a o modela si de a lucra cu ea.

Spre a face mai clar ceea ce doresc sa spun, voi descrie pe scurt o teorie care este larg īmpartasita, dar care presupune ceea ce eu consider a fi tocmai opusul adevaratului scop al stiintelor sociale: eu o numesc teoria conspirationala a societatii. Este vorba de conceptia potrivit careia a explica un fenomen social īnseamna a descoperi oamenii sau grupurile care sīnt interesate īn producerea acestui fenomen (uneori e la mijloc un interes ascuns, care se cere mai īntīi dezvaluit) si care au planuit si conspirat ca sa-l produca.

Aceasta viziune despre scopurile stiintelor sociale deriva, fireste, din teoria gresita ca tot ce se īntīmpla īn societate - si īndeosebi fenomenele cum sīnt razboiul, somajul, saracia, lipsurile, care, de regula, displac oamenilor - este rezultatul actiunii planuite direct de anumiti indivizi sau de anumite grupuri puternice. Este teoria īn care multa lume crede; o teorie mai veche si decīt istoricismul (care, dupa cum o arata forma lui teista primitiva, este un derivat al teoriei conspirationale). īn formele ei moderne, ea este, aidoma istoricis-mului modern si unei anumite atitudini moderne fata de "legile naturii", un rezultat tipic al secularizarii unei superstitii religioase. Credinta īn zeii homerici, ale caror conspiratii explica istoria razboiului troian, a murit. Zeii au fost abandonati. Dar locul lor a fost luat de oameni puternici sau grupuri puternice - de oculte grupuri de presiune ale caror ticalosii sīnt de vina pentru toate relele de care suferim; asa sīnt batrīnii īnvatati ai Sionului, monopolistii, capitalistii, imperialistii.

Nu sustin defel ca n-ar fi existat niciodata conspiratii. Dim­potriva, ele sīnt fenomene sociale tipice. Conspiratiile devin impor­tante, de exemplu, ori de cīte ori ajung la putere oameni care cred

METODA LUI MARX

īn teoria conspirationala. Iar cei care cred īn mod sincer ca stiu cum sa aduca raiul pe pamīnt sīnt cei mai īnclinati sa īmbratiseze teoria conspirationala si sa se angajeze īntr-o contraconspiratie īmpo­triva unor conspiratori inexistenti. Pentru ca singura explicatie a nereusitei lor de a crea paradisul este reaua intentie a diavolului, interesat, fireste, sa mentina infernul.

Conspiratii se fac, lucrul e incontestabil. Dar faptul remarcabil care, īn pofida existentei lor, infirma teoria conspirationala, este ca dintre aceste conspiratii putine sīnt pīna la urma īncununate de succes. Conspiratorii īsi duc rareori la bun sfīrsit conspiratia.

De ce se īntīmpla asa? De ce aceasta mare discrepanta īntre aspiratii si realizari? Fiindca asa se petrec de regula lucrurile īn viata sociala, fie ca este sau nu vorba de conspiratii. Viata sociala nu este o īncercare de forte īntre grupuri opuse; ea īnseamna actiune īntr-un cadru de institutii si traditii mai mult sau mai putin rezilient sau casant, si īn acest cadru ea creeaza - lasīnd deoparte even­tualele contraactiuni constiente - numeroase reactii neprevazute, unele poate chiar imprevizibile.

A īncerca sa analizeze aceste reactii si sa le anticipeze pe cīt posibil este, cred, sarcina principala a stiintelor sociale. Este sarcina de a analiza repercusiunile sociale neintentionate ale actiunilor umane intentionate - acele repercusiuni a caror importanta este neglijata, dupa cum am indicat deja, atīt de catre teoria conspira­tionala, cīt si de catre psihologism. O actiune ce se desfasoara exact īn conformitate cu intentia nu creeaza o problema pentru stiinta sociala (exceptīnd faptul ca s-ar putea ivi nevoia de a explica de ce īn acest caz particular n-au aparut repercusiuni neintentionate). Spre a face cīt se poate de claraideea consecintelor neintentionate ale actiunilor noastre, ne poate servi ca exemplu una din cele mai primitive actiuni economice. Daca un om doreste sa cumpere urgent o casa, putem presupune fara teama de a gresi ca el nu doreste sa ridice pretul de vīnzare a caselor. Dar faptul īnsusi ca el apare pe piata īn calitate de cumparator va tinde sa ridice preturile de vīnzare. Observatii analoage sīnt valabile pentru vīnzator. Sau, ca sa luam un exemplu dintr-un domeniu foarte diferit: daca un om doreste sa īncheie pentru sine o asigurare de viata, e putin probabil ca el are intentia de a stimula anumiti oameni sa-si investeasca banii īn actiuni ale societatilor de asigurare. Totusi, īi va stimula īn acest sens. Aici vedem clar ca nu toate consecintele actiunilor noastre sīnt

CAPITOLUL 14: AUTONOMIA SOCIOLOGIEI

consecinte voite; si ca deci teoria conspirationala a societatii nu poate fi adevarata, pentru ca ea echivaleaza cu asertiunea ca toate rezultatele, chiar si cele care la prima vedere nu par a fi fost voite de cineva, sīnt rezultate planuite ale actiunilor unor oameni inte­resati īn ele.

Exemplele date nu infirma psihologismul la fel de usor cum infirma teoria conspirationala, pentru,ca ar putea sa se replice ca totusi, anumiti factori psihologici - cunoasterea de catre vīnzatori a prezentei cumparatorului pe piata si speranta lor de a obtine un pret mai ridicat - explica repercusiunile descrise. Observatia e, desigur, adevarata; dar nu trebuie sa uitam ca aceasta cunoastere si aceasta speranta nu sīnt date ultime ale naturii umane si ca sīnt, la rīndul lor, explicabile īn lumina situatiei sociale. īn speta a naturii pietei.

Situatia sociala nu mi se pare defel reductibila la motive si la legile generale ale "naturii umane". Ce-i drept, interferenta anumitor "trasaturi ale naturii umane", cum sīnt susceptibilitatea noastra la propaganda, poate duce uneori la devieri de la compor­tamentul economic mentionat. Apoi, daca situatia sociala difera de cea pe care am descris-o, e posibil ca prin actiunea sa de cumparare consumatorul sa contribuie indirect la ieftinirea artico­lului īn cauza - facīnd, de pilda, mai profitabila productia lui īn masa. si cu toate ca acest efect va favoriza, īntr-un atare caz, interesul sau de consumator, e posibil ca el sa fi fost produs īn mod la fel de involuntar ca si efectul contrar, chiar si īn conditii psihologice cu totul asemanatoare. Pare clar ca situatiile sociale care pot sa duca la repercusiuni neplanuite si neintentionate atīt de diferite trebuie studiate de o stiinta sociala neīncatusata de prejudecata ca "este o cerinta peremptorie sa nu introducem niciodata īn stiintele sociale... vreo generalizare īnainte de a fi izbutit sa-i gasim suficiente temeiuri īn natura umana", cum spunea Mill¹². Ele trebuie studiate de o stiinta sociala autonoma.

Continuīnd aceasta polemica īmpotriva psihologismului, putem spune ca foarte multe din actiunile noastre sīnt explicabile prirr raportare la situatia īn care se produc. Fireste, ele nu pot fi niciodata explicate integral cu ajutorul situatiei īn care au loc; o explicatie a modului īn care cineva, traversīnd strada, se fereste de vehiculele care circula pe ea nu se poate limita la descrierea situatiei si poate sa raporteze motivele celui īn cauza la un

METODA LUI MARX

"instinct" de autoconservare, sau la dorinta lui de a evita durerea etc. Dar aceasta parte "psihologica" a explicatiei este de foarte multe ori banala īn comparatie cu determinarea detaliata a actiunii sale prin ceea ce am putea numi logica situatiei; si apoi, nici nu este posibil ca īn descrierea situatiei sa fie inclusi toti factorii psiho­logici. Analiza situatiilor, logica situationala joaca un rol foarte important īn viata sociala, ca si īn stiintele sociale. Aceasta este, de fapt, metoda analizei economice. Iar ca sa dau un exemplu din afara economiei, ma voi referi la "logica puterii"¹³, pe care o putem folosi pentru a explica gesturile puterii politice ca si functionarea anumitor institutii politice. Metoda aplicarii logicii situationale la stiintele sociale nu se bazeaza pe vreo presupozitie psihologica privind rationalitatea (sau irationalitatea) "naturii umane". Dimpotriva: cīnd vorbim de "comportament rational" sau de "comportament irational", ne gīndim la un comportament care este sau nu conform cu logica respectivei situatii. īn fapt, analiza psihologica a unei actiuni prin prisma motivelor ei (rationale sau irationale) presupune - dupa cum a subliniat Max Weber¹⁴ - ca am elaborat īn prealabil un criteriu referitor la ceea ce trebuie considerat rational īn situatia respectiva.

N-as vrea ca argumentele mele īmpotriva psihologismului sa fie īntelese gresit.¹⁵ Ele, fireste, nu urmaresc sa arate ca studiile si descoperirile psihologice sīnt de mica importanta pentru cine studiaza societatea. Ci vor sa spuna ca psihologia - psihologia individului - este una din stiintele sociale, chiar daca nu este baza īntregii stiinte sociale. Nimeni nu neaga importanta pe care o au pentru stiinta politica fapte psihologice precum setea de putere si diversele fenomene nevrotice legate de ea. Dar "setea de putere" este, fara īndoiala, o notiune deopotriva sociala si psihologica: nu trebuie uitat ca daca studiem, de exemplu, prima aparitie īn copilarie a acestui apetit, o studiem īn contextul unei anumite institutii sociale cum este, de exemplu, cel al familiei moderne, (īntr-o familie de eschimosi pot sa apara fenomene mult diferite.) Un alt fapt psihologic care este semnificativ pentru sociologie si care ridica grave probleme politice si institutionale, este acela ca viata īn sīnul unui trib sau al unei "comunitati" asemanatoare tribului este pentru multi oameni o necesitate emotionala (īndeosebi pentru tineri care, īn conformitate, probabil, cu un anume para­lelism dintre dezvoltarea ontogenetica si cea filogenetica, par sa

CAPITOLUL 14: AUTONOMIA SOCIOLOGIEI

trebuiasca sa treaca printr-o faza tribala sau "amerindiana"). Ca atacul meu īmpotriva psihologismului nu vrea sa fie un atac īmpotriva tuturor consideratiilor psihologice se vede din faptul ca am folosit (īn capitolul 10) un concept cum este cel de "angoasa a civilizatiei", care este īn parte rezultatul acestei nevoi emotionale nesatisfacute. Acest concept desemneaza anumite sentimente de neliniste, fiind astfel un concept psihologic. Dar este īn acelasi timp si un concept sociologic; pentru ca el caracterizeaza aceste senti­mente nu numai ca neplacute, tulburatoare etc, ci le pune īn legatura cu o anumita situatie sociala si cu contrastul dintre so­cietatea īnchisa si societatea deschisa. (Un statut analog au si multe alte concepte psihologice, cum sīnt cele de ambitie sau de iubire, de pilda.) Nu trebuie, apoi, sa trecem cu vederea marile merite pe care le-a cīstigat psihologismul prin sustinerea indivi­dualismului metodologic īmpotriva colectivismului metodologic; caci el vine īn sprijinul importantei doctrine ca toate fenomenele sociale si īndeosebi functionarea tuturor institutiilor sociale, trebuie īntelese totdeauna ca rezultīnd din deciziile, actiunile, atitudinile etc. indivizilor umani si ca niciodata nu trebuie sa fim satisfacuti cu o explicatie ce se rezuma sa invoce asa-numite "colectivitati" (state, natiuni, rase etc). Greseala psihologismului consta īn supozitia sa ca acest individualism metodologic īn domeniul stiintei sociale implica programul reducerii tuturor fenomenelor sociale si a tuturor regularitatilor sociale la fenomene si legi psihologice. Primejdia pe care o comporta aceasta supozitie este, dupa cum am vazut, īnclinatia ei spre istoricism. Ca ea este lipsita de temei rezulta din necesitatea unei teorii a repercusiunilor sociale neintentionate ale actiunilor noastre, ca si din necesitatea a ceea ce eu am descris drept logica situatiilor sociale.

Aparīnd si dezvoltīnd ideea lui Marx ca problemele societatii sīnt ireductibile la cele ale "naturii umane", mi-am permis sa trec dincolo de argumentele avansate efectiv de el. Marx nu a vorbit de "psihologism" si nici nu l-a criticat sistematic; iar īn maxima sa citata la īnceputul prezentului capitol, nu pe Mill l-a vizat. Ascutisul maximei sale este īndreptat īmpotriva "idealismului" īn forma lui hegeliana. Totusi, īn masura īn care e vorba de problema naturii psihologice a societatii, se poate spune ca psihologismul lui Mill coincide cu teoria idealista combatuta de Marx.¹⁶ īn fapt īnsa influenta celuilalt element din hegelianism, anume a colectivis-

METODA LUI MARX

mului platonizant al lui Hegel, teoria acestuia ca statul si natiunea sīnt mai "reale" decīt individul, care le datoreaza totul, l-a condus pe Marx la punctul de vedere expus īn acest capitol. (Avem aici un exemplu din care se vede ca uneori poti extrage o sugestie valoroasa chiar si dintr-o teorie filozofica absurda.) Istoriceste, asadar, Marx a dezvoltai anumite idei hegeliene privind superio­ritatea societatii asupra individului, folosindu-le ca argumente īmpotriva altor idei ale lui Hegel. Cum īnsa eu īl consider pe Mill un oponent mai valoros decīt Hegel, n-am facut aici un istoric al ideilor lui Marx, ci am īncercat sa le exprim sub forma unei polemici cu Mill.