ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
CE ESTE FILOSOFIA ?
1.Filosofia este contemplare.
Întrebat de Leon, conducator al cetatii Philunte din Peloponez, uimit de elocventa si multele lui cunostinte cu ce se ocupa, Pitagora i-a raspuns ca nu poseda ni 626c22g ci o stiinta în special, dar ca este filosof, un iubitor de întelepciune. Continuînd explicatia, el spune ca viata omeneasca i se pare ca un loc în care se desfasoara jocurile olimpice: unii urmaresc onoare si glorie,altii sunt adusi de pofta de cîstig, dar mai vin si altii, ce e drept, mai putini, care nu urmaresc nici aplauze si nici cîstig, ci sunt doar spectatori care examineaza cu luare aminte ce se întîmpla acolo si cum se petrec lucrurile. Pe acestia din urma Pitagora îi numeste "iubitori de întelepciune" (filosofi), pentru ca ei nu pun pret pe bani si glorie, ci se consacra cercetarii naturii. La tîrg (un târg al înteleptilor) cel mai frumos e sa privesti fara a urmari vreun câstig imediat. "Tot asa, în viata contemplativa si în studiul naturii sunt eu (spune Pitagora)mult mai presus de orice activitate".
2. Expresia filosofiei este fapta.
Anticii au ajuns la concluzia ca filosofii sunt preocupati nu numai de contemplarea naturii si a oamenilor, ci au în vedere si realizarea unor fapte demne de principiile filosofice pe care le elaboreaza si le sustin. Epictet se adreseaza, în"Manual", acelor filosofi care vorbesc mai mult despre princiipile lor în loc de a se comporta potrivit acestora. El ofera în acest sens, exemple din viata cotidiana. "Nu te declara pretutindeni filosof si nu flecari întruna, în fata celor simpli despre princiipile filosofiei". Iatâ primul principiupe care un filosof trebuie sa-l respecte. Vorba (principiul) trebuie urmata de fapta. Degeaba te declari filosof în fata celor simpli daca nu savârsesti faptele conform princiipilor pe care le enunti.Un exemplu: la un banchet nu se vorbeste despre cum trebuie sa manânci; la un banchet se manânca asa cum se cuvine.
Inteleptul, care stie ca expresia filosofiei este fapta, se pazeste de el însusi ca de un dusman care cauta sa-l traga în cursa. Fapta conteaza. Fapta chibzuit facuta. Restul e laudarosenie.
3. stiinta primelor principii.
Înainte de a vedea care este continutul stiintei primelor princiipi, sa trecem în revista caracteristicile filosofului si pe cele ale filosofiei.
Caracteristicile filosofului sunt: filosoful, "pe cât cu putinta, stie toate, fara însa a poseda si stiinta fiecarui caz particular"; "stie sa-si formuleze gândurile sale în chip mai precis si sa le predea în chip mai potrivit"; "trebuie sa comande el, nu sa i se comande de catre altul, si nu se cade sa i se dea lui directive, ci el sa le dea acelora care-s mai putin învatati decât el".
Caracteristicile filosofiei sunt: filosofia, "este stiinta care este cultivata pentru ea însasi, de dragul cunoasterii "si astfel e socotita" ca fiind la un nivel mai înalt decât aceea care e studiata în vederea foloaselor care decurg din ea"; "e socotita ca având o valoare mai mare, întrucât ea joaca un rol conducator si nu e în slujba aleia".
Aristotel revine si argumenteaza. Filosoful stie"pe cât e cu putinta toate". Corespondenta este urmatoarea: faptul de a stii totul revine aceluia care poseda cunostinta universului, caci prin aceasta cunostinta el îsi subsumeaza universul. Filosoful poate cunoaste probleme grele. Avem corespondenta: cele mai greu de cunoscut lucruri sunt lucrurile generale pentru ca ele sunt cele mai îndepartate de simturi. In cazul filosofului, ratiunea (si nu simturile) este dominata în cunoastere. Filosoful este mai riguros, mai precis. Corespondenta este: stiintele cele mai riguroase sunt acelea care se bazeaza pe primele principii. Va fi preferata acea stiinta care poseda calitatea de stiinta în cel mai înalt grad. Cum recunoastem o asemenea stiinta?Prin aceea ca obiectul ei poate fi cunoscut în cea mai mare masura.Conditia aceasta o îndeplineste stiinta care se ocupa cu primele principii si cauze. Cunoscând principiile si cauzele, noi putem cunoaste si celelalte lucruri. Cunosc un lucru pornind de la principiul (cauza) lui, nu invers, adica nu pot cunoaste principiul plecând de la lucru. Este o regula metodologica pe care stiinta, de fapt cunoasterea, o impune.
II.CUM SE NAsTE FILOSOFIA ?
K.Jaspers considera ca la originea filosofiei aflam trei cauze:
v Uimirea: din ea decurg întrebarea si cunoasterea;
v Îndoiala: are în vedere examinarea critica a cunostintelor dobândite în vederea unei certitudini clare;
v Cutremurarea: este constiinta pierderii de sine care îl face pe om sa se interogheze pe sine;
Sa le analizam pe rând:
Platon spune ca originea filosofiei este uimirea. Omul este uimit în fata lumii, în fata a ceea ca are lumea spectaculos: bolta cereasca, soarele, stelele. Acest spectacol ne împinge spre întrebari, acest spectacol "ne-a dat impulsul cercetarii universului". Uimirea naste filosofia care este "cel mai pretios bun ce le-a fost dat muritorilor de catre zei".
Aristotel numeste mirarea (uimirea) acel impuls interior care îl determina pe om sa filosofeze: "caci oamenii când au început sa filosofeze au fost mânati de mirare , mai întâi fata de problemele mai la îndemâna, apoi progresând încetul cu încetul, fata de problemele mai mari", (Aristotel, "Metafizica"). Care sunt aceste probleme "mai mari"?Fazele lunii, mersul soarelui, al astrilor, nasterea universului. Filosofia si filosofarea ne "trezesc" din starea de dependenta pe care o resimtim fata de nevoile vietii.
Trezirea înseamna cercetare si ea este raspunsul sau începutul raspunsului la întrebari de felul: Ce sunt toate acestea pe care le vedem? De unde provin ele? Raspunsul la aceste întrebari este strain oricarei utilitati. Raspunsul ofera o satisfactie în sine.
Câteva cuvinte despre îndoiala si cutremurare considerate a fi, si ele "responsabile" de începutul filosofiei.
Îndoiala intervine dupa ce am dobândit satisfacerea uimirii prin
cunoasterea aceea ce fiinteaza. Uimirea ne conduce la cunostinte, dar sunt ele si certe? Îndoiala este sursa examinarii critice a oricarei cunoasteri. Nu exista filosofare autentica în absenta unei îndoieli radicale.
Cutremurarea este a treia cauza. În cutremurare constiinta se pierde pe sine si e nesigura de tot ceea ce fiinteaza în lume. Prin aceste experiente însa omul devine mai întelept, iar amenintarea îl sileste sa se asigure. Atunci, omul se înstapâneste asupra naturii si o pune în serviciul sau. El cauta, si fiecare cautare îsi are adevarul ei. Orice filosofare, spune Jaspers este, la limita, o depasire a lumii.
În continuarea acestor nuantari, Jaspers face deosebirea dintre "lumea de ieri" si "lumea de azi"."Lumea de ieri" este situatia originara a omului atunci când acesta se afla mai aproape de principiul sau si putea comunica în mod direct cu acesta, îl putea contempla. "Lumea de azi" înseamna departarea de principiu si deteriorarea functiei limbajului pentru ca în societatea contemporana oamenii se înteleg tot mai putin. De aceea este nevoie de o reconsiderare a limbajului asa cum spune Heidegger în "Originea operei de arta": limba este casa fiintei; în chip poetic locuieste omul.
III.CE ESTE O PROBLEMĂ FILOSOFICĂ ?
Blaga analizeaza, printre atâtea altele, si relatia filosofiei cu stiinta. Sa încercam un rezumat relevând trei aspecte accentuate de Blaga însusi:
v O paralela între problema de tip filosofic si problema de tip stiintific;
v Critica scientismului;
v Teza autonomiei filosofiei, teza exprimata superlativ în creatia metafizica;
Blaga deosebeste între problema filosofica si problema stiintifica. În aceasta deosebire el pleaca de la conditiile care se cer pentru ca o problema sa poata fi pusa. Avem doua categorii de conditii:
a) avem nevoie, mai întâi, de o serie de date obiective, pentru ca de la aceste date se pleaca în formularea problemei. Astfel de date sunt acele fenomene, mai mult sau mai putin înrudite, care, zice Blaga, "nu-ti dau pace" si, în consecinta, cer o explicatie. Aceste date obiective formeaza aria problemei.
b) avem apoi un continut identic, unul care nu se gaseste în datele obiective, si în acest continut aflam, pâna la un punct, chiar raspunsul la problema. Aceasta înseamna ca atunci când punem o întrebare noi avem deja un bagaj de concepte cu ajutorul carora vom elabora raspunsul. Acest continut identic este numit de Blaga zarea interioara a problemei.
Cu exemplul lui Blaga:pentru Thales, aria problemei este lumea reala în diversitatea manifestarilor ei, iar zarea interioara este ideea de substanta.
Sa vedem, în continuare, cum se manifesta deosebirea dintre filosofie si stiinta daca avem în vedere o alta diferenta, aceea dintre aria problemei si zarea ei interioara în cazul filosofiei si stiintei.Astfel:
v Aria unei probleme filosofice o formeaza, implicit sau explicit, totul existentei chiar si atunci când ne aplecam asupra unui aspect limitat al ei.
v Aria unei probleme stiintifice este data de un grup de fenomene clar circumscrise (de exemplu: pentru a lamuri problema naturii sunetului, aria problemei e data de fenomenele acustice). Aria problemei stiintifice se refera strict la anumite fenomene.
Cum stau lucrurile cu zarea interioara?
Zarea interioara a unei probleme filosofice este în mare grad indeterminata, este alcatuita din factori astracti care, deseori, coincid cu categoriile de existenta, substanta, cauza, lege, finalitate, etc. Noinu putem poseda zarea interioara a unei probleme filosofice fara aceste instrumente (de exemplu: "Existenta" la Parmenide, "Existenta si devenirea" la Platon,"Indeterminatul" la Plotin). Indeterminarea zarii interioare a unei probleme filosofice este data de faptul ca aici lucram cu anticipari care se constituie în idei propulsive. Astfel de idei propulsive sunt acelea amintite de parmenide, Platon, Plotin, etc.
Zarea interioara a unei probleme stiintifice este un mod complex, adica un concept sau un ansamblu de concepte mai precise, încât problema evouleaza de la punerea ei la solutionarea ei (exemple în Aristotel si Goethe).
Deosebirea dintre aria si zarea interioara ale unei probleme filosofice si cele ale unei probleme stiintifice are consecinte importante într-un domeniu si în celalalt:
v În filosofie, aria infinita si zarea abstracta si nedeterminatavor conduce la o mare spontaneitate, la un fel de zburdalnicie a spiritului;
v În stiinta, aria si zarea, care sunt determinate, vor duce la solutii precise, dar si la o mai mare limitare a miscarii spiritului;
Plecând de la aceasta deosebire clara între filosofie si stiinta blaga ajunge la o critica aspra a ceea ce el numeste scientism. Scientismul este o anomalie a spiritului stiintific. Când apare scientismul? Atunci când spiritul stiintific devine ofensiv dincolo de limitele sale firesti, adica atunci când stiinta vrea sa se înstapâneasca asupra unor teritorii care îi sunt straine prin chiar natura lor. Se prea poate ca o stiinta sa "invadeze" teritoriul altei stiinte. Conflictul care apare în acest caz se rezolva tot în interiorul stiintei. Acesta este scientismul. Blaga spune ca scientismul este tot un fel de filosofie. Blaga este ironic pâna la duritate când vorbeste de scientism. El trebuie respins (scientismul) ca o "deformatie profesionala dobândita în exercitiu unei vocatii straine de cea filosofica". Omul de stiinta se comporta în filosofie asemenea acelui critic de arta care apreciaza valoarea unui tablou plecând de la lungimea ramelor si de la calitatea lemnului din care sunt facute.
Filosofia are dreptul ei la autonomie.Filosofia este o forma autonoma a culturii umane, cu valori proprii, cu orizonturi proprii. Suprema ei autonomie se manifesta în creatiile metafizicii, în sistemele filosofice atotcuprinzatoare, sau cât pot fi de atotcuprinzatoare asemenea sisteme.Ideile metafizicii pot fi adânci, pot fi înalte fara a fi valabile în mod obiectiv, asa cum sunt ideile stiintei. Ideile metafizicii, în concluzie, nu pot fi judecate potrivit criteriilor stiintei, ci trebuie judecate cu instrumente proprii doar filosofiei si conform unor criterii interne, nu exterioare. În aceasta consta autonomia filosofiei în raport cu stiinta si cu toate celelalte forme de exprimare ale spiritului: arta, religia.
BIBLIOGRAFIE:
"Istoria Filosofiei Românesti", Prof. Gh. Cazan,
Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1984
"Filosofie", Anton I. Adamut
Ed. Polirom, Iasi, 1997
|