COMPOZIŢIA DIALOGULUI (PLANURI DE DESFĂsURARE)
Comentatorii sînt cu totii de acord ca din punctul de vedere al structurii dramatice ne aflam în fata celei mai echilibrate compozitii platoniciene. împartirea dialogului în introducere, cinci acte (sau "scene") si încheiere a devenit traditionala. Este vorba deci de sapte microdialoguri dint 12212n1323m re care primul si ultimul servesc drept cadru exterior pentru desfasurarea celorlalte cinci; înauntrul acestora, care formeaza continutul propriu-zis al dialogului, structura este ritmata prin alternarea perfecta a protagonistilor: prima scena, a treia si a cincea sînt eristice, initiate adica si conduse dupa tipicul "dialecticii" eristice de catre cei doi sofisti, Euthydemos si Dionysodoros; scena a doua si a patra sînt socratice, atît prin ideea cît si prin agentul lor. între aceste cinci parti ale dialogului principal, trecerea este mijlocita de patru momente de legatura. Sche-
GABRIEL LIICEANU
matic deci, structura dialogului poate fi reprezentata astfel (vezi, cu minime modificari, KEUIvEN, 1971, 6 - 7) :
Introducere (expositio) (271 a -275 d) Prima scena eristica (275 d -277 c)
Intermezzo (277 d -278 e) Prima scena socratica (278 e -2S2 d)
Intermezzo (282 d-283 b) A doua scena eristica (283 b-288 b)
Intermezzo (288 b-288 d) A doua scena socratica (288 d -292 e)
Intermezzo (292 e-293 b) A treia scena eristica (293 b -304 b)
încheiere (304 b-307 c).
Daca avem în vedere tehnica compozitiei, Euthydemos face parte (laolalta cu Menexenos, Protagoras, Banchetul, Phaidon si Parme-iiide) din tipul de dialog asa-numit "de referire" (cf. RAEDER, 1920, 49) : actiunea principala nu se desfasoara "în direct", ci sub forma unei narratio ; un personaj, îndeobste Socrate, relateaza altuia (în cazul nostru lui Criton) o întîmplare care devine continutul principal al întregului dialog. în Euthydemos, aceasta tehnica este perfect transparenta. Dialogul prim - Socrate-Criton - face loc unei narratio care deschide catre dialogul secund. "Am sa încerc sa-ti povestesc totul de la început, asa cum a fost", spune Socrate (272 d). Povestirea lui Socrate devine în fapt reproducerea fidela a unei discutii care avusese loc cu o zi înainte si, în editiile moderne ale lui Euthydemos, ea este marcata cu ghilimele. Revenirea la planul prezentului, deci la planul dialogului prim (Socrate-Criton), se mai petrece o data în mijlocul dialogului secund (290 e-293 a) si apoi în final, rotunjind întreaga compozitie prin regasirea nivelului initial. Dispunerea momentelor "în direct" este astfel perfect simetrica (început, mijloc, final) si asigura compozitiei în ansamblu un element de unitate formala. Recurenta expresiilor dicendi (atît de frecvente, încît în traducere avi fost partial eliminate), precum si redarea de catre Socrate a starilor si reactiilor stîrnite de cele întîmplate cu o zi înainte si povestite acum (toate acestea însetnnînd tot atîtea reveniri la planul prezent) întretin permanent constiinta celor doua planuri de desfasurare si îl împiedica pe cititor sa uite ca se afla în fata unei narratio. Acest
-V-
LĂMURIRI PRELIMINARE LA EUTHYDEMOS
procedeu de "referire" este reluat la proportii mai mici, si ilustrat de asta data prin Criton, în finalul dialogului (304 d -305 b) ; în planul vorbirii directe Criton-Socrate, se deschide un plan secund: Criton relateaza, tot sub forma de dialog, întîlnirea pe care a avut-o, imediat dupa sfîrsitul evenimentelor povestite de Socrate, cu logo-graful anonim. Reluarea tehnicii planului dublu sporeste astfel numarul elementelor de simetrie.
Introducerea dialogului (271 a- 275 c), dupa cum am consemnat, joaca rolul de expositio. Aceasta sectiune este realizata cu mijloace devenite între timp traditionale. Conversatia a doua personaje slujeste drept mijloc pentru consolidarea cadrului actiunii si pentru prezentarea personajelor prin care se va împlini actiunea sau "conflictul dramatic". în speta, din conversatia lui Socrate cu Criton aflam ca actiunea s-a petrecut cu o zi înainte, anume în Lyceion, si ca la ea au participat Socrate, cei doi frati sofisti, tinerii Ctesippos si Cleinias; iar ca simpli auditori, suita de admiratori ai lui Socrate, respectiv aceea a sofistilor. Finalul adauga la evenimentele petrecute în plan trecvit (ieri) un episod nou (întîlnirea lui Criton cu logograful anonim), survenit în marginea celor relatate si mijlocind, abia el, deznodamîntul. In felul acesta, cadrul consolidat initial este parasit, linearitatea este întrerupta si compozitia, prin aceasta complicatie neasteptata, capata o forta noua în clipa în care lucrurile pareau ca sfîrsesc în vechiul tipar. Cele cinci scene alternate care constituie dialogul principal sînt dominate de doua tonuri: scenele eristice (I, III si V) sînt partituri de comedie bufa, extrem de alerte, în care partenerii de discutie ai sofistilor se schimba în permanenta, tocmai pentru ca personalitatea lor le este acestora indiferenta în raport cu identitatea ferma a rolului pe care ei trebuie sa-1 joace. Partiturile socratice (scenele II si IV) sînt în schimb grave, respira o atmosfera de initiere si au sens ascensional (dincolo, conversatia descria obsesiv aceeasi miscare circulara). Aici, partenerul de discutie nu poate fi decît unul si acelasi, un subiect al educatiei, candidatul la scoala virtutii si întelepciunii; un tînar deci, un tinar ales, adica Cleinias. Este evident ca toate aceste elemente formale slujesc tema recurenta a dialogului: opozitia ireductibila dintre eristica sofistica si dialectica socratica.
Un ultim cuvînt despre valoarea artistica a dialogului. Scrierile lui Platon au fost în general comentate din perspectiva filologica.
%t\
GABRIEL LIICEANU
iar valoarea lor literara, desi unanim recunoscuta, nu a devenit decît rareori obiectul unei analize detasate de comentariul filosofic, deprins sa faca din fiecare dialog o secventa integrabila într-un mare si unic discurs al ideii. Judecata artistica a trebuit de aceea sa cedeze pasul în fata celei istoric-filosofice si este interesant de vazut cum majoritatea comentatorilor au încercat sa salveze acest dialog despre eristica facîndu-i loc în registrul mediu care leaga problematica etica a scrierilor timpurii de aceea logica a dialogurilor tîrzii. însa, indiferent de bilantul interpretarii în planul ideii, Eu-thydemos trebuie sa-si gaseasca în constiinta noastra de lectori moderni, locul privilegiat pe care îl detine îu fapt. Sa spunem deci, supunîndu-ne altor rigori, ca Euthydemos este cel mai scenic si mai ,,cinematograf ic" dialog din Corpus-ul platonician. Aici nu mai e vorba de literatura în general; sîntem în fata unei piese de teatru moderne care îsi revendica regizorul si actorii. Euthydemos asteapta, din aceasta alta perspectiva, sa fie demontat "verset cu verset", asa cum din perspectiva filosofica, critica a stiut sa o faca la noi cu o patrundere fara echivalent în alte culturi.
|