CONCEPTUL DE ABSURD SI IRATIONALISMUL FILOSOFIC

CONCEPTUL DE ABSURD sI IRAŢIONALISMUL FILOSOFIC

Pentru a întelege operele care surprind absurdul (în masura în care ele vor sa se faca, sa se lase întelese), trebuie sa determinam con­ceptul de absurd, sa-i gasim radacinile istorice, filosofice. Într-adevar, înainte ca sa fi aparut o literatura a absurdului, constienta de proble­matica ei, gândirea teoret 14514e419o ica si-a pus problema absurdului. În epoca noastra, în care literatura are atâtea implicatii filosofice, era firesc ca ideile unor gânditori (dintre care unii ei însisi autori de opere lite­rare) sa patrunda în lumea artei. Ideea absurdului se poate spune ca a precedat repre­zen­tarea sa literara. De altfel, chiar daca exista o traire originara a absurdului, o intuitie, un sentiment al absurdului, în cele din urma absurdul reprezinta o atitudine teoretica fata de lume, de viata, fata de cunoasterea umana. Exista deci o idee a absurdului. Aceasta atitu­dine teoretica, aceasta idee se cere deter­minata înainte de toate.

Gândirea filosofica, în cursul istoriei sale, a dat conceptului de absurd doua întelesuri constante, primul privind absurdul pe plan strict logic, al doilea considerându-l pe planul mai larg al teoriei cu­noasterii ori al metafizicii.

În prima sa acceptiune, absurdul e ceea ce contravine regulilor logicii. O idee care contrazice gândirea logica, cuprinzând într-însa ele­mente incompatibile între ele, e o idee absurda. Dar absurdul, pe plan logic, nu e doar de ordinul unor afirmatii false si inutile ca "cer­cul patrat". El cunoaste o utilizare în rationamentul prin absurd. Un aseme­nea rationament poate fi, pe de o parte, un mod de argumenta care, ducând o afirmatie pâna la consecintele sale vadit false, con­chide prin necesitatea de a respinge acea afirmatie (reductio ad absur­dum la Aristotel¹¹). Astfel, prin reducere la absurd încearca Zenon din Eleea sa demonstreze imposibilitatea miscarii sau multi­pli­citatea fiintelor. Pe de alta parte, într-un sens pozitiv, rationa­mentul prin absurd poate sa demonstreze adevarul unei judecati prin falsitatea contra­riului ei (probatio per absurdum la Bacon¹²). Elementele, geometria lui Euclid, foloseste din plin modul de a argumenta prin absurd.

Aceste sumare consideratii logice se dovedesc necesare când anali­zam operatiile mintale, "jocurile" logice din teatrul absurdului. Într-ade­var, cum vom vedea, acest teatru duce uneori rationamentul logic pâna la exces, voind parca sa se duca pe sine ad absurdum. Dupa Eugen Ionescu, "în interiorul existentei totul este logic"¹³. "Eroii" literaturii absurdului sunt, de cele mai multe ori, obsedati de logica, iar creatorii lor folosesc mijloacele logicii pentru a descom­pune edificiul logic. Cum aceasta subversiune a logicii pe care o întâlnim în acesta literatura priveste îndeosebi problema limbajului ca semnificatie si comunicare, vom aminti, în legatura cu acceptiu­nea logica a conceptului de absurd, câteva opinii filosofice, cum e aceea a lui Hobbes care, poate pentru întâia oara, în teoria "sunete­lor nesemnificative", a explicat absurditatea printr-o perturbare de ordinul logicii lingvistice. Dupa Hobbes, o expresie este absurda atunci când n-are sens, întrucât calca regulile unei sintaxe, adica ale unui context lingvistic dat. Astfel, când alcatuim din doua substantive un concept a carui semnificatie e contradictorie si inconsistenta, cum ar fi un "corp incorporal", acest concept "nu înseamna nimic si nu e decât un simplu sunet"¹⁴. Asemenea "sunetului nesemnificativ" al lui Hobbes este "sofismul absurdului"¹⁵ despre care vorbeste Ros­mini în Logica sa. El consta dintr-un rationament în care absurdul e ascuns de sofist într-una din premise "printr-o maniera improprie a vorbirii". Dar mai importanta pentru întelegerea struc­tu­rilor literare absurde decât acceptiunea logica a absurdului este acceptiunea a doua, mai generala, a sa, care depaseste tarâmul logicii, socotind absurd tot ce se opune inteligentei, ratiunii, tot ce e ireductibil prin gândire. Absurdul este astfel antirationalul.

Filosofia contemporana a absurdului, dezvoltând aceasta accep­tiune a sa, este ultima expresie a crizei antirationaliste care de mai bine de un secol framânta gândirea filosofica. Pentru a întelege te­zele sale trebuie sa facem o scurta incursiune în istoricul irationalis­mului modern.

Georg Lukács, în lucrarea sa, Die Zerstörung der Vernunft, fa­când o istorie critica a irationalismului modern, socoate ca acesta a luat nastere din criza economica si sociala, politica si ideologica, de la sfârsitul secolului al XVIII-lea si de la începutul secolului al XIX-lea. Pornind de la analiza filosofiei lui Schelling, el cerceteaza între altele gândirea lui Schopenhauer, Kierkegaard, Nietzsche, apoi filosofia lui Dilthey, Spengler, Max Scheler, a existentialistilor Heidegger si Jaspers, precum si unele teze sociologice. Desigur, acesti cugetatori, conside­rati ca reprezentanti ai irationalismului nu pot fi redusi la un numitor comun. Daca exista un asemenea numitor, el nu rezida în renuntarea totala la exercitiul gândirii. Irationalismul sistematic si total e impo­sibil, el neputându-se constitui într-o filosofie integrala. Lipsa de încre­dere a intelectului în capacitatea sa proprie a cautat sa fie justificata tot prin uneltele intelectului care nu poate renunta astfel, cu totul, la sine. Totusi, în epoca moderna, mai multi gânditori au manifestat rezerve ale gândirii fata de ea însasi. Gândirea e corupta, afirma deja în secolul al XVII-lea Pascal¹⁶. Valul irationalis­mului modern a mers crescând din secolul al XIX-lea spre secolul al XX-lea. Filosofii irationalisti accentueaza, îndeobste existenta inde­mon­strabilului, preconizeaza cunoasterea particularului împotriva cunoasterii generalului la care tinde ratiunea; ei opun imediatul, spontaneitatea intuitiva, meditatiei prin gândire, prin concepte, si aduc de cele mai multe ori o viziune pesimista în locul viziunii optimiste, încrederii rationaliste printr-o ordine sistematica a univer­sului si existentei. Pentru unii, irationalul apare la radacina activi­tatii rationale ca o sursa din care deriva gândi­rea, de care însa gân­direa nu poate da socoteala. Dupa altii, irationa­lis­mul apare la capa­tul ratiunii, acolo unde aceasta nu mai poate înainta, unde ea se declara neputincioasa în a patrunde esenta intima si ultima a lucrurilor. În sfârsit, ratiunea filosofica îsi poate recunoaste esecul în actul însusi de cunoastere. Alte forte de patrundere sunt substituite cunoasterii rationale; irationalismul face apel la puteri obscure, cu­noas­tere imediata, vointa (voluntarism), intuitie (intuitio­nism), in­stinct etc. Astfel, Bergson limita rolul ratiunii între prelogici­tatea ira­ti­o­nala a instinctului si intuitia supralogica.

Pe urmele filosofiei, numerosi scriitori, eseisti ori poeti din veacul nostru, au proclamat falimentul ratiunii. "A extrage sufletul lucruri­lor cu ajutorul unui silogism - afirma Chesterton - e tot atât de impo­sibil pe cât de imposibil e de a-l pescui pe Leviathan cu o undita"¹⁷. Giovanni Papini în Il Crepusculo dei filosofi anunta, de fapt, cre­pusculul rationalismului cartezian. Irationalitatea misterului era pro­pusa în mesajele si operele expresioniste, fiind îndreptata împotriva tiraniei mecaniciste. "Eu nu accept ratiunea, eu ma revolt împotriva ei", declara Miguel Unamuno, caci "tot ce este vital e antirational"¹⁸. Eseistii spanioli, Ortega y Gasset si Eugenio d'Ors, opuneau ratiunii pure ori logice, o "ratiune vitala", caci: "Ratiunea pura nu poate sa înlocuiasca viata" si, prin urmare, "ratiunea pura trebuie sa cedeze imperiul ei ratiunii vitale"¹⁹. Tendinta de a opune spontaneitatea si viata cunoas­terii rationale e manifesta la o serie de scriitori din secolul nostru. Acestia continua, radicalizând-o, tendinta irationa­lista romantica. Într-adevar, romantismul a exaltat, împotriva ratiu­nii, impetuozi­tatea pasiunii (idealismul estetic: Friedrich Schelling), ironia (Friedrich Schlegel), estetismul magic (Novalis), inconstientul (Eduard Hart­mann). Nu se poate nega legatura subiacenta dintre irationalismul (mai ales literar) din secolul nostru si irationalismul romantic. Vom vedea ca exista numeroase corespondente între lite­ra­tura absur­dului si vechiul romatism, îndeosebi pe aceasta linie. Înainte de aparitia ideii de absurd, filosofi si scriitori contemporani reclamau dreptul indivi­dului de a avea, de a declara adevarul sau, caci adeva­rul, dupa ei, nu e universal valabil. Astfel, dupa Miguel Una­muno "faptul suprem, ma­rele fapt, faptul fecund, salvator" ar fi acela ca "fiecare sa-si spuna adevarul sau"²⁰. Antiintelectualisti de orientare religioasa ca Unamuno, Chesterton, Péguy, traditionalisti ca Barrčs, expresionisti ori suprarea­listi, toti au încercat sa mineze edificiul ratiunii. Se neaga existenta adevarului general valabil, fiecare având dreptul si chiar datoria de a-si proclama "adevarul" sau, sub forma unor mesaje particulare. Caci pentru acesti iratio­nalisti, ratiunea universala fiind dezagregata, fiecare are dreptul de a propune propriul adevar ca un limbaj de sine statator, conformân­du-se unor postulate proprii. Esoterismul inva­deaza astfel literatura, si odata cu el apar simbolurile, miturile, tehnica aluziva pe care o vom întâlni atât de des în literatura absurdului.

Dar, irationalismul nu priveste doar teoria cunoasterii (imposibi­li­tatea penetrarii rationale a universului si existentei), ci ofera o inter­­pretare metafizica a realitatii. El nu constata doar limitele ratiunii ci, în intimitatea lucrurilor, descopera o rezistenta la explica­rea rationala a realului. Schopenhauer aseza în strafundurile reali­tatii o vointa nume­nala care se poate intui, dar nu gândi, ratiunea fiind adecvata doar cunoasterii fenomenelor. Nietzsche, dupa el, apoi Bergson si altii au dezvoltat acesta tema a ireductibilitatii realului la asaltul ratiunii. Tema va fi preluata, cu precadere fata de alte teze irationaliste, de gânditorii absurdului. Acesti gânditori-scriitori nu se vor multumi cu reclamarea unui adevar propriu, manifestând neîn­credere în adevarul rational general valabil, ci vor ataca însasi ideea universului rational. O lume prin esenta ei irationala, respingând încercarile de patrundere ale cugetarii umane, acesta va fi punctul de plecare teoretic al absur­dului. Vreme îndelungata s-a crezut ca e cu putinta o rationalizare a raportului dintre om si lume, dintre om si oameni, ba chiar dintre om si el însusi. S-a crezut ca ratiunea umana are putere suficienta pentru a ajunge la adevaruri ultime, totale si unificatoare, întrucât universul însusi ar avea o structura rationala. Tot ce e real - se socotea - e ratio­nal. Or, irationalistii de diferite nuante si, pe urma lor, scriitorii si îndeosebi scriitorii absurdului, au negat tocmai acesta rationalitate a lumii. Alungând rationalitatea din structura universului, ei au declarat adeseori ratiunea inutila. De aici, din aceasta contrariere a aspiratiilor legitime de cuprindere a ratiunii apare acea suferinta a dezacordului cu lumea care va carac­teriza mentalitatea absurda. Daca unii scriitori din preajma anului 1900 se straduiau sa arate ca lumea e un mister de nepatruns prin efortul întelegerii ori vointei umane, scriitorii din deceniul al patrulea din secolul nostru au început sa creada în absurditate. Vehiculata de irationalismul filosofic, ideea absurdului si-a croit un drum în constiinta contemporana, pâna când, în climatul filosofic existen­tialist a aparut deodata explicit, teoretic sustinuta, ca si Pallas Athena nascându-se gata înarmata din capul lui Zeus.