Caracterul de chemare al constiintei

Caracterul de chemare al constiintei

Oricarui discurs îi apartine un lucru despre care se vorbeste în discurs. Discursul da o informatie despre ceva si face acest lucru într-o privinta anume. Din lucrul despre care se vorbeste, discursul extrage ceea ce el spune de fiecare data fiind acest discurs - ceea ce este spus ca atare. Prin discurs, ca mijloc de comunicare, acest lucru spus devine accesibil Dasein-ului-laolalta cu ceilalti, cel mai adesea pe calea emisiei vocale de tip lingvistic.

Dar cînd e vorba de chemarea constiintei, care este lucrul despre care se vorbeste, altfel spus ceea ce este interpelat? Evident, Dasein-ul însusi. Acest raspuns este pe cît de incontestabil pe atît de nedeterminat. În cazul în care chemarea ar avea un scop atît de vag, atunci ea 11111v2124l ar ramîne în orice caz pentru Dasein o ocazie de a deveni atent la el însusi. Însa Dasein-ului îi apartine în chip esential faptul ca, o data cu deschiderea lumii sale, el s-a deschis lui însusi, în asa fel încît el se întelege din capul locului pe sine. Chemarea atinge Dasein-ul în aceasta întelegere de sine pe care el, ca fiintare prinsa în preocupare, o are din capul locului la nivel cotidian si mediu. Tocmai sinele-impersonal al faptului-de-a-fi-laolalta cu ceilalti în spatiul preocuparii este cel atins de chemare.

si catre ce anume este el interpelat? Catre sinele propriu. Asadar nu catre ceea ce Dasein-ul este în faptul-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul la nivel public, catre ceea ce el poate sa faca sau catre acel ceva de care el se preocupa; si nici catre cele de care el se agata, pentru care s-a angajat sau de care s-a lasat confiscat. Dasein-ul acela care este înteles în lume de catre ceilalti si de catre el însusi este, în aceasta interpelare, lasat în urma. De toate acestea, chemarea adresata sinelui nu are nici cea mai mica cunostinta. Deoarece din sinele-impersonal doar sinele este cel interpelat si facut sa fie ascultat, impersonalul "se" se prabuseste. Chemarea lasa în urma impersonalul "se" si nivelul public de explicitare al Dasein-ului. Dar faptul acesta nu înseamna defel ca impersonalul "se" nu este la rîndul lui atins. Tocmai în masura în care îl lasa în urma, chemarea împinge în insignifianta impersonalul "se" avid de reputatie publica. Însa sinele, pe care chemarea l-a lipsit de adapost si de acest ascunzis al lui, este adus prin chemare la el însusi.

Cînd sinele-impersonal este interpelat, el este interpelat catre sinele din el. Dar el nu este interpelat catre sinele care poate sa-si devina "obiect" al propriei judecati, nici catre sinele care, incitat de curiozitate, îsi diseca neîncetat "viata interioara" si nici catre sinele care este fascinat "analitic" de starile psihice si de ceea ce se afla în spatele lor. Interpelarea sinelui din cuprinsul sinelui-impersonal nu împinge sinele catre sine însusi într-un soi de interioritate, pentru ca în felul acesta el sa se poata închide în fata "lumii exterioare". Chemarea trece dincolo de toate acestea si le spulbera, cu gîndul de a interpela doar sinele care, totusi, nu este altfel decît în modul faptului-de-a-fi-în-lume.

Însa cum vom determina ceea ce se spune în acest tip de discurs? Ce anume striga constiinta catre cel pe care ea îl interpeleaza? Strict vorbind - nimic. Chemarea nu enunta nimic, nu da nici o informatie despre evenimentele lumii si nu are nimic de povestit. Cu atît mai putin se straduieste ea sa deschida în sinele interpelat o "discutie cu el însusi". Sinelui care a fost interpelat, chemarea nu vine sa-i spuna propriu-zis nimic, ci el este convocat catre el însusi, ceea ce înseamna catre putinta sa de a fi cea mai proprie. Chemarea, potrivit tendintei ei de chemare, nu invita sinele care a fost interpelat la o "dezbatere", ci, în calitatea ei de convocare catre putinta-de-a-fi-sine cea mai proprie a Dasein­-ului, ea este chemare catre "înaintea"-lui-însusi, în posibilitatile sale cele mai proprii.

Chemarea se dispenseaza de orice emisie vocala. Ea nici macar nu poate fi formulata în cuvinte - si cu toate acestea ea nu ramîne cu nimic mai putin obscura si indeterminata. Discursul constiintei are loc, exclusiv si constant, în modul tacerii. În felul acesta nu numai ca el nu pierde nimic din perceptibilitatea lui, dar îl constrînge la discretie de sine pe Dasein-ul interpelat si convocat. [274] Faptul ca ceea ce este spus prin chemare nu este formulat în cuvinte nu confera acestui fenomen indeterminarea unei voci misterioase, ci indica doar ca întelegerea noastra în privinta a "ceea ce a fost spus prin chemare" nu are de ce sa ramîna agatata în asteptarea unei comunicari sau a ceva de genul acesta.

Ceea ce chemarea deschide este totusi lipsit de echivoc, chiar daca Dasein-ul individual, potrivit posibilitatilor sale de întelegere, poate sa-l expliciteze pe acesta în diferite feluri. În ciuda indeterminarii aparente a continutului chemarii, directia pe care ea o ia este bine determinata si ea nu poate fi trecuta cu vederea. Chemarea nu are nevoie sa-l caute tatonînd pe cel ce urmeaza sa fie interpelat, nu are nevoie de semne prin care sa recunoasca daca el, sau nu el, este cel avut în vedere. Cînd în constiinta apar "amagirile", ele nu se explica printr-o eroare a chemarii (prin faptul ca ea s-ar fi înselat), ci prin felul în care chemarea este ascultata; în locul unei întelegeri autentice a ei, chemarea este antrenata de catre sinele-impersonal într-o negociere a Dasein-ului cu sine, fiind astfel pervertita în tendinta ei de deschidere.

Ceea ce trebuie retinut de aici este ca atunci cînd vorbim despre chemarea constiintei avem în vedere interpelarea sinelui-impersonal în sinele sau; aceasta interpelare este o convocare a sinelui catre putinta sa de a fi sine si, astfel, o chemare catre-"înaintea"-lui-însusi în posibilitatile sale.

Însa noi nu vom obtine o interpretare satisfacatoare ontologic a constiintei decît atunci cînd vom fi lamurit nu numai cine este acela caruia îi este destinata chemarea, ci deopotriva cine este cel ce cheama, cum anume se raporteaza cel interpelat la cel ce cheama si cum anume trebuie conceputa ontologic aceasta "raportare" ca legatura de fiinta între cele doua.