Caracterul incomplet al precedentei analize temporale a Dasein-ului
Pentru a dovedi ca temporalitatea constituie fiinta Dasein-ului si pentru a vedea în ce fel are loc aceasta, s-a aratat ca istoricitatea, în calitatea sa de constitutie a fiintei existentei, este "în temeiul" ei temporalitate. Interpretarea caracterului tempor 15415j921p al al istoriei s-a înfaptuit fara a lua în consideratie "faptul" ca orice survenire istorica are loc "în timp". Pe parcursul analizei existential-temporale a istoricitatii, întelegerea cotidiana a Dasein-ului, cea care vede factic orice istorie doar ca survenire istorica "intratemporala", a fost obligata la tacere. Daca analitica existentiala este menita sa faca transparent Dasein-ul tocmai în facticitatea sa, atunci trebuie ca si explicitarea factica, "ontic-temporala", a istoriei sa fie repusa în mod explicit în drepturile ei. Se cuvine deci ca timpul, cel "în care" întîlnim fiintarea, sa fie supus unei analize de principiu, si aceasta cu atît mai necesar cu cît, în afara de istorie, si procesele din natura sînt determinate la rîndul lor "de timp". Totusi, mai elementar decît faptul ca în stiintele despre istorie si natura apare "factorul timp" este faptul ca Dasein-ul, înca înainte de a întreprinde vreo cercetare tematica, "ia în calcul timpul" si se orienteaza în functie de el. Iar aici hotarîtor este, iarasi, acest "calcul" al Dasein-ului "în privinta timpului sau", "calcul" care precede orice folosire a aparatelor de masurat construite tocmai pentru determinarea timpului. Acest calcul precede aparatul de masurat si el face posibil, înainte de toate, ceva precum folosirea ceasurilor.
Existînd factic, Dasein-ul de fiecare data "are" sau "nu are timp". El poate "sa îsi faca timp" sau "sa nu îsi lase timp" pentru ceva. De ce îsi face Dasein-ul timp si de ce îl poate "pierde"? De unde îsi ia el timpul? În ce raport sta acest timp cu temporalitatea Dasein-ului?
Dasein-ul factic ia în calcul timpul fara a întelege existential temporalitatea. Modul elementar de raportare care este luarea în calcul a timpului are nevoie sa fie elucidat înca înainte de a ne întreba ce înseamna ca fiintarea este "în timp". Toate raportarile Dasein-ului trebuie interpretate pornind de la fiinta acestuia, [405] adica pornind de la temporalitate. Se cuvine aratat în ce fel Dasein-ul, ca temporalitate, temporalizeaza un mod de a se raporta la timp precum luarea lui în calcul. De aceea, caracterizarea de pîna acum a temporalitatii nu numai ca este incompleta, neluînd în seama toate dimensiunile fenomenului, ci ea este în mod fundamental deficienta deoarece temporalitatii însesi îi apartine ceva precum timpul mundan, în sensul riguros al conceptului existential-temporal de lume. Va trebui sa întelegem cum este posibil acest lucru si de ce el se petrece în chip necesar. Astfel vom arunca o lumina asupra "timpului" cunoscut în maniera obisnuita, cel "în care" fiintarea survine si totodata asupra intratemporalitatii acestei fiintari.
Dasein-ul cotidian, cel care îsi face timp pentru ceva, afla în prima instanta timpul în cele ce survin intramundan, în fiintarea-la-îndemîna si în fiintarea-simplu-prezenta. Timpul astfel "experimentat" el îl întelege în orizontul întelegerii nemijlocite a fiintei, adica tot ca pe o fiintare-simplu-prezenta. Felul în care el ajunge sa-si formeze conceptul obisnuit de timp ca si motivul pentru care face aceasta vor trebui lamurite pornind de la constitutia de fiinta a Dasein-ului ce se preocupa de timp, ca una fundata temporal. Conceptul obisnuit de timp îsi datoreaza provenienta unei nivelari a timpului originar. Demonstrarea acestei origini a conceptului obisnuit de timp va fi menita sa justifice interpretarea de mai înainte a temporalitatii ca timp originar.
Trebuie remarcat faptul ca, în formarea conceptului obisnuit de timp se ezita atunci cînd e vorba de a atribui timpului caracter "subiectiv" sau "obiectiv". Cînd este conceput ca ceva ce fiinteaza în sine, el este atribuit cu predilectie "sufletului". Iar cînd este ceva "de ordinul constiintei", el functioneaza totusi ca unul "obiectiv". În interpretarea hegeliena a timpului, ambele posibilitati sînt într-o anumita masura suprimate. Hegel încearca sa determine legatura dintre "timp" si "spirit" pentru ca, pornind de la ea, sa poata întelege de ce spiritul ca istorie "cade în timp". În rezultatul ei, interpretarea de fata a temporalitatii Dasein-ului si a apartenentei timpului mundan la ea pare a converge cu cea a lui Hegel. Însa deoarece analiza de fata a timpului se distinge în chip fundamental de cea a lui Hegel deja prin punctul sau de plecare iar prin însasi finalitatea sa, adica prin intentia fundamental-ontologica, se orienteaza în sens contrar lui Hegel, o scurta prezentare a conceptiei hegeliene despre relatia dintre timp si spirit ne-ar putea fi de ajutor pentru a clarifica în mod indirect si pentru a încheia provizoriu interpretarea existential-ontologica a temporalitatii Dasein-ului, a timpului mundan si a originii conceptului obisnuit de timp.
[406] La întrebarea daca timpului îi revine o "fiinta" si în ce fel, de ce si în ce sens îl numim "fiintator" nu vom putea oferi un raspuns decît atunci cînd vom fi aratat în ce masura temporalitatea însasi, în întregul temporalizarii sale, face posibil ceva precum întelegerea fiintei si interpretarea fiintarii. Rezulta astfel urmatoarea împartire a capitolului de fata: temporalitatea Dasein-ului si preocuparea de timp (§ 79); timpul de care ne preocupam si intratemporalitatea (§ 80); intratemporalitatea si geneza conceptului obisnuit de timp (§ 81); delimitarea legaturii existential-ontologice dintre temporalitate, Dasein si timpul mundan de conceptia hegeliana asupra relatiei dintre timp si spirit (§ 82); analitica existential-temporala a Dasein-ului si întrebarea fundamental-ontologica privitoare la sensul fiintei în genere (§ 83).
|