Caracterul mundan al lumii ambiante asa cum se anunta el in fiintarea intramundana

Caracterul mundan al lumii ambiante asa cum se anunta el în fiintarea intramundana

Lumea însasi nu este o fiintare intramundana si totusi ea determina aceasta fiintare în asa fel încît numai în masura în care "exista" lume fiintarea poate fi întîlnita si se poate arata în fiinta sa ca fiintare care a fost des-coperita. Însa cum anume "exista" lume? Daca din punct de vedere ontic Dasein-ul este constituit prin faptul-de-a-fi-în-lume si daca fiintei sale îi apartine tot atît de esential o întelegere de fiinta a sinelui sau - oricît de nedeterminata ar fi ea înca -, atunci nu are el oare o întelegere a lumii, o întelegere preontologica, care se poate lipsi -si care se si lipseste - de examinari ontologice explicite? Oare o data cu fiintarea întîlnita intramundan (adica o data cu intramundaneitatea acesteia) nu i se arata faptului-de-a-fi-în-lume prins în preocupare ceva precum lumea? Oare nu avem noi o privire pre-fenomenologica asupra acestui fenomen? Oare nu se afla el întotdeauna deja în cîmpul unei astfel de priviri, fara ca astfel sa devina tema unei interpretari ontologice? Oare Dasein-ul însusi, în sfera contopirii sale - pe parcursul preocuparii - cu ustensilul aflat la-îndemîna, nu are o posibilitate de fiinta prin care mundaneitatea fiintarii intramundane de care el se preocupa sa i se 12412q1619m lumineze într-o anumita masura o data cu fiintarea însasi?

Daca asemenea posibilitati de fiinta ale Dasein-ului pot fi puse în evidenta în sfera îndeletnicirii pe care o presupune preocuparea, atunci se deschide un drum care ne permite sa mergem pe urma fenomenului ce lumineaza si totodata sa încercam, asa zicînd, sa-l "fixam" si sa interogam structurile care se arata în el.

Cotidianitatii faptului-de-a-fi-în-lume îi apartin moduri ale preocuparii care fac ca fiintarea ce survine în preocupare sa fie întîlnita astfel încît cu aceasta ocazie caracterul mundan al intramundanului sa îsi faca aparitia. Atunci cînd ne preocupam de ceva, fiintarea care ne este nemijlocit la-îndemîna se poate dovedi inutilizabila, nepotrivita pentru utilizarea ei specifica. Unealta iese în evidenta ca fiind deteriorata, materialul, ca impropriu. si în cazul acesta ustensilul este oricum la-îndemîna. Daca noi des-coperim incapacitatea lui de a fi utilizat, acest lucru nu se petrece privindu-l pur si simplu si stabilindu-i proprietatile, ci prin privirea-ambientala care însoteste îndeletnicirea utilizatoare. Atunci cînd des-coperim incapacitatea lui de a fi utilizat, ustensilul iese în evidenta. Iesirea în evidenta da ustensilului care se afla la-îndemîna aspectul unei anumite neaflari-la-îndemîna. Însa aceasta implica faptul ca inutilizabilul nu face decît sa se afle aici -, el se arata ca lucru-unealta, care are cutare sau cutare aspect si care, în aceasta calitate-de-a-fi-la-îndemîna si cu aspectul pe care îl are, a fost în chip constant si simpla-prezenta. Pura calitate-de-a-fi-simpla-prezenta se anunta în ustensil, dar numai pentru a se retrage din nou în calitatea-de-a-fi-la-îndemîna a fiintarii ce survine în preocupare, adica a acelui lucru pe care îl des-coperim atunci cînd îl punem din nou în functiune. Aceasta simpla-prezenta a lucrului inutilizabil nu este lipsita pur si simplu de orice calitate-de-a-fi-la-îndemîna, iar ustensilul astfel simplu-prezent nu este doar un lucru care survine pur si simplu. Deteriorarea ustensilului nu ajunge sa însemne ca lucrul s-a modificat, ca proprietatile sale s-au schimbat, el devenind un alt lucru simplu-prezent.

Însa în îndeletnicirea de ordinul preocuparii noi nu ne izbim doar de ceea ce nu poate fi folosit în cuprinsul a ceea ce e la-îndemîna deja; noi aflam deopotriva lucruri care lipsesc, care nu numai ca nu sînt "maniabile", dar care nu sînt deloc "în raza mîinii". A-ti lipsi ceva în felul acesta înseamna sa des-coperi - vazînd ca ceva nu e la-îndemîna - tocmai fiintarea-la-îndemîna, dar ca fiind doar o anume simpla-prezenta. Atunci cînd remarcam ca ceva nu este la-îndemîna, ceea-ce-este-la-îndemîna ajunge sa aiba un caracter iritant. Cu cît e nevoie mai mult de ceea ce lipseste, cu cît el este întîlnit în chip mai autentic în neaflarea sa la-îndemîna, cu atît mai iritant devine ceea-ce-este-la-îndemîna si anume în asa fel încît el pare sa piarda caracterul sau de la-îndemîna. Fiintarea-la-îndemîna se dezvaluie ca fiintare-simplu-prezenta si atît, fiintare care, lipsind ceea ce lipseste, nu poate fi facuta sa functioneze. Cînd asistam neputinciosi la un asemenea lucru traim un mod deficient al preocuparii prin care des-coperim fiintarea-la-îndemîna ca o doar-simpla-prezenta.

În îndeletnicirea cu lumea preocuparii noastre ceea-ce-nu-este-la-îndemîna poate fi întîlnit nu numai în varianta a ceea ce nu poate fi folosit sau a ceea-ce-lipseste pur si simplu, ci ca o fiintare-nelaîndemîna care tocmai ca nu lipseste si nu este de nefolosit, dar care "sta în calea" preocuparii noastre. Acest ceva asupra caruia preocuparea nu se poate apleca si pentru care ea "nu are timp" este ceea-ce-e-ne-la-îndemîna în maniera a ceea ce nu-si are locul aici, a lucrului de care nu ne ocupam. [74] Acest ceva-ce-nu-este-la-îndemîna e deranjant pentru noi si el face vizibila recalcitranta sa, ca lucru de care trebuie sa ne preocupam în prima instanta si înainte de a face orice altceva. O data cu aceasta recalcitranta, calitatea-de-a-fi-simpla-prezenta a ceea-ce-este-la-îndemîna se face cunoscuta într-o noua maniera, si anume ca fiinta a ceea ce înca ramîne de facut si care cere sa fie rezolvat.

Cele trei moduri - iesirea în evidenta, caracterul iritant si recalcitranta - au functia de a face sa apara, în cuprinsul a ceea-ce-este-la-îndemîna, caracterul de simpla-prezenta. Însa în felul acesta ceea-ce-este-la-îndemîna nu ajunge sa fie doar considerat si doar contemplat ca fiintare-simplu-prezenta; calitatea-de-a-fi-simpla-prezenta care se face cunoscuta aici continua sa fie legata de calitatea-de-a-fi-la-îndemîna a ustensilului. Acesta nu se ascunde pîna într-atît ca ustensil încît sa devina simplu lucru. Ustensilul devine ceva neînsemnat, pe care simtim nevoia sa-l dam deoparte. Însa în aceasta tendinta a noastra de a-l da la o parte, ceea-ce-este-la-îndemîna se arata ca ceva care - în neclintita sa simpla-prezenta - continua sa fie la-îndemîna.

Ne-am referit în cele de mai sus la acele modificari ale întîlnirii noastre cu fiintarea-la-îndemîna în urma carora aceasta îsi dezvaluie calitatea-de-a-fi-simpla-prezenta. Însa în ce masura ajuta aceasta la elucidarea fenomenului lumii? Prin analiza acestor modificari noi continuam sa ramînem la fiinta intramundanului fara sa ne fi apropiat mai mult ca înainte de fenomenul lumii. Însa, fara sa fi surprins înca acest fenomen, ne-am dat acum posibilitatea sa-l aducem în cîmpul privirii.

Prin iesirea în evidenta, prin caracterul sau iritant si prin recalcitranta sa, fiintarea-la-îndemîna îsi pierde într-un fel sau altul calitatea sa de a-fi-la-îndemîna. Însa calitatea-de-a-fi-la-îndemîna este înteleasa tocmai în îndeletnicirea noastra cu ceea-ce-e-la-îndemîna, chiar daca nu e înteleasa în chip tematic. Ea nu dispare pur si simplu, ci, prin iesirea în evidenta a ceea ce nu poate fi folosit, ea pare, ca sa spunem asa, ca se desparte de lucru si ca îsi ia ramas bun. Calitatea-de-a-fi-la-îndemîna se arata acum înca o data si tocmai aici se arata si caracterul mundan a ceea-ce-este-la-îndemîna.

Structura fiintei a ceea-ce-este-la-îndemîna ca ustensil este determinata prin trimiteri. "Lucrurile" care ne sînt cel mai aproape sînt întîlnite în "în-sine"-le lor specific si de la sine înteles prin preocuparea care le foloseste pe acestea fara a le considera însa în mod explicit, iar aceasta preocupare se poate izbi la un moment dat de ceva care este inutilizabil. Cînd un ustensil este inutilizabil, asta înseamna ca trimiterea constitutiva a lui "pentru-a" la destinatia sa este perturbata. În mod obisnuit trimiterile însele nu sînt considerate ca atare, ci ele sînt "prezente" (da) în supunerea la ele prin preocupare. Însa o data cu perturbarea trimiterii - atunci cînd ceva nu mai poate fi utilizat pentru cutare lucru - trimiterea devine explicita. Ce-i drept nici de asta data ea nu devine explicita ca structura ontologica, ci la nivel ontic, pentru privirea-ambientala care se loveste de deteriorarea uneltei. Cînd trimiterea la o destinatie anume capata pregnanta pentru privirea-ambientala, [75] destinatia însasi si o data cu ea ansamblul lucrarii - întregul "atelier" - intra în raza privirii si se vadesc a fi acel ceva în care preocuparea se desfasoara dintotdeauna. Complexul ustensilic se lumineaza dintr-o data, dar nu ca ceva care n-a fost niciodata vazut, ci ca un întreg care, prin privirea-ambientala, este în permanenta vizat din capul locului. Însa o data cu acest întreg se anunta lumea.

Tot astfel, lipsa a ceva-care-este-la-îndemîna - a carui prezenta cotidiana era atît de de la sine înteleasa încît nici macar nu ne dadeam seama de ea -, constituie o ruptura în complexele de trimiteri pe care le des-copera privirea-ambientala. Privirea-ambientala întîlneste un gol si ajunge sa vada acum pentru ce anume lucrul acum absent era la-îndemîna si împreuna cu ce anume era el la-îndemîna. Lumea ambianta se anunta aici din nou. Ceea ce se lumineaza astfel nu este el însusi o fiintare-la-îndemîna în rînd cu altele si cu atît mai putin o fiintare-simplu-prezenta care ar funda ustensilul la-îndemîna. El este "prezent" înaintea oricarei constatari si a oricarei considerari. El este inaccesibil chiar si privirii-ambientale, în masura în care aceasta este orientata întotdeauna catre fiintare, fiindu-i însa acesteia de fiecare data deja deschis (erschlossen). "Erschließen" si "Erschlossenheit" sînt folosite în cele ce urmeaza cu valoare terminologica si înseamna "a deschide" si "stare de deschidere". Erschließen nu înseamna de aceea niciodata ceva precum "a dobîndi în mod indirect printr-o deductie"*.

Faptul ca lumea nu "este alcatuita" din ceea-ce-este-la-îndemîna se arata printre altele în aceea ca o data cu luminarea lumii prin modurile preocuparii pe care le-am interpretat deja se produce o dez-mundaneizare a fiintarii-la-îndemîna, astfel încît în aceasta fiintare îsi face aparitia o doar-simpla-prezenta. Pentru ca ustensilul aflat la-îndemîna, atunci cînd ma preocup cotidian de "lumea ambianta", sa fie întîlnit în a sa "fiinta-în-sine", trebuie ca trimiterile si totalitatile de trimiteri - acelea cu care privirea-ambientala "se contopeste" -sa ramîna pentru ea ne-tematice si ele sa ramîna asa mai ales pentru o sesizare "tematica", desprinsa de privirea-ambientala. Faptul ca lumea nu se anunta este conditia pentru ca fiintarea-la-îndemîna sa poata ramîne în ne-iesirea sa în evidenta. si în felul acesta se constituie structura fenomenala a fiintei-în-sine a acestei fiintari.

Termenii privativi precum ne-iesire în evidenta, caracter ne-iritant, ne-recalcitranta au în vedere un caracter fenomenal pozitiv al fiintei acelei fiintari care se afla în prima instanta la-îndemîna. Aceste "ne"-uri semnifica caracterul de retinere-în-sine al fiintarii-la-îndemîna, adica ceea ce avem în vedere cînd vorbim de fiinta-în-sine, pe care însa în chip caracteristic i-o atribuim "în prima instanta" fiintarii-simplu-prezente ca una care este tematic constatabila. Însa atîta vreme cît vom lua ca reper în chip primordial si exclusiv fiintarea-simplu-prezenta, "în-sine"-le nu poate fi defel lamurit ontologic. Totusi, daca vrem ca vorbirea despre "în-sine" sa aiba o semnificatie ontologica, o explicitare este imperios necesara. [76] Acest "în-sine" al fiintei este invocat cel mai adesea la nivel ontic si cu deosebita emfaza, iar acest fapt are o îndreptatire fenomenala. Însa aceasta invocare ontica nu împlineste exigentele enuntului ontologic despre care se presupune ca ar fi dat o data cu ea. Dupa cum a aratat în chip clar analiza de pîna acum, fiinta-în-sine a fiintarii intramundane nu poate fi conceputa ontologic decît de baza fenomenului lumii.

Însa daca lumea poate sa se lumineze într-un fel sau altul, ea trebuie sa fie în genere deschisa. Atunci cînd fiintarea-la-îndemîna intramundana devine accesibila preocuparii ghidate de privirea-ambientala, lumea este de fiecare data deja deschisa. Lumea este astfel ceva "în care" Dasein-ul ca fiintare a fost de fiecare data deja, ea este acel ceva la care el nu poate decît sa revina mereu, oricît de mult s-ar fi îndepartat.

Potrivit interpretarii de pîna acum, faptul-de-a-fi-în-lume înseamna: contopirea (ne-tematica), împlinita prin privirea-ambientala, cu trimiterile constitutive pentru calitatea-de-a-fi-la-îndemîna a ansamblului ustensilic. Felul în care preocuparea este de fiecare data deja îsi are temeiul într-o familiaritate cu lumea. În aceasta familiaritate Dasein-ul se poate pierde în fiintarea pe care o întîlneste intramundan si poate fi acaparat de ea. Dar ce este de fapt acel ceva cu care Dasein-ul este familiar si de ce poate caracterul mundan al intramundanului sa ni se lumineze cînd si cînd? Cum trebuie înteleasa mai îndeaproape totalitatea de trimiteri în care se "misca" privirea-ambientala si ale carei posibile sparturi scot în evidenta ipostaza de simpla-prezenta a fiintarii?

Pentru a raspunde la aceste întrebari care au drept scop elaborarea fenomenului si a problemei mundaneitatii, este necesara o analiza mai concreta a structurilor în ale caror corelatii încearca sa patrunda întrebarile puse.