Caracterul mundan al lumii ambiante asa cum se anunta el in fiintarea intramundana

Caracterul mundan al lumii ambiante asa cum se anunta el īn fiintarea intramundana

Lumea īnsasi nu este o fiintare intramundana si totusi ea determina aceasta fiintare īn asa fel īncīt numai īn masura īn care "exista" lume fiintarea poate fi īntīlnita si se poate arata īn fiinta sa ca fiintare care a fost des-coperita. Īnsa cum anume "exista" lume? Daca din punct de vedere ontic Dasein-ul este constituit prin faptul-de-a-fi-īn-lume si daca fiintei sale īi apartine tot atīt de esential o īntelegere de fiinta a sinelui sau - oricīt de nedeterminata ar fi ea īnca -, atunci nu are el oare o īntelegere a lumii, o īntelegere preontologica, care se poate lipsi -si care se si lipseste - de examinari ontologice explicite? Oare o data cu fiintarea īntīlnita intramundan (adica o data cu intramundaneitatea acesteia) nu i se arata faptului-de-a-fi-īn-lume prins īn preocupare ceva precum lumea? Oare nu avem noi o privire pre-fenomenologica asupra acestui fenomen? Oare nu se afla el īntotdeauna deja īn cīmpul unei astfel de priviri, fara ca astfel sa devina tema unei interpretari ontologice? Oare Dasein-ul īnsusi, īn sfera contopirii sale - pe parcursul preocuparii - cu ustensilul aflat la-īndemīna, nu are o posibilitate de fiinta prin care mundaneitatea fiintarii intramundane de care el se preocupa sa i se 12412q1619m lumineze īntr-o anumita masura o data cu fiintarea īnsasi?

Daca asemenea posibilitati de fiinta ale Dasein-ului pot fi puse īn evidenta īn sfera īndeletnicirii pe care o presupune preocuparea, atunci se deschide un drum care ne permite sa mergem pe urma fenomenului ce lumineaza si totodata sa īncercam, asa zicīnd, sa-l "fixam" si sa interogam structurile care se arata īn el.

Cotidianitatii faptului-de-a-fi-īn-lume īi apartin moduri ale preocuparii care fac ca fiintarea ce survine īn preocupare sa fie īntīlnita astfel īncīt cu aceasta ocazie caracterul mundan al intramundanului sa īsi faca aparitia. Atunci cīnd ne preocupam de ceva, fiintarea care ne este nemijlocit la-īndemīna se poate dovedi inutilizabila, nepotrivita pentru utilizarea ei specifica. Unealta iese īn evidenta ca fiind deteriorata, materialul, ca impropriu. si īn cazul acesta ustensilul este oricum la-īndemīna. Daca noi des-coperim incapacitatea lui de a fi utilizat, acest lucru nu se petrece privindu-l pur si simplu si stabilindu-i proprietatile, ci prin privirea-ambientala care īnsoteste īndeletnicirea utilizatoare. Atunci cīnd des-coperim incapacitatea lui de a fi utilizat, ustensilul iese īn evidenta. Iesirea īn evidenta da ustensilului care se afla la-īndemīna aspectul unei anumite neaflari-la-īndemīna. Īnsa aceasta implica faptul ca inutilizabilul nu face decīt sa se afle aici -, el se arata ca lucru-unealta, care are cutare sau cutare aspect si care, īn aceasta calitate-de-a-fi-la-īndemīna si cu aspectul pe care īl are, a fost īn chip constant si simpla-prezenta. Pura calitate-de-a-fi-simpla-prezenta se anunta īn ustensil, dar numai pentru a se retrage din nou īn calitatea-de-a-fi-la-īndemīna a fiintarii ce survine īn preocupare, adica a acelui lucru pe care īl des-coperim atunci cīnd īl punem din nou īn functiune. Aceasta simpla-prezenta a lucrului inutilizabil nu este lipsita pur si simplu de orice calitate-de-a-fi-la-īndemīna, iar ustensilul astfel simplu-prezent nu este doar un lucru care survine pur si simplu. Deteriorarea ustensilului nu ajunge sa īnsemne ca lucrul s-a modificat, ca proprietatile sale s-au schimbat, el devenind un alt lucru simplu-prezent.

Īnsa īn īndeletnicirea de ordinul preocuparii noi nu ne izbim doar de ceea ce nu poate fi folosit īn cuprinsul a ceea ce e la-īndemīna deja; noi aflam deopotriva lucruri care lipsesc, care nu numai ca nu sīnt "maniabile", dar care nu sīnt deloc "īn raza mīinii". A-ti lipsi ceva īn felul acesta īnseamna sa des-coperi - vazīnd ca ceva nu e la-īndemīna - tocmai fiintarea-la-īndemīna, dar ca fiind doar o anume simpla-prezenta. Atunci cīnd remarcam ca ceva nu este la-īndemīna, ceea-ce-este-la-īndemīna ajunge sa aiba un caracter iritant. Cu cīt e nevoie mai mult de ceea ce lipseste, cu cīt el este īntīlnit īn chip mai autentic īn neaflarea sa la-īndemīna, cu atīt mai iritant devine ceea-ce-este-la-īndemīna si anume īn asa fel īncīt el pare sa piarda caracterul sau de la-īndemīna. Fiintarea-la-īndemīna se dezvaluie ca fiintare-simplu-prezenta si atīt, fiintare care, lipsind ceea ce lipseste, nu poate fi facuta sa functioneze. Cīnd asistam neputinciosi la un asemenea lucru traim un mod deficient al preocuparii prin care des-coperim fiintarea-la-īndemīna ca o doar-simpla-prezenta.

Īn īndeletnicirea cu lumea preocuparii noastre ceea-ce-nu-este-la-īndemīna poate fi īntīlnit nu numai īn varianta a ceea ce nu poate fi folosit sau a ceea-ce-lipseste pur si simplu, ci ca o fiintare-nelaīndemīna care tocmai ca nu lipseste si nu este de nefolosit, dar care "sta īn calea" preocuparii noastre. Acest ceva asupra caruia preocuparea nu se poate apleca si pentru care ea "nu are timp" este ceea-ce-e-ne-la-īndemīna īn maniera a ceea ce nu-si are locul aici, a lucrului de care nu ne ocupam. [74] Acest ceva-ce-nu-este-la-īndemīna e deranjant pentru noi si el face vizibila recalcitranta sa, ca lucru de care trebuie sa ne preocupam īn prima instanta si īnainte de a face orice altceva. O data cu aceasta recalcitranta, calitatea-de-a-fi-simpla-prezenta a ceea-ce-este-la-īndemīna se face cunoscuta īntr-o noua maniera, si anume ca fiinta a ceea ce īnca ramīne de facut si care cere sa fie rezolvat.

Cele trei moduri - iesirea īn evidenta, caracterul iritant si recalcitranta - au functia de a face sa apara, īn cuprinsul a ceea-ce-este-la-īndemīna, caracterul de simpla-prezenta. Īnsa īn felul acesta ceea-ce-este-la-īndemīna nu ajunge sa fie doar considerat si doar contemplat ca fiintare-simplu-prezenta; calitatea-de-a-fi-simpla-prezenta care se face cunoscuta aici continua sa fie legata de calitatea-de-a-fi-la-īndemīna a ustensilului. Acesta nu se ascunde pīna īntr-atīt ca ustensil īncīt sa devina simplu lucru. Ustensilul devine ceva neīnsemnat, pe care simtim nevoia sa-l dam deoparte. Īnsa īn aceasta tendinta a noastra de a-l da la o parte, ceea-ce-este-la-īndemīna se arata ca ceva care - īn neclintita sa simpla-prezenta - continua sa fie la-īndemīna.

Ne-am referit īn cele de mai sus la acele modificari ale īntīlnirii noastre cu fiintarea-la-īndemīna īn urma carora aceasta īsi dezvaluie calitatea-de-a-fi-simpla-prezenta. Īnsa īn ce masura ajuta aceasta la elucidarea fenomenului lumii? Prin analiza acestor modificari noi continuam sa ramīnem la fiinta intramundanului fara sa ne fi apropiat mai mult ca īnainte de fenomenul lumii. Īnsa, fara sa fi surprins īnca acest fenomen, ne-am dat acum posibilitatea sa-l aducem īn cīmpul privirii.

Prin iesirea īn evidenta, prin caracterul sau iritant si prin recalcitranta sa, fiintarea-la-īndemīna īsi pierde īntr-un fel sau altul calitatea sa de a-fi-la-īndemīna. Īnsa calitatea-de-a-fi-la-īndemīna este īnteleasa tocmai īn īndeletnicirea noastra cu ceea-ce-e-la-īndemīna, chiar daca nu e īnteleasa īn chip tematic. Ea nu dispare pur si simplu, ci, prin iesirea īn evidenta a ceea ce nu poate fi folosit, ea pare, ca sa spunem asa, ca se desparte de lucru si ca īsi ia ramas bun. Calitatea-de-a-fi-la-īndemīna se arata acum īnca o data si tocmai aici se arata si caracterul mundan a ceea-ce-este-la-īndemīna.

Structura fiintei a ceea-ce-este-la-īndemīna ca ustensil este determinata prin trimiteri. "Lucrurile" care ne sīnt cel mai aproape sīnt īntīlnite īn "īn-sine"-le lor specific si de la sine īnteles prin preocuparea care le foloseste pe acestea fara a le considera īnsa īn mod explicit, iar aceasta preocupare se poate izbi la un moment dat de ceva care este inutilizabil. Cīnd un ustensil este inutilizabil, asta īnseamna ca trimiterea constitutiva a lui "pentru-a" la destinatia sa este perturbata. Īn mod obisnuit trimiterile īnsele nu sīnt considerate ca atare, ci ele sīnt "prezente" (da) īn supunerea la ele prin preocupare. Īnsa o data cu perturbarea trimiterii - atunci cīnd ceva nu mai poate fi utilizat pentru cutare lucru - trimiterea devine explicita. Ce-i drept nici de asta data ea nu devine explicita ca structura ontologica, ci la nivel ontic, pentru privirea-ambientala care se loveste de deteriorarea uneltei. Cīnd trimiterea la o destinatie anume capata pregnanta pentru privirea-ambientala, [75] destinatia īnsasi si o data cu ea ansamblul lucrarii - īntregul "atelier" - intra īn raza privirii si se vadesc a fi acel ceva īn care preocuparea se desfasoara dintotdeauna. Complexul ustensilic se lumineaza dintr-o data, dar nu ca ceva care n-a fost niciodata vazut, ci ca un īntreg care, prin privirea-ambientala, este īn permanenta vizat din capul locului. Īnsa o data cu acest īntreg se anunta lumea.

Tot astfel, lipsa a ceva-care-este-la-īndemīna - a carui prezenta cotidiana era atīt de de la sine īnteleasa īncīt nici macar nu ne dadeam seama de ea -, constituie o ruptura īn complexele de trimiteri pe care le des-copera privirea-ambientala. Privirea-ambientala īntīlneste un gol si ajunge sa vada acum pentru ce anume lucrul acum absent era la-īndemīna si īmpreuna cu ce anume era el la-īndemīna. Lumea ambianta se anunta aici din nou. Ceea ce se lumineaza astfel nu este el īnsusi o fiintare-la-īndemīna īn rīnd cu altele si cu atīt mai putin o fiintare-simplu-prezenta care ar funda ustensilul la-īndemīna. El este "prezent" īnaintea oricarei constatari si a oricarei considerari. El este inaccesibil chiar si privirii-ambientale, īn masura īn care aceasta este orientata īntotdeauna catre fiintare, fiindu-i īnsa acesteia de fiecare data deja deschis (erschlossen). "Erschließen" si "Erschlossenheit" sīnt folosite īn cele ce urmeaza cu valoare terminologica si īnseamna "a deschide" si "stare de deschidere". Erschließen nu īnseamna de aceea niciodata ceva precum "a dobīndi īn mod indirect printr-o deductie"*.

Faptul ca lumea nu "este alcatuita" din ceea-ce-este-la-īndemīna se arata printre altele īn aceea ca o data cu luminarea lumii prin modurile preocuparii pe care le-am interpretat deja se produce o dez-mundaneizare a fiintarii-la-īndemīna, astfel īncīt īn aceasta fiintare īsi face aparitia o doar-simpla-prezenta. Pentru ca ustensilul aflat la-īndemīna, atunci cīnd ma preocup cotidian de "lumea ambianta", sa fie īntīlnit īn a sa "fiinta-īn-sine", trebuie ca trimiterile si totalitatile de trimiteri - acelea cu care privirea-ambientala "se contopeste" -sa ramīna pentru ea ne-tematice si ele sa ramīna asa mai ales pentru o sesizare "tematica", desprinsa de privirea-ambientala. Faptul ca lumea nu se anunta este conditia pentru ca fiintarea-la-īndemīna sa poata ramīne īn ne-iesirea sa īn evidenta. si īn felul acesta se constituie structura fenomenala a fiintei-īn-sine a acestei fiintari.

Termenii privativi precum ne-iesire īn evidenta, caracter ne-iritant, ne-recalcitranta au īn vedere un caracter fenomenal pozitiv al fiintei acelei fiintari care se afla īn prima instanta la-īndemīna. Aceste "ne"-uri semnifica caracterul de retinere-īn-sine al fiintarii-la-īndemīna, adica ceea ce avem īn vedere cīnd vorbim de fiinta-īn-sine, pe care īnsa īn chip caracteristic i-o atribuim "īn prima instanta" fiintarii-simplu-prezente ca una care este tematic constatabila. Īnsa atīta vreme cīt vom lua ca reper īn chip primordial si exclusiv fiintarea-simplu-prezenta, "īn-sine"-le nu poate fi defel lamurit ontologic. Totusi, daca vrem ca vorbirea despre "īn-sine" sa aiba o semnificatie ontologica, o explicitare este imperios necesara. [76] Acest "īn-sine" al fiintei este invocat cel mai adesea la nivel ontic si cu deosebita emfaza, iar acest fapt are o īndreptatire fenomenala. Īnsa aceasta invocare ontica nu īmplineste exigentele enuntului ontologic despre care se presupune ca ar fi dat o data cu ea. Dupa cum a aratat īn chip clar analiza de pīna acum, fiinta-īn-sine a fiintarii intramundane nu poate fi conceputa ontologic decīt de baza fenomenului lumii.

Īnsa daca lumea poate sa se lumineze īntr-un fel sau altul, ea trebuie sa fie īn genere deschisa. Atunci cīnd fiintarea-la-īndemīna intramundana devine accesibila preocuparii ghidate de privirea-ambientala, lumea este de fiecare data deja deschisa. Lumea este astfel ceva "īn care" Dasein-ul ca fiintare a fost de fiecare data deja, ea este acel ceva la care el nu poate decīt sa revina mereu, oricīt de mult s-ar fi īndepartat.

Potrivit interpretarii de pīna acum, faptul-de-a-fi-īn-lume īnseamna: contopirea (ne-tematica), īmplinita prin privirea-ambientala, cu trimiterile constitutive pentru calitatea-de-a-fi-la-īndemīna a ansamblului ustensilic. Felul īn care preocuparea este de fiecare data deja īsi are temeiul īntr-o familiaritate cu lumea. Īn aceasta familiaritate Dasein-ul se poate pierde īn fiintarea pe care o īntīlneste intramundan si poate fi acaparat de ea. Dar ce este de fapt acel ceva cu care Dasein-ul este familiar si de ce poate caracterul mundan al intramundanului sa ni se lumineze cīnd si cīnd? Cum trebuie īnteleasa mai īndeaproape totalitatea de trimiteri īn care se "misca" privirea-ambientala si ale carei posibile sparturi scot īn evidenta ipostaza de simpla-prezenta a fiintarii?

Pentru a raspunde la aceste īntrebari care au drept scop elaborarea fenomenului si a problemei mundaneitatii, este necesara o analiza mai concreta a structurilor īn ale caror corelatii īncearca sa patrunda īntrebarile puse.