Conceptul de fenomen

Conceptul de fenomen

Cuvîntul grec fainÒmenon, la care trimite termenul de "fenomen", deriva de la verbul fa.nesqai care înseamna: a se arata; de aceea, sensul lui fainÒmenon este: ceea ce se arata, ceea ce este 13113u2024n manifest; fa.nesqai însusi este forma medie a lui fa.nw - "a aduce la lumina zilei"; fa.nw apartine radicalului fa -, precum fîj, lumina, stralucirea, adica acel ceva în care ceva poate sa devina manifest, vizibil în el însusi. Trebuie de aceea sa stabilim ca semnificatia cuvîntului "fenomen" este: ceea-ce-se-arata-în-sine-însusi, ceea ce este manifest. FainÒmena, "fenomenele", sînt atunci totalitatea a ceea ce se afla în plina lumina a zilei sau care poate fi adus la lumina, ceea ce grecii identifica uneori pur si simplu cu t¦ nta (fiintarea). Ce-i drept, fiintarea poate sa se arate pornind de la ea însasi în diferite feluri, de fiecare data dupa modul de acces la ea. Exista chiar si posibilitatea ca fiintarea sa se arate drept ceea ce ea nu este în ea însasi. În aceasta aratare de sine, fiintarea [29] "arata ca si." O asemenea aratare de sine o numim fapt-de-a-avea-aparenta-a-ceva. Tot astfel si în greaca cuvîntul fainÒmenon, fenomen, are semnificatia de ceea-ce-arata-ca-si, "aparentul", "aparenta"; fainÒmenon gaqÒn trimite la un bun care arata ca si, însa care "în realitate" nu este drept ceea ce se da a fi. Pentru întelegerea mai adînca a conceptului de fenomen important este sa vedem cum anume ceea ce este numit în cele doua semnificatii ale lui fainÒmenon ("fenomen" ca ceea-ce-se-arata si "fenomen" ca aparenta) alcatuieste, potrivit structurii sale, un întreg. Numai în masura în care ceva în genere pretinde, potrivit sensului sau, sa se arate, în speta sa fie fenomen, poate el sa se arate ca ceva care el nu este, poate "doar sa arate ca si.". În semnificatia potrivit careia fainÒmenon înseamna "aparenta", semnificatia originara (fenomenul înteles ca "ceea ce este manifest") este deja inclusa ca fundament al ei. Atribuim, terminologic vorbind, termenul de "fenomen" semnificatiei pozitive si originare a lui fainÒmenon iar fenomenul îl distingem de aparenta ca modificare privativa a fenomenului. Însa ceea ce exprima cei doi termeni nu are în prima instanta nimic de-a face cu ceea ce se numeste în mod curent fenomen (Erscheinung) sau chiar "simpla aparitie".

Se vorbeste, de pilda, despre "fenomene patologice". Prin acestea se au în vedere evenimentele somatice care se arata si care, în aratarea lor de sine ca cele ce se arata, "indica" ceva care el însusi nu se arata. Survenirea unor asemenea evenimente, aratarea lor de sine, merge mîna în mîna cu prezenta unor tulburari care, ele însele, nu se arata. Acest fenomen (Erscheinung) ca aparitie (Erscheinung) "a ceva" nu semnifica deci cîtusi de putin: a se arata pe sine însusi, ci doar anuntarea a ceva care nu se arata prin ceva care se arata. Faptul-de-a-aparea (Erscheinen) este o ne-aratare-de-sine. Însa acest "ne-" nu trebuie cîtusi de putin sa fie identificat cu negatia privativa care determina structura aparentei (Schein). Ceea ce nu se arata în felul care este propriu lui ceea-ce-apare (das Erscheinende) nu poate niciodata nici sa para. Orice indiciu, prezentare, simptom si simbol a ceva are structura formala fundamentala a faptului-de-a-aparea (Erscheinen), chiar daca ele difera unele de altele.

Desi "faptul-de-a-aparea" nu este niciodata o aratare de sine în sensul de fenomen, totusi faptul-de-a-aparea este posibil numai pe temeiul unei aratari de sine a ceva. Însa aceasta aratare de sine care face posibil faptul-de-a-aparea nu este însusi faptul-de-a-aparea. Faptul-de-a-aparea este faptul-de-a-se-anunta prin ceva care se arata. Daca spunem atunci ca prin cuvîntul "aparitie" trimitem la ceva în care ceva apare fara ca el însusi sa fie o aparitie, conceptul de fenomen nu este prin aceasta delimitat, ci presupus, aceasta [30] presupozitie ramînînd însa acoperita, deoarece în determinarea aceasta de "aparitie" cuvîntul "a aparea" este utilizat în dublu sens. Acel ceva în care ceva "apare" înseamna acel ceva în care ceva se anunta, adica nu se arata; iar cînd spunem "fara ca el însusi sa-si faca «aparitia»", "aparitie" înseamna aratare de sine. Aceasta aratare de sine apartine însa în chip esential acelui "ceva în care" ceva se anunta. Fenomenele nu sînt asadar niciodata aparitii, pe cînd orice aparitie depinde de fenomene. Daca definim fenomenul cu ajutorul unui concept de "aparitie" care pe deasupra mai este si obscur, atunci totul este rasturnat cu capul în jos iar o "critica" a fenomenologiei, realizata pe asemenea baza, este neîndoielnic o întreprindere hazardata.

Cuvîntul "aparitie", la rîndul sau, poate sa aiba el însusi un dublu sens: pe de o parte faptul-de-a-aparea în sensul unei anuntari de sine ca ne-aratare de sine si, pe de alta parte, însusi acel ceva ce anunta (das Meldende selbst) care, în aratarea sa de sine, indica ceva care nu se arata. si, în sfîrsit, faptul-de-a-aparea poate fi folosit ca termen pentru adevaratul sens al fenomenului ca aratare de sine. Daca desemnam aceste trei lucruri distincte ca "aparitie", atunci confuzia este inevitabila.

Însa aceasta confuzie este sporita în chip esential si prin aceea ca "aparitie" mai poate avea si o alta semnificatie. Daca acel-ceva-ce-anunta - deci cel care, în aratarea sa de sine, indica ceea ce nu e manifest, este conceput ca ceva care survine în însusi ceea-ce-nu-e-manifest si care emana din el astfel încît ceea-ce-nu-este-manifest este gîndit ca ceva care prin esenta sa nu este niciodata manifest, atunci aparitie înseamna producere, în speta ceea ce este produs, însa ceva care nu constituie fiinta autentica a acelui ceva ce produce: aparitie în sensul de "simpla aparitie". Desigur, tocmai acel-ceva-ce-anunta si care este produs se arata el însusi în asa fel încît, ca emanatie a acelui ceva pe care el îl anunta, îl face pe acesta permanent sa ramîna învaluit în el însusi. Însa aceasta ne-aratare care învaluie nu este, nici ea, aparenta. Kant foloseste termenul aparitie (Erscheinung) în acest dublu sens. Aparitii sînt, potrivit lui, în primul rînd "obiectele intuitiei empirice", ceea ce se arata în aceasta intuitie. Acest ceva care se arata ("fenomen" în sensul autentic originar) este totodata "aparitie" ca emanatie anuntatoare a ceva care, aparînd, se ascunde.

În masura în care "aparitiei" - în semnificatia ei de anuntare de sine prin ceva care se arata - îi este constitutiv un fenomen (acesta putîndu-se însa transforma privativ în aparenta), aparitia la rîndul ei poate deveni simpla aparenta. Într-o anumita lumina cineva poate sa arate ca si cum ar avea obrajii rosii, iar aceasta roseata care se arata poate fi luata drept anunt [31] pentru prezenta febrei, care la rîndul ei indica o disfunctie în organism.

Fenomen - faptul-de-a-se-arata-în-sine-însusi - semnifica un mod privilegiat în care ceva poate fi întîlnit. Aparitie, dimpotriva, înseamna o relatie de trimitere, ea însasi de ordinul fiintarii, care survine în fiintarea însasi, în asa fel încît elementul care trimite (care anunta) nu-si poate satisface functia posibila decît daca se arata în el însusi, daca e "fenomen". Aparitie si aparenta sînt, ele însele, fundate în chipuri diferite în fenomen. Varietatea derutanta a "fenomenelor", care sînt desemnate prin termeni ca "fenomen", "aparenta", "aparitie", "simpla aparitie", nu poate fi limpezita decît daca de la bun început este înteles conceptul de fenomen: ceea-ce-se-arata-în-sine-însusi.

Daca surprindem conceptul de fenomen în felul acesta, ramînînd nedeterminat care anume fiintare este socotita fenomen si daca ramînînd în general deschis daca ceea-ce-se-arata este de fiecare data o fiintare sau un caracter pe care îl are fiinta unei fiintari, atunci nu facem decît sa obtinem conceptul formal de fenomen. Însa daca prin ceea ce se arata întelegem fiintarea care, asa-zîcînd, în sensul lui Kant, este accesibila prin intuitia empirica, atunci conceptul formal de fenomen va fi folosit cum trebuie. Utilizat astfel, fenomenul acopera semnificatia conceptului obisnuit de fenomen. Acest concept obisnuit nu este însa conceptul fenomenologic de fenomen. În orizontul problematicii kantiene, putem da o ilustrare a ceea ce este conceput fenomenologic prin fenomen lasînd la o parte alte diferente: ceea ce deja se arata în aparitii, precedînd si însotind de fiecare data fenomenul înteles în sensul obisnuit, poate, chiar daca se arata netematic, sa fie adus tematic la aratare de sine, iar tocmai acest ceva-care-se-arata-astfel-în-sine-însusi ("formele intuitiei") reprezinta fenomenele fenomenologiei. Caci în chip evident spatiul si timpul trebuie sa poata sa se arate astfel - ele trebuie sa poata deveni fenomene - în cazul în care Kant pretinde ca avanseaza un enunt transcendental întemeiat pe ceva real, atunci cînd spune ca spatiul este înlauntrul aprioric al unei ordini.

Însa daca a venit momentul sa întelegem în genere conceptul fenomenologic de fenomen, independent de cum anume ceea ce se arata poate fi determinat mai îndeaproape, atunci aceasta presupune inevitabil ca trebuie sa întelegem sensul conceptului formal de fenomen si sensul folosirii lui corecte într-o semnificatie obisnuita. - Înainte de a fixa pre-conceptul de fenomenologie, trebuie sa delimitam semnificatia lÒgoj-lui, pentru ca sa devina limpede în ce sens fenomenologia în general poate sa fie "stiinta despre" fenomene.