Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




Constiinta in calitatea ei de chemare a grijii

Filozofie


Constiinta în calitatea ei de chemare a grijii

Constiinta convoaca sinele Dasein-ului din pierderea acestuia în impersonalul "se". Sinele care a fost interpelat ramîne indeterminat si vid în privinta a ceea ce este el. În prima instanta si cel mai adesea, Dasein-ul se întelege pe sine si se expliciteaza pornind de la fiintarea de care el se preocupa. Or, tocmai acesta este lucrul pe care chemarea îl lasa în urma. si totusi sinele este atins, fara echivoc si negresit. Nu numai ca cel interpelat este vizat de chemare "fara sa se acorde vreo considerare persoanei", dar si cel ce cheama se mentine într-o indeterminare care iese în evidenta. Întrebat de nume, stare, origine sau reputatie, cel ce cheama nu numai ca refuza orice raspuns, dar el nu da - cu toate ca în chemarea lui el nu apare deghizat - nici cea mai mica posibilitate de a deveni familiar pentru o întelegere a Dasein-ului instalat în "mundan". Cel ce cheama în chemare - si aceasta tine de caracterul sau ca fenomen - îndeparteaza de la sine orice putinta de a deveni cunoscut. Este în [275] raspar cu felul lui de a fi de a se lasa considerat în vreun fel anume si de a se vorbi despre el. Nu putem spune ca indeterminarea care e specifica celui ce cheama si imposibilitatea determinarii lui nu înseamna nimic; ele sînt o trasatura distinctiva pozitiva a acestuia. Ele ne fac cunoscut ca cel care cheama se contopeste cu convocarea pe care ne-o adreseaza, ca el nu vrea sa fie ascultat decît ca atare, fara nici un comentariu în plus. Dar atunci nu este tocmai pe masura fenomenului ca întrebarea privitoare la identitatea celui ce cheama sa nu capete nici un raspuns? Desigur, daca avem în vedere ascul 828p155i tarea existentiela a chemarii factice a constiintei, dar nu si atunci cînd e vorba de analiza existentiala a facticitatii chemarii si a existentialitatii ascultarii.



Însa este în genere necesar sa punem în chip explicit întrebarea cine anume cheama? Raspunsul la ea nu este tot atît de clar pentru Dasein pe cît este si raspunsul la întrebarea: cine anume este interpelat prin chemare? În constiinta, Dasein-ul se cheama pe el însusi. În ascultarea factica a chemarii, cel care cheama poate sa fie mai mult sau mai putin înteles. Totusi, din punct de vedere ontologic, raspunsul ca Dasein-ul e deopotriva cel ce cheama si cel interpelat nu este defel suficient. Caci Dasein-ul, ca Dasein interpelat, nu este el oare altfel "prezent" decît ca atunci cînd cheama? Nu oare putintei celei mai proprii de a fi sine îi revine rolul celui ce cheama?

Chemarea tocmai ca nu este nici planuita, nici pregatita si nici împlinita cu buna stiinta de catre noi însine; niciodata nu se întîmpla asa. "Ceva" cheama - si acel "ceva" cheama împotriva asteptarilor noastre si în raspar cu vrerea noastra. Pe de alta parte, chemarea - nu e nici o îndoiala - nu vine de la altcineva care este cu mine în lume. Chemarea vine din mine si totusi de dincolo de mine.

Semnificatia acestui fenomen nu trebuie înteleasa gresit. Caci tot el a fost luat si ca punct de plecare pentru explicarea vocii constiintei ca o forta straina care ar patrunde în Dasein, dominîndu-l. Daca împingem explicitarea mai departe în aceasta directie, vom ajunge sa atribuim fortei astfel stabilite un posesor sau sa consideram forta aceasta însasi ca pe o persoana care se face cunoscuta (Dumnezeu). Alteori dimpotriva, se încearca respingerea acestei explicatii a celui ce cheama - în speta ca forta straina ce s-ar manifesta în Dasein - facîndu-se totodata încercarea de a abate explicarea constiintei în genere catre un sens "biologic". Amîndoua aceste explicatii trec mult prea repede peste fenomenul discutat aici. Acest mod de a proceda este facilitat gratie unei teze calauzitoare neexprimate si ontologic dogmatica: tot ceea ce este (si atunci si ceea ce se prezinta sub forma de chemare) trebuie sa fie ceva- simplu-prezent; iar ceea ce nu se lasa dovedit obiectiv ca simpla-prezenta nu este defel.

Confruntati cu o asemenea metodologie pripita, se cuvine nu numai sa fixam în chip ferm datul acesta fenomenal - faptul ca eu primesc chemarea ca venind din mine si totodata de dincolo de mine -, ci deopotriva sa schitam ontologic acest fenomen ca apartinînd Dasein-ului. [276] Constitutia existentiala a acestei fiintari este singura care poate sa ofere firul calauzitor pentru interpretarea felului de a fi al acelui "se" din expresia "se cheama".

Ne indica oare analiza de pîna acum a constitutiei de fiinta a Dasein-ului o cale pentru a face ontologic inteligibil felul de a fi al celui ce cheama si astfel, totodata, pe cel al chemarii? Faptul ca nu eu împlinesc chemarea si ca mai curînd "ceva" cheama nu ne îndreptateste sa-l cautam pe cel ce cheama printre fiintarile care nu sînt de ordinul Dasein-ului. Totusi, Dasein-ul exista întotdeauna factic. El nu se proiecteaza pe sine desprins fiind de orice reper, ci el este determinat prin starea de aruncare ca factum al fiintarii care el este. Fiind astfel determinat, el a fost de fiecare data deja remis existentei si ramîne constant astfel. Însa facticitatea Dasein-ului este în chip esential deosebita de factualitatea unei fiintari-simplu-prezente. Dasein-ul caracterizat prin existenta nu se întîlneste pe el însusi ca pe ceva-simplu-prezent în interiorul lumii. Însa starea de aruncare, pe de alta parte, nu este atasata Dasein-ului ca o caracteristica inaccesibila si, pentru existenta sa, lipsita de orice însemnatate. Aruncat fiind, el este aruncat în existenta. El exista ca o fiintare care "are de a fi" - asa cum este ea si cum poate ea sa fie.

De ce anume, la nivel factic, Dasein-ul este - lucrul acesta ne ramîne ascuns; dar faptul însusi ca el este - acesta este deschis, adica accesibil Dasein-ului. Starea de aruncare a fiintarii apartine starii de deschidere a locului-de-deschidere si se dezvaluie constant în situarea afectiva dintr-un moment sau altul. Aceasta îl aduce pe Dasein mai mult sau mai putin explicit si autentic fata în fata cu faptul "ca el este si, ca fiintarea care el este, el are de a fi la nivelul putintei sale de a fi". Însa cel mai adesea dispozitia afectiva închide starea de aruncare, facînd-o inaccesibila. Dasein-ul fuge din fata acesteia si se refugiaza în comoditatea pretinsei libertati a sinelui-impersonal. Fuga aceasta a fost caracterizata ca fuga din fata acelei stranietati care determina în mod fundamental faptul-de-a-fi-în-lume al Dasein-ului individualizat. Stranietatea se dezvaluie propriu-zis în situarea afectiva fundamentala care e angoasa si, fiind starea de deschidere cea mai elementara a Dasein-ului aruncat, ea aduce faptul-de-a-fi-în-lume al acestuia în fata nimicului lumii. Iar în fata acestui nimic, Dasein-ul se angoaseaza, fiind cuprins de angoasa pentru putinta sa de a fi cea mai proprie. Dar nu cumva Dasein-ul acesta, situat afectiv în strafundul stranietatii sale, este cel ce cheama prin chemarea constiintei?



Nimic nu pare sa contrazica acest lucru; în schimb, îl confirma toate acele fenomene pe care le-am scos în evidenta pîna acum pentru a caracteriza pe cel ce cheama si chemarea sa.

În termeni de "lume", cel ce cheama nu poate fi determinat prin nimic cînd e vorba de "cine"-le sau. El este Dasein-ul în stranietatea sa, faptul-de-a-fi-în-lume originar si aruncat, înteles ca neaflare-acasa, simplu fapt "ca el este", dezbracat de orice, în Nimicul lumii. [277] Cel ce cheama îi este nefamiliar sinelui-impersonal cotidian - el este precum o voce straina. Ce ar putea sa-i fie mai strain impersonalului "se", pierdut în "lumea" diversa a preocuparii, decît sinele care s-a individualizat prin stranietate, aruncat în Nimic? "Ceva" cheama si totusi nu e nimic de ascultat, pe care urechea - exersata sa asculte în afera preocuparii si mînata de curiozitate - sa-l poata percepe pentru a-l spune mai departe si pentru a-l comenta în spatiul public. Însa ce ar putea Dasein-ul sa relateze pornind de la stranietatea fiintei sale aruncate? Ce altceva îi ramîne lui în afara de propria-i putinta-de-a-fi, dezvaluita prin angoasa? Cum altfel ar putea el sa cheme daca nu sub forma convocarii catre aceasta putinta-de-a-fi, singura de care el este preocupat?

Chemarea nu relateaza nici un eveniment si de asemenea ea cheama fara ca vocea ei sa se faca auzita. Chemarea vorbeste în modul straniu al tacerii. si asta se întîmpla numai deoarece chemarea nu îl cheama pe cel interpelat catre flecareala publica a impersonalului "se", ci îl cheama înapoi din aceasta, catre discretia putintei sale de a fi, pe care o presupune existenta. Iar atunci cînd cel ce cheama îl întîlneste pe cel interpelat, în ce anume oare se întemeiaza siguranta cu care el cheama - siguranta lui rece, stranie si totusi nu de la sine înteleasa -, daca nu în faptul ca Dasein-ul, care s-a individualizat prin stranietatea sa, este pentru el însusi ceva ce nu poate fi confundat cu nimic? Ce anume suprima atît de radical posibilitatea ca Dasein-ul sa se înteleaga gresit pe sine si sa se cunoasca gresit, pornind de oriunde altundeva decît de la sine, daca nu singuratatea în care el a fost lasat în seama lui însusi?

Stranietatea este felul fundamental de a fi al faptului-de-a-fi-în-lume, chiar daca în viata de fiecare zi el ramîne acoperit. Dasein-ul însusi cheama - în calitatea sa de constiinta - din strafundul acestui fel de a fi. Acel "ceva ma cheama" este un discurs privilegiat al Dasein-ului. Chemarea a carei tonalitate a fost modulata de angoasa face cu putinta, ea mai înainte de orice, ca Dasein-ul sa se proiecteze pe sine catre putinta sa de a fi cea mai proprie. Chemarea constiintei, înteleasa existential, face cunoscut, ea abia, ceea ce mai înainte7 s-a limitat la o simpla afirmatie: stranietatea se tine pas cu pas pe urmele Dasein-ului si ea ameninta pierderea acestuia în uitarea de sine.

Propozitia potrivit careia "Dasein-ul este deopotriva cel ce cheama si cel interpelat prin chemare" si-a pierdut acum aparenta de goliciune formala si de de-la-sine-înteles. Constiinta ni se arata acum ca fiind o chemare a grijii: cel ce cheama este Dasein-ul, angoasîndu-se în starea de aruncare (faptul-de-a-fi-deja-în...) pentru putinta sa de a fi. Cel interpelat este tocmai acest Dasein, convocat catre putinta sa de a fi cea mai proprie (înaintea-lui-însusi...). Iar prin interpelarea lui, Dasein-ul este convocat spre a iesi din caderea în impersonalul "se" (faptul-de-a-fi-deja-în-preajma lumii preocuparii). Chemarea constiintei, ceea ce înseamna constiinta însasi, [278] îsi are posibilitatea ontologica în faptul ca Dasein-ul în strafundul fiintei sale este grija.

Astfel, nu este nevoie sa recurgem la alte forte decît cele ce rezida în Dasein; caci recursul la ele nu numai ca nu elucideaza stranietatea chemarii, ci mai degraba o anihileaza. În cele din urma, ratiunea acestor "explicatii" eronate ale constiintei nu rezida oare în faptul ca privirea noastra nu a batut îndeajuns de departe pentru a fixa continutul fenomenal al chemarii si ca, în mod tacit, Dasein-ului i s-a dat o determinare ontologica aleasa la întîmplare, care se dovedeste a fi în fapt o indeterminare? De ce sa recurgem la forte straine cîta vreme nu ne-am asigurat ca de la bun început analiza noastra nu a subevaluat fiinta Dasein-ului, cu alte cuvinte ca nu a postulat-o pe aceasta ca pe un subiect lipsit de orice relief, prevazut cu capacitate de cunoastere si survenind într-un chip sau altul?

si totusi, daca cel ce cheama - care, atunci cînd privim din punctul de vedere al lumii, este "nimeni" - este explicitat ca si cum ar fi o forta anumita, se lasa impresia ca am avea de-a face cu o recunoastere nepartinitoare a unui "dat obiectiv". Însa, considerate lucrurile cum trebuie, aceasta explicitare nu este altceva decît o fuga din fata constiintei, un subterfugiu al Dasein-ului la care el recurge pentru a se îndeparta pe furis de peretele subtire care, ca sa spunem astfel, desparte impersonalul "se" de stranietatea fiintei Dasein-ului. Aceasta explicitare a constiintei pretinde ca recunoaste în chemare o voce a carei obligativitate este "universala" si care nu este "doar subiectiva". Mai mult, aceasta constiinta "universala" este ridicata la rangul unei "constiinte a lumii" care, potrivit caracterului ei fenomenal, este "ceva impersonal" (es) si un "nimeni", si care totusi, desi e lipsit de orice determinare, este prezent si vorbeste în "subiectul" individual.



Însa aceasta "constiinta publica" - ce altceva este ea daca nu vocea impersonalului "se"? Daca Dasein-ul ajunge la inventarea suspecta a unei "constiinte a lumii", lucrul nu se petrece decît deoarece constiinta, în temeiul si în esenta ei, este de fiecare data a mea. si aceasta nu numai în sensul ca de fiecare data putinta-de-a-fi cea mai proprie este cea interpelata, ci deoarece chemarea vine din fiintarea care sînt de fiecare data eu însumi.

Prin interpretarea pe care noi o dam celui ce cheama si care tine seama nemijlocit de caracterul de fenomen al chemarii, "forta" constiintei nu este diminuata si facuta "pur subiectiva". Dimpotriva: de-abia în felul acesta sînt eliberate caracterul inexorabil si univocitatea chemarii. "Obiectivitatea" interpelarii nu-si poate obtine legitimitatea decît cu conditia ca interpretarea sa-i lase intacta "subiectivitatea" lui, care bineînteles îi refuza impersonalului "se" dominatia sa.

Totusi interpretarii constiintei în sensul de chemare a grijii i se va opune aceasta întrebare: mai poate oare o explicitare a constiintei care se îndeparteaza într-o asemenea masura de "experienta naturala" sa fie convingatoare? Cum poate avea constiinta rolul celui ce convoaca înspre putinta-de-a-fi cea mai proprie de vreme ce ea, în prima instanta si cel mai adesea, nu face decît sa admonesteze si sa avertizeze? Oare constiinta vorbeste într-un chip atît de nedeterminat si vid despre o putinta-de-a-fi prin excelenta proprie sau, dimpotriva, într-un chip determinat si concret, despre greselile si scaparile trecute sau despre cele care ne stau în fata? Interpelarea de care vorbim vine din constiinta "încarcata" sau din cea "împacata cu sine"? Poate constiinta în genere sa dea ceva pozitiv? Nu functioneaza ea mai degraba doar critic?

Îndreptatirea unor astfel de rezerve nu poate fi contestata. Avem totusi dreptul sa cerem ca, atunci cînd e vorba de o interpretare a constiintei, sa putem "cu totii" recunoaste în ea fenomenul aflat aici în discutie asa cum este el cunoscut în viata de zi cu zi. si totusi, a satisface aceasta cerinta nu înseamna, iarasi, sa recunosti ca întelegerea ontica obisnuita a constiintei este instanta suprema pentru o interpretare ontologica. Însa pe de alta parte rezervele de care am pomenit mai sus sînt premature cîta vreme analiza constiintei pe care ele o contesta nu si-a atins înca scopul. Pîna acum nu am facut decît sa încercam un singur lucru: sa reorientam constiinta ca fenomen al Dasein-ului catre constitutia ontologica a acestei fiintari. Ceea ce dealtminteri ne-a servit ca pregatire pentru sarcina de a face constiinta inteligibila ca o atestare - în Dasein-ul însusi - a putintei sale de a fi celei mai proprii.

Însa ceea ce constiinta atesta devine perfect determinat abia atunci cînd am delimitat cu o limpezime suficienta caracterul acelei ascultari care corespunde în chip genuin chemarii. Întelegerea autentica, aceea care "urmeaza" chemarea, nu este o simpla adaugire care vine sa se lipeasca la fenomenul constiintei, un proces care poate tot atît de bine sa survina sau nu. Numai pornind de la o întelegere a interpelarii si o data cu ea poate fi sesizata, în deplinatatea ei, constiinta, asa cum este ea traita. Daca de fiecare data cel ce cheama si cel interpelat sînt ei însisi în acelasi timp Dasein-ul propriu, atunci în orice nemaiascultare a chemarii, în orice gresita ascultare de sine rezida un anumit mod de a fi al Dasein-ului. O chemare care sa pluteasca desprinsa de orice, o chemare "lipsita de orice urmare" este, din punct de vedere existential, o pura fictiune. "Ca nimic nu apare ca urmare" înseamna, la nivelul Dasein-ului, ceva pozitiv.

Astfel, abia analiza întelegerii interpelarii poate sa conduca la discutarea explicita a ceea ce chemarea da de înteles. Însa abia o data cu precedenta caracterizare ontologica generala a constiintei este data posibilitatea de a [280] concepe existential acel "vinovat!" pe care îl striga constiinta. Toate experientele constiintei si toate explicitarile ei cad de acord asupra acestui lucru: "vocea" constiintei vorbeste pîna la urma despre "vina".



Cf. § 40, p. [189].




Document Info


Accesari: 1689
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2025 )