Constitutia fundamentala a istoricitatii

Constitutia fundamentala a istoricitatii

Dasein-ul are factic de fiecare data o "istorie a sa si el poate avea asa ceva deoarece fiinta acestei fiintari este constituita prin istoricitate. Se cuvine acum sa justificam aceasta teza, în intentia de a expune astfel problema ontologica a istoriei ca problema existentiala. Fiinta Dasein-ului a fost definita ca grija. Grija îsi are temeiul în temporalitate. Prin urmare, în cuprinsul acestei temporalitati trebuie cautata o survenire care determina existenta ca existenta istorica. Astfel, interpretarea istoricitatii Dasein-ului se dovedeste a fi în fond doar o elaborare mai concreta a temporalitatii. Temporalitatea am dezvaluit-o în prima instanta examinînd modul faptului-de-a-exista în chip autentic, pe care l-am caracterizat ca stare de hotarîre anticipatoare. În ce masura este implicata aici o survenire autentica a Dasein-ului?

Starea de hotarîre a fost determinata ca proiectare de sine - realizata în deplina discretie si dispusa sa înfrunte angoasa - catre propriul fapt-de-a-fi-vinovat.4 Autenticitatea ea si-o obtine ca stare de hotarîre anticipatoare. În ea, Dasein-ul se întelege pe sine în privinta putintei sale de a fi, în asa fel încît el ajunge sa aiba moartea sub ochi , pentru a-si asuma astfel în întregime, în starea ei de aruncare, fiintarea care este el însusi. A-ti asuma prin starea de hotarîre propriul loc-de-deschidere factic înseamna totodata a intra 717t198h , prin hotarîre, în situatie. [383] La ce anume se hotaraste Dasein-ul de fiecare data la nivel factic, acest lucru analiza existentiala nu-l poate în principiu discuta. Mai mult decît atît, cercetarea de fata nu poate avea în vedere nici proiectul existential de posibilitati factice ale existentei. Cu toate acestea, trebuie sa ne întrebam de unde anume îsi poate extrage în genere Dasein-ul posibilitatile catre care el se proiecteaza factic. Proiectarea de sine, prin pre-mergere, catre posibilitatea de nedepasit a existentei, catre moarte, nu ne garanteaza decît integralitatea si autenticitatea starii de hotarîre. Însa acele posibilitati ale existentei care se deschid la nivel factic nu pot fi totusi procurate din moarte. si aceasta cu atît mai mult cu cît pre-mergerea în posibilitate nu reprezinta o simpla speculatie asupra acesteia, ci, dimpotriva, o revenire la locul-de-deschidere factic. Ar trebui oare atunci ca asumarea starii de aruncare a sinelui în lumea sa sa deschida un orizont din care existenta sa-si smulga posibilitatile ei factice? Oare n-am spus, în afara de aceasta, ca Dasein-ul nu ajunge nicicînd în spatele starii sale de aruncare? Înainte de a decide mult prea grabiti daca Dasein-ul îsi extrage sau nu din starea de aruncare posibilitatile sale de existenta autentice, trebuie sa ne asiguram conceptul deplin al acestei determinatii fundamentale care este grija.

Aruncat fiind, Dasein-ul este, ce-i drept, remis lui însusi si putintei sale de a fi, însa aceasta totusi ca fapt-de-a-fi-în-lume. Aruncat fiind, el e dependent de o "lume" si exista factic laolalta cu ceilalti. În prima instanta si cel mai adesea, sinele este pierdut în impersonalul "se". El se întelege pe sine pornind de la acele posibilitati ale existentei care "sînt în circulatie" în clipa aceea la nivelul "mediu" de explicitare a Dasein-ului în spatiul public. De cele mai multe ori, datorita ambiguitatii, ele devin de nerecunoscut, si totusi ele ne sînt cunoscute. Întelegerea existentiela autentica se sustrage în atît de mica masura felului în care Dasein-ul este explicitat si care este raspîndit la un moment dat încît ea se hotaraste pentru posibilitatea pe care o alege pornind de fiecare data de la aceasta explicitare, întorcîndu-se împotriva ei si totusi fiind pîna la urma în favoarea ei.

Starea de hotarîre, cea în care Dasein-ul revine la el însusi, deschide posibilitatile factice dintr-un moment sau altul ale faptului-de-a-exista în chip autentic si face acest lucru pornind de la mostenirea pe care aceasta stare de hotarîre, fiind una aruncata, e nevoita sa si-o asume. Revenirea, în starea de hotarîre, la starea de aruncare implica o transmitere de posibilitati mostenite, chiar daca nu în chip necesar ca posibilitati mostenite. Daca orice "lucru cu care am fost daruiti" este ceva mostenit iar caracterul acestei "calitati înnascute" rezida în faptul ca ea face posibila existenta autentica, atunci se poate spune ca transmiterea unei mosteniri se constituie de fiecare data prin starea de hotarîre. [384] Cu cît Dasein-ul se hotaraste mai autentic, adica cu cît mai mult se întelege pe sine dincolo de orice ambiguitate pornind, în pre-mergerea sa în moarte, de la posibilitatea sa privilegiata cea mai proprie, cu atît mai lipsite de echivoc si mai putin întîmplatoare vor fi aflarea si alegerea posibilitatii existentei sale. Numai pre-mergerea în moarte înlatura orice posibilitate întîmplatoare si "provizorie". Numai faptul-de-a-fi-liber pentru moarte îi da Dasein-ului scopul care e al sau prin excelenta si face ca existenta sa se confrunte cu propria ei finitudine. Finitudinea existentei, o data surprinsa, smulge Dasein-ul din varietatea infinita de posibilitati imediate ce i se ofera, din confortul, superficialitatea si felul sau obisnuit de a se dezimplica, aducîndu-l în simplitatea destinului sau. Prin acest termen desemnam survenirea originara a Dasein-ului, cea care rezida în starea de hotarîre autentica si prin care Dasein-ul, liber pentru moartea sa, se transmite pe sine lui însusi sub forma unei posibilitati mostenite, însa cu toate acestea alese.

Daca Dasein-ul poate fi lovit de destin, acest lucru se întîmpla numai deoarece el este, în temeiul fiintei sale, destin, în sensul caracterizat mai sus. Existînd ca destin în starea de hotarîre prin care Dasein-ul se transmite pe sine, Dasein-ul ca fapt-de-a-fi-în-lume este deschis pentru tot ceea ce îi "iese în cale" sub forma întîmplarilor "fericite" sau a grozaviei nenorocirilor. Dar un destin nu se naste doar din întîlnirea fortuita a unor circumstante si evenimente. Cel nehotarît - chiar mai mult decît cel care a ales - este deopotriva victima acestor circumstante si totusi el nu va "avea" un destin.

Atunci cînd Dasein-ul, prin pre-mergere, face ca moartea sa-si manifeste puterea în el, atunci, liber fiind pentru aceasta moarte, el se întelege pe sine în puterea-covîrsitoare a libertatii sale finite, pentru ca, în aceasta libertate - care de fiecare data nu "este" decît prin faptul de a fi facut alegerea - sa îsi asume neputinta abandonarii sale lui însusi si sa aiba o imagine clara asupra a tot ceea ce s-ar putea întîmpla în situatia pe care el a deschis-o. Însa daca Dasein-ul, ca fapt-de-a-fi-în-lume si ca destin, exista, prin esenta lui, în faptul-de-a-fi-laolalta cu ceilalti, atunci survenirea sa este o survenire-laolalta-cu-ceilalti si se determina ca destin comunitar. Prin acest termen desemnam survenirea unei comunitati, a unui popor. Destinul comunitar nu se compune cîtusi de putin din destine izolate, tot asa cum faptul-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul nu poate fi conceput cîtusi de putin ca simpla coexistenta a mai multor subiecte7. Prin faptul-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul în aceeasi lume si prin starea de hotarîre în care au fost alese anumite posibilitati, destinele sînt deja dinainte ghidate. Abia prin comunicare si prin lupta forta destinului comunitar ajunge sa se elibereze. Destinul comunitar, care se împleteste cu destinul Dasein-ului în cuprinsul [385] fiecarei "generatii si laolalta cu ea, constituie survenirea deplina si autentica a Dasein-ului.

Destinul este aceasta putere-covîrsitoare - care e totodata neputinta - pregatita sa faca fata oricaror obstacole si prin care se manifesta proiectarea de sine - realizata în deplina discretie si dispusa sa înfrunte angoasa - catre propriul fapt-de-a-fi-vinovat. Fiind aceasta putere covîrsitoare, destinul reclama, drept conditie a sa de posibilitate, constitutia de fiinta a grijii, adica temporalitatea. Numai atunci cînd în fiinta unei fiintari coabiteaza la fel de originar moartea, vina, constiinta, libertatea si finitudinea, cum se întîmpla în cazul grijii, numai atunci aceasta fiintare poate exista în modul destinului, ceea ce înseamna ca numai atunci ea poate sa fie istorica în temeiul existentei sale.

Doar fiintarea care, în fiinta sa, este în chip esential orientata catre viitor, astfel încît, libera fiind pentru moartea sa, ea poate, o data ce s-a izbit de ea, sa se lase reproiectata catre locul sau factic de deschidere, cu alte cuvinte doar fiintarea care, orientata fiind catre viitor, este tot atît de originar una ce a fost în chip esential, doar o astfel de fiintare poate ca, transmitîndu-si ei însesi posibilitatea mostenita, sa îsi asume propria stare de aruncare si sa fie prezenta-în-clipa pentru "timpul sau . Doar temporalitatea autentica, care este totodata una finita, face posibil ceva precum destinul, adica istoricitatea autentica.

Nu e neaparat nevoie ca starea de hotarîre sa cunoasca în chip explicit provenienta posibilitatilor catre care ea se proiecteaza. Cu toate acestea, în temporalitatea Dasein-ului si numai în ea rezida posibilitatea ca putinta-de-a-fi existentiela catre care el se proiecteaza sa fie scoasa în chip explicit de sub dominatia întelegerii Dasein-ului, asa cum a fost acesta transmisa. Starea de hotarîre, cea prin care Dasein-ul revine la sine si prin care el se transmite, devine atunci reiterare a unei posibilitati mostenite a existentei. Reiterarea este transmitere explicita, adica este o revenire în posibilitatile Dasein-ului care a-fost-în-chip-esential-ca-loc-de-deschidere. Reiterarea autentica a unei posibilitati a existentei, a unei posibilitati ce tine de trecutul esential si prin care Dasein-ul îsi alege eroul sau*, se întemeiaza existential în starea de hotarîre anticipatoare; caci, prin ea, înainte de toate, este facuta acea alegere care ne face liberi pentru continuarea luptei si pentru fidelitatea fata de ceea ce poate fi reiterat. Transmiterea prin reiterarea ei a unei posibilitati ce a fost în chip esential nu deschide totusi Dasein-ul care a-fost-în-chip-esential-ca-loc-de-deschidere pentru a-l face real înca o data. Reiterarea posibilului nu este o reînviere a "ceea ce a trecut si nici o reconectare fortata a "prezentului [386] la "ceea ce a fost lasat în urma". Nascuta dintr-o proiectare de sine a Dasein-ului aflat în stare de hotarîre, reiterarea nu se lasa sedusa de "ceea ce a trecut", cautînd doar sa-l faca pe acesta sa revina asa cum a fost el cîndva real. Dimpotriva, reiterarea este raspunsul dat posibilitatii existentei care a-fost-în-chip-esential-ca-loc-de-deschidere, un raspuns inspirat din chiar aceasta posibilitate. Însa raspunsul acesta dat posibilitatii si pe care îl aduce cu sine hotarîrea, fiind unul prezent-în-clipa, este totodata revocarea a ceea ce, ca "trecut", îsi exercita influenta asupra zilei de azi. Reiterarea lui nu se abandoneaza pe sine trecutului si nici nu are ca scop vreun progres. si una si cealalta îi sînt indiferente existentei autentice aflate în clipa.

Reiterarea o vom desemna ca fiind un mod al starii de hotarîre, cea prin care Dasein-ul se transmite pe sine si prin care el exista în chip explicit ca destin. Însa daca destinul constituie istoricitatea originara a Dasein-ului, atunci istoria nu îsi are centrul sau de greutate esential nici în ceea ce a trecut, nici în prezentul zilei de azi sau în "conexiunea" acesteia cu ceea ce a trecut, ci în survenirea autentica a existentei, în acea survenire care ia nastere din viitorul Dasein-ului. Istoria, ca mod de a fi al Dasein-ului, este atît de esential înradacinata în viitor încît moartea, ca posibilitate a Dasein-ului, arunca înapoi, catre starea sa de aruncare factica, existenta aflata în pre-mergere si astfel ea e cea care confera trecutului esential preeminenta lui specifica în cuprinsul a ceea-ce-este-istoric. Fiinta autentica întru moarte, adica finitudinea temporalitatii, este temeiul ascuns al istoricitatii Dasein-ului. Dasein-ul nu devine istoric abia prin reiterare, ci, deoarece este istoric în virtutea temporalitatii sale, el poate, prin reiterare, sa se asume pe sine în istoria sa. Iar pentru asta nu-i nevoie de nici o istoriografie.

Dasein-ul se transmite pe sine, prin pre-mergere si aflîndu-se în starea de hotarîre, catre locul-de-deschidere care este clipa; aceasta transmitere de sine o numim destin. În el îsi afla totodata temeiul destinul comunitar, prin care întelegem survenirea Dasein-ului în faptul-de-a-fi-laolalta cu ceilalti. Destinul comunitar, care se împleteste cu destinul Dasein-ului, poate fi deschis în chip explicit prin reiterare, ca unul ce este strîns legat de mostenirea primita. Abia reiterarea face manifesta pentru Dasein propria sa istorie. Survenirea însasi, precum si starea de deschidere care îi apartine, în speta aproprierea acesteia, se întemeiaza existential în faptul ca Dasein-ul, fiind unul temporal, este deschis în mod ecstatic.

Ceea ce pîna în clipa de fata am caracterizat ca istoricitate - în deplina adecvare cu survenirea ce rezida în starea de hotarîre anticipatoare - va fi numit acum istoricitate autentica a Dasein-ului. Pornind de la fenomene precum transmiterea si reiterarea, care îsi au radacina în viitor, a devenit clar de ce survenirea istoriei autentice [387] îsi are centrul sau de greutate în trecutul esential. Cu atît mai enigmatic ramîne totusi pentru noi modul în care aceasta survenire, înteleasa ca destin, trebuie sa constituie întreg "ansamblul Dasein-ului de la nastere pîna la moartea sa. Cu ce poate ajuta recursul la starea de hotarîre pentru clarificarea acestui fapt? Oare hotarîrea, la rîndul ei, nu este ea de fiecare data, în suita ansamblului de trairi în întregul lui, doar o singura "traire" izolata? Nu cumva "ansamblul" survenirii autentice trebuie sa constea atunci într-o succesiune neîntrerupta a unor astfel de hotarîri? Care este motivul pentru care întrebarea privitoare la constituirea "ansamblului vietii" nu îsi afla un raspuns satisfacator? Nu cumva, pîna la urma, cercetarea noastra este prea grabita sa dea un raspuns, înainte de a fi verificat daca întrebarea pe care ea si-o pune este una legitima? Pe parcursul analiticii existentiale de pîna acum nimic nu a rezultat mai clar decît faptul ca ontologia Dasein-ului este mereu pîndita de ispita întelegerii obisnuite a fiintei. Aceasta ispita trebuie întîmpinata metodologic doar într-un singur fel, si anume prin urmarirea originii acestei întrebari privitoare la constituirea ansamblului Dasein-ului (chiar daca ea pare "de la sine înteleasa") si prin determinarea orizontului în care ea se misca.

Daca istoricitatea apartine fiintei Dasein-ului, atunci trebuie ca existenta neautentica sa fie si ea una istorica. Însa nu cumva tocmai istoricitatea neautentica a Dasein-ului a fost cea care a determinat orientarea întrebarii noastre privitoare la "ansamblul vietii", blocînd astfel accesul la istoricitatea autentica si la "ansamblul" ei specific? Oricum ar sta lucrurile, nu vom putea face o expunere completa a problemei ontologice a istoriei fara sa luam în considerare istoricitatea neautentica a Dasein-ului.