DESPRE PARICID IN FILOSOFIE

DESPRE PARICID ĪN FILOSOFIE

Mi se pare cu neputinta sa scrii o introducere īn gīndirea lui Jacques Derrida, pentru simplul motiv ca nu cred ca exista o "gīndire" Derrida, daca prin acest termen ar fi sa īntelegem un ansamblu de idei, ansamblu coerent īn care fiecare idee este dedusa dintr-o alta sau serveste la deducerea ei, ansamblu ce ar fi comandat de o idee centrala, la care ar fi de altfel reductibil. Daca e sa vorbim īn cazul lui de "gīndire", ar trebui sa avem īn vedere faptul ca termenul e ceea ce se numeste īn gramatica un infinitiv lung si ar trebui sa īntelegem prin el nu atīt un sistem de gīnduri, ci un dinamism, producerea de gīnduri, activitatea de gīndire. E tocmai sensul pe care īl voi da cuvīntului īn paginile care urmeaza. si cum cea mai buna cale de a cunoaste o producere, o activitate, este sa vezi cum are ea loc concret, textul de fata nu īsi propune o prezentare generala a "ideilor" lui Derrida din aceasta carte importanta pentru filosofia contemporana, ci o analiza atenta a unui segment al ei - celebra conferint 212c220c a despre Foucault - īn speranta ca-1 vom vedea pe Derrida gīndind. īn īncheiere voi face o scurta precizare privitoare la unul dintre cuvintele-cheie ale lui Derrida, cel de differance.

Doar politetea pare sa inspire prima pagina a textului conferintei pe care Jacques Derrida o consacra recent aparutei (la acea data) Folie et De'raison, Hiswire de la folie h l'āge classique, īn primavara lui 1963, la Colegiul de filosofie; dorind sa menajeze susceptibilitatea celui pe care-1 declara maestrul sau - caci ..a avut pe vremuri sansa de a-i fi fost student" - si avīnd īn vedere, afirma conferentiarul, ca interventia sa risca sa fie considerata o contestare a gīndirii lui Foucault. īnainte de a sparge gheata si de a aborda direct subiectul, ar fi ..īndulcit pilula" declarīnd ca se gaseste īn fata ..unei carti īn atītea privinte admirabile". ..carte puternica ca suflu si ca stil". O asemenea lectura a introducerii conferintei ar mai vorbi si de o īncercare de a crea complicitati si ar interpreta, de pilda, pasajul īn care se vorbeste dejgfcms ca pe o aluzie conjuncturala la Lacan, unul dintre profetii momentului. Plauzibila, caci pīna si filosofii īsi pun manusi cīnd īnjunghie pe cineva, si seducatoare, caci ne satisface gustul de cancanuri, lectura aceasta mi se pare. cu toate acestea, a fi alaturi de drumul cel bun. caci pare sa īnlature acel ceva ce comanda nu numai ansamblul conferintei lui Derrida. ci si ansamblul reflectiei sale. Acel ceva care ne-ar putea arata ce īnseamna a gīndi. Ce īnseamna a gīndi pentru Derrida. fireste.

Scriitura ti diferenta

Constiinta īncarcata a discipolului

Ce era pe cale de a face cu ocazia acestei conferinte, ce īndraznea sa faca, era, de īl credem pe cuvīnt, urmatorul lucru: īncepea nu atīt "sa se dispute, ci sa dialogheze cu maestrul sau, sau mai degraba sa profereze interminabilul si tacutul dialog ce facea din el un discipol". Iar proiectul īl intimida. Dar cum pot oare admiratia si recunostinta sa intimideze? Ce este un maestru si ce este un discipol? Ce e acel ceva din maestru care inspira teania. tulburare? Ce este acea voce "ce vorbeste īn discipol si īnaintea lui"'? si prin ce "a profera" este ceva mai putin agresiv decīt "a dialoga" si

"a se disputa"?

Daca īnteleg eu bine, un discipol este, īn mod fundamental, o gazda: j el gazduieste īn sine vocea, rasunatoare, a maestrului. Voce admirabila, caci e a unui maestru īntr-ale gīndirii, a unui gīnditor ce a devenit maestru īn arta de a gīndi si de a da de gīndit, īn arta de a pune probleme, de a le interoga, de a lansa ipoteze, de a identifica drumurile care nu duc nicaieri si pe cele care, dimpotriva, desi par a fi fundaturi, se dovedesc pīna la urma a fi cai regale, magistrale ale gīndirii. Vocea aceasta, suflul acesta puternic, īsi depune īn cel ce o gazduieste pretioasa īnvatatura si suscita īn el gīnduri. Gīnduri-ecou. gīnduri ce se nasc dupa si din gīndirea maestrului, gīnduri ce prelungesc gīndirea magistrala ori altele ce o contrazic. Sau doar par a o contrazice, caci degeaba va gasi discipolul gīnduri ce nu i-au fost suflate, degeaba va gasi argumente īn favoarea gīndirii magistrului, si uneori obiectii: de fiecare data constata - si constatarea aceasta īi da o constiinta īncarcata, o constiinta nefericita - ca maestrul 1-a precedat deja si ca ceea ce gīndeste, ceea ce spune, ceea ce profereaza sub cerul craniului sau, pentru a vorbi ca Baudelaire, nu e altceva decīt gīndirea magistrului, usor decalata. Magistrul nu e doar unmaestru īntr-ale gīndirii, un maestru ce da literalmente de gīndit. ci si un repetitor. īsi aduce discipolul īn situatia de a repeta gīndirea magistrala, iar acesta afla - sau crede a afla - ca e condamnat la repetitie. Oricum ar fi. el afla ca gīndirea sa nu e chiar a sa. ca e doar ecouī~alteia, q_gīndir£digliada. El afla ca, pentru el, a gīndi nu va fi niciodata decīt o re-gīndire a gīndirii magistrului.

Numai pentru el? Oare maestrul e cu adevarat un maestru? īsi extrage, oare. el gīndirea din sine īnsusi sau si el. la rīndu-i, nu face decīt sa

' Jacques Derrida. ..Cogito et histoire de la folie", L'e'criture et la difference, Seuil, "Points". p. 52: īn editia de fata, p. 54.

Despre paricid īn filosofie

regīndeasca gīndirea altuia, gīndirea celui care i-a fost lui, actualul magistru, maestru? Se prea poate ca actualul discipol sa nu stie īnca sau sa nu vrea sa creada ca, "precum adevarata viata", stapīnul gīndurilor sale, maestrul, adevaratul magistru e absenta

Daca aceasta ultima ipoteza e adevarata, īnseamna ca a_gīndj_consta_n^ a regjndi gīndirea celui ce te-a precedat, gīndirea celui ce s-a īnstapīnit īn si pe gīndirea ta si care. la rīndu-i. regīndeste gīndirea propriului sau magistru etc. Un interminabil decalc, un interminabil pseudodialog discipoli-maestri īn care ultimul venit, fiecare discipol care nu e īnca un magistru, caci n-a pus īnca stapīnire pe gīndurile altuia, crede ca cel a carui voce rasuna īnlauntrul sau este vocea, gīndirea ce se secreta ea īnsasi. Precum paianjenul ce-si secreta pīnza Ca vocea aceasta este cu adevarat originalul, un original pe care īl reflecta.

Doar daca la un moment dat discipolul nu īnceteaza, din cine stie ce motive, sa-si mai "ascunda"^ ca magistrul este el īnsusi discipol, ca īn spatele suflului sau puternic si al stilului sau energic gasesti, precum īn vorbirea oricarui discipol, ezitari, sovaieli. Doar daca la un moment dat discipolul nu īnceteaza sa-si mai "ascunda" ca nu exista voce originala si ca orice voce nu-i decīt reluarea, ezitanta, a alteia Doar daca la un moment dat discipolul nu īnceteaza sa-si mai "ascunda" ca vocea stapīnului gīndurilor sale este ea īnsasi oarecum sovaielnica si ca un adevarat discipol e obligat sa īnceapa si el sa vorbeasca, sa-si īmpleteasca ezitanta-i voce cu cea a maestrului si "sa sparga gheata" pentru a vorbi cu acesta, pentru a gīndi cu el. Nu ar fi vorba de stabilirea unui dialog si cu atīt mai putin de o disputa (dialog si disputa presupunīnd existenta unor pozitii diferite, opuse chiar), ci "pur si simplu" de a gīndi cu voce tare, de a profera, de a-ti spune, audibil, "gīndirea", gīndire care este aceea pe care magistral a pus-o īn tine si care. prin urmare, īi apartine, dar si aceea pe care a suscitat-o aici. īn ecou. ca prelungire si ca replica (īn toate sensurile acestui termen) si care. īntr-un fel. e tot a lui fara a īnceta de a fi a ta

"Trebuie, asadar, sa sparg gheata, sau mai degraba oglinda, reflexia, speculatia nesfīrsita a discipolului asupra magistrului sau. si sa īncep sa vorbesc."³ Sa urmarim aceasta vorbire īntrebīndu-ne cine vorbeste. Discipolul? Maestrul?

.....ii ne sait pas ou se cache encore que. comme la vraie vie. le

maītre est toujours absent" - ibid.

Ce avantaj ar avea. oare. daca si-ar ascunde acest lucru? ^J Ibid.

Scriitura si diferenta

Executia

Conferinta este o executie. īn sensul muzical al termenului, acela de interpretare; dar este executie si īntr-un sens calchiat pe cel juridic (cel din "executie silita", bunaoara), cel de a face efective o serie de dispozitii. Dispozitiile de gīndire ale lui Foucault, īn cazul nostru. Derrida o prezinta drept un comentariu^, drept un discurs, deci, care intra īn tiparul gīndirii celuilalt pentru a-i surprinde spiritul², intentia fundamentala ce-1 īnsufleteste, proiectul³. Un discurs ce se straduieste sa īntovaraseasca sau sa urmeze pe cīt de fidel cu putinta gīndirea pe care se muleaza, gīndirea pe care pune stapīnire si īn stapīnirea careia se afla. Derrida ar fi doar un tovaras de drum, cineva care nu ocupa primul plan, ci doar secundeaza, urmeaza pas cu pas gīndirea mentorului. In ce scop? Doar pentru placerea repetitiei ori poate din nevoia de a o face mai clara si mai de īnteles? Sau pentru a o termina, pentru a o sfīrsi si desavīrsi, īn ipoteza ca atunci cīnd s-a articulat pentru prima oara īn Folie ei Deraison a ramas īn ea ceva ce n-a fost gīndit pīna la capat? Ori deloc?

īnainte de a raspunde, sa vedem care este, dupa Derrida, intentia ce anima cartea. "Scriind^jsloria nebuniei, Foucault a vrut... sa scrie istoria nebuniei īnsesi. ...Adica dīndu-i cuvīntul. ...Plecīnd adica... de la propria ei instanta si nu īn limbajul ratiunii.'"* Foucault ar fi dorit, asadar, ca īn vorbele lui sa rasune īnsasi vocea nebuniei, iar el sa nu fie decīt receptacolul acestui "celalalt" al ratiunii, un "celalalt" īnvins pe vremuri de ratiune. S-ar fi dorit, asadar, locuit, bīntuit de nebunie. Gazda. Ar fi. dorit, asadar, ca discursul sau sa fie doar comentariul, tovarasul de dram al nebuniei, asa cum vocea lui Derrida vrea s-o īnsoteasca pe cea a magistrului. Sa nu fie decīt purtatorul ei de cuvīnt⁵.

Felul īn care Derrida reformuleaza proiectul lui Foucault - si o face cu mare fidelitate atīt fata de litera cīt si de spiritul maestrului, pe care-1 citeaza ("Histoire non de la psychiatrie, mais de la folie elle-meme. dans sa vivacite, avānt toute capture par le savoir") - deschide īn discursul autorului monumentalei cani un spatiu, spatiul ce separa acel ceva pe care a vrut sa-1 spuna de ceea ce a spus efectiv. si aici. īn acest spatiu, īn acest

Despre paricid īn filosofie

..Dans une premiere etape, nous pratiquerons le genre du commentaire, nous accompagnerons ou suivrons aussi fidelement qu'il nous sera possible l'intention de Foucault" - ibid., p. 55: ed. rom., p. 58.

..Comentariu" vine din latinescul mens, mentis, ..spirit".

Termenul apartine lui Derrida.

Ibid., p. 56; ed. rom., p. 58.

Ibid., p. 58;' ed. rom., p. 60.

interval īsi insinueaza Derrida propria sa voce, o voce brusc interogatoare, inchizitoriala chiar. Ce a vrut Foucault sa spuna e admirabil, afirma Derrida, "si e marele merit... al cartii", dar ..vointa aceasta de a evita ratiunea se exprima īn doua feluri greu de conciliat la prima vedere. Asta īnseamna ca se exprima īmpiedicat"'. De ce?

si īntrebarile se īnmultesc. Daca a face istoria nebuniei īnseamna sa dai cuvīntul acelei instante pīna acum tacute, "are tacerea o istorie?" "Nu e oare arheologia... o logica, adica un tot organizat, un proiect, o ordine, o fraza, o sintaxa, o «opera»?" "Care vor fi sursa si statutul limbajului acestei arheologii" si "care-i va fi responsabilitatea istorica"? etc. Nu voi relua toate īntrebarile pe care Derrida i le adreseaza lui Foucault, fiindca ce vreau sa pun eu īn lumina e mai curīnd sensul lor, si un demers.

Sensul lor general e ca nu poti intenta proces ratiunii din interiorul ratiunii. Or, daca acest sens, daca aceasta idee este firul director al īn­trebarilor lui Derrida, constiinta trebuie sa-i fie īncarcata, si nefericita, caci Foucault - asemeni oricarui autentic magistru - 1-a precedat deja si pe acest drum si a cīntarit deja dificultatile pe care le avea de īnfruntat vrīnd sa dea cuvīntul nebuniei. Iar Derrida, discip_ol,admiiatlv- -si- -respectuos» da numeroase citate īn "care ~H vedem īntr-adevar pe Foucault formulīnd dificultatile unei asemenea īntreprinderi, faptul ca perceptia pe care o are -pe care o avem - despre nebunie e si ea prizoniera temnicerului nebuniei si ca a vorbi nebunia īnseamna, ca vrei sau nu. sa risti sa o supui unei noi violente.

A formula dificultatea, spune Derrida, nu este īnsa acelasi lucru cu a o īnvinge. De altfel. Foucault o practica mai degraba decīt o formuleaza. Ca o practica o dovedeste faptul ca aceasta carte exista, iar existenta ei dovedeste ca ..miscarea de spunere a nebuniei e cu putinta (le mouvement de la parole au sujet de la folie est possible)"^. Dar chiar daca "e mai sensibil decīt oricine altul la acest tip de probleme", Foucault ..nu a acceptat sa le recunoasca un caracter de prealabil metodologic ori filosofic"³: aceasta recunoastere i-ar fi sterilizat si paralizat cercetarea, l-ar fi īmpiedicat, asadar, sa dea cuvīntul nebuniei si sa repare nedreptatea istorica ce i s-a facut Dar n-ar fi trebuit, totusi, sa o faca? īn interesul cercetarii sale? īn interesul nebuniei īnsesi?

Din clipa aceasta executia pe care o practica Derrida capata o noua dimensiune, dimensiune ce nu le anuleaza (ci doar li se adauga) pe cele deja mentionate, de interpretare (īn sensul muzical al termenului) si de realizare a dispozitiilor de gīndire ale lui FoucaulL Derrida īsi executa magistrul (asa cum un condamnat la moarte e executat). Sa citim cu multa atentie doua pagini din aceasta executie⁴, doua pagini din care voi cita foarte mult

Ibid., p. 56: ed. rom., p. 59. - Ibid., p. 61: ed. rom., p. 63.

Ibid.

Pp. 62-63: ed. rom., p. 64-65.

Scriitura si diferenta

"Puisque le silence dont on veut faire l'archeologie n'est pas un mutisme ou une non-parole originaire mais un silence survenu, une parole interloquee sur ordre, ii s'agit donc, a l'interieur d'un logos qui a precede la dechirure raison-folie, h l'interieur d'un logos laissant dialoguer en lui ce qu'on a appele plus tard raison et folie (deraison), ... d'acceder au point oīi le dialogue a ete rompu,... ā ce que Foucault appelle d'un mot tres fort la Decision." In īntreg acest pasaj, Derrida nu face decīt sa repete rationamentul lui Foucault, sa reia ceea ce acesta din urma spunea ca a vrut si a trebuit sa faca. Sa ne continuam lectura: "U semble ainsi que le projet de requerir la dissension premiere du logos soit un autre projet que celui de l'archeologie du silence et pose des problemes differents. II devrait s'agir cette fois d'exhumer le sol vierge et unitaire sur lequel a obscurement pris racine l'acte de decision qui lie et separe raison et folie. Raison et folie ā l'āge classique ont eu une racine commune, qui est un logos, ce fondement unitaire est beaucoup plus vieux que la periode medievale brillamment mais brievement evoquee par Foucault... II doit y avoir une unite fondatrice qui porte deja le libre echange du Moyen Āge, et cette unite est deja celle d'un logos, c'est-ā-dire d'une raison... Cest dans l'element de cette raison archai'que que la discession, la dissension vont survenir... Car ce logos qui est au commencement est non seulement le Meu commun de toute dissension mais aussi - ce n'est pas moins important - l'atmosphere meme dans laquelle se meut le langage de Foucault, dans lequel est en fait apparue, mais aussi est en droit designee et dessinee dans ses limites une histoire de la folie a l'āge classique. Cest donc ā la fois pour rendre compte de l'origine (ou de la possibilite) de la decision et de l'origine (ou de la possibilite) du recit, qu'il aurait peut-etre fallu commencer par reflechir ce logos originaire en lequel s'est jouee la violence de l'āge classique. ...Que l'enracinement de la decision dans son veritable sol historique ait ete laisse dans la penombre par Foucault, cela est genant..."

Daca, dupa cum spuneam, īn primul citat Derrida reia o idee fundamentala a lui Foucault, īn cel de al doilea, desi este deosebit de fidel spiritului studiului, se desparte de litera cartii "īn atītea privinte admirabile" pentru a formula ceea ce Foucault ar fi trebuit sa faca dar n-a facut, īnsasi logica proiectului cerea sa identifici solul istoric al marii Decizii, al decretului prin care ratiunea era separata de nebunie si care facea din prima temnicera celei din urma, caci nu numai nebunia, dar īnsasi ratiunea - ratiunea clasica - a rezultat din acest decret īnsasi logica proiectului cerea sa interogliezi aceasta ratiune de dinaintea ratiunii clasice si sa analizezi īn adīncime logosul grec de dinaintea "dialecticii linistitoare a lui Socrate", logos ,.ce nu avea contrariu": daca lucrurile stau īntr-adevar asa. daca dialectica socratica e linistitoare, īnseamna ca marea Decizie si ceea ce Foucault numeste ..le grand renfermement". īntemnitarea nebuniei īn "spitalele generale" pe care le inventeaza veacul al XVII-lea. au avut loc cu mult īnaintea veacului clasic si o buna parte a cartii lui Foucault este pur si simplu lipsita de obiect

Nu stiu daca Derrida are sau nu dreptate, dar īn demersul sau - si doar el ma intereseaza - exista īn acelasi timp. si paradoxal, o foarte mare

Despre paricid īn filosofie

apropiere dar si o foarte mare distanta fata de Foucault Apropiere fata de spiritul acestuia din urma: conferinta lui Derrida e locuita, bīntuita de ceea ce Foucault a vrut sa spuna. Derrida gazduieste aceasta vointa de a spune nebunia si vointa aceasta e cea care rasuna si rationeaza īn cuvintele lui. Distanta fata de litera discursului lui Foucault, discurs ce se īmpotmoleste īn contradictii, chiar daca stilul (si metaforele īn care se lasa auzit murmurul nebuniei) e seducator. Derrida īl ia ad litteram pe Foucault, se īnversuneaza asupra acestei litere pentru a-i da la iveala contradictiile, contrazicerile, pentru a face sa se iveasca ceea ce īncearca sa se exprime prin ele si īn ciuda lor. El duce la bun sfirsit, desavīrseste spiritul cartii lui Foucault si īn acelasi timp provoaca sfārsitul, moartea literei ei.

īncepīnd analiza ne īntrebam cine a vorbit la Colegiul de filosofie despre L'Histoire de la folie a lui Foucault: magistrul, discipolul? Nici unul, nici celalalt La prima vedere Derrida e cel care vorbeste, dar vocea care se lasa auzita e cea a lui Foucault; dar nu a lui Foucault cel care a scris cartea, cu suflul ei "atīt de puternic" - Derrida are dreptate īn aceasta privinta -, ci' "spiritul" lui Foucault, o "fantoma" a lui Foucault, cel care vrea sa faca nebunia sa vorbeasca si pe care Derrida pare sa-1 fi eliberat

Despre bīntuire¹

La īnceputul acestor pagini spuneam ca preambulul conferintei pare a fi ceva mai mult decīt o simpla strategie de captatio benevolentiae si ca ar trebui sa vedem īn el simptomul a ceea ce īnseamna pentru Derrida a gīndi. Sa revenim la aceasta idee. exploatīnd cīteva dintre afirmatiile ce termina conferinta

Pe de o parte, orice gīndire pare sa-si īnfiga radacinile īntr-o nebuneasca vointa de a spune (proiectul lui Foucault e nebunesc, afirma Derrida - si o face fara sa se joace cu cuvintele), o īnspaimīntatoare vointa de a spune hiperbola demonica ce-1 bīntuie pe gīnditor (..vouloir-dire-1'hyperbole-demo-nique"). vointa foarte carteziana īn esenta (īn masura īn care Descartes ,.a vrut sa fie cartezian"^). Pe de alta parte, cel ce gīndeste, filosoful, este. spune Derrida. "subiectul vorbitor prin excelenta"^: or, vorbirea, dupa cum am

Subtitlul face trimitere la ceea ce Spectres de Marx numeste o "hantologie". stiinta a spectrelor. a bīntuirii.

P. 95: ed. rom. p. 97.

P. 84: ed. rom. p. 85.

Scriitura si diferenta

vazut, este īntotdeauna "o ordine, o fraza, o sintaxa", p domesticire a fortei irepresibile si nebunesti ce te īmpinge sa vorbesti, o normalizare, o deforma­re, o desfigurare a acestei vointe de a spune. īntre vointa de vorbire si vorbirea propriu-zisa ar exista, asadar, o contradictie, chiar un razboi. Desigur, forta ce ne īmpinge sa vorbim si care bīntuie discursul se revolta īmpotriva structurilor deja date, īmpotriva ordinii pe care discursul īncearca sa o impuna; la rīndu-i, vorbirea organizeaza si se organizeaza, se ordoneaza si ordona, si astfel īncearca sa duca pīna la sfīrsit vointa de a spune, sa o realizeze, sa īi dea un sens, dar tocmai prin aceasta īi semneaza si sftrsitul, moartea/Ar exista, prin urmare, īn gīndire o ritmicitate, o temporalitate rezultata, pe"de o parte, din dorinta, violenta si nesabuita, de a spune un anume ceva, pe de alta parte, din criza īn care intra acest ceva īn momentul īn care cade īn limbaj, īn momentul īn care decade, caci este deformat, desfigurat, domesticit de structurile zicerii, īn trezirea īntru vorbire spiritul e doar spirit si īncearca sa se īncarneze; īn orice discurs realizat nu mai subzista decīt fantoma spiritului ce s-a trezit īntru vorbire. A gīndi pare sa fie, asadar, pentru Derrida aceasta intrare īn alternanta trezire īntru I decadere.

Conferinta lui Derrida nu este, asadar, īn perspectiva aceasta, o reglare de conturi cu cel pe care-1 numeste magistrul sau. Nu e vorba de o contestare a lui si nici de un paricid, ci, dimpotriva, de un efort de a elibera din cartea lui Foucault spiritul ce īncearca sa se spuna. Fantoma Deconstruirea filosofiei - a filosofiei lui Foucault aici, si a filosofiei īn general - ar fi - daca trebuie sa īntelegem prin decqnstructiexīncercarea "de a gīudi genealogia structurata a conceptelor īn modul cel mai fidel cu putinta" spre a "determina ceea ce istoria a putut sa ascunda sau sa interzica"* - un act de ferventa iubire.

Cīteva cuvinte acum despre conceptul de ^mmch si, pentru īnceput, sa ne aducem aminte de un joc ce se gasea prin magazinele noastre, Perspico. Pe un esichier patrat cu marginile usor ridicate erau dispuse 15 piese, tot patrate, cu latura de patru ori mai mica decīt latura suportului, divers colorate si numerotate de la 1 la 15. Arata cam asa:

Jacques Derrida. Positions, Minuit. 1972. p. 15.

Despre paricid īn filosofie

Jocul consta īn a deplasa piesele pentru a le dispune, prin succesive per­mutari, īn ordinea crescatoare a cifrelor, sa spunem, ca īn imaginea urmatoare:

Problema care se pune e urmatoarea: cīte piese are jocul? Doar cele cincisprezece mentionate? īn ciuda tentatiei de a raspunde afirmativ, īntr-atīt lucrul pare evident, trebuie sa spunem ca mai exista o a saispre­zecea piesa, cea care face cu putinta miscarea, dar care nu are substanta (si figureaza īn tabloul nostru drept un careu negru). Originea miscarii, acel ceva care face posibila o multime de configuratii pe esichierul nostru, dintre care cea de fata, este un vid.

Traditional, īn culturile ce s-au succedat īn Europa, se dadea drept origine a ceea ce este un ceva plin, o substanta: focul, aerul, Dumnezeu, omul etc. Raspuns "metafizic", decreteaza Heidegger. care vorbeste despre o "diferenta ontico-ontologica". īntreaga metafizica, dupa el, ar fi fost oarba la un lucru, si anume la faptul ca, atunci cīnd spui "ceva este", referentii celor doi termeni nu se afla pe acelasi plan: "ceva" trimite la o prezenta (un copac, o floare, un cal, un om etc), īn vreme ce al doilea termen desemneaza miscarea prin care ceva vine īn prezenta, este deci origine a prezentei, fara sa fie ea īnsasi prezenta.

Conceptul lui Derrida capata sens īn acest context Cuvīnt-valiza format din substanlivuWliffe'rence din familia verbului differer_v "a diferi, a se deosebi", si un posībīTsuBstantiv (care nu exista, dar ar putea exista) din familia verbului differer^, "a amīna", aceasta differance (cu a) este "ceea ce face cu putinta prezentarea fiintarii-prezente (l'e'tant-pre'sent)", este "originea" "ce nu se da niciodata la prezent" a ceea ce este, cu toate configuratiile lui posibile. Aceasta differance care "nu se prezinta nici­odata" (īsi amīna īn permanenta prezenta), "care se rezerva si nu se expune niciodata", lasa "urme" īn ceea ce este prezent si īldiferentiaza tot asa cum diferitele configuratii īn care se prezinta cele cincisprezece piese substan­tiale īn jocul nostru sīnt facute cu putinta <!e piesa neprezenta pe care. īn lipsa de ceva mai bun. am numit-o un ^,vid')

Radu TOMA