DESPRE PARICID IN FILOSOFIE

DESPRE PARICID ÎN FILOSOFIE

Mi se pare cu neputinta sa scrii o introducere în gîndirea lui Jacques Derrida, pentru simplul motiv ca nu cred ca exista o "gîndire" Derrida, daca prin acest termen ar fi sa întelegem un ansamblu de idei, ansamblu coerent în care fiecare idee este dedusa dintr-o alta sau serveste la deducerea ei, ansamblu ce ar fi comandat de o idee centrala, la care ar fi de altfel reductibil. Daca e sa vorbim în cazul lui de "gîndire", ar trebui sa avem în vedere faptul ca termenul e ceea ce se numeste în gramatica un infinitiv lung si ar trebui sa întelegem prin el nu atît un sistem de gînduri, ci un dinamism, producerea de gînduri, activitatea de gîndire. E tocmai sensul pe care îl voi da cuvîntului în paginile care urmeaza. si cum cea mai buna cale de a cunoaste o producere, o activitate, este sa vezi cum are ea loc concret, textul de fata nu îsi propune o prezentare generala a "ideilor" lui Derrida din aceasta carte importanta pentru filosofia contemporana, ci o analiza atenta a unui segment al ei - celebra conferint 212c220c a despre Foucault - în speranta ca-1 vom vedea pe Derrida gîndind. în încheiere voi face o scurta precizare privitoare la unul dintre cuvintele-cheie ale lui Derrida, cel de differance.

Doar politetea pare sa inspire prima pagina a textului conferintei pe care Jacques Derrida o consacra recent aparutei (la acea data) Folie et De'raison, Hiswire de la folie h l'âge classique, în primavara lui 1963, la Colegiul de filosofie; dorind sa menajeze susceptibilitatea celui pe care-1 declara maestrul sau - caci ..a avut pe vremuri sansa de a-i fi fost student" - si avînd în vedere, afirma conferentiarul, ca interventia sa risca sa fie considerata o contestare a gîndirii lui Foucault. înainte de a sparge gheata si de a aborda direct subiectul, ar fi ..îndulcit pilula" declarînd ca se gaseste în fata ..unei carti în atîtea privinte admirabile". ..carte puternica ca suflu si ca stil". O asemenea lectura a introducerii conferintei ar mai vorbi si de o încercare de a crea complicitati si ar interpreta, de pilda, pasajul în care se vorbeste dejgfcms ca pe o aluzie conjuncturala la Lacan, unul dintre profetii momentului. Plauzibila, caci pîna si filosofii îsi pun manusi cînd înjunghie pe cineva, si seducatoare, caci ne satisface gustul de cancanuri, lectura aceasta mi se pare. cu toate acestea, a fi alaturi de drumul cel bun. caci pare sa înlature acel ceva ce comanda nu numai ansamblul conferintei lui Derrida. ci si ansamblul reflectiei sale. Acel ceva care ne-ar putea arata ce înseamna a gîndi. Ce înseamna a gîndi pentru Derrida. fireste.

Scriitura ti diferenta

Constiinta încarcata a discipolului

Ce era pe cale de a face cu ocazia acestei conferinte, ce îndraznea sa faca, era, de îl credem pe cuvînt, urmatorul lucru: începea nu atît "sa se dispute, ci sa dialogheze cu maestrul sau, sau mai degraba sa profereze interminabilul si tacutul dialog ce facea din el un discipol". Iar proiectul îl intimida. Dar cum pot oare admiratia si recunostinta sa intimideze? Ce este un maestru si ce este un discipol? Ce e acel ceva din maestru care inspira teania. tulburare? Ce este acea voce "ce vorbeste în discipol si înaintea lui"'? si prin ce "a profera" este ceva mai putin agresiv decît "a dialoga" si

"a se disputa"?

Daca înteleg eu bine, un discipol este, în mod fundamental, o gazda: j el gazduieste în sine vocea, rasunatoare, a maestrului. Voce admirabila, caci e a unui maestru într-ale gîndirii, a unui gînditor ce a devenit maestru în arta de a gîndi si de a da de gîndit, în arta de a pune probleme, de a le interoga, de a lansa ipoteze, de a identifica drumurile care nu duc nicaieri si pe cele care, dimpotriva, desi par a fi fundaturi, se dovedesc pîna la urma a fi cai regale, magistrale ale gîndirii. Vocea aceasta, suflul acesta puternic, îsi depune în cel ce o gazduieste pretioasa învatatura si suscita în el gînduri. Gînduri-ecou. gînduri ce se nasc dupa si din gîndirea maestrului, gînduri ce prelungesc gîndirea magistrala ori altele ce o contrazic. Sau doar par a o contrazice, caci degeaba va gasi discipolul gînduri ce nu i-au fost suflate, degeaba va gasi argumente în favoarea gîndirii magistrului, si uneori obiectii: de fiecare data constata - si constatarea aceasta îi da o constiinta încarcata, o constiinta nefericita - ca maestrul 1-a precedat deja si ca ceea ce gîndeste, ceea ce spune, ceea ce profereaza sub cerul craniului sau, pentru a vorbi ca Baudelaire, nu e altceva decît gîndirea magistrului, usor decalata. Magistrul nu e doar unmaestru într-ale gîndirii, un maestru ce da literalmente de gîndit. ci si un repetitor. îsi aduce discipolul în situatia de a repeta gîndirea magistrala, iar acesta afla - sau crede a afla - ca e condamnat la repetitie. Oricum ar fi. el afla ca gîndirea sa nu e chiar a sa. ca e doar ecouî~alteia, q_gîndir£digliada. El afla ca, pentru el, a gîndi nu va fi niciodata decît o re-gîndire a gîndirii magistrului.

Numai pentru el? Oare maestrul e cu adevarat un maestru? îsi extrage, oare. el gîndirea din sine însusi sau si el. la rîndu-i, nu face decît sa

' Jacques Derrida. ..Cogito et histoire de la folie", L'e'criture et la difference, Seuil, "Points". p. 52: în editia de fata, p. 54.

Despre paricid în filosofie

regîndeasca gîndirea altuia, gîndirea celui care i-a fost lui, actualul magistru, maestru? Se prea poate ca actualul discipol sa nu stie înca sau sa nu vrea sa creada ca, "precum adevarata viata", stapînul gîndurilor sale, maestrul, adevaratul magistru e absenta

Daca aceasta ultima ipoteza e adevarata, înseamna ca a_gîndj_consta_n^ a regjndi gîndirea celui ce te-a precedat, gîndirea celui ce s-a înstapînit în si pe gîndirea ta si care. la rîndu-i. regîndeste gîndirea propriului sau magistru etc. Un interminabil decalc, un interminabil pseudodialog discipoli-maestri în care ultimul venit, fiecare discipol care nu e înca un magistru, caci n-a pus înca stapînire pe gîndurile altuia, crede ca cel a carui voce rasuna înlauntrul sau este vocea, gîndirea ce se secreta ea însasi. Precum paianjenul ce-si secreta pînza Ca vocea aceasta este cu adevarat originalul, un original pe care îl reflecta.

Doar daca la un moment dat discipolul nu înceteaza, din cine stie ce motive, sa-si mai "ascunda"^ ca magistrul este el însusi discipol, ca în spatele suflului sau puternic si al stilului sau energic gasesti, precum în vorbirea oricarui discipol, ezitari, sovaieli. Doar daca la un moment dat discipolul nu înceteaza sa-si mai "ascunda" ca nu exista voce originala si ca orice voce nu-i decît reluarea, ezitanta, a alteia Doar daca la un moment dat discipolul nu înceteaza sa-si mai "ascunda" ca vocea stapînului gîndurilor sale este ea însasi oarecum sovaielnica si ca un adevarat discipol e obligat sa înceapa si el sa vorbeasca, sa-si împleteasca ezitanta-i voce cu cea a maestrului si "sa sparga gheata" pentru a vorbi cu acesta, pentru a gîndi cu el. Nu ar fi vorba de stabilirea unui dialog si cu atît mai putin de o disputa (dialog si disputa presupunînd existenta unor pozitii diferite, opuse chiar), ci "pur si simplu" de a gîndi cu voce tare, de a profera, de a-ti spune, audibil, "gîndirea", gîndire care este aceea pe care magistral a pus-o în tine si care. prin urmare, îi apartine, dar si aceea pe care a suscitat-o aici. în ecou. ca prelungire si ca replica (în toate sensurile acestui termen) si care. într-un fel. e tot a lui fara a înceta de a fi a ta

"Trebuie, asadar, sa sparg gheata, sau mai degraba oglinda, reflexia, speculatia nesfîrsita a discipolului asupra magistrului sau. si sa încep sa vorbesc."³ Sa urmarim aceasta vorbire întrebîndu-ne cine vorbeste. Discipolul? Maestrul?

.....ii ne sait pas ou se cache encore que. comme la vraie vie. le

maître est toujours absent" - ibid.

Ce avantaj ar avea. oare. daca si-ar ascunde acest lucru? ^J Ibid.

Scriitura si diferenta

Executia

Conferinta este o executie. în sensul muzical al termenului, acela de interpretare; dar este executie si într-un sens calchiat pe cel juridic (cel din "executie silita", bunaoara), cel de a face efective o serie de dispozitii. Dispozitiile de gîndire ale lui Foucault, în cazul nostru. Derrida o prezinta drept un comentariu^, drept un discurs, deci, care intra în tiparul gîndirii celuilalt pentru a-i surprinde spiritul², intentia fundamentala ce-1 însufleteste, proiectul³. Un discurs ce se straduieste sa întovaraseasca sau sa urmeze pe cît de fidel cu putinta gîndirea pe care se muleaza, gîndirea pe care pune stapînire si în stapînirea careia se afla. Derrida ar fi doar un tovaras de drum, cineva care nu ocupa primul plan, ci doar secundeaza, urmeaza pas cu pas gîndirea mentorului. In ce scop? Doar pentru placerea repetitiei ori poate din nevoia de a o face mai clara si mai de înteles? Sau pentru a o termina, pentru a o sfîrsi si desavîrsi, în ipoteza ca atunci cînd s-a articulat pentru prima oara în Folie ei Deraison a ramas în ea ceva ce n-a fost gîndit pîna la capat? Ori deloc?

înainte de a raspunde, sa vedem care este, dupa Derrida, intentia ce anima cartea. "Scriind^jsloria nebuniei, Foucault a vrut... sa scrie istoria nebuniei însesi. ...Adica dîndu-i cuvîntul. ...Plecînd adica... de la propria ei instanta si nu în limbajul ratiunii.'"* Foucault ar fi dorit, asadar, ca în vorbele lui sa rasune însasi vocea nebuniei, iar el sa nu fie decît receptacolul acestui "celalalt" al ratiunii, un "celalalt" învins pe vremuri de ratiune. S-ar fi dorit, asadar, locuit, bîntuit de nebunie. Gazda. Ar fi. dorit, asadar, ca discursul sau sa fie doar comentariul, tovarasul de dram al nebuniei, asa cum vocea lui Derrida vrea s-o însoteasca pe cea a magistrului. Sa nu fie decît purtatorul ei de cuvînt⁵.

Felul în care Derrida reformuleaza proiectul lui Foucault - si o face cu mare fidelitate atît fata de litera cît si de spiritul maestrului, pe care-1 citeaza ("Histoire non de la psychiatrie, mais de la folie elle-meme. dans sa vivacite, avânt toute capture par le savoir") - deschide în discursul autorului monumentalei cani un spatiu, spatiul ce separa acel ceva pe care a vrut sa-1 spuna de ceea ce a spus efectiv. si aici. în acest spatiu, în acest

Despre paricid în filosofie

..Dans une premiere etape, nous pratiquerons le genre du commentaire, nous accompagnerons ou suivrons aussi fidelement qu'il nous sera possible l'intention de Foucault" - ibid., p. 55: ed. rom., p. 58.

..Comentariu" vine din latinescul mens, mentis, ..spirit".

Termenul apartine lui Derrida.

Ibid., p. 56; ed. rom., p. 58.

Ibid., p. 58;' ed. rom., p. 60.

interval îsi insinueaza Derrida propria sa voce, o voce brusc interogatoare, inchizitoriala chiar. Ce a vrut Foucault sa spuna e admirabil, afirma Derrida, "si e marele merit... al cartii", dar ..vointa aceasta de a evita ratiunea se exprima în doua feluri greu de conciliat la prima vedere. Asta înseamna ca se exprima împiedicat"'. De ce?

si întrebarile se înmultesc. Daca a face istoria nebuniei înseamna sa dai cuvîntul acelei instante pîna acum tacute, "are tacerea o istorie?" "Nu e oare arheologia... o logica, adica un tot organizat, un proiect, o ordine, o fraza, o sintaxa, o «opera»?" "Care vor fi sursa si statutul limbajului acestei arheologii" si "care-i va fi responsabilitatea istorica"? etc. Nu voi relua toate întrebarile pe care Derrida i le adreseaza lui Foucault, fiindca ce vreau sa pun eu în lumina e mai curînd sensul lor, si un demers.

Sensul lor general e ca nu poti intenta proces ratiunii din interiorul ratiunii. Or, daca acest sens, daca aceasta idee este firul director al în­trebarilor lui Derrida, constiinta trebuie sa-i fie încarcata, si nefericita, caci Foucault - asemeni oricarui autentic magistru - 1-a precedat deja si pe acest drum si a cîntarit deja dificultatile pe care le avea de înfruntat vrînd sa dea cuvîntul nebuniei. Iar Derrida, discip_ol,admiiatlv- -si- -respectuos» da numeroase citate în "care ~H vedem într-adevar pe Foucault formulînd dificultatile unei asemenea întreprinderi, faptul ca perceptia pe care o are -pe care o avem - despre nebunie e si ea prizoniera temnicerului nebuniei si ca a vorbi nebunia înseamna, ca vrei sau nu. sa risti sa o supui unei noi violente.

A formula dificultatea, spune Derrida, nu este însa acelasi lucru cu a o învinge. De altfel. Foucault o practica mai degraba decît o formuleaza. Ca o practica o dovedeste faptul ca aceasta carte exista, iar existenta ei dovedeste ca ..miscarea de spunere a nebuniei e cu putinta (le mouvement de la parole au sujet de la folie est possible)"^. Dar chiar daca "e mai sensibil decît oricine altul la acest tip de probleme", Foucault ..nu a acceptat sa le recunoasca un caracter de prealabil metodologic ori filosofic"³: aceasta recunoastere i-ar fi sterilizat si paralizat cercetarea, l-ar fi împiedicat, asadar, sa dea cuvîntul nebuniei si sa repare nedreptatea istorica ce i s-a facut Dar n-ar fi trebuit, totusi, sa o faca? în interesul cercetarii sale? în interesul nebuniei însesi?

Din clipa aceasta executia pe care o practica Derrida capata o noua dimensiune, dimensiune ce nu le anuleaza (ci doar li se adauga) pe cele deja mentionate, de interpretare (în sensul muzical al termenului) si de realizare a dispozitiilor de gîndire ale lui FoucaulL Derrida îsi executa magistrul (asa cum un condamnat la moarte e executat). Sa citim cu multa atentie doua pagini din aceasta executie⁴, doua pagini din care voi cita foarte mult

Ibid., p. 56: ed. rom., p. 59. - Ibid., p. 61: ed. rom., p. 63.

Ibid.

Pp. 62-63: ed. rom., p. 64-65.

Scriitura si diferenta

"Puisque le silence dont on veut faire l'archeologie n'est pas un mutisme ou une non-parole originaire mais un silence survenu, une parole interloquee sur ordre, ii s'agit donc, a l'interieur d'un logos qui a precede la dechirure raison-folie, h l'interieur d'un logos laissant dialoguer en lui ce qu'on a appele plus tard raison et folie (deraison), ... d'acceder au point oîi le dialogue a ete rompu,... â ce que Foucault appelle d'un mot tres fort la Decision." In întreg acest pasaj, Derrida nu face decît sa repete rationamentul lui Foucault, sa reia ceea ce acesta din urma spunea ca a vrut si a trebuit sa faca. Sa ne continuam lectura: "U semble ainsi que le projet de requerir la dissension premiere du logos soit un autre projet que celui de l'archeologie du silence et pose des problemes differents. II devrait s'agir cette fois d'exhumer le sol vierge et unitaire sur lequel a obscurement pris racine l'acte de decision qui lie et separe raison et folie. Raison et folie â l'âge classique ont eu une racine commune, qui est un logos, ce fondement unitaire est beaucoup plus vieux que la periode medievale brillamment mais brievement evoquee par Foucault... II doit y avoir une unite fondatrice qui porte deja le libre echange du Moyen Âge, et cette unite est deja celle d'un logos, c'est-â-dire d'une raison... Cest dans l'element de cette raison archai'que que la discession, la dissension vont survenir... Car ce logos qui est au commencement est non seulement le Meu commun de toute dissension mais aussi - ce n'est pas moins important - l'atmosphere meme dans laquelle se meut le langage de Foucault, dans lequel est en fait apparue, mais aussi est en droit designee et dessinee dans ses limites une histoire de la folie a l'âge classique. Cest donc â la fois pour rendre compte de l'origine (ou de la possibilite) de la decision et de l'origine (ou de la possibilite) du recit, qu'il aurait peut-etre fallu commencer par reflechir ce logos originaire en lequel s'est jouee la violence de l'âge classique. ...Que l'enracinement de la decision dans son veritable sol historique ait ete laisse dans la penombre par Foucault, cela est genant..."

Daca, dupa cum spuneam, în primul citat Derrida reia o idee fundamentala a lui Foucault, în cel de al doilea, desi este deosebit de fidel spiritului studiului, se desparte de litera cartii "în atîtea privinte admirabile" pentru a formula ceea ce Foucault ar fi trebuit sa faca dar n-a facut, însasi logica proiectului cerea sa identifici solul istoric al marii Decizii, al decretului prin care ratiunea era separata de nebunie si care facea din prima temnicera celei din urma, caci nu numai nebunia, dar însasi ratiunea - ratiunea clasica - a rezultat din acest decret însasi logica proiectului cerea sa interogliezi aceasta ratiune de dinaintea ratiunii clasice si sa analizezi în adîncime logosul grec de dinaintea "dialecticii linistitoare a lui Socrate", logos ,.ce nu avea contrariu": daca lucrurile stau într-adevar asa. daca dialectica socratica e linistitoare, înseamna ca marea Decizie si ceea ce Foucault numeste ..le grand renfermement". întemnitarea nebuniei în "spitalele generale" pe care le inventeaza veacul al XVII-lea. au avut loc cu mult înaintea veacului clasic si o buna parte a cartii lui Foucault este pur si simplu lipsita de obiect

Nu stiu daca Derrida are sau nu dreptate, dar în demersul sau - si doar el ma intereseaza - exista în acelasi timp. si paradoxal, o foarte mare

Despre paricid în filosofie

apropiere dar si o foarte mare distanta fata de Foucault Apropiere fata de spiritul acestuia din urma: conferinta lui Derrida e locuita, bîntuita de ceea ce Foucault a vrut sa spuna. Derrida gazduieste aceasta vointa de a spune nebunia si vointa aceasta e cea care rasuna si rationeaza în cuvintele lui. Distanta fata de litera discursului lui Foucault, discurs ce se împotmoleste în contradictii, chiar daca stilul (si metaforele în care se lasa auzit murmurul nebuniei) e seducator. Derrida îl ia ad litteram pe Foucault, se înversuneaza asupra acestei litere pentru a-i da la iveala contradictiile, contrazicerile, pentru a face sa se iveasca ceea ce încearca sa se exprime prin ele si în ciuda lor. El duce la bun sfirsit, desavîrseste spiritul cartii lui Foucault si în acelasi timp provoaca sfârsitul, moartea literei ei.

începînd analiza ne întrebam cine a vorbit la Colegiul de filosofie despre L'Histoire de la folie a lui Foucault: magistrul, discipolul? Nici unul, nici celalalt La prima vedere Derrida e cel care vorbeste, dar vocea care se lasa auzita e cea a lui Foucault; dar nu a lui Foucault cel care a scris cartea, cu suflul ei "atît de puternic" - Derrida are dreptate în aceasta privinta -, ci' "spiritul" lui Foucault, o "fantoma" a lui Foucault, cel care vrea sa faca nebunia sa vorbeasca si pe care Derrida pare sa-1 fi eliberat

Despre bîntuire¹

La începutul acestor pagini spuneam ca preambulul conferintei pare a fi ceva mai mult decît o simpla strategie de captatio benevolentiae si ca ar trebui sa vedem în el simptomul a ceea ce înseamna pentru Derrida a gîndi. Sa revenim la aceasta idee. exploatînd cîteva dintre afirmatiile ce termina conferinta

Pe de o parte, orice gîndire pare sa-si înfiga radacinile într-o nebuneasca vointa de a spune (proiectul lui Foucault e nebunesc, afirma Derrida - si o face fara sa se joace cu cuvintele), o înspaimîntatoare vointa de a spune hiperbola demonica ce-1 bîntuie pe gînditor (..vouloir-dire-1'hyperbole-demo-nique"). vointa foarte carteziana în esenta (în masura în care Descartes ,.a vrut sa fie cartezian"^). Pe de alta parte, cel ce gîndeste, filosoful, este. spune Derrida. "subiectul vorbitor prin excelenta"^: or, vorbirea, dupa cum am

Subtitlul face trimitere la ceea ce Spectres de Marx numeste o "hantologie". stiinta a spectrelor. a bîntuirii.

P. 95: ed. rom. p. 97.

P. 84: ed. rom. p. 85.

Scriitura si diferenta

vazut, este întotdeauna "o ordine, o fraza, o sintaxa", p domesticire a fortei irepresibile si nebunesti ce te împinge sa vorbesti, o normalizare, o deforma­re, o desfigurare a acestei vointe de a spune. între vointa de vorbire si vorbirea propriu-zisa ar exista, asadar, o contradictie, chiar un razboi. Desigur, forta ce ne împinge sa vorbim si care bîntuie discursul se revolta împotriva structurilor deja date, împotriva ordinii pe care discursul încearca sa o impuna; la rîndu-i, vorbirea organizeaza si se organizeaza, se ordoneaza si ordona, si astfel încearca sa duca pîna la sfîrsit vointa de a spune, sa o realizeze, sa îi dea un sens, dar tocmai prin aceasta îi semneaza si sftrsitul, moartea/Ar exista, prin urmare, în gîndire o ritmicitate, o temporalitate rezultata, pe"de o parte, din dorinta, violenta si nesabuita, de a spune un anume ceva, pe de alta parte, din criza în care intra acest ceva în momentul în care cade în limbaj, în momentul în care decade, caci este deformat, desfigurat, domesticit de structurile zicerii, în trezirea întru vorbire spiritul e doar spirit si încearca sa se încarneze; în orice discurs realizat nu mai subzista decît fantoma spiritului ce s-a trezit întru vorbire. A gîndi pare sa fie, asadar, pentru Derrida aceasta intrare în alternanta trezire întru I decadere.

Conferinta lui Derrida nu este, asadar, în perspectiva aceasta, o reglare de conturi cu cel pe care-1 numeste magistrul sau. Nu e vorba de o contestare a lui si nici de un paricid, ci, dimpotriva, de un efort de a elibera din cartea lui Foucault spiritul ce încearca sa se spuna. Fantoma Deconstruirea filosofiei - a filosofiei lui Foucault aici, si a filosofiei în general - ar fi - daca trebuie sa întelegem prin decqnstructiexîncercarea "de a gîudi genealogia structurata a conceptelor în modul cel mai fidel cu putinta" spre a "determina ceea ce istoria a putut sa ascunda sau sa interzica"* - un act de ferventa iubire.

Cîteva cuvinte acum despre conceptul de ^mmch si, pentru început, sa ne aducem aminte de un joc ce se gasea prin magazinele noastre, Perspico. Pe un esichier patrat cu marginile usor ridicate erau dispuse 15 piese, tot patrate, cu latura de patru ori mai mica decît latura suportului, divers colorate si numerotate de la 1 la 15. Arata cam asa:

Jacques Derrida. Positions, Minuit. 1972. p. 15.

Despre paricid în filosofie

Jocul consta în a deplasa piesele pentru a le dispune, prin succesive per­mutari, în ordinea crescatoare a cifrelor, sa spunem, ca în imaginea urmatoare:

Problema care se pune e urmatoarea: cîte piese are jocul? Doar cele cincisprezece mentionate? în ciuda tentatiei de a raspunde afirmativ, într-atît lucrul pare evident, trebuie sa spunem ca mai exista o a saispre­zecea piesa, cea care face cu putinta miscarea, dar care nu are substanta (si figureaza în tabloul nostru drept un careu negru). Originea miscarii, acel ceva care face posibila o multime de configuratii pe esichierul nostru, dintre care cea de fata, este un vid.

Traditional, în culturile ce s-au succedat în Europa, se dadea drept origine a ceea ce este un ceva plin, o substanta: focul, aerul, Dumnezeu, omul etc. Raspuns "metafizic", decreteaza Heidegger. care vorbeste despre o "diferenta ontico-ontologica". întreaga metafizica, dupa el, ar fi fost oarba la un lucru, si anume la faptul ca, atunci cînd spui "ceva este", referentii celor doi termeni nu se afla pe acelasi plan: "ceva" trimite la o prezenta (un copac, o floare, un cal, un om etc), în vreme ce al doilea termen desemneaza miscarea prin care ceva vine în prezenta, este deci origine a prezentei, fara sa fie ea însasi prezenta.

Conceptul lui Derrida capata sens în acest context Cuvînt-valiza format din substanlivuWliffe'rence din familia verbului differer_v "a diferi, a se deosebi", si un posîbîTsuBstantiv (care nu exista, dar ar putea exista) din familia verbului differer^, "a amîna", aceasta differance (cu a) este "ceea ce face cu putinta prezentarea fiintarii-prezente (l'e'tant-pre'sent)", este "originea" "ce nu se da niciodata la prezent" a ceea ce este, cu toate configuratiile lui posibile. Aceasta differance care "nu se prezinta nici­odata" (îsi amîna în permanenta prezenta), "care se rezerva si nu se expune niciodata", lasa "urme" în ceea ce este prezent si îldiferentiaza tot asa cum diferitele configuratii în care se prezinta cele cincisprezece piese substan­tiale în jocul nostru sînt facute cu putinta <!e piesa neprezenta pe care. în lipsa de ceva mai bun. am numit-o un ^,vid')

Radu TOMA