ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
DESPRE PERSONAJE
Euthydemos. Deoarece datele pe care le avem despre el provin în exclusivitate din dialogul lui Platon, parte din comentatori (de pilda SCHLEIERMACHER, 1805, II/l, 402 ; NATORP, 1903, 117; 120 si 1907, 1504; HOTTERMANN, 1909, 92; RAEDER, 1920, 139) si-au pus într 18318f514s ebarea daca nu avem de-a face mai degraba cu o masca literara decît cu un personaj istoric. WILAMOWITZ (1920, II, 155) este primul care a presupus existenta unei carti de sofisme euthydemice din care Platon si-ar fi extras majoritatea paralogismelor existente în dialog (,,... an der Existenz des Buches zu zweifeln ist einfach frivol"). PRAECHTER (1923, 124) procedeaza la fel, pornind de la cele doua locuri în care Aristotel îl citeaza pe Euthydemos (cu vorbele 8<m 8i touto Eu6uS^(iou \6yoq) ca reprezentant tipic al paralogismului: Respingerile sofistice, 20, 177 b 12 si Retorica, 1401 a 24. Praechter presupune si el existenta
LĂMURIRI PRELIMINARE LA EUTHYDEMOS
unei carti de sofisme al carei autor a fost Euthydemos si pe care Aristotel a avut-o în fata, a folosit-o si a citat-o. în virtutea acestei situatii, SPRAGUE (1965, IX) si KEULEN (1971, 8) conchid ca astazi nu mai avem nici un motiv sa ne îndoim de existenta istorica a lui Euthydemos, considerîndu-1 o simpla figura scenica produsa de fantezia lui Platon.
Chiar daca Euthydemos si cartea sa au existat, nu este mai putin adevarat ca Platon a asimilat în personajul sau trasaturile unui comportament spiritual tipic pentru frivolitatea "dialecticii" practicate în scolile micilor socratici (cf. NATORP, 1903, 117; APEI/T, 1920, 93; FIELD, 1967, 158-174), dorind sa realizeze, pe o cale sincretica, termenul global caruia sa îi opuna virtutile adevaratei dialectici socratice. Critica filologica a indicat provenienta antistenica a unor sofisme din dialogul lui Platon si deja WILAMOWITZ (1920, II, 155) vorbea despre varietatea surselor
care stau la baza acelor Vexierfragen si Trugschliissen pe care le aflam puse în gura Euthydem-ului lui Platou.
Ca ne aflam în fata unui personaj care este în buna masura rodul unei proiectii artistice, ne-o arata si atributele pe care Platon le anexeaza lui Euthydemos prin contaminare; ca si fratele sau Dio-nysodoros, Euthydemos detine în dialogul acesta toata gama tehnicilor de lupta, de la pancration si lupta hoplita, pîna la disputa juridica si eristica. Daca stim despre Dionysodoros ca era profesor de "strategie" (de la Xenofon, Memorat., III, 1, 1), pentru Euthydemos acest lucru este postulat, dincolo de adevarul istoric, din mperative metaforice subordonate telului ideologic amintit (vezi în special 271 c-272 b). Platon are nevoie sa aseze paideia eristica - deprinderea unei tehnici verbale de lupta în vederea umilirii adversarului - în contextul tuturor tehnicilor posibile de confruntare. Cu alte cuvinte, nu întîmplator, cei doi frati, maestri de pugilat si duel armat, profeseaza în domeniul spiritului o suita de tehnici invariabile, aplicabile în orice situatie, exact ca o figura sau o schema de lupta : Euthydemos si Dionysodoros devin paradigma prelungirii în spirit a unei maniere de înfruntare non-spiri-tuale. Fata de nobletea dialecticii socratice, care îl face pe coulo-cutor partas la un demers heuristic, Euthydemos, practicant al eristicii, ramîne la Platon un hoplit al spiritului.
Ca aici sîntem mult mai aproape de ridiculizarea deliberata proprie unei sarje comice decît de un adevar istoric, este iarasi
GABRIEL LIICEANU
clar. Platon a procedat asa si îii cazul dialogurilor Hippias (vezi volumul II al editiei românesti), facînd un laudaros stupid din cineva despre care noi stim ca era un învatat al vremii. Ca si în cazul lui Hippias, WILAMOWITZ (ibid.) atrage si aici atentia ca marimea istorica a personajului era pesemne alta decît aceea, de simplu fanfaron, pe care i-o acorda Platon. Referirile explicite pe care Aristotel le face la Euthydemos ar fi altminteri nejustificate.
La Euthydemos, Platon se refera si în Cratylos (386 d) si, dupa cum observa APEI/T (1918, 93), o face într-o maniera care nu lasa nici o îndoiala în privinta realitatii sale istorice. Personajul cu acelasi nume pe care îl pomeneste Xenofon (Memorab., I, 2, 29) ca iubit al lui Critias nu are însa pesemne nici o legatura cu Euthydemos al lui Platon (cf. NATORP, 1907, 1504).
Dionysodoros. Ca personaj istoric ne este cunoscut din Xenofon (Memorab., III, 1, 1), care aminteste o vizita a lui Dionysodoros la Atena, prezentîndu-1 ca profesor de "strategie". Asa cum lui Euthydemos, Platon îi împrumuta abilitatile tehnice proprii lui Dionysodoros, acestuia el îi atribuie la rîndu-i abilitatile eristice proprii sofistului Euthydemos. Platon creeaza astfel o pereche uniforma, actionînd ca o echipa bine rodata, în care conducerea o are mai tînarul Euthydemos (cf. MERIDIER, 1964, 116).
PRIEDLĂNDER (1964, II, 168) a încercat o explicatie a faptului ca figura eristicului apare în dialog sub forma unei perechi. Dincolo de un calcul artistic, Platon ar fi vrut sa sublinieze aici distanta existenta între adevaratul maestru care, asemenea adevarului, nu poate fi decît unu, si acesti scamatori ai spiritului, ale caror trucuri reusesc mai bine în doi. Desi mai vîrstnic (cf. 283 a), Dionysodoros apare deci ca un asistent calificat al fratelui sau. Caci Euthydemos este cel care deschide primul atacul, nu se pierde niciodata cu firea, îsi admonesteaza fratele cînd acesta greseste (287 a) sau îl întîmpina cu grosolanie pe Socrate (287 b si 295 c).
Cît priveste datele pe care ni le ofera dialogul lui Platon despre cei doi eristici; cu sofistii ,,clasici", din prima generatie (Prota-goras, Gorgias, Prodicos, Hippias), ei au în comun patru lucruri: peregrinajul (originari din Chios, trec apoi în Thurioi si de aici îu Atica; cf. 271 c), de care e strîns legata exhibarea unor abilitati multiple: pretentia de a-i învata pe altii virtutea (âpsT-îjv Ticepa-Souvat; 273 d) ; perceperea unui onorar ((j.io96;) în schimbul
LĂMURIRI PRELIMINARE LA EUTHYDEMOS
învataturii lor (272 a) ; în sfîrsit, pretentia de a fi "atoatestiutori" (-aaooooi; 271 c).
Cei doi sofisti par sa aiba o vîrsta înaintata, apropiata de aceea a lui Socrate, lucru care reiese atît din spusa lui Socrate (272 b), cît si din remarca lui Ctesippos privitoare la numarul dintilor lor (294 c). Lui Socrate, ei îi sînt cunoscuti din vizita pe care o facusera la Atena prima data, în urma cu cîtiva ani, cînd nu practicau înca eristica, ci doar predarea tehnicilor de lupta fizica si juridica
(cf. 273 c si d).
Cleinias. Este un adolescent ([isipâv.iov, 271 b ; veavtozoc, 275 a) a partinind unei familii de vaza din aristocratia ateniana. Tatal sau, Axiochos (fiu al batrînului Alcibiade) era frate cu tatal faimosului Alcibiade, asa încît Cleinias si Alcibiade cel tînar erau veri primari (275 b). în dialogul lui Platon, Cleinias este discipolul potential, cel care trebuie cucerit pentru un sistem de educatie sau altul. El are deja deprinderea conversatiei dialectice (purtata deci sub forma de întrebari si raspunsuri; cf. 275 c), si cum stilul eristicii si cel al dialecticii socratice au în comun acest element formal, Cleinias devine în dialog prilejul unei demonstratii si mediul ideal de confruntare a virtutilor acestor doua sisteme paideice. în galeria personajelor platoniciene, Cleinias este înrudit cu toate figurile de tineri (fie ca e vorba de Lysis, Charmides sau Hippocrates) carora Socrate, spre deosebire de admiratorii lor, vrea sa le vada si sufletul, nu doar trupul, frumos. Caci aici, ca si în dialogurile amintite, este vorba despre sufletul unui tînar si mai ales, ca în cazul lui Hippocrates în Protagoras, despre unul care trebuie cucerit prin lupta dintre adevaratele principii ale educatiei si cele false (cf. FRIEDLANDER, 1964, II, 166-7).
Personajul cu numele de Cleinias care este mentionat în Protagoras (320 a) nu este cel de aici, ci fratele mai mic al lui Alcibiade.
Ctesippos. Adolescent ca si Cleinias (veaviaxoc; 273 a), este figura principala din grupul de admiratori ai acestuia. Apare si în dialogul Lysis (203 a), unde ni se spune ca este varul lui Mene-xenos (206 d). Dinamic si îndraznet, contrastînd evident cu timidul Cleinias, se aprinde usor si, provocat, ajunge la tonul grob si replica brutala. S-a observat pe buna dreptate (APELT, 1918, 18) ca, din acest punct de vedere, Ctesippos preia aici functia lui Tit, a acelui "cineva" (dublul lui Socrate; cf. volumul II al editiei românesti, pp. 111 -2) din dialogul Hippias Maior, oferind
GABRIEL LIICEANU
insolentei eristicilor o replica pe care Socrate mi o putea da fara sa renunte la faimoasa sa complezenta si urbanitate. "Comportamentul obraznic si lipsit de scrupule al sofistilor se cerea contracarat", scrie Apelt. Acest lucru îl face în dialog Ctesippos. Iaip-tînd alaturi de Socrate, el spune ceea ce acesta nu poate spune; reactiile sale sînt proportionale cu grosolania si brutalitatea verbala
a interlocutorilor sofisti.
Criton. Abstractie facînd de Socrate, este personajul cu recurenta maxima în dialogurile platoniciene. Alaturi de alte personaje care reapar de la un dialog la altul, el contribuie astfel la alcatuirea primei paradigme de ,,comedie umana", de unitate care se diversifica pentru a se închide din nou în universul finit al ansamblului unei opere. De aceeasi vîrsta cu Socrate si din aceeasi dema (r)Xi-jacoTYjt xat 8r)|i.6TY]<;; Ap., 33 e), Criton este primul, din seria prietenilor, pe care Socrate îl numeste în Apologie (33 d -e; 38 b); în dialogul ce-i poarta numele, el este cel care îsi ofera averea pentru a-1 scoate pe Socrate din închisoare {Criton, 45 a -b); iar în Phaidon (118 a), lui îi adreseaza Socrate ultimele cuvinte înainte de a muri.
Despre Criton, Diogenes I^aertios (II, 121) ne spune nu numai ca a fost foarte legat de Socrate si ca 1-a ajutat toata viata, ci si ca a scris, sub influenta socratica, saptesprezece dialoguri, iar ca cei patru fii ai sai (dintre care cel mare, Critobulos, este mentionat atît aici, în Euthydemos, cît si în Criton) au fost cu totii discipoli ai lui Socrate.
în sfîrsit, Xenofon, în Memorabilia si Economicul, face din Criton si Critobulos partenerii constanti de discutie ai lui Socrate.
Criton este aristocratul atenian bogat (latifundiar, industrias si om de afaceri deopotriva), preocupat în mod aparte de educatia fiilor sai, dar si de cultivarea propriului spirit (cf. Euthd., 304 c). în dialogurile lui Platou, Criton nu apare însa niciodata ca partener într-o discutie filosofica, ci mai degraba ca un reprezentant al unei asistente umane specializate; el este termenul consacrat al afectiunii constante, locul unde fapta prietenului este înregistrata cu fidelitate, chiar daca în motivatia mai adînca ea este menita sa-i scape. APBI/T (1918, 19-20) a vorbit de aceea despre functia publicului de prima instanta pe care ar prelaa-o Criton în dialogul acesta; lui îi povesteste Socrate întîmplarea din ziua precedenta, dar Criton nu întelege bine nici pozitia lui Socrate în dialogul cu
LĂMURIRI PRELIMINARE LA EUTHYDEMOS
sofistii eristici, nici nu are acces la sub-tonul ironiei socratice. într-un fel, Criton reprezinta aici intelectul sanatos, de dincoace de filosofie, contrariat si jignit în bunul sau simt de perversiunea sofistica, dar opac deopotriva la alchimia înalta a gîndului socratic.
Adevarata functie a lui Criton în Euthydemos este însa explici-tarea temei paideice a dialogului. Ca si Nicias în Lahes, Criton îi pune lui Socrate problema adevaratului educator (cf. FRIED-LĂKDER, 1964, II, 179). Protestul lui Criton fata de procedura sofistica este artificiul gasit de Platon pentru a rosti propria-i sentinta la adresa eristicii: ea nu se poate constitui ca filosofie nici prin substratul ei (parmenidian) metafizic, nici prin ratarea singurei finalitati valabile a studiului filosofiei: dobîndirea virtutii. Spre deosebire de Kicias, Criton (în mod paradoxal, sa recunoastem) nu vede înca în Socrate pe educatorul cautat; dar el vede în eristici, pe cei de care fiul sau, Critobulos, asemenea lui Cleinias, trebuie ferit. Propaganda platoniciana, în acest dialog polemic, se reduce, prin Criton, la atît. Ca socratismul singur poate trimite la virtute si ca doar teoria ideilor este adevarata metafizica - lucrul e spus pentru un public secund, care nu mai e Criton, ci doar constiinta care vede în Criton limitarea.
|
