DESPRE PERSONAJE

DESPRE PERSONAJE

Euthydemos. Deoarece datele pe care le avem despre el provin īn exclusivitate din dialogul lui Platon, parte din comentatori (de pilda SCHLEIERMACHER, 1805, II/l, 402 ; NATORP, 1903, 117; 120 si 1907, 1504; HOTTERMANN, 1909, 92; RAEDER, 1920, 139) si-au pus īntr 18318f514s ebarea daca nu avem de-a face mai degraba cu o masca literara decīt cu un personaj istoric. WILAMOWITZ (1920, II, 155) este primul care a presupus existenta unei carti de sofisme euthydemice din care Platon si-ar fi extras majoritatea paralogismelor existente īn dialog (,,... an der Existenz des Buches zu zweifeln ist einfach frivol"). PRAECHTER (1923, 124) proce­deaza la fel, pornind de la cele doua locuri īn care Aristotel īl citeaza pe Euthydemos (cu vorbele 8<m 8i touto Eu6uS^(iou \6yoq) ca reprezentant tipic al paralogismului: Respingerile sofistice, 20, 177 b 12 si Retorica, 1401 a 24. Praechter presupune si el existenta

LĂMURIRI PRELIMINARE LA EUTHYDEMOS

unei carti de sofisme al carei autor a fost Euthydemos si pe care Aristotel a avut-o īn fata, a folosit-o si a citat-o. īn virtutea acestei situatii, SPRAGUE (1965, IX) si KEULEN (1971, 8) conchid ca astazi nu mai avem nici un motiv sa ne īndoim de existenta isto­rica a lui Euthydemos, considerīndu-1 o simpla figura scenica pro­dusa de fantezia lui Platon.

Chiar daca Euthydemos si cartea sa au existat, nu este mai putin adevarat ca Platon a asimilat īn personajul sau trasaturile unui comportament spiritual tipic pentru frivolitatea "dialecticii" practicate īn scolile micilor socratici (cf. NATORP, 1903, 117; APEI/T, 1920, 93; FIELD, 1967, 158-174), dorind sa realizeze, pe o cale sincretica, termenul global caruia sa īi opuna virtutile adevaratei dialectici socratice. Critica filologica a indicat prove­nienta antistenica a unor sofisme din dialogul lui Platon si deja WILAMOWITZ (1920, II, 155) vorbea despre varietatea surselor

care stau la baza acelor Vexierfragen si Trugschliissen pe care le aflam puse īn gura Euthydem-ului lui Platou.

Ca ne aflam īn fata unui personaj care este īn buna masura rodul unei proiectii artistice, ne-o arata si atributele pe care Platon le anexeaza lui Euthydemos prin contaminare; ca si fratele sau Dio-nysodoros, Euthydemos detine īn dialogul acesta toata gama teh­nicilor de lupta, de la pancration si lupta hoplita, pīna la disputa juridica si eristica. Daca stim despre Dionysodoros ca era profesor de "strategie" (de la Xenofon, Memorat., III, 1, 1), pentru Euthy­demos acest lucru este postulat, dincolo de adevarul istoric, din mperative metaforice subordonate telului ideologic amintit (vezi īn special 271 c-272 b). Platon are nevoie sa aseze paideia eris­tica - deprinderea unei tehnici verbale de lupta īn vederea umi­lirii adversarului - īn contextul tuturor tehnicilor posibile de confruntare. Cu alte cuvinte, nu īntīmplator, cei doi frati, maestri de pugilat si duel armat, profeseaza īn domeniul spiritului o suita de tehnici invariabile, aplicabile īn orice situatie, exact ca o figura sau o schema de lupta : Euthydemos si Dionysodoros devin para­digma prelungirii īn spirit a unei maniere de īnfruntare non-spiri-tuale. Fata de nobletea dialecticii socratice, care īl face pe coulo-cutor partas la un demers heuristic, Euthydemos, practicant al eristicii, ramīne la Platon un hoplit al spiritului.

Ca aici sīntem mult mai aproape de ridiculizarea deliberata proprie unei sarje comice decīt de un adevar istoric, este iarasi

GABRIEL LIICEANU

clar. Platon a procedat asa si īii cazul dialogurilor Hippias (vezi volumul II al editiei romānesti), facīnd un laudaros stupid din cineva despre care noi stim ca era un īnvatat al vremii. Ca si īn cazul lui Hippias, WILAMOWITZ (ibid.) atrage si aici aten­tia ca marimea istorica a personajului era pesemne alta decīt aceea, de simplu fanfaron, pe care i-o acorda Platon. Referirile explicite pe care Aristotel le face la Euthydemos ar fi altminteri nejustificate.

La Euthydemos, Platon se refera si īn Cratylos (386 d) si, dupa cum observa APEI/T (1918, 93), o face īntr-o maniera care nu lasa nici o īndoiala īn privinta realitatii sale istorice. Persona­jul cu acelasi nume pe care īl pomeneste Xenofon (Memorab., I, 2, 29) ca iubit al lui Critias nu are īnsa pesemne nici o legatura cu Euthydemos al lui Platon (cf. NATORP, 1907, 1504).

Dionysodoros. Ca personaj istoric ne este cunoscut din Xeno­fon (Memorab., III, 1, 1), care aminteste o vizita a lui Dionysodoros la Atena, prezentīndu-1 ca profesor de "strategie". Asa cum lui Euthydemos, Platon īi īmprumuta abilitatile tehnice proprii lui Dionysodoros, acestuia el īi atribuie la rīndu-i abilitatile eristice proprii sofistului Euthydemos. Platon creeaza astfel o pereche uni­forma, actionīnd ca o echipa bine rodata, īn care conducerea o are mai tīnarul Euthydemos (cf. MERIDIER, 1964, 116).

PRIEDLĂNDER (1964, II, 168) a īncercat o explicatie a fap­tului ca figura eristicului apare īn dialog sub forma unei perechi. Dincolo de un calcul artistic, Platon ar fi vrut sa sublinieze aici distanta existenta īntre adevaratul maestru care, asemenea adeva­rului, nu poate fi decīt unu, si acesti scamatori ai spiritului, ale caror trucuri reusesc mai bine īn doi. Desi mai vīrstnic (cf. 283 a), Dionysodoros apare deci ca un asistent calificat al fratelui sau. Caci Euthydemos este cel care deschide primul atacul, nu se pierde niciodata cu firea, īsi admonesteaza fratele cīnd acesta greseste (287 a) sau īl īntīmpina cu grosolanie pe Socrate (287 b si 295 c).

Cīt priveste datele pe care ni le ofera dialogul lui Platon despre cei doi eristici; cu sofistii ,,clasici", din prima generatie (Prota-goras, Gorgias, Prodicos, Hippias), ei au īn comun patru lucruri: peregrinajul (originari din Chios, trec apoi īn Thurioi si de aici īu Atica; cf. 271 c), de care e strīns legata exhibarea unor abilitati multiple: pretentia de a-i īnvata pe altii virtutea (āpsT-ījv Ticepa-Souvat; 273 d) ; perceperea unui onorar ((j.io96;) īn schimbul

LĂMURIRI PRELIMINARE LA EUTHYDEMOS

īnvataturii lor (272 a) ; īn sfīrsit, pretentia de a fi "atoatestiutori" (-aaooooi; 271 c).

Cei doi sofisti par sa aiba o vīrsta īnaintata, apropiata de aceea a lui Socrate, lucru care reiese atīt din spusa lui Socrate (272 b), cīt si din remarca lui Ctesippos privitoare la numarul dintilor lor (294 c). Lui Socrate, ei īi sīnt cunoscuti din vizita pe care o facu­sera la Atena prima data, īn urma cu cītiva ani, cīnd nu practicau īnca eristica, ci doar predarea tehnicilor de lupta fizica si juridica

(cf. 273 c si d).

Cleinias. Este un adolescent ([isipāv.iov, 271 b ; veavtozoc, 275 a) a partinind unei familii de vaza din aristocratia ateniana. Tatal sau, Axiochos (fiu al batrīnului Alcibiade) era frate cu tatal fai­mosului Alcibiade, asa īncīt Cleinias si Alcibiade cel tīnar erau veri primari (275 b). īn dialogul lui Platon, Cleinias este discipolul potential, cel care trebuie cucerit pentru un sistem de educatie sau altul. El are deja deprinderea conversatiei dialectice (purtata deci sub forma de īntrebari si raspunsuri; cf. 275 c), si cum stilul eristicii si cel al dialecticii socratice au īn comun acest element formal, Cleinias devine īn dialog prilejul unei demonstratii si mediul ideal de confruntare a virtutilor acestor doua sisteme paideice. īn galeria personajelor platoniciene, Cleinias este īnrudit cu toate figurile de tineri (fie ca e vorba de Lysis, Charmides sau Hippocrates) carora Socrate, spre deosebire de admiratorii lor, vrea sa le vada si sufletul, nu doar trupul, frumos. Caci aici, ca si īn dialogurile amintite, este vorba despre sufletul unui tīnar si mai ales, ca īn cazul lui Hippocrates īn Protagoras, despre unul care trebuie cuce­rit prin lupta dintre adevaratele principii ale educatiei si cele false (cf. FRIEDLANDER, 1964, II, 166-7).

Personajul cu numele de Cleinias care este mentionat īn Prota­goras (320 a) nu este cel de aici, ci fratele mai mic al lui Alcibiade.

Ctesippos. Adolescent ca si Cleinias (veaviaxoc; 273 a), este figura principala din grupul de admiratori ai acestuia. Apare si īn dialogul Lysis (203 a), unde ni se spune ca este varul lui Mene-xenos (206 d). Dinamic si īndraznet, contrastīnd evident cu timi­dul Cleinias, se aprinde usor si, provocat, ajunge la tonul grob si replica brutala. S-a observat pe buna dreptate (APELT, 1918, 18) ca, din acest punct de vedere, Ctesippos preia aici functia lui Tit, a acelui "cineva" (dublul lui Socrate; cf. volumul II al editiei romānesti, pp. 111 -2) din dialogul Hippias Maior, oferind

GABRIEL LIICEANU

insolentei eristicilor o replica pe care Socrate mi o putea da fara sa renunte la faimoasa sa complezenta si urbanitate. "Comporta­mentul obraznic si lipsit de scrupule al sofistilor se cerea contra­carat", scrie Apelt. Acest lucru īl face īn dialog Ctesippos. Iaip-tīnd alaturi de Socrate, el spune ceea ce acesta nu poate spune; reactiile sale sīnt proportionale cu grosolania si brutalitatea verbala

a interlocutorilor sofisti.

Criton. Abstractie facīnd de Socrate, este personajul cu recu­renta maxima īn dialogurile platoniciene. Alaturi de alte personaje care reapar de la un dialog la altul, el contribuie astfel la alcatuirea primei paradigme de ,,comedie umana", de unitate care se diversi­fica pentru a se īnchide din nou īn universul finit al ansamblului unei opere. De aceeasi vīrsta cu Socrate si din aceeasi dema (r)Xi-jacoTYjt xat 8r)|i.6TY]<;; Ap., 33 e), Criton este primul, din seria priete­nilor, pe care Socrate īl numeste īn Apologie (33 d -e; 38 b); īn dialogul ce-i poarta numele, el este cel care īsi ofera averea pentru a-1 scoate pe Socrate din īnchisoare {Criton, 45 a -b); iar īn Phaidon (118 a), lui īi adreseaza Socrate ultimele cuvinte īnainte de a muri.

Despre Criton, Diogenes I^aertios (II, 121) ne spune nu numai ca a fost foarte legat de Socrate si ca 1-a ajutat toata viata, ci si ca a scris, sub influenta socratica, saptesprezece dialoguri, iar ca cei patru fii ai sai (dintre care cel mare, Critobulos, este men­tionat atīt aici, īn Euthydemos, cīt si īn Criton) au fost cu totii dis­cipoli ai lui Socrate.

īn sfīrsit, Xenofon, īn Memorabilia si Economicul, face din Cri­ton si Critobulos partenerii constanti de discutie ai lui Socrate.

Criton este aristocratul atenian bogat (latifundiar, industrias si om de afaceri deopotriva), preocupat īn mod aparte de educatia fiilor sai, dar si de cultivarea propriului spirit (cf. Euthd., 304 c). īn dialogurile lui Platou, Criton nu apare īnsa niciodata ca partener īntr-o discutie filosofica, ci mai degraba ca un reprezentant al unei asistente umane specializate; el este termenul consacrat al afectiunii constante, locul unde fapta prietenului este īnregistrata cu fidelitate, chiar daca īn motivatia mai adīnca ea este menita sa-i scape. APBI/T (1918, 19-20) a vorbit de aceea despre functia publicului de prima instanta pe care ar prelaa-o Criton īn dialogul acesta; lui īi povesteste Socrate īntīmplarea din ziua precedenta, dar Criton nu īntelege bine nici pozitia lui Socrate īn dialogul cu

LĂMURIRI PRELIMINARE LA EUTHYDEMOS

sofistii eristici, nici nu are acces la sub-tonul ironiei socratice. īntr-un fel, Criton reprezinta aici intelectul sanatos, de dincoace de filosofie, contrariat si jignit īn bunul sau simt de perversiunea sofistica, dar opac deopotriva la alchimia īnalta a gīndului socratic.

Adevarata functie a lui Criton īn Euthydemos este īnsa explici-tarea temei paideice a dialogului. Ca si Nicias īn Lahes, Criton īi pune lui Socrate problema adevaratului educator (cf. FRIED-LĂKDER, 1964, II, 179). Protestul lui Criton fata de procedura sofistica este artificiul gasit de Platon pentru a rosti propria-i sen­tinta la adresa eristicii: ea nu se poate constitui ca filosofie nici prin substratul ei (parmenidian) metafizic, nici prin ratarea singurei finalitati valabile a studiului filosofiei: dobīndirea virtutii. Spre deosebire de Kicias, Criton (īn mod paradoxal, sa recunoastem) nu vede īnca īn Socrate pe educatorul cautat; dar el vede īn eris­tici, pe cei de care fiul sau, Critobulos, asemenea lui Cleinias, tre­buie ferit. Propaganda platoniciana, īn acest dialog polemic, se reduce, prin Criton, la atīt. Ca socratismul singur poate trimite la virtute si ca doar teoria ideilor este adevarata metafizica - luc­rul e spus pentru un public secund, care nu mai e Criton, ci doar constiinta care vede īn Criton limitarea.