DESPRE SUBTITLU : CE ESTE ERISTICA

DESPRE SUBTITLU : CE ESTE ERISTICA ?

Eristica (de la l-pi;, "gîlceava", "cearta", "controversa") este un tip de disputa verbala care, spre deosebire de dialectica, nu îsi propune un # 21521u201v 5;el constructiv, ci respingerea cu orice pret a afir­matiilor respondentului. Aristotel x<pi(T|3r)Tj]Ti>coE ("cei ce contesta argumente" ; Plt., 306 a 9) ; oi -epi Tât £pi8at £cT-oi>Sax6Te<; ("cei pasionati de dispute" ; Sph., 216 b 8).

Eristica este deci o ars rixandi, o arta a combaterii, si nu întîm-plator (desi într-un context ironic) Platon face din ea, în Euthy-

GABRIEL LIICEANU

demos, îndeletnicirea suprema a unor profesionisti ai luptei, a unor ,,combatanti completi" (-ayxpariacTai; 271 c 6), pregatiti "pentru orice fel de lupta" (j;ami<xx<>>', ibid.). Agonala ca si dialectica, eris­tica a pierdut însa sensul înalt al disputei inter-subiective vizînd gasirea unui adevar impersonal, singurul pe care subiectivitatea angajata în lupta trebuie sa-1 slujeasca si în fata caruia ea trebuie sa-si recunoasca în cele din urma valoarea contingenta. Pentru ca eristica nu îsi propune decît sa contrazica, nu agentul discutiei, ci obiectul ei este lipsit de necesitate; el se construieste si se des­trama imprevizibil, urmînd mersul întîmplator al replicilor inter­locutorului si al tuturor fragmentelor de locutie pe care acesta le pune întîmplator în joc. Pentru ca nu are te!, discutia poate sa si înceapa de oriunde; obiectul ei este indiferent, nu este continut al vorbirii, ci doar pretext al ei. Cuvintele nu mai au valoare heuris-tiea sau hermeneutica; ele exista doar pentru a oferi material de combustie controversei care se consuma în sine. Avem de-a face cu ,,o vorbire de dragul vorbirii" (X6you evsy.o: Xkyziv tov Xoyov ; Euthd., 286 d 11), în care sofistul eristic nu urmareste decît vic­toria verbala (vîx7jc au-rTJt /âpiv), consfintita prin reducerea la tacere a interlocutorului (Euthd., 303 e 2).

în cazul eristicii, ne aflam deci în fata triumfului subiectivitatii pure care îsi slujeste propria cauza dincolo de motivatii si mobiluri determinate, ca simpla exaltare a eului. Chiar daca avea deschi­deri catre practic, caci la greci un sofism bine ticluit putea duce la combaterea publica a unui oponent sau la derutarea unui juriu (cf. KNEALE & KNEALE, 1974, I, 22), eristica ramîne îu prin­cipal o simpla gratuitate a mintii, guvernata de un impuls ludic si de bucuria victoriei care decurge din el. Platon însusi, în dialo­gul acesta, o numeste în repetate rînduri "joc", ^oaSii (cf. Euthd., 277 d 9; 277 e 2; 278 b 2 ; 278 c-d).

Poti lua însa totul în joaca, filosofia ca si adevarul ? Eristica era o dialectica corupta si, corupta fiind, ea lasa doar impresia ca pune în joc filosofia si adevarul. Atît Platon cît si Aristotel o condamna în numele imoralitatii care însoteste acest travesti spiri­tual ; sub masca dialecticii socratice, dar consumîndu-se sub forma unei dexteritati fara obiect, eristica risca sa rupa practicarea întelepciunii de cultivarea virtutii. Platon reactioneaza de pe pozi­tiile metafizicii cu finalitati etice. Sub masca silogismului ca ratio­nament valid, dar cultivînd în fond paralogisniul, eristica risca sa

LĂMURIRI PRELIMINARE LA EUTHYDEMOS

intoxice organul gîndirii. Aristotel reactioneaza de pe pozitiile logicii, si atitudinea sa în Respingerile sofistice este în principal profilactica si terapeutica.

Cit priveste originile tipului eristic al sofisticii, ele sînt obscure si controversate (vezi în principal pentru aceasta problema KEU-1,EN, 1971, 77 si urm.). Numele de eristici este legat - potrivit lui Diogenes Laertios (II, 106) - de filosofii din scoala megarica si avea pesemne o rezonanta peiorativa, caci ei însisi" îsi spuneau ,,dialecticieni" (cf. NATORP, 1907, 467). Daca ramînem la aceasta indicatie onomastica, rezulta ca eristica este sincronica platonis­mului, desprinsa, ca si acesta, din dialectica socratica, si concurînd platonismul prin invocarea unei metode comune (prezentarea argu­mentelor în forma de întrebari si raspunsuri). O tehnica explicit eristica practica si Antistene, celalalt "mic socratic", întemeietor al scolii cinice, de asemenea coleg de generatie cu Platon. PRANTL (1855, I, 41) vorbeste apasat despre scrierea lui Antistene purtînd titlul 'EpitTTtxdc, iar Diogenes Laertios (VI, 16, 17) mai pomeneste în lista scrierilor acestuia si Despre contrazicere, Despre întrebare si raspuns si altele dezvoltînd tema comuna a controversei.

Trebuie de aici sa conchidem ca eristica este o inventie a mici­lor socratici si ca ea s-a nascut din tehnica dialogica a lui Socrate pusa pe temeiurile scolii cinice si megarice ? Originile eristicii tri­mit în fapt dincolo de epoca lui Platon. O tehnica a contrazicerii, a procedeelor ,,antilogice", ne duce pîna la Protagoras; Diogenes Laertios îl citeaza ca autor al unei Tlyvrj spia-uxGv si a unor carti despre "discutiile contradictorii" ('America sau 'AvrtXoyixâ). KEULEN (1971, 87 si urm.) vorbeste decis, în finalul monografiei sale consacrate lui Euthydemos, despre radacina protagoreica a eristicii. Pe de alta parte, procedeul discutiei în care raspunsul nu poate fi decît ,,da" sau ,,nu" sugereaza modul eleatic de argumen­tare, cu acea negare caracteristica a registrului mediu dintre fiinta si nefiinta (cf. SPRAGUE, 1965, IX). întîlnind ticurile exterioare ale dialecticii socratice si animate de spiritul scolii cinice, toate aceste elemente capata însa în vremea lui Platon forta unei confi­guratii. Sigur este ca Platon combate în Euthydemos o practica spirituala care devenise virulenta si care îsi va pastra si dupa aceea influenta, de vreme ce Aristotel îi acorda înca atît de mult în Respingeri.

I

GABRIEL LIICEANU

Dar istoric vorbind, eristica nu suporta decît aceasta judecata negativa? Aristotel, si pe urmele sale Alexandru din Afrodisia în comentariul sau la Respingeri, sînt în acest sens categorici. Atitu­dinea lui Platon în Euthydemos este si ea total negativa, luînd forma satirei, asa încît, dupa cum observa RAEDER (1920, 143), în cele mai multe cazuri el nici nu se oboseste sa combata sofis­mele euthydemice. Mai tîrziu însa, Platon descopera în acest tip de paralogisme, probleme de importanta filosofica ce nu pot fi expediate printr-o simpla ironie bine plasata (Raeder citeaza drept pilda destinul dublei semnificatii a lui l-repoi/ în Theaitetos, 190 c ; vezi inventarul revenirilor lui Platon la problemele din Eiithy-demos la SPRAGUB, 1965, X si urm.). Istoricii moderni ai logicii (de pilda KNEALE & KNEALE, 1974, I, 20 si urm.) vad în eristica originea unei traditii logice independente de Aristotel - liuia stoica si, oricum, calea care a dus la primele descoperiri logice pornindu-se de la critica argumentarii faptice cotidiene. Eliberate de contextul minimalizator al satirei, cîteva din sofismele euthy­demice - cele privind posibilitatea falsului, a contradictiei, pro­blema predicatiei, a diferitului, a copulei etc. - se plaseaza în chiar miezul problemei moderne a logicii si, în orice caz, pe liniile mari ale istoriei domeniului.