Dasein, mundaneitate si realitate

Dasein, mundaneitate si realitate

Īntrebarea privitoare la sensul fiintei nu devine īn general posibila decīt daca este ceva precum īntelegerea fiintei. De felul de a fi al fiintarii pe care o numim Dasein tine īntelegerea fiintei. Cu cīt explicarea acestei fiintari ar putea ajunge mai adecvata si mai originara, cu atīt mai sigur cursul ulterior al elaborarii ontologiei fundamentale īsi va vedea atins scopul.

Urmarind sarcinile care revin unei analitici existentiale pregatitoare a Dasein-ului a putut lua nastere interpretarea īntelegerii, sensului si explicitarii. Īn continuare, analiza starii de deschidere a Dasein-ului a aratat ca, o data cu aceasta stare, Dasein-ul, potrivit constitutiei sale fundamentale de fapt-de-a-fi-īn-lume, este deopotriva de originar dezvaluit din punct de vedere al lumii, al faptului-de-a-salaslui-īn si al sinelui. Īn continuare, prin starea de deschidere factica a lumii este īn acelasi timp des-coperita fiintarea intramundana. De aici rezulta ca fiinta acestei fiintari este oarecum din capul locului īnteleasa, chiar daca ea, ontologic vorbind, nu este adecvat īnteleasa. Īntelegerea preontologica [201] a fiintei īmbratiseaza desigur toata fiintarea care este esential deschisa īn Dasein, īnsa acest lucru nu īnseamna ca īntelegerea īnsasi a fiintei a fost deja articulata potrivit diferitelor moduri ale fiintei. 21221b111v

Interpretarea īntelegerii a aratat deopotriva ca, īn prima instanta si cel mai adesea, īntelegerea, potrivit felului de a fi al caderii, s-a modificat devenind o īntelegere a "lumii". Chiar si acolo unde nu e vorba doar de o experienta ontica, ci si de o īntelegere ontologica, explicitarea fiintei se orienteaza īn prima instanta catre fiinta fiintarii intramundane. Astfel fiinta fiintarii aflate nemijlocit la-īndemīna este trecuta cu vederea si fiintarea e conceputa mai īntīi ca un complex reic (res) de ordinul simplei-prezente. Fiinta primeste sensul de realitate.8 Determinatia fundamentala a fiintei devine substantialitatea. Corespunzator acestei deplasari a īntelegerii fiintei, pīna si īntelegerea ontologica a Dasein-ului se misca īn orizontul acestui concept al fiintei. Ca si orice alta fiintare, Dasein-ul este īn mod real simpla-prezenta. Asa se face ca fiinta īn genere primeste sensul realitatii. Drept urmare, conceptul de realitate are, īn problematica ontologica, o preeminenta specifica. Aceasta īnchide drumul catre o analitica existentiala genuina a Dasein-ului, ba chiar īmpiedica privirea catre fiinta fiintarii intramundane aflate nemijlocit la-īndemīna. Īn cele din urma, aceasta preeminenta īmpinge problematica ontologica īn general īntr-o directie aberanta. Celelalte moduri ale fiintei sīnt determinate negativ si privativ prin raport cu realitatea.

De aceea nu numai analitica Dasein-ului, ci si elaborarea īntrebarii privitoare la sensul fiintei īn genere trebuie desprinsa de orientarea unilaterala catre fiinta īnteleasa ca realitate. Ceea ce se cuvine demonstrat este ca realitatea nu e doar un fel de a fi printre altele, ci ca ea se afla ontologic īntr-o anumita conexiune de fundare cu Dasein-ul, cu lumea si cu calitatea-de-a-fi-la-īndemīna. Aceasta demonstratie cere o discutie de principiu asupra problemei realitatii, asupra conditiilor si limitelor sale.

Īn sintagma "problema realitatii" se īngramadesc cīteva īntrebari diferite: 1. daca asa-zisa fiintare "transcendenta constiintei" este īn genere; 2. daca aceasta realitate a "lumii exterioare" poate fi dovedita īn mod satisfacator; 3. īn ce masura aceasta fiintare, daca este reala, poate fi cunoscuta īn a sa fiinta-īn-sine; 4. care este īn genere sensul acestei fiintari, ce īnseamna "realitate". Discutia care urmeaza asupra problemei realitatii va trata trei aspecte referitoare la [202] īntrebarea fundamental-ontologica: a) realitatea ca problema a fiintei si demonstrabilitatea "lumii exterioare", b) realitatea ca problema ontologica, c) realitate si grija.

a) Realitatea ca problema a fiintei si demonstrabilitatea "lumii exterioare"

Īn sirul īntrebarilor enumerate privitoare la realitate, cea ontologica - ce anume īnseamna realitatea īn genere - este prima. Totusi atīta vreme cīt a lipsit o problematica si o metodologie ontologice pure, aceasta īntrebare, admitīnd ca ea a fost īn genere explicit pusa, s-a īmpletit prin forta īmprejurarilor cu discutarea "problemei lumii exterioare"; caci analiza realitatii nu este posibila decīt pe baza unui mod adecvat de acces la real. Īnsa ca mod de sesizare a realului a fost considerata dintotdeauna cunoasterea intuitiva. Aceasta cunoastere "este" sub forma de comportament al sufletului, al constiintei. Īn masura īn care realitatii īi apartine caracterul de īn-sine si de independenta, īntrebarea privitoare la sensul realitatii se asociaza cu aceea a posibilei independente a realului "īn raport cu constiinta", respectiv a posibilitatii constiintei de a transcendente īn "sfera" realului. Posibilitatea unei analize ontologice satisfacatoare a realitatii depinde de masura īn care este clarificat, el īnsusi īn fiinta sa, acel ceva īn raport cu care trebuie sa existe o independenta, acel ceva care trebuie transcendat. Numai īn felul acesta poate fi sesizat ontologic, la rīndul lui, felul de a fi al transcenderii. si, īn sfīrsit, modul primordial de acces la real trebuie asigurat printr-o decizie īn privinta īntrebarii daca īn genere cunoasterea poate prelua aceasta functie.

Aceste cercetari care preceda orice īntrebare ontologica posibila privitoare la realitate au fost realizate īn analitica existentiala de pīna acum. Potrivit acestei analitici, cunoasterea este un mod derivat de acces la real. Realul este esential accesibil numai ca fiintare intramundana. Orice acces la o astfel de fiintare este fundat ontologic īn constitutia fundamentala a Dasein-ului, īn faptul-de-a-fi-īn-lume. Acesta are constitutia de fiinta mai originara a grijii (faptul-de-a-fi-īnaintea-lui-īnsusi) - fiind-deja-īntr-o-lume - ca fapt-de-a-fi-īn-preajma-fiintarii-intramundane).

Īntrebarea daca e īn general o lume si daca fiinta ei poate fi dovedita este, ca īntrebare pe care Dasein-ul ca fapt-de-a-fi-īn-lume o pune - si cine altcineva ar putea s-o puna? - lipsita de sens. Īn plus, ea este afectata de un echivoc. Lumea ca acel ceva "īn" care survine faptul-de-a-salaslui si "lumea" ca fiintare intramundana [203], ca acel ceva "īn-preajma" caruia ne aflam si cu care ne contopim prin preocupare, fie se confunda, fie nu sīnt nici macar distinse. Īnsa lumea este īn chip esential deschisa o data cu fiinta Dasein-ului, īn vreme ce "lumea" este de fiecare data si ea deja des-coperita o data cu starea de deschidere a lumii. Desigur, tocmai fiintarea intramundana īn sensul de real, īn sensul de ceea ce e doar simpla-prezenta, poate sa ramīna īnca acoperita. Totusi, realul īnsusi nu poate fi des-coperit decīt pe baza unei lumi deja deschise. si numai pe aceasta baza realul poate ramīne īnca ascuns. Se obisnuieste sa se puna īntrebarea privitoare la "realitatea" "lumii exterioare" fara o lamurire prealabila a fenomenului lumii ca atare. "Problema lumii exterioare", factic vorbind, se orienteaza īn mod constant catre fiintarea intramundana (catre lucruri si obiecte). Astfel, aceste discutii traverseaza o problematica care, din punct de vedere ontologic, este aproape imposibil de descurcat.

"Respingerea idealismului" īntreprinsa de Kant9 e cea care ne arata cīt de intricate sīnt aceste īntrebari si cīt de mare este confuzia īntre ceea ce se vrea sa se demonstreze, ceea ce se demonstreaza si mijloacele cu care se face demonstratia. Kant numeste "un scandal al filozofiei si al ratiunii umane īn general" faptul ca dovada constrīngatoare pentru "existenta lucrurilor din afara noastra", capabila sa doboare orice scepticism, continua sa lipseasca. La rīndul lui el propune o astfel de dovada, īn speta ca īntemeiere a "teoremei" urmatoare: "Constiinta simpla, īnsa determinata empiric, a propriei mele existente (Dasein) dovedeste existenta obiectelor īn spatiul din afara mea."

Mai īntīi trebuie remarcat īn mod explicit ca termenul Dasein ("existenta") este utilizat de Kant pentru desemnarea acelui fel de a fi care īn cercetarea noastra este numit "simpla-prezenta". "Constiinta Dasein-ului meu" īnseamna pentru Kant: constiinta simplei mele prezente īn sensul lui Descartes. Termenul Dasein semnifica atīt simpla-prezenta a constiintei cīt si simpla-prezenta a lucrurilor.

Dovada pentru "existenta lucrurilor din afara mea" se sprijina pe faptul ca atīt schimbarea cīt si permanenta tin, deopotriva de originar, de esenta timpului. Propria mea simpla-prezenta, adica simpla-prezenta data prin simtul intern, al unei multitudini de reprezentari este o alternanta neīntrerupta de simple-prezente. Īnsa determinatia temporala presupune o fiintare-simplu-prezenta permanenta. Numai ca aceasta nu poate fi "īn noi", deoarece tocmai prin acest permanent poate fi determinata existenta mea īn timp".12 O data cu [204] postularea empirica a alternarii de simple-prezente "īn mine" este de aceea necesar ca paralel sa fie postulata empiric o fiintare-simplu-prezenta permanenta "īn afara mea". Aceasta fiintare permanenta este conditia de posibilitate pentru simpla-prezenta a schimbarii "īn mine". Experienta faptului-de-a-fi-īn-timp propriu reprezentarilor postuleaza ca fiind la fel de originare schimbarea "īn mine" si permanenta "īn afara mea".

Desigur, dovada aceasta nu este o inferenta cauzala si prin urmare ea nu este afectata de neajunsurile acesteia. Kant aduce, asa zicīnd, o "dovada ontologica" pornind de la ideea unei fiintari temporale. Īn prima instanta Kant pare ca abandoneaza abordarea carteziana a unui subiect gasibil īn mod izolat. Īnsa e vorba de o simpla aparenta. Faptul ca īn genere Kant cere o dovada pentru "existenta lucrurilor din afara mea" arata deja ca el īsi ia punctul de sprijin pentru aceasta problematica īn subiect, īn "īn mine". Īn plus, dovada este adusa pornind de la schimbarea data empiric "īn mine". Caci numai "īn mine" este experimentat timpul, cel care aduce cu sine dovada. El este cel ce ofera terenul ferm pentru saltul demonstratiei pīna la ceea ce este "īn afara mea". Īn plus, Kant subliniaza: "Tipul problematic [de idealism], care nu face decīt sa afirme imposibilitatea de a dovedi prin experienta imediata o existenta alta decīt a noastra, este rational si consonant cu un mod fundamental al gīndirii filozofice; īn speta, a nu permite o judecata decisiva cīta vreme nu a fost gasita o dovada suficienta".13

Īnsa chiar daca s-ar renunta la preeminenta ontica a subiectului izolat si a experientei interne, pozitia lui Descartes ar continua sa se mentina. Ceea ce dovedeste Kant - admitīnd ca dovada lui e legitima si deopotriva si baza ei - este ca fiintarea schimbatoare si cea permanenta alcatuiesc īn mod necesar o simpla-prezenta-laolalta. Īnsa aceasta punere pe acelasi plan a doua fiintari-simplu-prezente nu semnifica īnca defel simpla-prezenta-laolalta a subiectului si obiectului. si chiar daca acest lucru ar fi dovedit, ar continua sa ramīna acoperit ceea ce este decisiv din punct de vedere ontologic: constitutia fundamentala a "subiectului", a Dasein-ului ca fapt-de-a-fi-īn-lume. Simpla-prezenta-laolalta a fizicului si psihicului este ontic si ontologic complet diferita de fenomenul faptului-de-a-fi-īn-lume.

Kant presupune distinctia dintre "īn mine" si "īn afara mea" si deopotriva legatura lor; factic, el procedeaza corect, dar incorect īn raport cu ceea ce intentioneaza sa dovedeasca. La fel, nu s-a demonstrat ca ceea ce s-a stabilit pe firul calauzitor al timpului [205] īn privinta simplei-prezente-laolalta a schimbatorului si permanentului este valabil si pentru legatura dintre "īn mine" si "īn afara mea". Īnsa daca noi am putea vedea īntregul pe care īl formeaza distinctia dintre "interior" si "exterior" si legatura dintre ele - si tocmai īntregul acesta este presupus īn demonstratie - daca ceea ce este presupus prin aceasta presupozitie ar fi conceput din punct de vedere ontologic, atunci nici n-ar mai fi posibil sa socotim ca dovada pentru "existenta lucrurilor din afara mea" este necesara si, ca urmare, ca ea ar trebui sa fie adusa.

"Scandalul filozofiei" nu consta īn faptul ca aceasta dovada īsi asteapta īnca sorocul, ci īn faptul ca astfel de dovezi sīnt mereu asteptate si cautate iar si iar. Astfel de asteptari, intentii si pretentii se nasc dintr-o postulare ontologic nesatisfacatoare a acelui ceva prin raport cu care - adica independent de el si "īn afara" lui - trebuie sa se faca dovada unei "lumi" ca simplu-prezente. Nu dovezile sīnt nesatisfacatoare, ci felul de a fi al fiintarii doveditoare si pretinzatoare de dovezi este insuficient determinat. De aceea se poate naste iluzia ca, o data cu demonstrarea unei necesare simple-prezente-laolalta a doua fiintari-simplu-prezente, s-a dovedit sau macar s-ar putea dovedi ceva īn privinta Dasein-ului ca fapt-de-a-fi-īn-lume. Dasein-ul, corect īnteles, respinge astfel de dovezi, deoarece īn fiinta sa el este, de fiecare data deja, ceea ce dovezile ulterioare socotesc necesar sa demonstreze despre el.

Īn cazul īn care, din imposibilitatea dovedirii simplei-prezente a lucrurilor din afara noastra, s-ar vrea sa se conchida ca acest fapt trebuie "acceptat numai printr-un act de credinta"14, atunci punerea falsa a problemei nu este defel depasita. Ar ramīne intacta prejudecata ca, fundamental si ideal, ar trebui sa fie posibila aducerea unei dovezi. O data cu restrīngerea la o "credinta īn realitatea lumii exterioare", abordarea inadecvata a problemei se confirma chiar si atunci cīnd se īncearca sa se redea īn chip explicit acestei credinte propria ei "legitimitate". Se cere din principiu o dovada, chiar daca se īncearca sa se satisfaca aceasta cerere pe o alta cale decīt pe aceea a aducerii unei dovezi stringente.

Chiar daca am vrea sa invocam faptul ca subiectul trebuie sa presupuna - ceea ce, de altminteri, inconstient el face din capul locului - ca "lumea exterioara" este simplu-prezenta, punerea unui subiect izolat ca temei al constructiei nu ar fi totusi īn mai mica masura īn joc. Fenomenul faptului-de-a-fi-īn-lume ar fi īn felul acesta tot atīt de putin īntīlnit pe cīt de putin a fost prin demonstrarea faptului ca fizicul si psihicul constituie o simpla-prezenta-laolalta. Cu astfel de presupozitii, Dasein-ul ajunge īntotdeauna " prea tīrziu", deoarece īn masura īn care el, ca fiintare, face aceasta presupozitie - si altfel ea nu este posibila - el este, ca fiintare, de fiecare data deja īntr-o lume. "Anterior" oricarei presupozitii si oricarui comportament al Dasein-ului este "apriori"-ul constitutiei sale de fiinta care are felul de a fi al grijii.

A crede, cu sau fara īndreptatire, īn realitatea "lumii exterioare", a face dovada, suficient sau nu, a acestei realitati, a o presupune, explicit sau nu - toate aceste tentative, care sīnt incapabile sa-si domine īn deplina transparenta propriul lor sol, presupun un subiect īn prima instanta fara de lume sau nesigur de lumea sa si care trebuie, īn fond, sa se asigure abia īn al doilea pas de o lume. Faptul-de-a-fi-īntr-o-lume este astfel de la bun īnceput bazat pe un mod de īntelegere, prezumtie, certitudine si credinta, īntr-un cuvīnt pe un comportament care, din capul locului, este el īnsusi un mod derivat al faptului-de-a-fi-īn-lume.

"Problema realitatii", īn sensul īntrebarii daca o lume exterioara este simplu-prezenta si daca ea poate fi dovedita, se vadeste a fi o problema imposibila si aceasta nu datorita faptului ca īn consecintele sale ea conduce la aporii de neocolit, ci pentru ca fiintarea īnsasi care constituie miezul acestei probleme respinge, ca sa spunem asa, o astfel de formulare a īntrebarii. De dovedit nu avem sa dovedim ca ar exista o "lume exterioara" simplu-prezenta si cum anume este ea; e vorba, dimpotriva, de a arata de ce Dasein-ul ca fapt-de-a-fi-īn-lume are tendinta ca mai īntīi sa īngroape "epistemologic" "lumea exterioara" īn neant, pentru ca apoi sa se cazneasca sa o īnvie prin dovezi. Motivul rezida īn caderea Dasein-ului si īn deplasarea, motivata prin aceasta, a īntelegerii primordiale a fiintei catre fiinta īn ipostaza de simpla-prezenta. Daca formularea īntrebarii potrivit acestei orientari ontologice este una "critica", atunci prima si singura fiintare-simplu-prezenta care ofera certitudine este una pur "interna". Apoi, o data pulverizat fenomenul originar al faptului-de-a-fi-īn-lume, subiectul izolat este tot ce ramīne si pe temeiul lui se īncearca reconectarea acestui subiect cu o "lume".

Īn cercetarea de fata nu putem discuta pe larg toate īncercarile care s+au facut de a gasi o solutie la "problema realitatii", asa cum au fost ele dezvoltate īn diferitele varinate de realism si de idealism sau īn formele lor intermediare. [207] Pe cīt e de sigur ca īn fiecare dintre acestea poate fi gasit un sīmbure de interogare autentica, pe atīt ar fi de absurd sa vrei sa obtii solutia valabila a problemei retinīnd ceea ce este corect īn fiecare dintre doctrine. Ceea ce e mai degraba necesar este sa īntelegem īn chip fundamental ca diferitele orientari epistemologice se ratacesc nu atīt ca orientari epistemologice; daca ele nu reusesc sa dobīndeasca mai īntīi terenul pentru o problematica fenomenal asigurata, aceasta se explica tocmai prin omisiunea analiticii existentiale a Dasein-ului īn genere. Un asemenea teren nu poate fi dobīndit nici prin ameliorari fenomenologice ulterioare ale conceptului de subiect si de constiinta. Procedīnd astfel nu obtinem nici o garantie ca problematica inadecvata nu continua totusi sa subziste.

O data cu Dasein-ul ca fapt-de-a-fi-īn-lume fiintarea intramundana este de fiecare data deja deschisa. Acest enunt existential-ontologic pare sa se acorde cu teza realismului, potrivit caruia lumea exterioara este īn chip real simplu-prezenta. Atīta vreme cīt enuntul existential amintit nu contesta faptul-de-a-fi-simpla-prezenta al fiintarii intramundane, el coincide īn rezultat - asa zicīnd doxografic - cu teza realismului. Īnsa el se deosebeste fundamental de orice realism īn masura īn care acesta socoteste ca realitatea "lumii" se cere demonstrata si ca deopotriva ea si poate fi demonstrata. Tocmai aceste douü lucruri sīnt negate īn enuntul existential. Īnsa ceea ce desparte total acest enunt de realism este faptul ca realismul e inapt de o īntelegere ontologica. Realismul īncearca sa explice realitatea īn chip ontic prin conexiuni cauzale reale īntre entitati reale.

Comparat cu realismul, idealismul, oricīt de opuse si de nesustinut ar fi rezultatele sale, se bucura de o preeminenta fundamentala, asta īn cazul īn care el nu se autointerpreteaza eronat ca idealism "psihologic". Daca idealismul subliniaza ca fiinta si realitatea sīnt numai "īn constiinta", aceasta exprima o īntelegere a faptului ca fiinta nu poate fi explicata prin fiintare. Īnsa īn masura īn care ramīne neexplicat faptul ca aici survine o īntelegere a fiintei si ce anume semnifica ontologic aceasta īntelegere īnsasi a fiintei, cum este ea posibila si ca ea apartine constitutiei de fiinta a Dasein-ului, idealismul construieste īn gol interpretarea realitatii. Faptul ca fiinta nu este explicabila prin fiintare si ca realitatea este posibila doar īn īntelegerea fiintei nu ne absolva defel de a ne īntreba cu privire la fiinta constiintei, a lui res cogitans īnsusi. Teza idealista implica īn chip logic analiza ontologica a constiintei īnsesi ca pe o sarcina prealabila de neocolit. Numai deoarece fiinta este "īn constiinta", adica poate fi īnteleasa īn Dasein, numai de aceea Dasein-ul poate sa īnteleaga si sa aduca la concept si caractere de fiinta precum independenta, "īn sine"-le, realitatea īn general. [208] Numai de aceea fiintarea "independenta" poate fi accesibila pentru privirea-ambientala ca fiintare īntīlnita īn interiorul lumii.

Daca termenul "idealism" exprima īntelegerea faptului ca fiinta nu poate fi nicicīnd explicata prin fiintare, ci este de fiecare data deja "transcendentalul" pentru fiecare fiintare, atunci idealismul ajunge sa reprezinte unica posibilitate corecta a unei problematici filozofice. si atunci Aristotel nu e mai putin idealist decīt Kant. Daca "idealism" īnseamna legarea oricarei fiintari de un subiect sau de o constiinta care au ca unic semn distinctiv faptul de a ramīne nedeterminate īn fiinta lor si de a fi caracterizate cel mult negativ ca "non-lucruri", atunci acest idealism nu este, metodologic vorbind, mai putin naiv decīt realismul cel mai necioplit.

Mai ramīne posibilitatea ca problematica realitatii sa fie plasata īnaintea oricarei orientari care sa implice un "punct de vedere", spunīndu-se: orice subiect este ceea ce este doar pentru un obiect; si invers. Numai ca si aceasta abordare formala lasa termenii corelatiei tot atīt de nedeterminati pe cīt corelatia īnsasi. Īnsa, īn fond, īntregul corelatiei este gīndit īn chip necesar ca fiintīnd "cumva", asadar din perspectiva unei idei determinate de fiinta. Desigur, numai daca terenul existential-ontologic este asigurat īn prealabil prin punerea īn evidenta a faptului-de-a-fi-īn-lume, numai atunci corelatia amintita poate fi cunoscuta ulterior ca relatie formalizata, ontologic indiferenta.

Discutarea presupozitiilor neexprimate ale tentativelor pur "epistemologice" de solutionare a problemei realitatii arata ca aceasta trebuie reluata ca problema ontologica īn analitica existentiala a Dasein-ului.16

b) Realitatea ca problema ontologica

Daca termenul "realitate" are īn vedere fiinta fiintarii-simplu-prezente intramundan (res) - si despre nimic altceva nu este vorba aici -, atunci, pentru analiza acestui mod al fiintei, acest lucru īnseamna: fiintarea intramundana nu poate fi conceputa ontologic decīt daca este lamurit fenomenul intramundaneitatii. Numai ca acesta īsi are temeiul īn fenomenul lumii care, īn ce-l priveste, ca moment structural esential al faptului-de-a-fi-īn-lume, apartine constitutiei fundamentale a Dasein-ului. Iarasi, faptul-de-a-fi-īn-lume este legat ontologic de integralitatea structurala a fiintei Dasein-ului pe care noi am caracterizat-o ca grija. Īnsa o data cu aceasta au fost caracterizate fundamentele si orizonturile a caror lamurire face posibila, ea mai īntīi, analiza realitatii. De asemenea, abia īn acest context caracterul de "īn-sine" devine ontologic inteligibil. Īn masura īn care orientarea noastra a pornit de la acest context de probleme am reusit, īn analizele noastre anterioare, sa interpretam fiinta fiintarii intramundane.17

Desigur, este posibil ca realitatea realului sa fie caracterizata fenomenologic īn anumite limite fara o baza existential-ontologica explicita. Este tocmai ceea ce a īncercat Dilthey īn lucrarea amintita mai īnainte. Realul este experimentat aici prin impuls si vointa. Realitatea este rezistenta sau, mai exact, "rezistivitate". Elaborarea analitica a fenomenului de rezistenta reprezinta contributia pozitiva a lucrarii lui Dilthey si confirmarea concreta cea mai buna a ideii unei "psihologii descriptive si analitice". Īnsa analiza fenomenului de rezistenta nu a fost dusa cum se cuvine pīna la capat, fiind īmpiedicata de problematica realitatii, asa cum a fost ea dezvoltata de epistemologie. "Principiul fenomenalitatii" nu īi permite lui Dilthey sa ajunga la o interpretare ontologica a fiintei constiintei. "Vointa si inhibarea ei survin īn interiorul aceleiasi constiinte".18 Felul de a fi al acestei "surveniri", sensul de fiinta al "interiorului", raportul de fiinta al constiintei cu realul - toate acestea necesita o determinare ontologica. Faptul ca ea lipseste īnca se explica īn ultima instanta prin aceea ca Dilthey lasa "viata" sa ramīna īn nediferentiere ontologica, iar "viata" e, desigur, ceva "dincoace" de care nu se poate coborī. Totusi interpretarea ontologica a Dasein-ului nu are sensul ontic al unei coborīri catre o alta fiintare. [210] Faptul ca Dilthey a fost respins pe linie epistemologica nu trebuie sa ne īmpiedice sa fructificam ceea ce este pozitiv īn analizele sale, adica īnsusi lucrul care a ramas neīnteles īn aceste respingeri.

Recent, Scheler a reluat interpretarea pe care Dilthey a dat-o realitatii.19 El promoveaza o "teorie voluntativa a existentei (Daseinstheorie)". Termenul Dasein este īnteles aici īn sensul kantian de simpla-prezenta. "Fiinta obiectelor este data nemijlocit numai īn relatie cu impulsul si vointa." Scheler nu se multumeste doar, precum Dilthey, sa sublinieze faptul ca realitatea nu este data nicicīnd īn mod primordial īn gīndire si sesizare; ceea ce vrea el mai cu seama sa arate este ca, tot asa, cunoasterea (Erkennen) īnsasi nu este judecata si ca faptul-de-a-sti (Wissen) este o "relatie de fiinta".

Ceea ce deja ne-am vazut constrīnsi sa spunem despre nedeterminarea ontologica a fundamentelor la Dilthey este īn principiu valabil si cu privire la aceasta teorie. De asemenea, analiza ontologica fundamentala a "vietii" nu poate sa fie introdusa ulterior ca o substructura. Tocmai ea e cea care sustine si conditioneaza analiza realitatii, explicarea integrala a rezistivitatii si a presupozitiilor ei fenomenale. Rezistenta este īntīlnita printr-o neputinta-de-a-strabate, ca īmpiedicare a unei vointe-de-a-strabate. Īnsa o data cu aceasta vointa este deja deschis ceva asupra caruia impulsul si vointa se exercita. Īnsa indeterminarea ontica a acestui "ceva asupra caruia" nu trebuie trecuta cu vederea din punct de vedere ontologic, si cu atīt mai putin sa fie conceput ca si cum ar fi nimic. Faptul-de-a-fi-īn-afara-ta-exercitīndu-te-asupra., care se loveste de rezistenta si care nu poate altceva decīt sa se "loveasca", este el īnsusi din capul locului īn-preajma unei totalitati de meniri functionale. Īnsa starea de des-coperire a acestei totalitati īsi are temeiul īn starea de deschidere a ansamblului de trimiteri al semnificativitatii. Experienta rezistentei, adica des-coperirea rezistentului prin efortul exercitat asupra lui, nu este ontologic posibila decīt pe temeiul starii de deschidere a lumii. Rezistivitatea caracterizeaza fiinta fiintarii intramundane. Orice experienta īn privinta rezistentei nu determina factic decīt extensia si directia des-coperirii fiintarii īntīlnite intramundan. Īnsumarea tuturor acestor experiente nu este cea care introduce, ea mai īntīi, deschiderea lumii, ci, dimpotriva, o presupune pe aceasta. Orice "īmpotriva" si orice "contra" sīnt sustinute, īn posibilitatea lor ontologica, de faptul-de-a-fi-īn-lume care a fost deja deschis.

De asemenea, rezistenta nu este experimentata printr-un impuls sau vointa care "survin" pentru sine. Ambele se vadesc a fi modificari ale grijii. Numai o fiintare avīnd acest mod de a fi poate sa se loveasca de un rezistent, īn calitatea lui de fiintare intramundana. Astfel daca realitatea este determinata prin rezistivitate, atunci doua sīnt lucrurile care trebuie luate īn consideratie: pe de o parte, īn felul acesta nu este īn joc decīt o caracteristica a realitatii printre altele; pe de alta, rezistivitatea presupune īn chip necesar o lume deja deschisa. Rezistenta caracterizeaza "lumea exterioara" īn sensul fiintarii intramundane, īnsa niciodata īn sensul lumii. "Constiinta realitatii" este ea īnsasi un mod al faptului-de-a-fi-īn-lume. Orice "problematica a lumii exterioare" revine īn chip necesar la acest fenomen existential fundamental.

Daca cogito sum ar urma sa serveasca drept punct de plecare pentru analitica existentiala a Dasein-ului, atunci ar fi nevoie nu numai de o schimbare radicala a continutului lui, ci si de o noua confirmare ontologic-fenomenala a acestuia. si īn acest caz primul enunt ar fi sum, īn sensul de "sīnt-īntr-o-lume". Ca fiintare de acest fel, "eu sīnt" īn posibilitatea de fiinta a unor comportamente (cogitationes) diferite, ca moduri ale faptului-de-a-fi-īn-preajma fiintarii intramundane. Descartes, dimpotriva, spune: cogitationes sīnt simplu-prezente si īn ele este simplu-prezent un ego ca res cogitans lipsit de lume.

c) Realitate si grija

Realitatea, ca termen ontologic, se raporteaza la fiintarea intramundana. Daca acest termen serveste pentru desemnarea acestui fel de a fi īn general, atunci calitatea-de-a-fi-la-īndemīna si calitatea-de-a-fi-simpla-prezenta functioneaza ca moduri ale realitatii. Īnsa daca i se lasa acestui cuvīnt semnificatia lui traditionala, atunci el semnifica fiinta īn sensul de simpla-prezenta a unui lucru. Īnsa nu orice simpla-prezenta este simpla-prezenta a unui lucru. "Natura" care ne "īnconjoara" este desigur fiintare intramundana, īnsa ea nu manifesta nici felul de a fi a ceea-ce-este-la-īndemīna nici pe acela a ceea-ce-este-simpla-prezenta īn modul "lucrurilor din natura". Īnsa indiferent de felul īn care aceasta fiinta a "naturii" poate fi interpretata, toate modurile de fiinta ale fiintarii intramundane sīnt īntemeiate īn chip ontologic īn mundaneitatea lumii si, astfel, īn fenomenul faptului-de-a-fi-īn-lume. De aici putem īntelege urmatorul lucru: realitatea nu are o preeminenta printre modurile de fiinta ale fiintarii intramundane si nici nu se poate spune ca acest fel de a fi caracterizeaza īn chip ontologic adecvat ceva precum lumea si Dasein-ul.

Considerata din perspectiva relatiilor ontologice de fundare si a unei posibile legitimari categoriale si existentiale, realitatea este īnteleasa prin referire la fenomenul grijii. [212] Īnsa faptul ca realitatea īsi are temeiul, ontologic vorbind, īn fiinta Dasein-ului nu vrea sa spuna ca realul nu ar putea sa fie ceea ce el este īn el īnsusi decīt daca Dasein-ul exista si atīta vreme cīt el exista.

Desigur doar atīta vreme cīt Dasein-ul este, deci atīta vreme cīt este ontic posibila īntelegerea fiintei, "exista" fiinta. Daca Dasein-ul nu exista, atunci nu "este" nici "independenta" si nu "este" nici "īn-sine". si tot astfel atunci nu este nici "inteligibil", nici "neinteligibil". Atunci fiintarea intramundana la rīndul ei nu poate fi des-coperita si nici nu poate sa ramīna īn starea de ascundere. Atunci nu se va putea spune nici ca fiintarea este si nici ca ea nu este. Īnsa acum, cīta vreme este o īntelegere a fiintei si astfel o īntelegere a simplei-prezente, se poate spune foarte bine ca īn acest caz fiintarea va continua sa fie.

O data caracterizata dependenta fiintei - si nu a fiintarii - de īntelegerea fiintei, īn speta dependenta realitatii - si nu a realului - de grija, analitica ulterioara a Dasein-ului este ferita de tentatia atīt de staruitoare de a interpreta īn mod necritic Dasein-ul pe firul calauzitor al ideii de realitate. Abia orientarea catre existentialitate, care a fost interpretata ontologic īn chip pozitiv, poate sa ofere garantia ca pe parcursul analizei factice a "constiintei" sau a "vietii" nu se va īntīmpla sa fie luat drept fundament un sens sau altul al realitatii, fie acesta chiar si unul indiferent.

Faptul ca fiintarea care are felul de a fi al Dasein-ului nu poate fi conceputa pornind de la realitate si substantialitate l-am exprimat īn teza urmatoare: substanta omului este existenta. Interpretarea existentialitatii ca grija si delimitarea ei de realitate nu semnifica totusi ca analitica existentiala a ajuns la capat; dimpotriva, īn felul acesta intricatiile problemelor continute īn īntrebarea privitoare la fiinta si la modurile ei posibile, precum si la sensul unor astfel de variatii a modificarilor, nu fac decīt sa ne apara cu sporita claritate: numai daca este īntelegere a fiintei, numai atunci fiintarea ca fiintare devine accesibila: numai daca exista o fiintare care are felul de a fi al Dasein-ului, numai atunci īntelegerea fiintei este posibila ca fiintare.